joi, martie 28, 2024

Despre anxietate și depresie, în „Evul Mediu” de azi

Sunt un anxios-depresiv din naștere, trăitor într-o societate ce încă face din suferința psihică un stigmat. Fac parte dintr-o minoritate (sau majoritate deja?) invizibilă, discriminată zilnic și dintotdeauna. Discriminare începând cu etichete gen „bolnav mintal”, trecând printr-o ortodoxie conservatoare cu orice preț ce tratează depresia și sinuciderea drept „păcate capitale”, iar anxietatea drept „plăcută lui Dumnezeu”, și „evoluând” până la sufocanta cultură corporatistă de tip „SMILE or DIE!” Dacă nu aș fi avut șansa să întâlnesc psihologi și psihiatri luminați, puteam foarte bine să zic că, din punct de vedere al sănătății mentale, noi n-am ieșit încă din „canonul” Evului Mediu.

Așa că scriu din dorința de a insufla celor ca mine un pic de curaj să-și recunoască față de ei înșiși suferința și să meargă la medic, ca mai apoi să capete puterea de a o afirma măcar față de familie și colegi. Depresia și anxietatea sunt doar expresia unui dezechilibru biochimic la nivel cerebral și trebuie privite la fel ca orice altă boală cronică. Nu sunt defecte de caracter, nici păcate, nici proastă creștere, nici lipsă de politețe sau mai știu eu ce le poate trece altora prin cap.

Mi-am petrecut copilăria și adolescența într-o societate socialistă ce-i închidea pe dizidenți la „nebuni”, iar mai apoi tinerețea într-un mediu corporatist îmbibat cu „gândire pozitivă”. Adică într-o algebră emoțională bizară în care plus cu plus ajungea să-mi dea mereu cu minus. O jumătate-de-gândire șchioapă, ce nu e altceva decât vechea „frică de Dumnezeu” trecută prin filieră protestantă și mai apoi secularizată.

Modelată conform așteptărilor feudale, morala a pus inițial trufia în fruntea listei „păcatelor”, deoarece amenința statutul „unșilor lui Dumnezeu”. Apoi au apărut capitaliștii, care își doreau angajați mai degrabă productivi decât obedienți. Morala s-a mulat din nou pe așteptările noii puteri proclamând de data asta lenevia drept „mama păcatelor”. Pe măsură ce știința l-a împins pe Dumnezeu în fundalul mentalului colectiv, morala s-a adaptat funcție de context, devenind fie „etica muncii” socialistă, fie actuala „gândire pozitivă” capitalistă. O etică ce pune în locul lui Dumnezeu pe mamona. Adică profitul.

În contextul acestei „gândiri pozitive” ce-mi exacerba înclinația spre perfecționism, anxietatea m-a ținut din punct de vedere profesional într-o stare de spirit cvasi-permanentă gen „sunt bun, chiar foarte bun, dar eu pot mai mult”. Nu e doar „meritul” meu aici, am avut și destui manageri pricepuți în a cultiva astfel de stări în rândul angajaților. De ce nu am mers atunci la psihiatru? Deoarece societatea în care trăim ne împinge să negăm suferința psihică până când aceasta devine insuportabilă. Dacă nu doare, nu e suferință adevărată, nu? Nu ești bărbat, îți demoralizezi colegii, strici imaginea firmei, oricine se poate preface că e deprimat ca să scape de muncă, mâine vor face toți la fel etc. etc. Știți refrenele corporatiste.

Așa că, atunci când angoasa existențială mi-a devenit insuportabilă, am căutat refugiul în religie în loc de medicină. Căzând din lac în puț și prelungindu-mi astfel cu vreo doi-trei ani suferința. Suferința mea și a familiei, bineînțeles. Care religie să fie? N-aveam niciun criteriu și nicio înclinație, așa că, din comoditate și conformism cumva, am ales practicarea ortodoxiei. M-am gândit că o avea Dumnezeu vreun plan, ceva, cu mine, de moment ce a îngăduit să fiu botezat în această tradiție.

