vineri, martie 29, 2024

Despre raportul dintre o istorie prea recentă și dreptate. Pledoarie în favoarea subiectivismului victimelor

Urmărind desfășurarea acțiunilor din instanță împotriva lui Alexandru Vișinescu și Ion Ficior, în fapt primii torționari comuniști aduși în fața justiției, am din ce în ce mai pregnant groaznica senzație că, indiferent de ce vor spune sentințele, ei au câștigat deja.

Nerușinarea și lipsa de regret în fața gravității propriilor fapte ne arată că au trăit și trăiesc extrem de confortabil cu ei înșiși și că, paradoxal, (inutil de) sângeroasa revoluție din 1989 nu a făcut decât să (le) reafirme o deja conturată evidență că ei sunt de fapt învingătorii timpurilor lor (care, din nefericire pentru noi, sunt și ale noastre).

Mai mult, faptul că acțiunile în justiție împotriva celor care au înfăptuit crime în anii ’50-’60 au început în tardivul 2014, ne-ar îndreptăți să credem că cei care au instrumentat anchetele anilor ’70-’80 (ancheta muncitorilor brașoveni arestați în 1987, de exemplu) vor fi trași la răspundere – de o manieră la fel de trunchiată și revoltătoare – prin 2050, iar dosarele morților din 1989-1990 își vor găsi soluționarea cândva prin 2070.

În plus, așteptăm cu nerăbdare să vedem epuizate și numeroasele tergiversări care vor rezulta din complicațiile juridice pe care le presupune cazul Vișinescu chiar după pronunțarea unei mult trâmbițate sentințe. Un scuzabil pariu cinic ar putea miza chiar pe faptul că Vișinescu va trece la cele veșnice până la pronunțarea unei sentințe definitive. Dar aici se vor auzi voci „inocente” care vor spune că, chiar de-ar fi așa, oricum avem de-a face cu o condamnare simbolică, deci condamnatul își va primi pedeapsa chiar sucombat fiind, „în contumacie”.

În această situație aparent fără ieșire ce ne mai rămâne pentru a întreprinde un minimal act de  justiție?

Într-o excelentă lucrare, Tzvetan Todorov observa că amintirile le copleșesc mai degrabă pe victime decât pe călăi (fapt reamintit constant și de enunțatele procese) și că, oricât de absurd și de nedrept ar părea, în fapt, tot victimele sunt copleșite de rușine și vinovăție. Pornind de aici, singura soluție – pentru a vindeca măcar în parte aceste sentimente de rușine și vinovăție – este să preferăm subiectivismului atroce al călăilor pe acela al victimelor și să încercăm să ascultăm cu responsabilitate și fără prejudecăți glasurile celor care pot devoala cu adevărat fețele demonilor care ne bântuie trecutul și prezentul și care, amenințătoare, tind să ne populeze viitorul.

Însă, din păcate, ascultarea cu responsabilitate se dovedește o chestiune destul de complicată. Și aceasta pentru că ne confruntăm cu o serie de fenomene maligne care parazitează – anihilând în multe cazuri – asumarea responsabilă a trecutului recent:

1. Indiferența autosuficientă aproape generală a societății românești, indiferență depășită în gravitate doar de accentele nostalgice cu care o parte a celor care au cunoscut totalitarismul își înveșmântează trecutul, bazându-se de cele mai multe ori pe argumente care țin de nevoile primare ale individului și ignorând cu desăvârșire că dincolo (și mai presus) de carne și trup, omul este gând și spirit.

2. Instrumentalizarea politică a recuperării trecutului recent, care de multe ori devine o ghioagă discursivă în mâna unor actori dispuși să folosească orice mijloace pentru a obține măcar o brumă de legitimitate în fața unui electorat mereu nemulțumit și frustrat.

Expresia cea mai limpede a unei asemenea conduite o constituie poate inconstanța și volatilitatea care caracterizează traseul acelor instituții care se ocupă de trecutul recent, dar care, din nefericire, sunt complet subordonate politic. În cazul acestora, fiecare schimbare politică echivalează cu declanșarea de numărători inverse paralele (după modelul deja consacrat: X iese din scenă, Y se pregătește de reprezentație). Astfel, fiecare schimbare anunță în fapt o altă reeditare a legendei Meșterului Manole, în care fiecare nouă conducere/echipă sosește însoțită de surle și trâmbițe cu care anunță că va face și va drege și pleacă dezolată înainte să fi apucat să facă și să dreagă… urmând ca altcineva s-o ia de la capăt… Dar ce e mai periculos în această nefastă ecuație este că, de cele mai multe ori (și de-o manieră mai mult sau mai puțin camuflată), actorul politic cere „ceva” în schimbul numirii, fapt care se vede, de regulă, în învălmășeala generală a campaniilor electorale.

3. Instrumentalizarea mediatică iresponsabilă a trecutului recent. Iar aici avem de-a face cu o explozie de abordări, motivate, pe de o parte, de o deja generalizată goană după rating și, pe de altă parte, de interesele personale ale patronului (ca om aflat în posesia unui trecut de cele mai multe ori incomod, dar care vrea, printre altele, să se „curețe” de păcate și să se înalțe din propria-i cenușă mai ceva ca Pasărea Phoenix). Așadar, să le luăm pe rând:

i. Goana după rating. Aici avem de-a face cu produse media care mizează pe dimensiunea senzaționalistă, cu titluri menite să șocheze, dar al căror conținut informativ fie tinde spre zero, fie e ancorat într-o puzderie de probleme false sau irelevante.

Bunăoară, citesc într-o zi, desigur cu sângele circulându-mi din ce în ce mai rapid prin vene, „Sexgate cu torționarul Ioan Ficior, la Periprava. Desfrâul cu nevestele subalternilor și chefurile de pomină i-au șocat și pe șefii Securității”. Ca urmare, mi-am luat inima în dinți și am făcut rapid click pe articol, ca să văd cum curajosul jurnalist, pornit de altfel cu încredere pe urmele unor Robert Woodward și Carl Bernstein, se răfuiește cu trecutul recent și face un talmeș-balmeș cu „de toate”: false și reale chestiuni de moralitate, baptism, cercetare, sex, înhumări, deshumări, tortură etc. etc. Dar oare Ficior chiar ar fi fost un pic mai bun dacă nu ar fi făcut amor cu nevasta subalternului? Și acesta este doar un benign exemplu, și nu cel mai grav dintre toate. În concluzie, titlul să trăiască!
ii. Reiterarea imaculatei concepții cu patronul de presă în rolul principal. Am avut prea multe ocazii să privim cum onestitatea și spiritul de sacrificiu al unor oameni care s-au opus cu adevărat comunismului  au fost întrebuințate în emisiuni de o calitate îndoielnică, la posturi de televiziune care încercau, în numele curățirii imaginii patronului, să asume un tip de discurs anticomunist care li se potrivea ca nuca în perete. Și am suferit de fiecare dată realizând că acești oameni, care în fața perversității comunismului au știut să-și păstreze întotdeauna dureroasa luciditate, au fost atrași, în numele unei recuperări oneste a propriului lor trecut, în malaxorul manipulării cinice, în care totul e permis pentru că nimic nu-și mai păstrează claritatea. Ce să mai vorbim despre responsabilitate?

Deci, cât auzim, cât ascultăm, cât înțelegem?

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. fiecare intelege conform inteligentei,educatiei,experientei propri
    io socotesc ca subiecte ca acest visinescu si adaug ( desi apartinine altei partituri) cazul violatorii, sint doar oferte ptr piata media. ele sint tratate ca exceptii in acea lume bolnava.
    in spiritul constructiei acestui popor, se pretinde ca astfel de cazuri ar fi fost singulare
    realitatea spune ca partidul ce are cei mai consecventi votanti din 90 pina azi,peste 35 % intotdeauna,este cel care are presedinte de onoare un criminal (dar care nu va fi dovedit ptr ca populatia majoritara nu doreste)
    in cazul violatorlori,fitzuicili sint pline de titluri moralizatoare si au facut din ei dusmani poporului, pe cind in patrie sint violate zilnic cinci femei, conform statistici
    problema nu e a visinestilor sau violatorilor, e a rominilor

  2. „Nerușinarea și lipsa de regret în fața gravității propriilor fapte ne arată că au trăit și trăiesc extrem de confortabil cu ei înșiși ” – nu inteleg, la ce va asteptati?

  3. Multumesc pentru articol. In sfarsit, cineva deschide dezbaterea.
    1. Nu cred ca e necesara o pledoarie in favoarea subiectivismului victimelor.
    Nu e normal sa acceptam ca victimele sunt intrinsec vulnerabile. E ca si cum am spune: da, bunicul spune aiureli cu atrocitatile din inchisoare, dar e om cumsecade, sa il scuzam. Nu asa ii respectam marturia, ci daca afirmam cu bunicul spune adevarul. Daca nu il spune, ok, continuam sa il iubim pe bunic, dar nu il luam in considerare ca martor. Martorul e valoros daca spune adevarul.
    Daca subiectivismul ar fi o vulnerabilitate intrinseca a martorilor, atunci s-ar desfiinta toate tribunalele. Ori nu se gandeste nimeni la asa ceva. Desi se stie ca fiecare vede lucrurile in felul lui, martorii nu sunt eliminati in bloc din nicio judecata. Doar martorii atrocitatilor comuniste sunt porcaiti in bloc, pentru motivul simplu si clar de a-i apara pe tortionari. Visinescu si Ficior tot asta spun, ca martorii sunt subiectivi prin definitie.
    Procesul lui Visinescu s-a judecat pe baza legilor unui stat de drept, nu pe baza indulgentei fata de victime.
    2. Pe bune, T Todorov nu e relevant pentru discutia noastra. Aveti dovezi ca „în fapt, tot victimele sunt copleșite de rușine și vinovăție”? Ca ati vb de Visinescu, sunteti sigura ca cei care l-au suportat la Rm. Sarat erau coplesiti de rusine si vinovatie? Puteti spune asta despre Ilie Lazar, I Mihalache, A Todea, Pr. St. Tataru, V R-Pogoneanu, C Demetrescu, Ion Diaconescu, A Visa? Unii au fost si la Sighet, deci trebuie sa stiti despre ei.
    3. Am impresia ca textul cam neglijeaza planul moral. Afirmarea adevarului si a victoriei morale a victimelor e importanta. Sigur, ideal e ca cei care s-au sacrificat pentru adevar sa se si bucure de recunoastere, dar chiar daca nu se intampla asa, tocmai pentru memoria lor si pentru educarea generatiilor viitoare, victoria morala nu trebuie sa fie minimalizata si dispretuita.
    Visinescu e pedepsit pentru ca participat la eliminarea elitelor. Pedepsirea lui confirma ca elitele au fost in adevar. Respectam aceste elite in primul rand daca pastram memoria lor si ni le facem modele. Numarul de ani pe care ii va face Visinescu la zdup e secundar.

      • Articolul nu e rău. Dar Adina are dreptate. Nu mai săriți la ea. Nu se războiește cu nimeni.
        Nu încercați să-l explicați pe Ion Mihalache sau pe Ilie Lazăr în cheie postmodernă, că nu ține. Ei nu erau postmoderni.
        Lumea lui Țvetan Todorov e bidimensdională, etica eroică e exclusă din ea cu totul și nu există victorie morală, numai călăi și victime, învinse, umilite și traumatizate.
        Mai bine vă întrebați ce fel de principii, ce fel de convigeri, ce fel de cultrură și de educație, ce modele de viță au avut omenii care au fost închiși colo, de nu au cedat moral, în ciuda suferințelor extreme? Nu erau relativiști, credeau în Adevăr, Bine, într-o Dreptate care depășește aparențele acestei lumi, într-o Libertate care nu ține cont de gratiile pușcăriei, într-o Biruință care depășește viața biologică. Au fost chinuiți îngrozitor, dar nu au mințit. Suferința nu le-a afectat „obiectivitatea”. Adevărul a rămas adevăr, minciuna minciună. Nu trebuie să ocolim vorbele mari în această situație. Ele sunt aici singurele adecvate.
        Iar nepoții acestor oameni – martorii de la proces – au crescut în această tradiție, în ea au înțeles să-și înscrie mărturia.
        Lui Țvetan Todorov tradiția asta i s-ar părea donquichotescă. De aceea el nu prea poate contribui la înțelegerea mizei morale a acestui proces.

        Și nu. Nu e adevărat că societatea românească e indiferentă față de această cauză. Peste tot se vorbește de asta. Mai mult pe stradă decât pe contributors. Aud despre asta peste tot în jur.
        Oamenii obișnuiți recurg încă firesc la noțiunile de bine și rău moral, de adevăr și de minciună.
        Nu le-ar trece prin cap să submineze credibilitatea martorilor acuzării, pentru că au trăit atâta suferință. Poți să spui adevărul și dacă ai suferit.
        Nu le-ar trece prin cap că doar psihopații – deoarece sunt lipsiți prin def de sentimente – pot fi obiectivi – adică ar rămâne credibil doar Vișinescu, plus șefii și subordonații lui.
        Nici nu cred că asta voia să spună autoarea articolului, dar așa îi iese, așa o duce raționamentul, pentru că folosește o cheie nepotrivită în analiza ei.
        Vă dați seama că, dacă se merge până la capăt în termenii aceștia, nu ar mai avea rost nicio formă de justiție penală, nu numai cea ref la crimele comunismului?

  4. @ Andreea Carstea.
    Nu stiu cat de sincere imi veti socoti randurile de mai jos, totusi le astern:
    1. Am trait in copilarie , in anii de dupa razboi, in mediul muncitoresc din mahalaua Ferentarilor din Bucuresti. Cei din jurul meu aveau o ura acerba impotriva celor bogati, pentru ca ii priveau pe cei saraci cu un dispret pe fata, spre deosebire de situatia actuala cand televiziunile aservite patronilor au reusit sa-i determine pe cei saraci sa-i admire pe cei imbogatiti prin furtul de la stat (Vezi cazul Becali).
    2. Comunismul a fost impus initial prin forta, dar curand a fost imbratisat de multi, tocmai pentru ca propaga ideea egalitatii intre oameni, cel putin a egalitatii de sanse. Eu, unul, in alte conditii, nu as fi trecut de pragul a 4 clase primare.
    3. Cei care trebuiau sa faca dreptate aducandu-i in fata justitiei pe adevaratii vinovati – cei ce luau deciziile – nu au facut-o cand inca erau in viata destui. Ba chiar liderii CDR spuneau ca ii iarta pe cei din cauza carora au suferit in inchisori. Si stiti dece? Pentru ca majoritatea detinutilor, mai ales in lagarele de munca, erau chinuiti chiar de catre colegi de-ai lor desemnati ca brigadieri (sefi ai echipelor de lucru). Am cunoscut prin anii 60 un astfel de fost brigadier la Canalul Dunare-Marea Neara de la care am aflat multe lucruri despre care ne ferim sa vorbim.
    3. E bine ca in ultimul ceas se incearca o condamnare simbolica a celor care au servit cu zel totalitarismul comunist, dar un Ficior sau un Visinescu – simpli executanti – duc in ridicol totul, in timp ce un Iliescu detine inca in mod ocult o serie de posibilitati de a interveni in mersul societatii.

  5. Ferentarii si cartierele muncitoresti din Bucuresti erau ok. Vatra Luminoasa si Domenii sunt acum zone f bune. La fel ar fi fost si Ferentarii daca nu ajungeau acolo diversi de pe la demolari – electoratul lui Vanghelie. De altfel, o mare parte din cartier e inca civilizat, nu de lux, dar cu case ingrijite.
    Cartierele muncitoresti din Bucuresti nu au fost niciodata focare ale luptei de clasa. Never, ever. Nu cred ca e adevarata descrierea de mai sus, dar se stie ca propaganda a lasat urme pana la noi.
    Tot propaganda e si asta cu accesul la scoala. In toata lumea a crescut dupa razboi accesul la invatamant. Nu are nici o legatura cu venirea comunistilor. Dimpotriva, dupa cum am vazut in 1989, noi eram in urma. Ce au facut comunistii a fost sa ii convinga pe oameni ca apartin unor clase sociale tip casta si ca nu pot sa aiba decat relatii de ura cu cei din alta casta. Asa ca asta cu ura si dispretul dintre bogati si saraci sunt tot ramasite ale propagandei din anii 50. Se poate sa existe relatii normale si omenesti intre saraci/bogati, bucuresteni/provinciali, intelectuali/muncitori, etc.Ura de clasa nu e cheia relatiilor dintre oameni.
    Nu, la Canal, in mine, etc, sefii erau de la mai sau securisti, etc, nu detinuti, ca nu aveau incredere in ei. La Pitesti a fost asa, dar e un caz cu totul aparte. In lagare si inchisori tortionarii nu erau amestecati cu detinutii.
    Visinescu nu a fost simplu executant. Nu se mai poate spune asta astazi. S-a terminat cu speculatiile si impresiile personale. Circula destule informatii si sunt destule documente din care reiese ca a fost foarte zelos si ca a avut putere. Nici el nu neaga. A spus unor reporteri de la protv ca nu regreta nimic.

  6. Vă mulțumesc pentru comentarii. Au fost aduse în discuție câteva nuanțe pertinente, pe baza cărora simt nevoia să revin cu câteva precizări. Sigur, nu voi epuiza subiectul pentru că, în probleme legate de complicatul nostru trecut recent, fiecare frază deschide un evantai de posibilități de analiză și interpretare.

    1. Când am vorbit despre mărturii (ale victimelor, ale călăilor) nu am avut în vedere mărturia de natură juridică, care este extrem de punctuală și aplicată, ci mărturia de natură istorică, despre care știm că dă șansa unei interpretări de natură subiectivă a faptelor.
    2. Nu am militat pentru ascultarea fără discernământ a mărturiilor pe care le aduc victimele. Sigur că trebuie luați în calcul toți factorii biologici sau de altă natură care ar putea afecta acuratețea mărturiei.
    Dar trebuie să avem în minte că, deși toate mărturiile (deci, și ale victimelor) conțin o doză mai mare sau mai mică de subiectivitate, doar călăii vor avea interesul să ascundă și să deformeze adevărul. Să ne amintim de Vasile Ciolpan, de exemplu, comandantul închisorii de la Sighet (decedat între timp), care, după revoluție, insista că deținuții de acolo au dus-o foarte bine în perioada detenției. În cinci ani muriseră 54 din 200 din cauze absolut naturale!
    În concluzie, când vorbim despre mărturii ale oamenilor, obiectivitate absolută nu există, dar, subiectivismul călăilor este întotdeauna însoțit de tarele veritabilei educații a minciunii pe care acești oameni au primit-o în timpul serviciului pe care l-au îndeplinit în regimul comunist.
    3. La fel, nu am vrut să spun că justiția de natură juridică ar fi inutilă sau că ar trebui să ne rezumăm la o justiție bazată pe varianta victimelor. Mai degrabă, am utilizat cazurile concrete ale lui Vișinescu și Ficior pentru a încerca să atrag atenția că este teribil de târziu pentru ele și că ar trebui să grăbim puțin ritmul, dacă dorim ca această modalitate de face justiție să nu se prăbușească definitiv în derizoriu. Totodată, având în minte tupeul și nerușinarea unui Nicolae Pleșiță (decedat între timp) sau ale unui Ristea Priboi (care l-a dat în judecată pe brașoveanul Werner Sommerauer pentru calomnie) am încercat să transmit mesajul că nu e prea devreme pentru a demara sau accelera judecarea faptelor din a doua perioadă a regimului comunist și din prima perioadă de postcomunism.
    4. În ceea ce privește observația lui Todorov, nu încercam să o utilizez într-o abordare de tip postmodern, iar când am vorbit despre rușinea și vinovăția pe care o resimt victimele, mă gândeam mai mult la ce mi s-a povestit în numeroasele interviuri de istorie orală pe care le-am realizat cu foști deținuți politic. Iar mărturiile acestea chiar vorbesc despre reale sentimente de vinovăție și de rușine produse de faptul că acțiunile lor anticomuniste (temerare, demne și în respectul perfect al valorilor umane) au atras după ele distrugerea familiilor, cu percheziții traumatizante în miez de noapte, divorțuri forțate, exmatriculări ale copiilor din școală, arestări și decese ale părinților. Și, în acest sens, mi se pare într-adevăr nedrept și absurd ca ei să rămână cu suferința vinovățiilor pentru urmările unor fapte care ar fi fost firești într-o lume normală, iar torționarii să doarmă liniștiți după ce au săvârșit acțiuni indiscutabil criminale.
    5. Iar pentru a răspunde măcar parțial chestiunii privind problema luptei de clasă și a așa-pretinsei egalități promovate de comunism, aș spune doar că, deși în general vorbind de represiunea comunistă avem în minte represiunea împotriva elitelor politice și intelectuale interbelice, totuși marea majoritate a arestaților provenea, aparent paradoxal, din rândurile țăranilor (și nu neapărat chiaburi) și muncitorilor (a se vedea, de exemplu, capitolul referitor la represiunea comunistă din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste).

    Deși ar mai fi multe de spus, mă opresc aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andreea Carstea
Andreea Carstea
Andreea Cârstea este istoric, cercetător, șef al Departamentului Cercetare-Istorie Orală din cadrul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului (parte a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet). S-a alăturat echipei Memorialului Sighet în mai 2006. Licență și masterat în istorie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Masterat în comunicare și publicitate la SNSPA București. Din 2014 este doctor în comunicare, cu o teză despre strategiile de legitimare în discursul electoral românesc din prima decadă postcomunistă.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro