Home » Opinie » Citesti:

Despre râsul oamenilor publici

Virgil Iordache decembrie 26, 2013 Opinie
8 comentarii 1,926 Vizualizari

Râsul spune ceva profund despre omul public deoarece este ceva care nu poate fi controlat prea mult, iar atunci când este controlat soluția pentru care se optează e semnificativă pentru feluld e a fi al omului. Unii oameni publici râd mult, alții mai puțin, alții abia scapă câte o grimasă. Pe unii nu i-am văzut niciodată râzând. Unii râd doar când au un succes, alți doar când sunt în dificultate. La unii râsul denotă că sunt de treabă, la alții că sunt mai degrabă răutăcioși. În acest text am să fac o scurtă incursiune în felurile de a râde.

Pentru început să adunăm puțin materiale faptic folosind resursele on-line:

  • Dacă vom căuta pe google cuvintele “Ponta râde” vom obținem niște fotografii semnificative pentru stilul de a râde al acestui om (în toate vizibile direct e singur) și următoarele prime patru rezultate: „Binomul Ponta-Geoană: râde hârb de oala spartă”, „Băsescu: Ponta râde, zâmbeşte, e un Oprescu mai de proastă calitate”, „Ponta râde de Băsescu: Nu-l primim în PSD”, „Uniți Salvăm – Ponta râde nervos la prezența activiștilor”.

  • La căutarea “Băsescu râde” obținem fotografii care arată cu totul alt fel de a râde (una e cu Sarko și Merkel), precum și următoarele titluri relevante: „Traian Băsescu râde cu poftă la canonizarea mitropolitului Andrei”, „Basescu rade in hohote: ironii catre Becali si Dragomir”, „Traian Basescu râde de inaltimea lui Boc”.

  • Despre domnul Tăriceanu nu găsime mare lucru: primul rezultat e Tăriceanu rade tot” – confuzie din cauza diacriticelor, iar primul relevant pentru chestiunea în discuție e destul de surprinzător în raport cu imaginea publică a acestui personaj: „Tariceanu râde de Remes ca-i gras”.

  • Nici domnul Antonescu nu prea râde la modul propriu, dar poate că tocmai de aceea râsul lui este deja subiect de analize: “De ce râde Antonescu” (se concluzionează că ar avea un râs nervos, și că ar râde în momente nepotrivite).

  • Dintre cei tineri MRU pare să nu râdă absolut deloc (motorul de căutare dă informații doar despre opiniile inamicilor lui politici că s-ar fi făcut de râs). Același rezultat în cazul domnului Emil Constantinescu.

  • Un caz interesant este domnul Ion Iliescu: nici un titlu de articol în care să aflăm că râde, dar multe fotografii în care afișează cunoscutul zâmbet larg, vesel, cuceritor. Personajul este deja legendar în această privință. Aflăm de exemplu că Lavinia Șandru râde ca Ion Iliescu și găsim articole de profil în revista Kamikaze ( de exemplu “Ion Iliescu e atât de bătrân că la el venea tatăl lui Moș Crăciun”).

  • Oamenii de cultură nu prea se îndeamnă la râs. Domnul Patapievici nu a fost remarcat de media râzând în public niciodată, la fel nici domul Liiceanu (dar la Humanitas avem o colecție Râsul lumii), după cum domnul Pleșu, deși acesta din urma pare a fi destul des acuzat că și-ar fi râs de unul sau de altul (ultimul caz – Gigel). Situația nu ține de afinități elective, nici domnul Manolescu nu râde, iar căutarea “academicianul râde” nu dă nici un rezultat relevant.

  • Surprinzător, căutarea Arșinel râde sau Stela Popescu râde nu dă nici un rezultat. Nici domnul Caramitru nu prea râde, dar declară că “Traian Băsescu are farmecul său, iar râsul lui este molipsitor”.

Discuție

Aș spune de la bun început că atât râsul rău, cât și râsul bun sunt simptome ale temerii de eșec, dacă asta n-ar fi greșit înțeles pentru că a fost spus în acest mod abrupt.

Și ar fi greșit înțeles pentru că ține de condiția omului să nu fie absolut sigur dacă a reușit sau nu, dacă va reuși sau nu. Orice scop este subsumabil unui scop mai înalt, relativ la care reușita de a-l atinge pe cel intermediar poate fi pusă în discuție în mod subînțeles, fie și printr-o ironie. Râzi pentru că ești nemulțumit de ceea ce vezi, faci sau auzi. Atunci te detensionezi brusc. Și ești nemulțumit pentru că tu vrei altceva, fie de la tine, fie de la ceilalți. Mircea Geoană râdea înainte de anunțarea rezultatului final al alegerilor din 2009.