La început a fost bine. Găsisem o ordine în lumea asta irațională care îmi alimenta, ca bonus, trufia de „superior moralmente altora”. Dar zelul religios a durat prea puțin timp. Mai întâi, practica mi s-a părut inconvenabilă: în fiecare duminică mă regăseam în dilema de a merge la slujbă sau a-mi petrece timpul cu familia. Apoi m-am întrebat de ce teologii au încadrat depresia (akedia) în rândul păcatelor capitale, omițând anxietatea. Deși religia nu-mi pare a fi în sine un generator de anxietate, cu siguranță este un beneficiar al acesteia. De ce? Depresivul nu e un bun credincios, în lehamitea lui de toți și de toate. Pe când anxiosul este guvernabil, e un teren fertil, avid să-și pună angoasele pe seama diavolului. Obsesia păcatului îl face să graviteze pe o orbită „plăcută lui Dumnezeu”.

În plus, râvna mea în a practica virtutea îmi alimenta anxietatea, în loc să o domolească. Iar depresia mă făcea să mă simt și mai „nevrednic”. Nici n-am mai discutat cu duhovnicul situația, știam de ce. Evident, nu aveam suficientă… credință, nu? Dar cum ai putea să rămâi neperturbat într-o societate de consum pe ai cărei pereți reali și virtuali defilează reclame și nu icoane? Efortul mi s-a părut covârșitor. M-am simțit un inadecvat trăind după principii modelate pentru epoca bronzului, nu cea a siliciului. Îmi scanam în permanență mintea de păcate, nerealizând adevărul elementar că nimeni nu are control asupra gândurilor și nici emoțiilor sale. Dacă ar avea, ar fi un etern fericit, nu?

Și apoi, breșa finală. Cea în plan rațional, filozofic. Știți voi, vechile întrebări, pe care reușisem până atunci să le bag cumva sub covor. Dacă Dumnezeu e atotputernic și atot-bun, de ce îngăduie existența unui diavol independent? De ce mor copiii? Răspunsul dat lui Iov nu m-a satisfăcut. Mi s-a părut că Dumnezeu i-a cam pus pumnul în gură. Cred că nici măcar fii-mea de 12 ani n-ar accepta un așa răspuns din partea mea, cât i-oi fi eu de tată…:) O fi vreun plan divin, nu zic nu, dar ce folos dacă eu nu-l înțeleg? E ca și cum n-ar fi. Dumnezeu ori e incompetent, ori se amuză meschin pe seama suferinței umane. Niciuna din variante nu mi s-au părut prea… apetisantă.

La scurt timp am început tratamentul cu antidepresive și anxiolitice. Apoi cu meditația mindfulness, un Zen secularizat. Ambele m-au ajutat să mă eliberez treptat de obsesia căutării virtuții prin practica religioasă sau prin odrasla ei atee, gândirea pozitivă. Dispărând starea de fond anxios-depresivă, conștientul n-a mai fost nevoit să-și fabrice obișnuitele povești cu iz religios prin care-mi explicam trăirile. Am reușit să renunț atât la „prietenii” cât și la „dușmanii” imaginari. Cred că am ajuns în punctul de echilibru în care o minte sănătoasă adăpostește în egală măsură, și cu măsură, credința și îndoiala. Cum? Primul pas a fost acela de a nu le lua prea în serios pe niciuna din ele. Și nici pe mine însumi. Fără a avea o credință ești un sceptic, iar fără a nutri îndoiala, un habotnic. Ambele sunt poziții-capcană sterile intelectual, atunci când nu devin periculoase pentru tine și cei din jur.

