Home » Educatie »Opinie » Citesti:

Despre inutilitatea cercetarii in Romania

Mihai Maci mai 2, 2017 Educatie, Opinie
25 comentarii 9,649 Vizualizari

D-l Şerban Valeca (inginer atomist de meserie, pe şantierele patriei, la Piteşti), vremelnic Ministru al Cercetării şi Inovării, s-o fi simţit lăsat de-o parte de valul reformator pe care valsează d-na Lia Olguţa Vasilescu şi d-l Grindeanu (sub zâmbetul şi bagheta ştim-noi-cui), astfel că s-a apucat de perestroika pe moşia dânsului. Vă imaginaţi că s-a apucat să sape the Large(st) Hadron Collider pe sub Piteşti şi Bucureşti? Nu, căci nu se poate. Din păcate, la noi nu se poate face, nici măcar la suprafaţă, o banală centură a Bucureştiului care să-l racordeze inclusiv la Piteşti. Iar drum de la Piteşti către destinaţia Loganurilor nu se poate nici atât. Aşa că d-l Valeca, om cu experienţă (în PSD), nu se luptă cu morile de vânt. Dânsul s-a pus pe restructurat ceea ce poate fi restructurat, în speţă comisiile consultative ale dânsului – comisii care aveau o mare problemă “la dosar”: fuseseră numite de predecesorul său, d-l Mircea Dumitru. Vestea e neplăcută (pentru toţi cei care se mai gândesc serios la şcoala românească), dar – onest vorbind – nu e neaşteptată. Furia demolatoare a Guvernului (alimentată de frustrările personale ale prim-ministrului nedesemnat) e atât de mare, încât orice om lucid realizează că e doar o chestiune de timp până când toţi numiţii vechii guvernări vor fi înlocuiţi de oameni noi (al căror standard maximal îl oferă d-na Gabriela Firea).

Mai trist decât schimbarea în sine e faptul că abia acum (după cinci luni!), i-a venit rândul şi Ministerului Cercetării (şi Inovaţiei!) – ceea ce arată locul total nesemnificativ pe care-l joacă acesta în ierarhia importanţei ministeriale. De altminteri, mutarea permanentă a acestui minister, ba la un loc cu Educaţia, ba de sine stătător mărturiseşte adevărul simplu că nimeni nu prea ştie care-i e rostul şi ce e de făcut cu el. Până una – alta, pare a nu avea decât două funcţii: mai întâi e acolo pentru că “aşa dă bine”. Europenii, într-una din blândele lor scrânteli, au şi fixa asta cu cercetarea şi inovaţia. Şi, cum nu costă mare lucru să le ţii isonul pe asemenea teme (mai ales că ei vorbesc destul, noi ajunge să tăcem, să zâmbim şi să aprobăm), iată, le-am făcut hatârul. Onest vorbind, nici nu e o afacere rea: le arătăm nişte proiecte – ale unor tineri zănatici ce n-au înţeles care e mersul lumii şi s-au întors, după studii, acasă – şi Bruxelles-ul ne dă bani. Bani buni la multe altele (mai ales acum, că se anunţă penurie), iar tinerii ăia, dacă le bagi în faţă o hârtie şi le vorbeşti răstit, se mulţumesc cu orice (şi mai ales oricât) le dai. În fond, au de ales? Dacă nu le place, să se ducă acasă la Europa şi să facă ce vor acolo. Treaba lor. Dacă au ales să vină înapoi, să se bucure dacă primesc ceva şi să spună “bogdaproste”, că nu se dă-ntotdeauna. Aşa că un bănuţ – nu mult (chestia asta cu “cercetarea” nu merge pe “axe prioritare”, iar europenii s-au cam prins şi ei cum vine treaba), dar binevenit – iese din această abureală cu “cercetări şi inovaţii”. Şi mai e ceva: un minister sau un secretariat de stat înseamnă posturi; posturile înseamnă că pot fi plătite nişte “obligaţii”: către un susţinător politic care vrea şi el, sau către finuţa lui ce-şi doreşte o carte de vizită pe care să scrie “director”, ori către un nepot ce-ar vrea să vadă şi el lumea cu avion şi hotel plătit. Oameni din aceştia sunt o mulţime, gravitând în jurul partidelor precum pietrele şi praful în jurul lui Saturn şi măcar unora, “obligaţii obligatorii”, trebuie să li se dea ceva. Nu-i poţi băga chiar la Finanţe, la Externe (unde nu se întâmplă nimic) sunt chiar prea mulţi, aşa că Cercetarea e numai bună.

Toate lucrurile de mai sus explică de ce avem un Minister al Cercetării, dar nu spun nimic despre rostul lui. Ce face un asemenea Minister? Teoretic, se ocupă de cercetarea din România. Iertaţi-mă, de care cercetare?! Nu e greu de bănuit, toată lumea îmi va sări în cap: păi nu ne sunt tuturor universitarilor pline “raportările” de “performanţe” şi “modificări de paradigme metodologice”? Nu suntem, cu toţii, “cercetători consacraţi”? Nu se fac pe toate acestea “clasamente”? Nu se primesc premii, indemnizaţii şi sporuri salariale? Păi atunci cum “care cercetare”? Tot ce produc universităţile noastre, institutele afiliate lor şi cele independente sau ţinând de alte instituţii, totul e cercetare pură, “de cea mai înaltă ţinută ştiinţifică”. Din păcate, tocmai asta e problema! Noi am democratizat cercetarea, care prin alte părţi e o activitate foarte specializată. Povestea spune că-n vremea “Marelui Salt Înainte” Marele Cârmaci – Mao – a vrut el să le arate străinilor cum se crează o industrie de jos, de la bază. Şi, pe cale de consecinţă, le-a trasat chinezilor sarcina de-a deveni – cu toţii – industriaşi. Ce-nsemna asta? Că omul îşi încropea un mini-furnal în bătătură, că arunca în el toată fierăria de prin casă (oale, linguri, cuie, ce-o fi având) şi producea oţel pentru patrie. Ce-a rezultat, se ştie: oţel ioc (căci ceea ce ieşea din furnalele improvizate era mai curând zgură), oalele şi lingurile pierdute (nu degeaba importa mai apoi Mao mase plastice de la noi!) şi, mai ales o armată de oameni care s-au dezinteresat de agricultură, pregătrind marea foamete care n-a întârziat să apară. Ei bine, de când s-a lăţit moda cu cercetarea (stipendiată de europeni), suntem şi noi în epoca Marelui Salt Înainte universitar. Dacă până atunci am avut doar Universităţi provinciale la care se înghesuiau doritorii de carieră în administraţia locală, dacă în urmă cu două decenii “savanţii” ne erau profesori de liceu (când nu ingineri de şantier, ori doctori de circă, dacă nu de-a dreptul maiştri, miliţieni, contabili sau secretare), acum suntem doldora de “cercetători proeminenţi”, de “lucrări de impact” şi de “realizări notabile”. Sigur că toate arată precum ceea ce produceau furnalele domestice ale lui Mao. De pildă, Departamentul la care lucrez eu a produs anul trecut patru (după ştiinţa mea) “volume colective” (ieşite “din proiecte”). Universitatea la care lucrez are – sper să nu mă înşel – către 40 de departamente; dacă toate au (măcar) aceeaşi eficienţă, ar ieşi cam 160 de volume. La ora asta în ţărişoară “avem decât” vreo nouăzeci şi ceva de universităţi. A noastră fiind medie, poate servi ca model pentru a însuma “volumele coordonate”: la prima strigare ar fi cam 15 000. Cinsprezece mii pe an! Iar banii europeni vin cam de 12 ani (din care de zece din plin). Ar ieşi pe la 150 000 de volume de studii în ultimul deceniu. Să mai zică cineva că n-avem cercetare! Mă tem că toate universităţile din America n-au produs atâta din anii ’60 până acum. Dar ce conţin aceste volume? Chiar contează? Le citeşte cineva? Să zicem că împărţim cunoaşterea într-o sută de domenii semnificative; rezultă că în fiecare an avem 150 de volume de câteva sute de pagini. Acum, dacă vrei să te ţii la curent cu ce e în domeniul tău, înseamnă că trebuie să parcurgi câte unul la două zile. A comis cineva de pe la noi păcatul acesta?! Eu unul sunt convins că nu. Volumele acestea se tipăresc pe la edituri obscure, nu au nici o distribuţie (dar în schimb “se indexează”) şi nu sunt citite de nimeni – în primul rând nu le citesc cei cărora li se fac cadou (pentru a le uita, politicos, la hotel). Dar, în ciuda acestui fapt (care, în fond, nu deranjează pe nimeni), volumele acestea au un rost foarte precis şi absolut necesar în universităţile româneşti: pe baza lor (în speţă a titlului – în mod necesar în engleză – şi a numărului de pagini) se fac “clasamente” şi “punctaje”, se realizează “avansări” şi se încasează “beneficii”. Scopul lor nu e acela de-a fi citite cineva – autorii înşişi s-ar cruci dac-ar afla că cineva chiar face asta (şi – de multe ori – ar şi avea de ce!) – ci acela de-a figura în statisticile după care se face împărţeala veniturilor. Cei ce le alcătuiesc – tocmai pentru că ştiu cum se fac – nu vor citi niciodată genul acesta de producţii. Nu le citesc nici “scientometrii”; pe ei nu-i interesează decât numărul de pagini, de texte, citările, “indicii” şi alte asemenea. Le citeşte cineva? Câte-un doctorand, din obligaţie faţă de coordonatorul lui, sau nişte studenţi cărora le-a indicat profesorul site-ul (dacă e nevoie “să raporteze” şi vizualizările). Librăriile nu le vând, anticariatele nu le cumpără, aşa că rămân “pe stoc” pe la diverse departamente. Fie-mi îngăduită o bănuială: dat fiind că cei ce le fac (coordonatorii au statut de autori) ştiu cum merge lumea şi dat fiind că editura e una proxy şi friendly, cred că în realitate se produc doar atâtea exemplare câte sunt necesare pentru KVK-uri şi protocol, iar restul bănuţilor “se împart frăţeşte” între responsabilii de volum, şefii de la editură şi oamenii din administraţie. De altfel nici n-ar fi util să sacrificăm păduri întregi pentru a ne mobila birourile cu baloturi (nedesfăcute) de “culegeri de studii”.

“Culegerile de studii” sunt doar o parte a “cercetării” sisifice de pe la noi; să nu uităm “Analele”! Fiecare Departament trebuie să aibă, în mod obligatoriu, (măcar) o revistă (şi aceasta sărind de suta de pagini). Al nostru are două. Generalizând iarăşi, precum în cazul precedent, ar ieşi vreo 7 500 de reviste “academice” (fiecare cu 3 – 4 numere) anual! Să zicem că însumându-le fascicolele obţinem din nou un “volum de studii”; adunându-l la cele precedente obţinem 22 500 de tomuri masive, pline cu “articole ştiinţifice”. Şi toate acestea într-un singur an! Sigur că ne putem întreba, mai înainte de toate, dacă avem în ţară atâţia cititori de proză ştiinţifică. Eu unul mă îndoiesc.

Şi atunci care e rostul acestei enorme – şi, în cea mai mare parte, sterile – producţii? Aşa cum am spus, “punctajele”. La noi cercetarea nu e o pasiune, nu e obstinaţia căutării unui răspuns, nu e fugă de lume, nu e articularea teoretică a unui imperativ industrial, nu e nimic din toatea acestea. La noi cercetarea e normă: “trebuie să” produci atâtea articole ştiinţifice pe an, conform “fişei postului”. Noi facem cercetare în mod industrial, în vreme ce rătăciţii de prin alte părţi lucrează în continuare artizanal. Numai că acolo, pe la ei n-a trecut valul teoriei ce afirma că “acumularea cantitativă duce la saltul calitativ”. Cum şi când, nu ştim, astfel că nu ne rămâne decât să mizăm, şi mai departe, tot pe cantitate. Tot făcând asemenea lucruri, ajungem rapid şi la probleme mai concrete: tot aşa cum “volumele de studii” n-au altă menire decât ca cei ce le coordonează să se treacă drept autori în “autoevaluări” (ca şi cum ar fi vorba de cărţi scrise de ei, deşi, adesea, nu contribuie cu mai mult decât prefaţa), la fel şi revistele funcţionează pentru ca în general aceleaşi persoane să-şi mai adauge la titulatură şi pe aceea de “editor in chief” sau membri în diverse “board”-uri. Astfel, cu o caricatură de cercetare – sau, mă rog, cu ceva fără contur pe care noi l-am numit “cercetare” – s-au umplut şi se umplu “CV-uri” a căror menire e aceea de a justifica salarii şi funcţii. Şi se vor mai umple, căci mecanismul, scăpat de sub control, funcţionează după vechiul principiu stahanovist. Tinerii de astăzi nu mai ştiu cine a fost Alexei Stahanov: un miner din Donbas care, pe vremea primelor planuri cincinale, a doborât toate recordurile de extragere a cărbunelui reuşind să producă într-o zi peste 100 de tone, în loc de 7, câte erau prevăzute. Reală sau nu, performanţa lui Stahanov a creat emulaţie şi nu doar atât: văzând că se poate, tovarăşul Stalin a ridicat cota de producţie pentru toţi minerii Rusiei Sovietice. Cam aşa şi pe la noi: dacă unul vine cu un CV de 30 de pagini, de ce ar fi ceilalţi mai prejos? Dacă unul e “editor in chief” la trei “journal”-uri de pe moşia lui, ce, alţii nu pot? Dacă acelaşi e autor, anual, de vreo opt cărţi (în care contribuţiile lui, însumate, sunt de opt pagini), de ce să fim noi modeşti? Şi dacă omul – care are pe mână bugetul Universităţii – e toată ziua pe la “conferinţe internaţionale” (şi totuşi – minune! – nu absentează de la nici o oră de curs), nu s-ar cuveni să facem la fel? În fond nu asta e performanţa: să fii şef, să ai un salariu imens (plus sporuri, indemnizaţii şi altele), să fii mereu în prezidii, să te declari onorat, să patronezi tot ce de patronat, să semnezi tot ce e de semnat şi să fii mereu în voaiaj (dacă se poate împreună cu familia) pe banii instituţiei pe care o slujeşti? Dacă nu asta e performanţa, atunci de ce ne-am mai dori-o?!

Să ne înţelegem bine: asemenea lucruri se fac în România pentru se pot face şi pentru că instituţiile abilitate le permit. Horia-Roman Patapievici a spus-o în mod repetat: în România nu există o piaţă a ideilor care să valideze lucrările de calitate şi să le sancţioneze pe cele mediocre. În fiecare domeniu, oamenii se cunosc între ei şi încurcă judecata profesională cu simpatia umană. X sau Y se văd promovaţi, evaluaţi pozitiv sau recenzaţi nu pentru că au făcut ceva, ci pentru că sunt “de-ai noştri”, “băieţi buni”, “oameni de încredere” (ce te rezolvă cu o cazare sau o diurnă, “te bagă” în proiectul lor etc.). Şi apoi, dacă nu-i validăm pe ei, pe cine am putea conta la capitolul “cercetare”? Dacă dăm la o parte producţia pletorică de “volume de studii” şi “Anale”, ce mai rămâne? Căci asta e drama noastră: lucrurile oneste sunt atât de puţine, încât adunându-le autorii, abia am face o Universitate medie. Or, noi trebuie să întreţinem aproape 100 de universităţi cu ierarhii şi ştate de plată ce nu se compară decât cu cele ale Armatei şi “structurilor militarizate”. Cum justificăm aceste venituri ireale? Prin “cercetare” – cum altfel! D-l Mircea Dumitru – la fel ca înaintea dânsului, d-nii Mircea Miclea şi Daniel Funeriu – a încercat să facă o minimă ordine în “sistem”: în speţă să creeze comisii serioase, alcătuite din oameni de anvergură, mulţi validaţi afară (şi, cel puţin într-un caz, ştiu cât de greu a fost să convingă o persoană remarcabilă să se implice într-o atare întreprindere), a căror menire ar fi fost aceea de a selecta la modul serios proiectele şi oamenii în care să se investească puţinele resurse alocate de buget cercetării de performanţă. Sigur, d-l Dumitru nu putea rescrie 25 de ani de istorie a învăţamântului universitar românesc, nu putea da afară oameni şi nici nu-şi propunea aceasta; ideea dânsului era mai simplă şi mai eficientă: haideţi să constituim acum câţiva poli de performaţă – bine conectaţi la lume – şi să-i suţinem până când cresc îndeajuns ca forţa lor gravitaţională să structureze, pe orbite concentrice, cercetarea şi învăţământul academic. La fel ca diagnoza d-lui Miclea, ca Legea d-lui Funeriu şi iniţiativele d-lui Dumitru (între care şi formarea acestor comisii consultatative), avea menirea de a crea un mediu alternativ (adică adevărat) de învăţamânt şi de cercetare în mijlocul unui “sistem” în derivă şi pe cale de-a naufragia. Măsurile urgent luate de d-nul Pavel Năstase şi cele mai tardive, ale d-lui Valeca, ne arată că lupta celor trei miniştri e lipsită de şanse în România actuală. “Contraofensiva” PSD – inspirată de “doctrina Andronescu” – se bazează pe un mijloc foarte eficient (cu ajutorul căruia, la vremea lor, şi Stalin, şi Ceauşescu au distrus “opoziţia internă”): “democratizarea instituţiilor prin lărgirea bazei de masă”. Cum poţi să i te opui, fără a fi acuzat de una din marile culpe ale potdecembrismului românesc: elitismul? Numai că o ştim încă din Antichitate: există domenii în care funcţionează judecata comună şi votul democratic şi altele în care sunt mai importante cunoaşterea specializată şi judecata expertului. Nici Stalin n-a lăsat construcţia bombei atomice pe seama colhoznicilor. Nu se poate face cercetare pe baza părerilor pe care le au asupra unui lucru sau altul vedetele de televiziune, pensionarii rurali şi reprezentanţii partidelor parlamentare. Performanţa în sine, în orice domeniu, e nedemocratică – dat fiind că premiul I îl obţin doar unii (sau poate doar unul), nu toţi. Democraţia autentică nu constă în a-i face pe toţi premianţi – căci asta revine la a nega funcţia premiului – ci în a le oferi tuturor şansa de concura, în condiţii oneste, la obţinerea premiului. Într-o ţară normală nu toată lumea face cercetare (căci altminteri ar trebui să omologăm ca cercetători toate bunicuţele ce fac combinaţii absolut unice în prăjiturile lor de casă), ci foarte puţini. Şi din aceşti puţini încă odată foarte puţini ajung la inovaţia care, ulterior, iradiază în toată societatea. Noi am transformat cercetarea într-un soi de “Cântare a României” – etapa pe “volume de studii” şi “Anale” – în care care se amestecă de-a valma oameni serioşi cu grafomani, şefi în căutare de respectabilitate cu tineri întorşi din Occident, persoane guralive cu anonimi tăcuţi, sponsori interesaţi cu studenţi bovarici şi copii de cadre universitare (în aşteptarea moştenirii funcţiei) cu şmecheri ce fac bani din editarea unei enorme maculaturi. Evident, dacă toată lumea face cercetare, atunci şi reciproca e adevărată: ceea ce face toată lumea poate fi luat drept cercetare. Şi, ca să nu si vadă (tot) ridicolul, am decis că toţi sunt premianţi (sigur, proporţional cu funcţia şi cu veniturile). Morala: cercetarea şi-a pierdut prestigiul, s-a banalizat şi a devenit o activitate rutinieră, precum faptul de a completa formulare. “Trebuie să” scrii un articol pentru “Anale” la fel cum “trebuie să”-ţi completezi “fişa postului”. Şi, evident, ce să faci?, mai iei zece pagini din doctorat şi le dai la publicat după ce-ai mai pus şi pe unul din 2015 la bibliografie. Asta ne e cercetarea!

S-a observat faptul că, din noile comisii, lipsesc reprezentanţii umanioarelor. Pe mine unul nu mă miră. Tot aşa cum în anii ’90 majoritatea “managerilor” (pe atunci încă îşi spuneau “directori”) erau ingineri, căci asta produsese economia socialistă, cred că şi acum – după epuizarea valului de avocaţi şi de economişti – tot la ingineri ne întoarcem. “Teoria” (prin asta înţelegându-se la noi “datul din gură”) e monopolul Parlamentului, “la bază” se cuvine să fie “omul practic”, “eficient”, “cu orientare pe teren”. Pe de altă parte, aici se vede manifest impostura facultăţilor umaniste care – în marea lor majoritate – n-au reuşit să se afirme şi să facă şcoală adevărată. Dacă ar fi să le ofer o scuză, aş spune că nici nu prea aveau cum. Majoritatea s-au construit pe nimic, fără biblioteci serioase, fără contacte adevărate cu lumea occidentală, fără oameni cu un orizont care să le permită să înţeleagă ce e de făcut. Am făcut facultăţi cu profesori de liceu – adesea marcaţi (chiar dacă indirect) de lucrurile pe care trebuiseră să le predea ani la rândul, cu câteva cărţi româneşti – pritocite până au ajuns reduse la nişte formule ce nu (mai) spun nimic, cu câte-o carte străină, găsită prin hazardul “ajutoarelor” sau al burselor – din rezumarea căreia s-au făcut doctorate şi titluri universitare, cu mânării, cu pile, cu construit case şi cu câte şi mai câte. Majoritatea oamenilor erau plafonaţi de la bun început, “infrastructura” era adesea inexistentă; tot ceea ce a întreţinut o aparenţă de normalitate a fost pasiunea tinerilor ce descopereau urbanizarea prin intermediul studiilor. Din momentul în care ei au înţeles că poţi deveni orăşean – aici sau aiurea – şi altfel (şi că diploma ţi-o poţi cumpăra – de la aceiaşi profesori – atunci când ai nevoie de ea), iluzia s-a destrămat şi vedem ceea ce, în fapt, am fost întotdeauna. Atunci când bugetele universităţilor se duc în salarii – justificate de “CV-urile” despre a căror consistenţă am vorbit mai sus – iar laboratoarele şi biblitecile arată ca-n anii ’80, e ridicol să vorbim de cercetare. Suntem, cu toţii, asemeni Elenei Ceuşescu: cu câteva clase de bază, dar împăunaţi cu titlul de “academician doctor inginer”.

Şi apoi, în ciuda a ceea ce pare, cercetarea nu e o abstracţie, ci ceva cât se poate de concret. Dacă vă uitaţi în jurul d-voastră tot ceea ce vedeţi şi nu ţine de natură e rodul cercetării, în mod particular a celei din ultimul veac. Acum spuneţi-mi câte din lucrurile de lângă d-voastră încorporează cercetare românească? Calculatorul? Telefonul mobil? Google-ul? Youtube-ul? Câte dintre cărţile profesionale? Sau dintre articolele pe care le citiţi? Scopul cercetării nu e să umple rubrici în CV-uri şi în “fişele de autoevaluare”, ci să răspundă unor probleme şi să amelioreze lumea în care trăim. Dacă nu înţelegem acest lucru e mai bine să nici nu vorbim de cercetare. Acolo unde e, aceasta e o floare rară; ea se naşte la conjuncţia – destul de improbabilă – dintre nişte oameni mânaţi de pasiune şi alţii care găsesc de cuviinţă să suţină material această pasiune. A cerceta înseamnă a căuta, şi nimic nu-ţi garantează dinainte că vei găsi ceea ce cauţi. Simplul fapt de a învăţa să şti ce să cauţi îţi poate lua decenii întregi de muncă, adesea zadarnică. Iar reuşita – atunci când e (căci nu e întotdeauna) – constă într-un gând clar pe care nu există bucurie mai mare decât să-l împărtăşeşti cu cei care gândesc la fel. Până nu demult ingenium-ul cercetătorului era un fel de nebunie sfântă care-l făcea să fie altfel decât muritorii de rând (şi, cel mai adesea, soarta lui nu era de invidiat de aceştia). Cândva, către jumătatea veacului – în vreme de război (şi în mod particular odată cu “Proiectul Manhattan”, de creare a primei bombe atomice, care a presupus investiţii incomensurabile cu tot ceea ce se făcuse până atunci în ştiinţă), cercetarea a fost organizată şi planificată în virtutea unei logici militare. Mai mult chiar decât eficienţa, această planificare strictă a fost cea care s-a impuns în contextul competiţiei economice, ea însăşi o formă de război care a urmat marii conflagraţii modiale. Industrializând România după 1950, “am integrat şi noi cercetarea în producţie”. Până la un punct – atâta vreme cât cercetarea a avut o relativă autonomie şi au existat contacte cu mediul extern – lucrurile au funcţionat şi, la scara lumii noastre, am văzut rezultatele ştiinţei fundamentale. Apoi, şi mai ales după ’90 (pe fondul dezindustrializării), totul s-a transformat în butaforie: în locul cercetării efective am trecut la fabricarea de “dosare de avansare” şi “de acreditare”. Cercetătorii buni au plecat acolo unde îşi pot da măsura (înţeleg că sunt de ordinul zecilor de mii), iar dintre cei rămaşi puţinii încăpăţânaţi se zbat să supravieţuiască (mizând mai curând pe burse occidentale) şi să rămână în contact cu sursele domeniului lor. Nu am auzit ca statul să fi creat undeva o bibliotecă profesională care să pună bazele unui viitor adevărat centru de cercetare. De altminteri, când vine vorba de stat, e uşor să vedem că nu dă doi bani pe cercetarea românească: uitaţi-vă la listele de achiziţii ale Guvernului sau ale Parlamentului – maşini, calculatoare, apartură de tot felul, programe de calcul etc., totul e străin, autohtonii apar doar ca intermediari (în speță la capitolul “commission”). Uitaţi-vă la oamenii care contează în România – tot ce e pe ei şi tot ce au în casă e “de dincolo”, copiii le sunt acolo la studii şi pe părinţi tot acolo îi duc în spitale. Ce am invetat noi în ultimii 27 de ani? Ce am scris noi care “să schimbe pardigmele unui domeniu”? Ce am făcut, efectiv, care să conteze în cercetarea mondială? Fireşte, avem mulţi oameni talentaţi într-un domeniu sau altul. Mulţi din aceşti mulţi au luat calea străinătăţii şi – pe cont propriu, prin muncă şi tenacitate – au ajuns să se realizeze aşa cum le-o permit talentele lor naturale. Şi în ţară sunt oameni care – în condiţiile lumii noastre – caută să-şi facă treaba cu onestitate, care lucrează temeinic şi, poate tocmai de aceea, sunt mai puţin “vizibili” decât cei care decid soarta învăţământului şi a cercetării. Numai că toţi aceştia sunt nişte singuratici, nişte savanţi de modă veche, care s-au realizat nu pentru că statul român, sau Ministerul Cercetării i-a susţinut, ci împotriva regulilor şi regulamentelor de neînţeles ale instituţiilor noastre. Preocuparea statului român nu e aceea de a suţine cercetarea (de vreme ce toate derivatele cercetării se achiziţionează din străinătate), ci aceea de-a plăti salariile şi pensiile “somităţilor” cu CV-uri de zeci de pagini. În câţiva ani pe aceste salarii şi pensii se va duce tot bugetul educaţiei şi al cercetării. Tot aşa cum tot bugetul Apărării se va duce nu pe apărare, ci pe plata salariilor – şi mai ales a pensiilor – nenumăraţilor noştri generali. Cine ne va apăra, în caz de…? Aliaţii. Dacă nu vor ei, ne predăm oricui. Şi dacă nici duşmanii nu vor, ne va apăra Bunul Dumnezeu, că la altcineva nu mai avem la cine spera.

Şi cercetare în România, cine va face? Cam tot cei ce fac şi acum: o mână de rătăciţi, ce nu figurează în “board”-uri şi “comisii”, care-şi cumpănesc cu grijă banii de tren, ce pritocesc xeroxuri cărate în cârcă şi PDF-uri descărcate de pe site-uri ruseşti, ce scriu unii pentru alţii şi – în singurătatea lor – se bucură de fiecare gând nou. Ei, cei puţini, sunt bogăţia noastră. Numai că asemeni uraniului – la care se pricepe d-l Valeca – se înjumătăţesc în fiecare generaţie. Verticalitatea lor e lumina pâlpâitoare a ultimelor noastre speranţe. Când nu vor mai fi, vom pieri striviţi de plumbul “dosarelor”, “CV-urilor”, “Analelor” şi “culegerilor de studii”. Poate că timpul acela nici nu e atât de departe.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , ,



Currently there are "25 comments" on this Article:

  1. mike_the_hunter spune:

    Excelent articol apreciat de unul din “mâna de rătăciţi, ce nu figurează în “board”-uri şi “comisii”, care-şi cumpănesc cu grijă banii de tren, ce pritocesc xeroxuri cărate în cârcă şi PDF-uri descărcate de pe site-uri ruseşti, ce scriu unii pentru alţii şi – în singurătatea lor – se bucură de fiecare gând nou. ” si este minunat , va rog sa ma credeti.
    Si nu ravnesc nici un pic sa fiu Valeca, acad. Zamfir acad. Simionescu,acad.,acad. Ion Aurel Pop sau acad. Mircea Dumitru si o lunga lista de mafioti din cercetarea romaneasca. Dupa cum se vedea Academia Romana ar trebui sa iaba sediul in orasul Corleone din Sicilia si nu pe Calea Victoriei.

    • CzC spune:

      +1 pentru articol, +10 pentru PDF-uri de pe site-uri rusești:), școala se poate face cu xerox-uri, dar cercetare fără internet, cărți fără număr și acces la baze de date de articole mai greu. +1 pentru cine avea acum 10-15 ani acces la JSTOR & alike pentru 24 de ore și nu dormea nici una din ele. În rest ”doctrina Andronescu” mi-e suficientă concluzie și confortabil reducționism.

  2. Logofatu spune:

    Situația pe care o descrieți are o coloratură locală dar e mult mai generală, e globală. În întreaga lume știința a ajuns prada ariviștilor. China și india publică anual trilioane de articole pe care nu le citește nimeni. În Africa poate nu au ce mânca dar au reviste de mecanică cuantică și de nanometrologie medicală. În occident situația e incremental mai bună dar și acolo are loc același fenomen de exploatare a prestigiului științei de către ariviști. Foarte curând nu va mai fi nimic de păpat.

  3. Dacian Dolean dacian spune:

    Daca d-l Maci se refera la inutilitatea cercetarii de proasta calitate din Romania (ca si cea pe care o descrie in articolul dansului) atunci probabil mai multi cititori ar fi de acord cu dansul. Dar acest lucru e important sa fie specificat (inca din titlu, pentru ca nu vor fi multi care vor avea rabdare sa citeasca tot textul si sa inteleaga pozitia d-lui Maci). Si e important sa se inteleaga ca s-a ajuns aici din cauza slabirii rigurozitatii standardelor stiintifice, pentru ca foarte multi sa poata deveni cadre didactice universitare. Daca standardele ar respecta criteriile de rigurozitate ale universitatilor de top international, ar ramane doar o mana de oameni in univeristatile romanesti (sau acestea s-ar desfiinta).

    Este regretabila experienta d-lui Maci, insa cred ca e important ca cititorul sa nu inteleaga gresit mesajul transmis in articol: Nu toata cercetarea din Romania este inutila si de proasta calitate. Si in multe situatii, ar putea fi cheia aducerii la normalitate a unei societati pe care unii ar considera-o in deriva.

    • Josef Svejk spune:

      OK. Nu toata cercetarea romaneasca o fi inutila si de proasta calitate daca insistati dumneavoastra. Repet atunci o intrebare pusa la articolul http://www.contributors.ro/editorial/s-o-s-%c8%99tiin%c8%9bele-umaniste-au-fost-eliminate-din-consiliile-consultative-ale-ministerului-cercetarii-%c8%99i-inovarii/#comments : Ce anume produce sau a produs in ultimele decenii cercetarea romaneasca?! Pe scurt daca se poate…

      Oamenii devin foarte inteligenti, creativi si dau rezultate uimitoare in momentul in care nu mai fac cercetare pentru stat. Sau in cazul particuilar al romanilor cand fac cercetare in afara Romaniei :P

      Sigur ca Romania risipeste sume fabuloase pe tot soiul de alte prostii, mult mai gogonate ca “cercetarea”. Care risipa epica ce o vor duce negresit undeva intre falimentul gecesc (fara apartenenta la zona Euro) si colpasul venezuelan (fara rezerve de petrol). Probabil ca daca s-ar taia toate fondurile “cercetatii” maine asta n-ar intarzia inevitabilul cu mai mult de cateva zile sau saptamani. Deci nu e nici o diferenta Dar macar aveti minimul bun simt sa nu mai gasiti justificari risipei oricat de marunta ar fie ea…

      • Dedalus spune:

        “Oamenii devin foarte inteligenti, creativi si dau rezultate uimitoare in momentul in care nu mai fac cercetare pentru stat.”

        De acord.

        Dar cati credeti ca vor avea aceeasi parere? Adica, in Romania. Si chiar si in unele tari europene.

        Sunt convins ca daca Romania ar taia la 5% din suma rezenta a alocarii pentru cercetare, rezultatele cercetarii (private si publice impreuna) s-ar dubla rapid (in cativa ani).

        Si mai sunt convins ca daca am scoate din legislatie obligatiile puerile pentru univer5sitati de a face cercetare si am reduce numarul de personal in sectorul de cercetare de sat la 10% din cel actual, am obtine crestere de venituri pentru multe persoane, a caror capacitate reala de cercetare si inovare ar deveni evidenta, necesara si mai ales rasplatita.

        Dar cum ar face secotrul privat sa faca cercetare?

        In primul rand, si cel mai simplu, prin simplificarea radicala si reala a sistemului de contabilitate si impozitare, in specialo pentru intreprinderi. Toate obstacolele ar trebui eliminate in calea antreprizei private. Toate, fara exceptie si fara (fals) mila.

        Ar terebui probabil sa sustinem cativa ani la un nivel minuscul perdantii acestei reforme, dar oricum, altfel nu se poate.

        Ori suferim acum putin, ori suferim mai tarziu mai mult.

        Sa nu suferim deloc si sa ne mearga bine la toti cu Statul (sns) tatuc – asta nu se poate, nu exista nici un caz in istorie de socialsm victorios.

        ===

        Asta e problema de fapt – cautam rezolvari administrative pentru probleme care nu au decat rezolvare politica.

        Nu poti sa spargi nuci cu …l. :-)

      • Dragoș spune:

        “Oamenii devin foarte inteligenti, creativi si dau rezultate uimitoare in momentul in care nu mai fac cercetare pentru stat.”

        Bateți câmpii!
        La ce companie era angajat Einstein când a născocit teoriile sale? Nu vi se pare suficient de inteligent și creativ?
        NASA ce finanțare are? Ce companie investește zeci miliarde de dolari anual în cercetarea spațiului? Câte companii ar fi dispuse să bage măcar un miliard? Cică doar bugetul NASA ar reprezenta vreo treime din banii cheltuiți pe cercetare în US!

        Ați mai primit niște exemple. Eu am să trec la științele umaniste. Cercetările în istorie, arheologie, teologie, drept, filologie, lingvistică, etc. cum sunt finanțate? Cât este stat, cât este privat? Nu doar în US, ci pe totul mapamondul? Vă întrebați ce se face în România? Să iau ultimul domeniu enumerat. Institutul „Iorgu Iordan” este cel care scoate dicționare, atlase lingvistice și alte instrumente de referință, plus nenumărate studii și monografii pe diverse teme, unele de nișă. Sigur, orice proiect poate fi criticat mai ales de specialiștii din domeniul/iile respectiv/e, dar nu există nici un motiv pentru a demola tot. Până și-n US o bună parte din cercetarea în științe umaniste este finanțată de stat. Chiar dacă Trump mai taie din buget: http://www.sciencemag.org/news/2017/03/trumps-first-budget-analysis-and-reaction

        • Josef Svejk spune:

          Einstein a lucrat pentru stat între 1900 și 1902 când a fost angajat al oficiului de brevete de invenție al Elveției. După știința mea în acea perioadă n-a produs nimic remarcabil, validând exact ceea ce am spus :P . A lucrat mai apoi pentru universitățile din Berna, Praga, Zurich, Berlin – toate acestea private si cu taxe de studii piperate bine de tot la acea vreme. A mai fost director al institutului de fizică Kaiser Wilhelm finanțat de stat prin programe de studii dar complet independent de stat până la venirea la putere a lui Hitler, când Einstein a plecat oricum în SUA lucrând la Princeton până la sfârșitul vieții. Princeton era și este una din cele mai scumpe universități private din SUA. :D Deci Einstein nu e nici pe departe cel mai bun exemplu…

          Umanioarele, cel puin în SUA, sunt finanțate din surse private. Banii univerităților private, donații, vâzări de cărți etc. Nu știu ca statul în sine să finanțeze orice altceva afară de muzee militare – dar și alea sunt afaceri ce aduc bani. Cele fără vizitatori se închid până la urmă.

          NASA a avut în 2016 un buget de $18 miliarde. Apple are un buget de cercetare de peste $10 miliarde în 2016, iar compania pentru care lucrez peste $3.7 miliarde, din care vreo $800 de milioane pe cercetare fundamentală :P Totalul cheltuielilor de cercetare și dezvltare în SUA pe 2016 a fost de $514 miliarde.
          https://www.iriweb.org/sites/default/files/2016GlobalR%26DFundingForecast_2.pdf

          Deci bugetul NASA e de fapt 3.5% din banii cheltuiți pe cercetare în SUA, nicidecum o treime. Iar cele $18.3 mliarde includ TOT: plată personal de pază, muzee, fondul de pensii al NASA, canal TV, etc.. Mare lucru dacă din banii ăia se cheltuie măcat 25% cu adevărat pe ceva ce poate fi numit cu bunăvoință „cercetare”. De decenii bune eficiența NASA e la pământ. Echipamentele și vehiculele spațiale sunt construite și operate de firme private pentru NASA. Mai ales în ultimii 5-6 ani NASA a devenit tot mai mult o oficină de propagandă „progresistă”, barnșele sale fiind infestate cu acivitști politici, „minorități”, etc. ce nu se pricep la nimic. Un exemplu în plus împotriva cercetării de stat…

          Oricum revin la întrebarea inițială, la care nu mi-ați răspuns: Puteți să-mi dai un exemplu de rezultat remarcabil al cercetării de stat românești (inclusiv de la gloriosul institut Iorgu iordan:P ) ?! Aici nu mă refer la sutele de mii sau chiar milioanele de pagini de maculatură produse de „știința” românească, pe care le amintește și autorul. Nu. Vreau să văd ceva clar și concret cum ar fi de exemplu stiloul inventat de Petrache Poenaru pe la 1830 avioul cu reacție al lui Coandă, ambele fără buget de la ministerul cercetării :D .

        • Dragoș spune:

          Universitățile din Zurich, Berna, Berlin și Praga la care faceți referire sunt toate publice! Faceți o confuzie între sursa de finanțare (public/privat) și faptul că studenții plătesc taxe. Și la noi sunt astfel de taxe la stat, stabilite de fiecare universitate în parte. Astăzi taxele la universitatea din Zurich (unde Einstein și-a susținut doctoratul) sunt chiar modeste:
          http://www.uzh.ch/en/studies/application/generalinformation/fees.html
          Teoriile care l-au făcut celebru au fost articulate și expuse cu mult înainte de a deveni profesor la Princeton și sunt deci cercetare finanțată de stat. Einstein este un caz faimos, dar aproape toată știința „clasică” a fost produsă în instituții publice. Până și universități de top precum Oxford sau Cambridge (UK) încă primesc bani publici:
          https://web.archive.org/web/20120425083248/http://www.hepi.ac.uk/files/44%20Oxford%20and%20Cambridge%20summary.pdf

          Legat de NASA, estimarea mea privea doar cercetarea finanțată public – îmi cer scuze pentru omisiune. Dar eficiența lor este la pământ? A devenit o „oficină de propagandă progresistă”? Din bugetul lor doar 25% sunt cheltuiți pe cercetare „adevărată”? Ați lucrat la NASA? Aveți experiență sau competențe în vreunul din domeniile lor? Și poate pentru dumneavoastră este o noutate, dar bugetul de cercetare mai include și cheltuieli precum salarii, expoziții, canale media. Iar Apple a cheltuit 10 miliarde anul trecut pentru R&D, adică pe scurt este vorba de dezvoltarea de produse și servicii noi. Comparați mere cu pere.

          Științele umaniste în US nu sunt finanțate doar din surse private. V-am dat deja un link, dar mai încerc cu unul: http://www.humanitiesindicators.org/content/indicatordoc.aspx?i=11

          La întrebare v-am răspuns deja și v-au răspuns și alții. Văd că reduceți cercetarea la inventarea de gadgeturi. Dar hai să revenim la institutul deja pomenit – DEX-ul sau DOOM-ul nu sunt concrete? Sunt maculatură? Ați verificat dumneavoastră toate studiile din cele patru reviste ale institutului și nu ați găsit nimic remarcabil? Reformulez întrebarea de mai sus, ce experiență și ce competențe aveți pentru a arunca astfel de verdicte? Putem înainta oricând în subiecte de nișă: de pildă știu o teză de doctorat la Universitatea din București care include, printre altele, o nouă ediție critică a unei lucrări a lui Procopius din Caesarea, folosind un manuscris inedit. De unde știți dumneavoastră că nu este o teză remarcabilă, că nivelul ei nu este la fel sau peste cel pe care un studiu similar l-ar avea putea avea la o universitate cu finanțare privată din Occident?

  4. Kurt spune:

    Cum se înştiinţează / informează cercertătorii, savanţii, profesorii români de vîrf din ţară reciproc? Cum sunt conectaţi? Care structură le stă la dispoziţie? Unde? Centralizat la minister?
    Cine din România a fost la Hannover Messe 2017: industria 4.0? Cine de la minister (limbi moderne)?

    (….. I ndustrie 4.0 benötigt Antworten zu vielen Themenfeldern: Mensch und Arbeit, Geschäfts- und Strategiemodelle, der Umgang mit der Datenflut, Cybersecurity, Standards und Interoperabilität, Mittelstand und Anwender, Use Cases, etc.
    Passend zum Motto der HANNOVER MESSE 2017 & “Integrated Industry – Creating Value” stellt das Forum Industrie 4.0 meets the Industrial Internet diese Themen, die Anwender, Industrie und Politik gleichermaßen bewegen, in den Fokus seiner Vorträge und Diskussionsrunden. Praxisbeispiele und die dem Forum angeschlossene SmartFactoryKL demonstrieren ergänzend, wie Industrie 4.0 real und live funktioniert.

    Roboter für jedermann / roboţi pentru fiecare

    Noch sind Roboter für Normalverbraucher kaum erschwinglich und zudem schwer zu programmieren. Wenn es nach FRANKA EMIKA (Halle 17, Stand E17- An unserem Standort München haben wir uns auf die Entwicklung, das Design und die Vermarktung feinfühliger, leistungsfähiger, sowie beispiellos kostengünstiger Industrieroboter spezialisiert. Wir sind von der Vision geleitet, Roboter zu einem allgemein zugänglichen Multifunktionswerkszeug werden zu lassen, bei dessen Entwicklung der Mensch stets im Zentrum steht. Der intelligente Roboterassistent für Jedermann FRANKA EMIKA wurde der Öffentlichkeit erstmals auf der Hannover Messe 2016 vorgestellt) geht, wird sich das bald ändern. Das Münchener Unternehmen stellt auf der HANNOVER MESSE einen Cobotvor, der sich besonders günstig herstellen und einfach bedienen lässt. Damit könnte der Traum vom eigenen Roboter schon bald für viele wahr werden. …..

    Aus Industrie 1.0 wird Industrie 4.0 / industria 1.0 devine 4.0

    Firma Bosch are o cifră de afaceri de 73,1 Milliarde Euro şi 390.000 angajaţi. Concernul are patru ramuri:
    -Mobility Solutions,
    -Industrial Technology,
    -Consumer Goods
    -Energy and Building Technology

    Bosch (Halle 7, Stand C26- Die Bosch-Gruppe ist ein international führendes Technologie- und Dienstleistungsunternehmen mit weltweit rund 390 000 Mitarbeitern (Stand: 31.12.2016). Sie erwirtschaftete im Geschäftsjahr 2016 nach vorläufigen Zahlen einen Umsatz von 73,1 Milliarden Euro. Die Aktivitäten gliedern sich in die vier Unternehmensbereiche Mobility Solutions, Industrial Technology, Consumer Goods sowie Energy and Building Technology. Als führender Anbieter im Internet der Dinge (IoT) bietet Bosch innovative Lösungen für Smart Home, Smart City, Connected Mobility und Industrie 4.0. Mit seiner Kompetenz in Sensorik, Software und Services sowie der eigenen IoT Cloud ist das Unternehmen in der Lage, seinen Kunden vernetzte und domänenübergreifende Lösungen aus einer Hand anzubieten. Strategisches Ziel der Bosch-Gruppe sind Lösungen für das vernetzte Leben. Mit innovativen und begeisternden Produkten und Dienstleistungen verbessert Bosch weltweit die Lebensqualität der Menschen.) verknüpft auf seinem Messestand seine Firmengeschichte mit der Zukunft. Das Unternehmen hat eine originale Drehbank aus dem Jahr 1887 mitgebracht – und mit Sensoren nachgerüstet, die sie fit machen für Industrie 4.0. Die Maschinendaten erscheinen live auf einem Bildschirm. Das Beispiel zeigt: Auch alte Anlagen und Maschinen lassen sich mit entsprechenden Modifikationen in die industrielle Zukunft mitnehmen.

    Cum cooperează roboţii şi oamenii în viitor se vede la firma Schunk.

    Wie smart Roboter und Mensch künftig Seite an Seite arbeiten, zeigt der Co-act-Greifer JL1 von Schunk (Halle 17, Stand B26- Die SCHUNK GmbH & Co. KG aus Lauffen/Neckar ist ein inhabergeführtes deutsches Familienunternehmen und Global Player in einem. 1945 von Friedrich Schunk als mechanische Werkstatt gegründet entwickelte sich das Unternehmen unter dessen Sohn Heinz-Dieter Schunk zum Kompetenz- und Weltmarktführer für Greifsysteme und Spanntechnik sowie zum führenden Technologieausrüster für Roboter und Produktionsmaschinen. Heute wird es von den Enkeln des Unternehmensgründers, den Geschwistern Henrik A. Schunk und Kristina I. Schunk, in der dritten Generation geführt. Über 2.700 Mitarbeiter in neun Werken und 33 eigenen Ländergesellschaften sowie Vertriebspartner in über 50 Ländern gewährleisten eine intensive Marktpräsenz. Mit 11.000 Standardkomponenten bietet SCHUNK das weltweit größte Greifsysteme- und Spanntechnik-Sortiment aus einer Hand. Seit 2012 ist die Torwartlegende Jens Lehmann als Markenbotschafter für sicheres, präzises Greifen und Halten im Team von SCHUNK aktiv.). Er erkennt automatisch, wenn ihm ein Mitarbeiter nahekommt und reagiert entsprechend der Situation. Das soll nicht nur eine optimale Zusammenarbeit zwischen Mensch und Maschine ermöglichen, sondern auch Betriebsunfällen vorbeugen. Für diese Innovation wurde Schunk der Hermes-Award 2017 verliehen. … …. ).

    … „… Ce am invetat noi în ultimii 27 de ani? Ce am scris noi care “să schimbe pardigmele unui domeniu”? Ce am făcut, efectiv, care să conteze în cercetarea mondială? Fireşte, avem mulţi oameni talentaţi într-un domeniu sau altul. Mulţi din aceşti mulţi au luat calea străinătăţii şi – pe cont propriu, prin muncă şi tenacitate – au ajuns să se realizeze aşa cum le-o permit talentele lor naturale. Şi în ţară sunt oameni care – în condiţiile lumii noastre – caută să-şi facă treaba cu onestitate, care lucrează temeinic şi, poate tocmai de aceea, sunt mai puţin “vizibili” decât cei care decid soarta învăţământului şi a cercetării. Numai că toţi aceştia sunt nişte singuratici, nişte savanţi de modă veche, care s-au realizat… „….

    Cum e la alţii, la vecini, la partenerii în UE27? De unde vine decalajul „secular”? Ce e de făcut 2017- 2021? Descentralizare?

    Fraunhofer-Gesellschaft pentru cercetarea aplicată are 24.500 colaboratori / angajaţi şi e cea mai mare în acest domeniu pe continent.

    (… … Die Fraunhofer-Gesellschaft zur Förderung der angewandten Forschung e. V. ist mit rund 24.500 Mitarbeitern die größte Organisation für angewandte Forschungs- und Entwicklungsdienstleistungen in Europa, gefolgt vom niederländischen Institut TNO. Sie stellt einen wichtigen Teil der deutschen Forschungslandschaft dar, die unter anderem aus Hochschulen -insbesondere den Universitäten-, Max-Planck-Gesellschaft, Helmholtz-Gemeinschaft Deutscher Forschungszentren, Wissenschaftsgemeinschaft Gottfried Wilhelm Leibniz und der Deutschen Forschungsgemeinschaft besteht. Der Sitz der Zentrale ist in München.
    Namensgeber für die Fraunhofer-Gesellschaft war Joseph von Fraunhofer (1787–1826). Dessen hervorragende Leistung bestand in der Verbindung von exakter wissenschaftlicher Arbeit und deren praktischer Anwendung für neue, innovative Produkte. Joseph von Fraunhofer war als Forscher, Erfinder und Unternehmer gleichermaßen erfolgreich und wurde deshalb zum Vorbild und Namenspatron der heutigen Fraunhofer-Gesellschaft gewählt.
    Gegründet im Jahr 1949 ist es das Ziel der Fraunhofer-Gesellschaft, anwendungsorientierte Forschung zum unmittelbaren Nutzen für Unternehmen und zum Vorteil der Gesellschaft durchzuführen. Die Fraunhofer-Gesellschaft betreibt derzeit mehr als 80 Forschungseinrichtungen, davon 69 Institute, an über 40 Standorten in ganz Deutschland. Rund 24.500 Mitarbeiter, überwiegend mit natur- oder ingenieurwissenschaftlicher Ausbildung, bearbeiten das jährliche Forschungsvolumen von 2,1 Milliarden Euro. Davon fallen mehr als 1,9 Milliarden Euro auf den Leistungsbereich Vertragsforschung. Über 70 % dieses Leistungsbereichs erwirtschaftet die Fraunhofer-Gesellschaft mit Aufträgen aus der Industrie und mit öffentlich finanzierten Forschungsprojekten. Der Rest wird von Bund und Ländern beigesteuert, auch um damit den Instituten die Möglichkeit zu geben, Problemlösungen vorzubereiten, die in fünf oder zehn Jahren für Wirtschaft und Gesellschaft aktuell werden (Vorlaufforschung). Mitglieder der als gemeinnützig anerkannten Fraunhofer-Gesellschaft sind namhafte Unternehmen und private Förderer…. …)…..

    Max-Planck-Gesellschaft face cercetare fundamentală. In cartea (Der Teil und das Ganze. Gespräche im Umfeld der Atomphysik.) Partea şi ansamblul. Convorbiri în domeniul fizici atomice, Werner Heisenberg (Premiul Nobel 1932) descrie cum a fost reconstruit cercetarea după 1947 în RFG, în special institutul Max-Planck-Gesellschaft la care a lucrat mult timp.

    ( … … Die Max-Planck-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften e. V. (MPG) ist eine der führenden deutschen Institutionen im Bereich der Grundlagenforschung. Der gemeinnützige Verein mit satzungsgemäßem Sitz in Berlin unterhält 83 rechtlich unselbstständige Forschungsinstitute und -einrichtungen in ganz Deutschland. Die Generalverwaltung in München, die von einem oder mehreren Generalsekretären geleitet wird, fungiert als Hilfsorgan für den Vorstand. Die Max-Planck-Gesellschaft setzt nach ihrer Satzung „die Tradition der früheren Kaiser-Wilhelm-Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften e. V. fort“.[1]
    Die Max-Planck-Gesellschaft genießt weltweite Anerkennung. Nicht-universitäre Forschungsinstitutionen haben sie 2006 im Times-Higher-Education-Supplement-Ranking[2] zur weltweit besten nicht-universitären Forschungseinrichtung gekürt. Nach demselben akademischen Peer-Review belegte sie hinter AT&T und dem Argonne National Laboratory den dritten Platz in der weltweiten Technologieforschung… .. In 80 Instituten und Forschungseinrichtungen wurden Anfang 2011 etwa 5.200 Wissenschaftler, über 10.000 Doktoranden, Diplomanden, studentische Hilfskräfte und Gastwissenschaftler sowie mehr als 8.000 Mitarbeiter im kaufmännischen, technischen und administrativen Bereich beschäftigt.[4] Das Jahresbudget beträgt rund 1,7 Milliarden Euro. Das Max-Planck-Institut für Kohlenforschung und das Max-Planck-Institut für Eisenforschung sind rechtlich selbstständig.
    2003 initiierte die Max-Planck-Gesellschaft die Berliner Erklärung über offenen Zugang zu wissenschaftlichem Wissen und konzipierte in der Folge ein elektronisches Archiv für Publikationen der Mitarbeiter der MPG, den eDoc-Server, der zurzeit gut 21.000 Volltexte umfasst, wovon 9.000 öffentlich zugänglich sind. …… …).

    Leibniz-Gemeinschaft are o paletă mare de activitate de la institute de cercetare în afara universităţiilor, în domeniile de inginerie, ştiinţe naturale, mediu ambiant, ştiinţe economice, etc.Institutele lucrează interdisciplinar şi conectează cercetarea fundamentală cu aplicaţiii apropiate.

    ( ….. … Zur Leibniz-Gemeinschaft gehören 91 (Stand 2017) außeruniversitäre Forschungsinstitute und Serviceeinrichtungen für die Forschung. Die Ausrichtung der Leibniz-Institute reicht von den Natur-, Ingenieur- und Umweltwissenschaften über die Wirtschafts-, Sozial- und Raumwissenschaften bis hin zu den Geisteswissenschaften. Darunter befinden sich auch insgesamt acht Forschungsmuseen. Leibniz-Institute arbeiten interdisziplinär und verbinden Grundlagenforschung mit Anwendungsnähe. Sie pflegen intensive Kooperationen mit Hochschulen, Industrie und anderen Partnern im In- und Ausland. Die Leibniz-Institute beschäftigen rund 18.600 Mitarbeiter und haben einen Gesamtetat von 1,7 Milliarden Euro (2016)… …).

    Helmholtz-Gemeinschaft e o organizatţe pentru promovarea şi finanţarea cercetării. Are o listă mare de membri:
    (…. .. Die Helmholtz-Gemeinschaft Deutscher Forschungszentren e. V. (auch Hermann von Helmholtz-Gemeinschaft Deutscher Forschungszentren, kurz HGF) ist eine deutsche Organisation zur Förderung und Finanzierung der Forschung……
    Mitglieder der Helmholtz-Gemeinschaft Deutscher Forschungszentren sind:
    • Deutsches Zentrum für Luft- und Raumfahrt e.V. (DLR), Köln
    • Deutsches Zentrum für Neurodegenerative Erkrankungen e.V. (DZNE), Bonn
    • Forschungszentrum Jülich GmbH (FZJ), Jülich
    • GEOMAR Helmholtz-Zentrum für Ozeanforschung (GEOMAR), Kiel
    • GSI Helmholtzzentrum für Schwerionenforschung GmbH, Darmstadt
    • Helmholtz-Zentrum Berlin für Materialien und Energie (HZB)
    • Helmholtz-Zentrum Dresden-Rossendorf (HZDR)
    • Helmholtz-Zentrum für Infektionsforschung GmbH (HZI), Braunschweig
    • Helmholtz-Zentrum für Umweltforschung – UFZ, Leipzig
    • Helmholtz-Zentrum Geesthacht – Zentrum für Material- und Küstenforschung GmbH (ehem. GKSS) (HZG), Geesthacht
    • Helmholtz Zentrum München – Deutsches Forschungszentrum für Gesundheit und Umwelt (HMGU), Neuherberg bei München
    • Helmholtz-Zentrum Potsdam – Deutsches GeoForschungsZentrum, Potsdam
    • Karlsruher Institut für Technologie (KIT), Karlsruhe
    • Max-Planck-Institut für Plasmaphysik (IPP), Garching bei München (assoziiertes Mitglied)
    • Alfred-Wegener-Institut Helmholtz-Zentrum für Polar- und Meeresforschung (AWI), Bremerhaven
    • Stiftung Deutsches Elektronen-Synchrotron (DESY), Hamburg
    • Stiftung Deutsches Krebsforschungszentrum (DKFZ), Heidelberg
    • Stiftung Max-Delbrück-Centrum für Molekulare Medizin (MDC), Berlin-Buch
    ………… ..).

    Limbile moderne în învăţămîntul românesc au o importanţă pentru cercetare, inovare în ţară? Cine cunoaşte curent limbi moderne, cel puţin în domeniul de cercetare în care e împlicat?
    Liceul Hermann Oberth, Muzeul Bruckenthal, Premiul Nobel 2014 la chimie- Liceul Nikolaus Lenau…. Intrebări?

    Era digitală e o şansă uriaşă pentru elevii, studenţii şi absolvenţii de azi din ţară. Generaţia Internet- Google e conectată la patrimoniul universal JUST IN TIME. Rezultatele? Reindustrializarea ? Bunăstare?

    • Josef Svejk spune:

      Uram,

      Asa de curiozitate, delirul de mai sus (n-ajunsei nici macar aproape de capat
      :D ) e consecinta nefericita a unei medicatii severe, sau aveti dumneavoasta placerea de a o lua asa periodic pe aratura la cativa kilometrii pe lana subiect :P

    • relu spune:

      Când economia e complet distrusă de privatizările pe nimic sau de formă, nici câmp de aplicații ale cercetării nu ai așa că n-are unde experimenta și de unde se inspira cercetarea..

  5. Vlad spune:

    Pai cu paginile asa vin cerintele. Lucrarea mea de diploma avea vreo 20 de pagini doar ca era “prea putin” asa ca am mai adugat pana la minimul necesar citand pasaje groase de bibliografie cu referintele de rigoare se intelege. Oricum de citit nu a citit-o nimeni intrucat berea pe care i-o ofeream celui care avea sa o faca, printre randurile lucrarii, nu a fost revendicata nici pana azi.

    Sa sitit ca anticariatele mai cumpara aceste eforturi de cercetare intrucat chiar azi, am gasit un volum imaculat cred ca achizitionat direct de la editurile de care vorbeati scris de Radu Serban
    si intitulat Japonia dupa Fukushima – O economie in refacere.

    La saloanele de inventica de la Geneva romanii se prezinta destul de bine si la editia de anul acesta s-au acordat medalii …

    • sile spune:

      Contraexemplul clasic e teoria relativitatii generalizate. Lucrarea are cam 50 pagini, nu s-ar califica printre lucrarile doctorale din nicio universitate romaneasca. (hermes.ffn.ub.es/luisnavarro/nuevo_maletin/Einstein_GRelativity_1916.pdf)

      *si nu, asta nu e lucrarea lui de doctorat, asa cum crede multa lume

  6. bozo spune:

    Nu prea e clar daca titlul este serios or peiorativ. Sper sa fie cea de-a doua varianta altfel ar fi trist.

    In primul rand cercetarea si inovarea este esentiala pentru o tara ce mai doreste sa tina pasul cu lumea, indiferent ca se intampla in cadru ‘planificat’ la nivel national sau aleator la nivelul diferitelor companii. Altfel ramai o simpla piata de desfacere si nu cred ca e ceea ce va aduce bunastare unei tari de 20 mil locuitori. Investitiile straine vin si pleaca, daca nu avem o activitate sustinuta de capital si idei din tara atunci sfarsitul este destul de previzibil.

    Faptul ca avem un cadru gaunos pentru cercetare si inovare nu inseamna ca e inutil sa mai facem ceva pentru domeniu. Pe acest principiu am putea anula orice activitate in tara noastra, inclusiv educatia si sistemul medical. Nu are rost sa detaliez evidenta. Insa orice om normal incearca sa-si repare casa daca sufla vantul prin ea si nu-i da foc considerand-o inutila.

    Inteleg ca va deranjeaza ca ‘umanioarele’ nu au loc mai bun la finantare. E un punct bun. Insa dispretul Dvs vadit pentru ingineri si ‘chestii ingineresti’ nu arata decat necunoastere.
    Societatea moderna e construita mai ales pe treburi ingineresti.
    E foarte bine sa avem ‘umanioarele’ care sa ne tina ridicat nivelul de cultura sau de cunoastere a istoriei. Insa ‘civilizatia’ moderna nu s-ar povesti fara o lunga istorie inginereasca.
    Doi la mana cercetarea este fundamentala dar si aplicativa. Inovarea este exclusiv legata de partea aplicativa a economiei.

    Stim cu totii ca suntem slabi, ca cercetarea romaneasca gafaie, ca multi buni pleaca iar altii raman in anonimat acasa, ca sunt multi profitori.
    In acest context demersul Dvs ar fi cu adevarat util daca ati milita impotriva sinecuristilor ce capuseaza (si) cercetarea care oricum are finantare ridicola de 0.12% din PIB. Sinecurisiti de orice fel, inclusiv cei din domeniul ‘umanioarelor’ care nu sunt putini, cvasi-analfabetii cu diplome samd.

    Si v-ar suprinde ca mai sunt si tipi ce inoveaza sau creaza valoare adaugata in cercetare-dezvoltare in Romania. Poate ca nu mereu cei ce inca mai activeaza in institutele de profile, probabil ca nu mai cu seama cei din universitati dintre care multi au facut si ei un plus din putina finantare disponibila.
    Vom ramane la pasunat daca ne dorim un stat minimalist pe principiul ca ‘se fura’…fara cercetare, dezvoltare, inovare, fara ingineri si alte categorii care sa sustina o economie bazata pe cunoastere.

    • Stefan spune:

      Multumesc, aceeasi parere o am si eu. Foarte multa lume nu intelege ideea de cercetare si e mai simplu sa spuna “nu” decat sa se straduie sa inteleaga.
      In ceea ce priveste partea reala, finantarea cercetarii a ajutat “sa ne tinem” si “sa fim acolo”.
      Da, e trist ca cei din partea “umanioarelor” nu au reusit colaborari, dar pe parte reala sunt colaborari si rezultate foarte frumoase. Imi amintesc cel putin 3 articole in “Nature” cu autori afiliati institutiilor din Ro (admit ca probabil nu toata lumea intelege ce este “Nature”). Nu e mult, dar nu e deloc putin. :)

  7. Ghita Bizonu' spune:

    Domnule Maci

    v-am urmat sfatul si m-am uitat in jurul meu la obectele ce ma-nconjor.
    Surprinzator obecte alea care se caracterizeaza prin lips cercetaruiui romanesti (desi nu as pune nici o suvita de par in foc ca nici un microcprocesor nu are incoporata si inteleigenta vreunui roman* ) am ami descoperit ceva ” nici unul nu are inmcorporata nici creatia de cercetare a vreunui domeniu “umanist”… (am unele carti prosionale si pe stiul umnaits insa intr-un domeniu care nu agreaza novatia. Ala juridic)

    Adica pagauba in ciuperci si cu atat mai bine….

    Cat despre valoarea unor “cercetari” … uf doamne! Nu pot fi decat de acord cu dvoastra si asta o zic in calitate de coautor a unor “comunicari stiintifice” drepre uenle cestii minore ce ne justifcau leaga insa in nici un caz participarea la “simpzioane stiintifice” ./ Stiu ce sciu caci eu era “autorul material” iar comunicatorii erau aia cu palavra .Oricum am baut bine la unele symposioane….

    * Deja prjn 1987 am auzit ca 1/2 din absiolventii IPB promotiile 80-83 care erau in stare sa prooecteze un procesor .. erau deja in SUA. Azi cred ca toti cai capabili sa [proecteze un microprocesor se cara (normal? Ce sa faca in Romania? Hartii ?!!!)

    • Inginer spune:

      Un fost prof. univ. de microprocesoare de-al meu a adus ceva contributii la anumite microprocesoare comerciale de varf – v. https://www.linkedin.com/pulse/neural-branch-prediction-lucian-vintan?trk=mp-reader-card. Un alt prof. din Bucuresti, de asemenea – v. http://cs.smith.edu/dftwiki/index.php/Connex_Project_History. Sa nu negam chiar tot.

    • Gabriel Preda spune:

      @Ghita Bizonu’

      https://www.fotonation.com/products/

      Exemplu: deschideti telefonul (nu conteaza marca, au cam 80% din piata), selectati functia foto si … gata, ati gasit inteligenta romaneasca in actiune.

      • Mihai Badici Mihai Badici spune:

        Pai da, doar că nu cred că aceste cercetări s-au făcut prin vreo universitate de-a noastră sau prin vreun sistem de stat.
        Am lucrat demult ( ’93-’97) la Institutul de Cercetări pentru Mecanică Fină ( eu nu puteam fi cercetător, că nu eram mecanic, deşi în general proiectele la care am lucrat conţineau 20% roţi dinţate şi 80% microprocesor, dar asta e o altă poveste). Problema, cel putin în anii respectivi, şi strict in domeniul cercetării aplicative, era că nu se întâlnea oferta cu cererea în nici un chip. Institutul avea nevoie de proiecte megalomane, aşa cum era obişnuit din comunism, care să dureze mult şi să coste nelimitat. În schimb ( chiar veneau) firme mici ( ’93, vă daţi seama) care ar fi avut nevoie de proiecte mai scurte şi mai ieftine, din care unele chiar s-ar fi putut face, era material uman la nevoie . Dar renunţau când li se punea în faţă devizul şi termenul…
        Există însă mai multe forme de cercetare, şi fiecare trebuie tratată diferit. Normal că la umanioare lucrurile sunt cu totul altfel; nu te poţi aştepta să faci profit din Dicţionarul Academiei ( care, apropo, ce o mai fi făcând?) ; sau din cercetarea arheologică: dacă nu am mai săpa la câte o autostradă sau dacă n-ar fi hoţii de cosoni n-am auzi nimic de ea… Sau cercetarea fundamentală… Aici poţi “săpa” zeci de ani fără nici un rezultat şi cu toată buna credinţă… pe când cel care doar “se face” măcar nu cheltuieşte prea mult :)

  8. Vlad spune:

    Poate ca Semantic Web-ul poate scoate ceva din lucrarile stiintifice. Scanate si OCR-izate ar putea fi folosite pentru a antrena niste retele neuronale.

    Mai jos e un link cu o prezentare TED facuta de TIm Berners-Lee despre Internetul semantic:

    https://youtu.be/OM6XIICm_qo

    Link-ul e preluat de la adresa de mai jos care prezinta o evolutie interesanta a web-ului:

    https://flatworldbusiness.wordpress.com/flat-education/previously/web-1-0-vs-web-2-0-vs-web-3-0-a-bird-eye-on-the-definition/

  9. Jack spune:

    Articolul este util si interesant. Dar nu cred ca este pe gustul noii generatii. La fiecare fraza este prea multa emotie. Iar pe ansamblu lipsesc solutiile. Tanara generatie nu mai apreciaza baladele/jalea ci cauta solutii. Care de cele mai multe ori sunt in strainatate.

  10. Dedalus spune:

    Exista oferta de pseudo-cercetare pentru ca exista cerere de psudo-cercetare.

    Pseudo-cercetarea e necesara:
    a) la avansarea in cariera universitara – aici se numara articolele si daca ai castigat premul Nobel dar ai 5 articole indexate, te va intrece cineva care are 10 articole indexate…
    b) la acreditare universitatilor (desi sistemul humboldtian al invatamanului superior este depasit de realitate, tot pe ideea universiatilor care fac si cercetare mergem – de ce e nevoie ca o universitate sa faca cercetare la greu, si mai ales cum ar ajunge sa o faca, sunt enigme, sunt enigme…
    c) la obtinerea “proiectelor de cercetare” – de care aparent, Statul (slavit fie numele sau! sns) are nevoie – ia ghici cate universitati particulare au castigat proiecte de cercetare?
    .. si lista poate continua.

    ====

    Reduceti statul la treaba sa de garant al libertatilor si drepturilor naturale (cu o minima interventie unde chiar sunt disfunctionalitati grave), lasati oamenii se se ocupe de obtinerea de bani de pe urma inteligentei si spiritului lor inovator (a cercetarii), bani pe care sa-l plateasca firmele sau populatia (care ar avea nevoie de produsele cercetarii) si uite asa se rezolva de la sine, fara sa ne omoram creierii cu organi9zarea si reorganizarea de “comitzii si comitete” care nu fac decat sa dea cu apa de trandafiri pe ….

    ======

    Ca nu am mai indeplini procentele angajate in fata Uniunii europene? Ba le-am indeplini, pentru ca procentele alea nu se refera neaparat la cercetarea finantata de stat, ci la cercetarea stiintifica in general (adica si la cea privata”.

    Ca nu am mai indeplini procentele de absolventi de studii superioare? Poate ca nu, dar asta ar fi doar vremelnic, pentru ca eveident in momentul in care cercetarea reala ar fi rasplatita si platita de sectorul privat, oamenii chiar ar fi interesati de invatamant superior puternic. Ca de fapt asa merge (nevoia de sstudii superioare apare ca resultat al cererii reale de studii superioare), nu invers (adica daca ai diploma de studii superioare, neaparat ai si venituri mai mari).

    Esenta problemei este ca un cetatean roman nu este liber sa-si urmeze dorinta de a face cercetare, ci este fortat sa se transforme intr-un impostor.

    Redati-le oamenilor libertatea de a face cercetatare, retezand fondurile pana la 5% din sumele alocate in prezent de la buget si renuntati la ideea nefundamentata (comunista daca e sa o spunem pe aia dreapta) de a forta “cercetarea” in universitati si in “Institute de cercetare” de care nimeni nu are nevoie.

  11. Livius spune:

    La fotbal si la agricultura se pricepe toata lumea… acum vad ca si la cercetare isi dau cu parerea unii care spun doar baliverne…

    Alo, alo, aloooo treziti-va fratilor lasa-ti-o mai usor cu comentariile daca nu stiti cu ce se mananca !

    O tara care nu are cercetare va ramane pentru totdeauna in urma celorlate !

    Dupa “revolutie” industria s-a distrus total, agricultura e la pamant, despre transporturi ce sa mai spun… nu am fost in stare sa construim de la EST la VEST o autostrada in aproape 30 de ani !!

    Acum vreti sa “taiati si oxigenul” acestei tari prin reducerea fondurilor alocate cercetarii ?
    Sunteti constienti de ceea ce ar insemna asta ?

    Daca nu va spun eu: sclavii occidentului si o piata de desfacere pentru produse lor innovative…

  12. Ionel spune:

    Se pot gasii studii recente produse in institutele romanesti dar cat de utilile sunt pentru Romania nu stiu.

    https://www.newsrx.com/Butter/#!Search:a=9957537&q=New%20Optoelectronics%20Study%20Findings%20Have%20Been%20Reported%20from%20National%20Institute%20for%20Laser,%20Plasma%20and%20Radiation%20Physics%20(Direct%20vaporization%20and%20ionization%20of%20the%20metals%20wires%20using%20microwave%20field)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


Bucharest Science Festival 2017

Bucharest Science Festival 2017, 27 septembrie - 1 octombrie

Cateva dintre evenimente:
  • Exploratorii frontierelor Cosmice - Conferința susținută de Prof.l Mark McCaughrean, Senior Advisor pentru Ştiinţă şi Explorare în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene
  • Food Evolution - Cum decidem cum să ne hrănim? - vizionarea documentarului Food Evolution + o discuţie prin Skype cu scenaristul şi producătorul lui, Trace Sheehan
  • Atelierele de chimie Kids' Lab
  • Atelierele GeneEd - ateliere practice de extragere a ADN-ului
  • Noaptea Cercetatorilor de la Muzeul Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa" si de la Muzeul National de Geologie

Pentru detalii despre programul complet al festivalului și rezervări vă invităm să vizitați siteul www.BucharestScienceFestival.ro.

E randul tau

Foarte bun si foarte necesar articol. Practic o schita de istorie economica a romaniei, care incearc...

de: Rares Benga

la "Unde sunt fabricile lui Ceausescu?"

Cauta articole

septembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)