Din această perspectivă doar două feluri de oameni nu râd niciodată. Cei fără nici un scop pentru că trăiesc animalic, dacă o fi existând așa ceva, și Cel care știe de la bun început că scopul lui a fost atins, adică pentru care între trecut și viitor nu este nici o diferență în veșnicie, adică Dumnezeu. Animalele și Dumnezeu nu râd.

Oamenii râd. Toți. Pentru că orice om este failibil. Dintre oamenii publici cei care nu râd de loc se apropie fie de extrema animalică, adică nu cunosc binele și răul, fie își asumă roluri care le dau un statut de mici dumnezei, caz în care fiind slabi sunt covârșiți de responsabilitatea pe care și-o asumă și permanent serioși.

Să ne imaginăm următoarea scenă: o pisică vrea să ajungă la o bucată de pește atârnată undeva sus și tot sare și nu ajunge, iar când cade înapoi dă cu nasul de podea. Cineva se amuză (filmuleț similar aici, de exemplu). De ce anume? De eșecul ei simpatic. E haioasă. Altcineva intervine: hai, dragă, n-o mai chinui ! Îi dăpeștele, pis pis vino-ncoa. Ea mănâncă în timp ce este mângâiată pe blăniță.

Ce s-a întâmplat în relatarea din paragraful anterior? Cineva a sesizat că noi râdeam în timp ce un animal înfometat se chinuia. Eșecul animalului înfometat masca eșecul nostru de a fi generoși cu un animal înfometat.

Dar dacă era o pisică grasă, sătulă, și doar pofticioasă? Poate că săriturile îi făceau bine, poate că era la ora de gimnastică.

Problema nu este că râdem sau că nu râdem. Problema este când râdem și când nu râdem. Adecvarea râsului este în raport cu scopurile oamenilor din jur, de față cu care râdem.

Să râzi poate fi ceva arogant, dar și să nu râzi poate fi ceva arogant. Depinde de context.

Nu există o soluție rațională de a afla când să râzi și când să nu râzi. E o chestie ce ține de bun simț. Ce este bunul simț? Nu știu. Nu știu nici măcar dacă am. Dar m-ar deranja să îmi spună cineva că nu am, mai ales cineva care cred că are. Cu privire la bun simț se exprimă întotdeauna doar alții despre noi, nu noi despre noi. Dar dacă cineva care nu cred că are bun simț mi-ar spune că eu nu am bun simț aș râde. Râde hârb de oală spartă ! Dacă eu chiar nu am bun simț mi-ar folosi la ceva că am râs? Pe termen scurt da, m-aș simți bine, dar pe termen lung nu, n-aș învăța nimic din critica altuia. Și mai depinde de cum am râs.

Suntem în preajma Crăciunului. Când Iisus Hristos a spus “Cum de vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7) s-a referit și la râs. La un anumit fel de râs.

Când un om râde de alții în mod critic înseamnă că nu îi iubește. Dacă râde când este criticat de alții înseamnă că este incapabil să se schimbe, în măsura în care râde de ceilalți (Ponta râde adesea în acest fel), sau că îi iubește, în măsura în care râde de el însuși.

În raport cu iubirea s-ar putea diferenția mai multe specii de râs.

A râde de omul pe care îl dușmănești. Este o răutate, o judecare, ba chiar o răzbunare. A râde de tine însuți în fața omului pe care îl dușmănești. Este un masochism, ori o recunoaștere a înfrângerii pentru a capta bunăvoința învingătorului, dar poate fi și o smerire a ta care ai învins cu adevărat. Sau poate fi doar un semn de slăbiciune – râde el, dar nu e râsul lui.

A râde de omul pe care îl iubești. E râsul drăgăstos al celui mare pentru cel mic pe care îl îndrumi, dar e și e râsul copilului pentru părintele sau profesorul care a greșit, iată, chiar și el. A râde de tine însuți în fața omului pe care îl iubești – e un râs care cheamă la dragoste din partea celuilalt. O cochetărie sau chiar un strigăt.

A râde de omul care îți este indiferent. Râdem de acești oameni atunci când nu suntem suficient de sus în raport cu propriile noastre standarde ca să îi putem ajuta în loc să râdem de ei. Adevărata superioritate se manifestă prin susținere, prin ajutor. Când n-o am, râd. E mai simplu. Uneori poate fi și un indiciu de lene sufletească. De ce să fiu de ajutor controlându-mă să tac? Însă gura bate fundul. Vulgar, dar adevărat. Nu îmi voi face prieteni în acest fel. În fine, a râde de mine însumi în fața cuiva care îmi este indiferent. Asta e ca și cum aș asculta la căști când mă plimbe cu cineva pe stradă. Dacă sunt cu cineva e preferabil să fac conversație, să fiu atent la el, nu tot la mine, fie și râzând de mine însumi. Chiar dacă mă ironizez, nu îl înalț pe el, ci mă țin tot pe mine în centrul atenției.

Râsul rău este râsul care judecă. Râsul bun este râsul care iubește.

Nici râsul rău, nici râsul bun nu sunt adevăratul râs. Râsul autentic este întotdeauna simpatic, spontan și nesubsumat vreunui scop. Râsul adevărat este fără scop fie pentru că temporar l-ai suspendat, spre odihnă (workoholicii, încrâncenații după succes nu râd, și de aceea nici nu prea îl obțin), fie pentru că l-ai atins deja.

Fericiți cei ce râd spontan.

Bancurile ne fac adesea să râdemm spontan. Două roșii pe o șină, una: dragă, uite vine trenul ! Cealaltă: Ete fleoșc ! Ce e un punct alb și un punct roșu pe cer? Porumbelul păcii în chiloți de baie. Ce e un punct negru și două puncte albe pe cer? O muscă cu vată în urechi. Etc.

Râsul spontan cel mai frumos este veselire. Veselirea este râs spontan din dragoste. Nu te poți veseli de altul sau de tine, ci te veselești pur și simplu, sau ne veselim pur și simplu. “Trebuia însa să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.” (Luca, 15, 32).

Să vedem cum se aplică schema de mai sus la un caz concret, numărul executat de un claun la circ. Reprezintă acest tip de râs o formă de ascundere a eșecului sau nu? Problema e un caz particular al întregii industrii sau uneori vocații actoricești a râsului, de la claun până la Stela și Arșinel și Doru Octavian Dumitru.

Dacă am asimila ce fac ei cu a spune bancuri pur și simplu sau cu ceva echivalent, atunci ar fi vorba de un râs autentic, pentru odihnirea noastră. Pare plauzibil, și e confirmat de ideea de industrie a divertismentului. Însă cred că lucrurile sunt ceva mai complicate.

Poate că este vorba și de o latură ce ține de mascare eșecului, nu atât al lor, ca actori, ci al nostru. Este claunul un personaj trist, mai trist decât noi, și care își asumă acest rol pentru a ne ajuta pe noi să ne simțim mai bine ? Claunul se sacrifică pe el însuși pentru ca noi să rădem ? Pare rezonabil să interpretăm că este o doză de altruism în ce face claunul, în măsura în care nu practică doar o meserie ci face ceva din vocație,  poate un act de dragoste față de copiii din bănci și de părinții lor. Sau față de oamenii veniți să se relaxeze într-o sală de teatru.

În funcție de felul în care suntem făcuți să râdem poate că ceea ce face claunul e și încurajarea unui act de cruzime a noastră, de genul exemplului cu pisica. În multe desene animate cred că se poate vedea asta. În funcție de calitatea umorului, cum se zice, s-ar putea să avem de a face cu umor autentic, sau cu un râs de mascare a eșecului. Poate chiar în același spectacol.

Sintetizând discuția despre cazul concret, râsul la circ ar putea fi autentic sau o formă de ascundere a eșecului în funcție de felul de umorul practicat de claunul respectiv în general și în acel moment, de talentul lui și de forma în care se află. Dar chiar dacă mizează pe un umor de genul că se împiedică și cade în fund, iar copiii râd, acesta rămâne un sacrificiu făcut de el, o formă de altruism față de copiii din sală, o faptă făcută din vocație, din dragoste, dacă este un claun adevărat. Și atunci copiii îl iubesc. La un spectacol bun râdem de oameni pe care îi iubim și rădem cu oameni pe care îi iubim. Nu mai suntem actori și spectatori, ci suntem cu toții, împreună.

Singurul fel de râs care dă semne bune despre o persoană publică este acesta din urmă: râsul împreună, spontan. În rest, mai bine lipsă.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. cornel spune:

    ” Cel ce sade in ceruri rade , Domnul isi bate joc de ei”( Psalmi 2:4)……Cum si de ce râd turistii care ies din chioscurile cu ciuperci din Amsterdam…

    • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

      Nu știu nimic despre chioșcurile astea. Legat de Psalm, se pare că citatul descrie tratamentul în viziune vechi testamentară aplicat celor care au rupt legăturile cu El.

    • him spune:

      biserica nu prea rade Cornele, ia cu 2 maini si nu da cu niciuna inapoi.asta e si motivul pentru care spune ca rad doar cei care sunt in ceruri.depresiv totusi.

  2. Sarah spune:

    In general evit oamenii care au raspunsuri exacte la orice si la totul,cei care fac tabele si clasificari fenomenelor psihice si emotionale,ca sa ni le explice clar(!!!):,de o parte cele “bune”,si de cealalta cele “rele”…
    Dar,cum doar imbecilii nu se razgandesc,iata ce cred eu despre analiza rasului fauta aici:prea exacta ca sa fie de luat in seama!
    Stimati cititori,nu va faceti probleme,radeti cat de des puteti,fara sa va judecati sau sa va invinuiti,si nicidecum nu va abtineti sa va faceti placere atunci cand aveti ocazia:RADETI!
    Este sanatos,este contagios,adica calmeaza anemozitatile,infrumuseteaza chipul si viata oricui,contribuie la vascularizarea optima a organelor interne,etc.etc.,adica are numai avantaje! – va vorbeste va un neurology,credeti-ma dec1iMai exista multe pe lumea asta care sa aiba numai avantaje…?
    Sarbatori fericite tuturor!

  3. Gonorix spune:

    Fascinant articolul,pentru ca pune in valoare rasul, aceasta forma de sinceritate spontana.
    Asteptam cu interes un articol despre plansul personajelor publice.

  4. iosiP spune:

    Rad adeseori de mine insumi. Uneori o fac pentru ca mi-am inselat propriile asteptari, alteori pentru ca este unica metoda la indemana pentru a-mi calma tendintele de retaliere fata de altii – pe romaneste, atunci cand cineva “mi-a tras-o” – si dorm mai bine noaptea daca ma alatur (in mod sincer) corului cere ma ia in deradere decat daca rumeg vreo razbunare exagerata si inutila.

    Rad uneori de altii. Am avut grija sa-mi fac prieteni care au simtul umorului, si nu sunt deranjati atunci cand sunt luati “in balon”. Iar daca cineva nu suporta ironia si o incrucisare de florete verbale, sunt liberi sa-si vada de vietile lor: pentru mine, simtul umorului este garantia unui IQ ridicat, si implicit a capacitatii de a purta o discutie logica fara incrancenare si reactii personal-umorale.

    Desigur, rad si de prosti! Rasul este amar – sau rasu-plansu, cum se spune – iar aici intru in conflict (de opinii) cu autorul: nu am cum sa ajut pe cineva care nu doreste sa fie ajutat! Si nici nu vad de ce as face-o, daca respectivul refuza ajutorul. Sau cum spune un prieten:
    “Cu prostul care nu-i scolit
    Muncesti putin, l-ai dovedit!
    Dar munca este colosala
    Cu prostul care are scoala!”
    Iar prostii cu scoala (sau “cu scoala”) prolifereaza… la fel si rasul meu, benefic din punct de vedere neurologic, desigur!

    P.S. Cat despre pisici, le admir pentru independenta si certitudinea ca ne fac intotdeauna o favoare lasandu-se mangaiate. Domnule Iordache, nu va lasati indus in eroare de acel videoclip – va asigur ca pisica stie foarte bine ce (si cat) este dispusa sa “joace” in beneficiul oamenior. Iar asta v-o spune un posesor de pisica!

  5. doru spune:

    Simțul umorului ca și autoironia m-a ajutat deseori, dar mi-a pricinuit și necazuri, unde un rol deloc de neglijat l-a avut și propria-mi prostie. Autoironia în fața prostului mi-a adus numai belele, iar atunci când am râs de prostia prostului mi-am căpătat iarăși ceea ce meritam, uitând că prostul prin definiție e fudul, iar orgoliul nu suporta așa ceva, că e viclean și vindicativ, că are mintea odihnită și nu iartă niciodată. Că ți-o coace când ți-e lumea mai dragă. După astfel de experiențe, răbdarea lui mă pune în gardă. Răbdarea fiind, de altfel, la un om obișnuit, o virtute. Nimic nu mă oripilează mai mult, spunea Cioran ( citez din memorie și am niște scăpări aici) decât râsul ( sau fericirea de pe chipul? ) unui prost și moartea unui om ridicol.
    De râsul politicienilor nu pot spune decât că atunci când vom putea să râdem și noi odată cu ei, râsul tuturor, și al lor și al nostru, va fi sănătos. Până atunci râsul lor mă îngrețoșează.

  6. Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

    Mulțumesc tuturor pentru comentarii, la mulți ani și numai bine !



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Virgil Iordache


Virgil Iordache

Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie şi filosofia biologiei. Cărţi şi ... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)