Da, știu, psihologii mi-ar spune că am o problemă, că prezint un caz tipic de disonanță cognitivă. Însă antropologii ar fi de o altă părere, considerând capacitatea de a cultiva disonanțele ca pe un avantaj evolutiv. La scară mare, însăși istoria pare a izvorî din astfel de contradicții gen cruce versus sabie sau libertate versus egalitate. Am învățat să-mi gestionez disonanțele, precum și celelalte dificultăți, cu ironie. Și auto-ironie. Umorul e o resursă terapeutică mult prea subestimată. După părerea mea, nu trebuie să luăm aproape niciodată lucrurile prea în serios. Chiar și în cazul unei nenorociri, putem să ne lamentăm doar atât timp cât avem mai avem resurse. Odată ce suferința devine insuportabilă, singurul lucru pe care-l mai putem face este hazul de necaz.

Anxietatea nu e nicidecum o virtute, fiindcă nu te-ai născut ca să trăiești ca un iepure. Nu te-a „echipat” evoluția pentru un așa stil de viață. Cum spune și Iisus: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6:34). Dacă tradiția creștină punea depresia pe seama unui „demon al amiezii”, eu aș trece anxietatea în contul unui „demon de toată ziua”, care nu te părăsește niciodată. Cea mai mare izbândă a celor doi „demoni” e să te facă să crezi că, în fapt, ei nu există, ci tu ești un incapabil, un incompetent și un „defect”. Așa că „rezolvă-i” în stil medieval. Exorcizează-i. Cum? Păi, așa cum ai văzut în filmele de groază…:) Mai întâi numește-i. Recunoaște față de tine că suferi de anxietate și/sau depresie. Apoi mergi cât mai repede la un specialist care să te ajute să-i „aghesmuiești” cu medicație și să-i „afurisești” prin psihoterapie. Nu există remedii alternative, nu căuta alinarea în mai știu eu ce altă parte, fiindcă nu faci altceva decât să-ți prelungești inutil suferința. Poate că „alternativele” o să te facă să ți se pară că te simți mai bine pe moment, dar nu e altceva decât placebo. Acceptă-ți slăbiciunile și treptat te vor accepta și cei din jur. Fiindcă nu ai fi tu însuți fără ele, ai fi doar o jumătate de om. Îndrăznește să trăiești și să lupți pentru lumea ta, fiindcă anxietatea și depresia, ca orice „demoni”, nu-ți pot lua nimic altceva decât ceea ce le dai chiar tu.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Excelent articol. Indemnul de a urma un tratament de specialitate (medical/psihologic) este binevenit. Prea multi isi cauta leacul in religie, alcool, negare. Toate astea de fapt produc o bucla de feedback pozitiva care desi nu pare, amplufica problema facand-o poate si mai greu de rezolvat. Ar fi totusi o problema: cum iti gasesti lecuitorul? Ai de fapt nevoie si de oameni priceputi care sa iti poata propune un plan de vindecare viabil. Avem asa ceva in Romania indeajuns?

  2. După aproape 15 ani de tratamente cu anxiolitice şi antidepresive am reuşit în cele din urmă să ma vindec, aproape complet.

    Cum am procedat? Pai… pur şi simplu am ignorat faptul că am nivelul colesterolului foarte ridicat şi într-o bună zi, în mod absolut suprinzător (sic!), am făcut… infarct. Grav, cu o saptămână la terapie intensivă, trei stenturi etc.

    În mod straniu, după acest episod în care am flirtat cu moartea (cardiologul îmi zice că am fost extrem-extrem de aproape) n-am mai avut crize de anxietate. Atacuri de panică şi episoade de depresie, extrem de rar (în comparaţie cu perioada anterioară).

    Pare complet contraintuitiv, nu? Când ai o boală gravă cu risc foarte ridicat de moarte subită ar trebui să fii măcinat de griji şi gânduri negre. Ei bine, la mine se pare că a funcţionat pe dos, ca un soi de terapie de şoc, care m-a eliberat. Probabil cât timp am stat să-mi analizez natura muritoare, cumva am ajuns să accept moartea ca pe un fenomen banal, pentru care nu merită să-ţi faci griji inutile. Din praf de stele ne-am născut, praf de stele o sa ajungem, fără excepţie, nimeni n-o să fie scutit. Aşa că traieşte-ţi cât poţi de bine infinitezimalul timp pe care îl ai la dispoziţie, e tot ce poţi să faci.

  3. Da.un articol inteligent cum rar găsești în media noastră. Doar două comentarii personale. Pe mine tratamentul medicamentos m-am ajutat, dar pe lângă că îmi dădea uneori stări oribile am devenit dependent. Se stie ca se petrece o imunizare in timp și atunci dozele de măresc crescând astfel și dependenta. Eu am rămas la o doza minima doi ani de zile și când am considerat că am ajuns la o stare mulțumitoare am oprit tratamentul cu acordul medicului. mi-au trebuit 2 luni de chin să renunț pt că intram in sevraj. De aceea orice ar fi nu mai recurg la aceasta metoda. După alți doi ani date fiind evenimente exterioare am intrat iarăși intr-un ciclu depresiv presărat cu crize de panică și anxietate. Întâlnirile cu un consilier nu m-au ajutat niciodată pentru că dincolo de anumite informații utile am trăit sentimentul unei prezente dominate de o oarecare rutina profesionala. Poate n-am întâlnit persoana potrivită, e posibil dar sunt sceptic. M-au ajutat f mult in schimb lecturile de specialitate unde sunt descrieri ale patologiilor și ce le determină dar și sfaturi practice deci pe viitor o sa recurg la ele. Puterea interioara e determinantă și posibilitatea de a comunica cu alții aflați în a accesului situație. Trebuie conștientizat că nu ești singurul care trăiește acele stări teribile. Mult curaj și mulțumesc autorului pentru frazele bine scrise.

  4. Chapeau pentru curajul dumneavoastra public! Ati ajuns sa fiti suficient de puternic incat sa scrieti asta. Felicitari!
    Va recomand un caine si mult sport. Cainele aduce multa voiosie si caldura iar sportul „spala” gandurile.
    Cand reusesti sa te cunosti suficient, devii stapanul vietii tale. Si nici un „bull-shit” nu isi mai face efectul. Sunt o evolutie si o libertate personala pe care putin au privilegiul de a le trai. :)

  5. Salut curajul acestei confesiuni, ca si modul soft in care este abordata o tema intima, dar si de interes general, prin caracterul ei profund invaziv desi, de cele mai multe ori, imperceptibil ego-ului (disproportionat al) omului modern.
    In locul dvs, stimate autor, n-as fi pus ghilimele la „evul mediu” de azi, pentru ca perioada intermediara in care se afla Romania de 28 de ani prezinta toate caracteristicile Evului Mediu istoric (confuzii politice majore, miscari sociale ineficace deoarece prost coordonate, agresivitate si regres cultural), si nu e vorba de o caricatura, ci de un diagnostic.
    In acest context, la nivel individual, scapa cine poate!
    Cioran era de parere ca judecata lucida a evenimentelor si situatiilor absurde, innebuneste omul cel mai sanatos…Nu cred ca se insela prea tare.
    E clar (pentru mine) ca romanul este considerat, de politicieni, medici, preoti, si orice alti decidenti sau judecatori ai „valorii” sale umane, un OBIECT. Nici nu cred ca exagerez prea mult, exceptiile din randul medicilor, de ex, care trateaza omul si nu boala, fiind rare.
    In acest context, eu as sugera un fel de egoism fatalist, pe care fiecare si-l dozeaza dupa cum se simte mai bine.
    E mai indicat, si mai sanatos, sa te ocupi doar de tine, sa te ameliorezi in fiecare zi fara sa astepti confirmarea cuiva, decat sa te incapatanezi sa multumesti pe toti, eventual sa schimbi lumea, sau sentimentele oamenilor fata de tine.
    In Ro medievala din 2017, lipsita de valorile fundamentale ale civilizatiei (respect, politete, civism, meritocratie functionala), mi se pare chiar obligatoriu!
    Paradoxal, anturajul „egoistului” este mai echilibrat decat al celui care se sacrifica, pentru simplul motiv ca sacrificiul implica, chiar si tacit, reciprocitatea…la un moment dat
    Cel mai frecvent exemplu, parintii care se sacrifica, si arata sau spun asta copiilor, pun pe umerii lor o mare responsabilitate, o obligatie de reusita, non-negoicabila si, deseori de un singur fel : profesionala! Rezultatele sunt dramatice si umplu holurile spitalelor, tribunalelor si a altor institutii menite sa puna ordine in mintile ravasite si destinele distruse…
    Avem de acceptat ca suntem „doar” oameni, dotati insa cu un real potential de fericire, si ca singura noastra datorie este sa ne bucuram, in fiecare zi, de viata, asa cum este ea, asa cum suntem fiecare, unic si indispensabil…noua insine!

  6. Ati inteles esentialul : ca sa reparati ceva, trebuie sa intelegeti (acceptati faptul) ca nu functioneaza normal si, mai ales, sa realizati ca important in viata nu e sa nu cazi niciodata, ci sa te ridici dupa fiecare cazatura!
    Este primul pas in buna directie, si nu e de loc simplu de facut, va felicit pentru demersul dvs, pentru ca ati acceptat sa invatati din problemele intalnite pe parcurs, si pentru ca impartasiti, deschis si decomplexat, din aceasta experienta de viata. E o dovada de generozitate si cura!
    Singurul mesaj pe care-l adresez tuturora, pentru ca e un adevar universal valabil (verificat!) este ca creierul uman are o putere fabuloasa, o forta de actiune inimaginabila, colosala, si reala!
    Cu vointa, iubire de sine si incredere, ati putea deplasa muntii din loc dar, pentru ca e complet inutil va puteti limita la a recapata armonia si a o pastra pentru restul vietii. :)

  7. Astăzi, curajul de spune că suferi de depresie este aproape echivalent cu acela de a spune că te-ai îngrășat 12 kilograme. Hai să fim serioși! Ține mai degrabă de imaturitatea, în sensul cel mai cuprinzător, al interlocutorului dacă acesta reacționează aiurea la o astfel de mărturisire. Și ține de maturitatea noastră să îi alegem pe cei cărora le mărturisim. A da vina pe societate, din care și noi facem parte și în care și noi avem un rol, că nu empatizează cu suferința este aproape echivalent cu a da vina pe nori că plouă.

    Anecdotele personale sunt importante, dar păcătuiesc tocmai prin aceea că riscă să falsifice tocmai dimensiunea personală, încrengătura de aspecte și relații a povestitorului care nu poate fi surprinsă într-un paragraf. De aceea avem studii clinice pe mai mulți subiecți împărțiți în grupuri și metode care să elimine tocmai contingenul, specificul fiecărui subiect, apropiindu-se astfel de adevărata cauză și posibilă rezolvare a problemei.

    Pasiunea pentru filosofie nu este filosofie, practicarea pentru câțiva ani a unei religii nu este teologie și nici nu se poate pretinde în vreun fel înțelegerea și a-proprierea metodei terapeutice a bisericii. Facem școală cel puțin 12 ani ca să învățăm să citim, să scriem și să înțelegem ce au scris alții, la un nivel din ce în ce mai profund, de la un mesaj publicitar, la o operă literară. De ce am avea impresia că un an, doi de mers la biserică ne-ar da autoritatea să judecăm critic rezultatele sau lipsa acestora? Mare parte din acest timp, un timp mai îndelungat de doi-trei ani, trebui dedicat dez-bisericirii de omul vechi. Autocunoașterea și discernământul sunt cheia de boltă a virtuților creștine. Și acestea nu se vând nici la Mega Image, nici în corporații, nici în cursurile de dezvoltare personală. Nu spun asta ca o critică ad personam, ci ca o critică publică adresată textului făcut public.

    Personal, depresia și anxietatea m-au însoțit permanent sau cu intermitențe pe tot parcursul vieții mele de adolescent și adult, liceu, facultate, master, carieră profesională și căsnicie. Mult timp nici nu știam că au nume. Pe măsură ce am aflat mai multe despre ele, din literatura medicală sau patristică, am înțeles că nu sunt nici „păcate capitale” dar nici nevinovate dezechilibre chimice. Ambele categorisiri sunt păcate capitale ale unei troc capitalist cu Dumnezeu (fără a putea fi blamat exclusiv protestantismul pentru asta, deși nu ar fi în totalitate fals că spiritul lui a acaparat imaginarul ortodox într-o oarecare măsură) sau al unui naturalism nihilist de tipul creierul=mintea. Ambele neagă iubirea, și neagă suferința sufletului ca incapacitate și privare de dragoste. Niciun copil nu se naște incapabil să iubească, depresiv sau anxios. Niciun părinte nu are voie să spună așa ceva despre el sau despre copiii lui. Eu, ca părinte, nu îmi permit așa ceva. Dimpotrivă, copiii sunt singura ceritudine în fața științei care, chipurile, l-a alungat pe Dumnezeu, sau, mai grav și profund, în fața criticii lui Nietzsche (care din când în când transpare în textul de mai sus).

    • „Niciun copil nu se naște incapabil să iubească, depresiv sau anxios.”

      Aceasta afirmatie este atat de falsa, suntem conditionati genetic si niciun copil nu decide pentru el ce gene are, cum nici eu si nici dumneavoastra nu ati decis genele pe care le aveti, precum nimeni dintre noi nu a avut de spus ceva in faptul ca am fost conceputi sau locul unde ne-am nascut. Stiinta deja a demonstrat asta de ceva timp, dar este mult mai usor sa imbratisezi ignoranta si negarea, decat sa cauti cu adevarat raspunsurile pertinente.

      Sa-i spuneti cuiva care sufera tulburare bipolara ca nu s-a nascut asa si doar sa ignore starea lui…

      • E așa ușor să scrii cuvintele astea: „Știința a demonstrat, ești un ignorant”. Cuvintele învățăm să le scriem când suntem mici, să fim aroganți atunci când avem impresia că suntem mari. Dacă îmi dați pagina din „Demonul amiezei” în care este numită gena responsabilă de vreo boală psihică, studiul științific reprodus iar și iar care arată corelația dintre prezența acestei gene și incidența bolii psihice corespunzătore, iau cartea din bibliotecă și verific, sau caut studiul pe Google Scholar. Și promit să fac cadou 5 exemplare din carte. Promit!

        În rest, hai să ordonăm celor ale căror idei nu le-am înțeles ce să spună ei, cu depresia lor pe care iată nu o înțeleg, altora care suferă de aceeași depresie. Mă duc și le zic să își ignore starea, că undeva printre rândurile mele ați înțeles că aș face asta. Dintre noi doi, ori eu ori dumneavoastră, unul este neonest sau analfabet funcțional. Dar cumpărăm/recomandăm „biblii” de 600 de pagini. Că vorba aia!

        • Arogant si ignorant este sa spui ca nu ai cum sa te nasti asa, ca nu esti conditionat genetic sa fii predispus catre anumite boli. Nu exista o gena anume, pentru ca depresia este mult prea complexa, iar „Demonul amiezei” tocmai asta scoate in evidenta, variatia este atat de mare incat nicio depresie nu seamana cu alta, iar simptomele pot sa fie diferite de la o persoana la alta. In carte se prezinta multe cazuri si o corelatie intre ele, stiinta este cea care a demonstrat, ca existe zone specifice ale creierului, direct raspunzatoare pentru starile depresive, precum si nerutransmitatori direct implicati, cum ar fi: dopamina, seretonina si noradrenalina, care sunt inhibati si nu-si pot realiza potentialul, de aceea se prescriu antidepresive, Pe langa asta exista o regiune a creierului denumita amygdala, care este raspunzatoare, printre altele, de nivelul de reactie al stresului si care poate face glanda suprarenala sa elimine cantitai mari ale hormonului cortizol, ceea ce accentueaza starile de anxietate, iar aceasta se poate verifica prin neuroimaginistica.

          Analfabet functional nu cred ca sunt, cu atat mai putin lipsit de onestitate si nu inteleg nevoia subtila a ad hominem-ului. Recomand cu tarie o carte care nu m-a ajutat doar pe mine, ci pe multe alte persoane, de pe tot globul pamantesc, din toate societatile si clasele sociale posibile, pe care am denumit-o „biblie” intr-un mod ironic, pentru care vad ca s-a activat imediat crestinul din dumneavoastra, iar eu sunt un ateu si nu cred in pacate si alte aberatii.

          Acestea fiind spuse, prefer sa cred o carte, pe care a scris-o un om care a trecut prin mai multe episoade depresive crunte, o carte scrisa in 4 ani si care este profund documentata, autorul folosind o autobiografie vasta, precum si studii stiintifice pertinente, facute de specialisti pe parcursul a mai multor ani. In carte sunt citati profesori si doctori care studiaza depresia de decenii, fiecare impartasind din experienta lor in tratarea depresiei.

          Exista multe lucruri care nu se stiu inca, in ceea ce priveste depresia, dar tot ce stim pana acum este foarte folositor, tot ce s-a putut afla a fost datorita stiintei, iar tot ce vom putea afla, in viitor, va fi tot datorita stiintei si a efortului pe care oamenii implicati in acest domeniu il fac.

  8. Deprimanta obsesia asta cu religia, ca solutie sau salvare a tuturor problemelor, desi e bine ca mentionati adevaratele cauze ale depresei, numai ca faceti o confuzie, nu se prea poate depresie fara anxietate, cauzalitatea si legatura dintre ele este mult prea puternica.

    Pentru o intelegere mai buna si pentru ca tot ati facut referire la „demon al amiezeii”, fac o recomandare tuturor celor care sufera de depresie: The Noonday Demon – Andrew Solomon. Nu poti depasi ceva ce nu intelegi, iar carte aceasta este „biblia” depresiei.

    Cat despre a merge la un specialist si a cauta un tratament, cu siguranta este ceva ce toti cei care sufera de depresie ar trebui sa faca, DAR din pacate nu stiu cati specialisti cu adevarat buni avem, sa nu mai vorbim de un farmacist care sa aiba experienta necesara sa-ti ofere tratamentul corect. Din acest punct de vedere, problema medicala este chiar mai mare decat cea sociala, depresia este prea putin inteleasa de societatea noastra limitata si mult prea usor blamata, iar solutia oferita, cel putin mie personal: inceteaza sa mai fii trist.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Razvan Pintea
Razvan Pintea
Răzvan Pintea este consilier pentru dezvoltare personală și orientare în carieră în cadrul Centrului de Psihologie și Training CONFIDENT si oferă life & career coaching pe diverse platforme. Răzvan a acumulat o bogată experiență în relațiile interumane atât în calitate de expert în management și IT, cât și în rolul de soț și tată a doi copii. Pasionat de literatură și filozofie, își dorește să ajute oamenii din poziția de consilier, considerând ca astfel contribuie și la propria dezvoltare personală. Scrie articole pe diverse teme de dezvoltare personala, orientare in carieră sau teme de interes social și publică haiku in limba engleză. Îl puteți urmări activitatea atât pe blogul personal www.pintea.me cât și pe pagina Facebook @consiliere.razvan.pintea

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro