vineri, martie 29, 2024

Despre secretare şi şoferi

Mai mulţi comentatori mi-au obiectivat, vis-à-vis de o sintagmă dintr-un text scris în urmă cu un an (“Să nu ne amăgim”) – “noua clasă a secretarelor şi a şoferilor” – că arunc o umbră de peiorativ asupra unor oameni oneşti care practică meserii respectabile. Departe de mine acest gând. Sunt întru totul de acord că societatea are nevoie şi de secretare, şi de şoferi şi că oamenii care practică onest aceste profesii merită acelaşi respect ca orice om care, acolo unde se află, îşi face conştiincios treaba. Nu la acest gen de persoane m-am referit în textul meu, ci la oamenii fără nici o calificare (sau cu o calificare precară) care, profitând de degringolada societăţii româneşti din ultimul sfert de veac, au ajuns, surprinzător de rapid, în funcţii de decizie. Problema nu e neapărat socială – căci e şi aceasta un caracteristicile modernităţii (dacă nu a istoriei): societatea se primeneşte mereu, dinspre bază spre vârf – cât mai curând administrativă şi politică: ajunşi la nivelul deciziei, oamenii aceştia se dovedesc a fi incompetenţi şi propagă în jurul lor incompetenţa, impostura şi corolariile acestora, disfuncţionalitatea şi corupţia. Aşa cum vedem în mod recurent, acest gen de schimbare socială, departe de a accelera modernizarea (atât de necesară lumii noastre), o blochează de aşa manieră încât avem mereu impresia saltului pe loc. Timp de 25 de ani societatea nu a fost capabilă să pună în mişcare un mecanism riguros de selecţie a elitelor (în toate domeniile, dar în particular a celor politice), ci – dimpotrivă – a scos la lumină exemplare a căror ferocitate e direct proporţională cu lumpen-proletariatul din care provin şi din care caută, adesea fără a reuşi, să scape. Transformarea vieţii publice într-o competiţie – pentru monopolul resurselor (la care, cel mai adesea, funcţia e cea care dă acces) – între ganguri care-şi reglează conturile în umbră (şi doar din când în când “dau pe de lături” în media şi/sau în justiţie) îi avantajează, inevitabil, pe cei mai cinici şi mai lipsiţi de scrupule reprezentanţi ai “clasei politice” (sau aspiranţi la aceasta). Ajunşi la putere, ei conduc – în bună măsură din nepricepere – cu aceleaşi metode cu care s-au impus în gaşca lor şi reproduc peste tot piramidele feudale care le-au facilitat ascensiunea. Pentru restul societăţii, acest gen de conducere e calea cea mai scurtă către înapoiere, căci ea nu are nimic de-a face nici cu responsabilitatea, nici cu organizarea vieţii publice moderne, ci aminteşte de “sistemul tributal” al unor invadatori străini, care jefuiesc totul (fără nici un interes faţă de teritoriul jefuit şi populaţia lui) şi apoi pleacă mai departe. Cumulate, aceste ascensiuni – durabile sau meteorice – ale “personajelor publice” sunt o măsură a rătăcirii noastre din ultima treime de veac. Faptul că asemenea personaje ne conduc mărturiseşte un eşec al nostru, al tuturor.

De ce secretare şi şoferi?

Nimic nu cere ca cei ajunşi sus să fi fost cândva secretare sau şoferi. Puteau fi orice, important e faptul că vin de jos, din acea zonă fluidă a societăţii pe care studiile de specialitate nici măcar nu o înregistrează. Într-adevăr, pot fi – “la bază” – orice, însă secretarele şi şoferii au un mare avantaj: sunt oamenii de lângă şef, cei care (asemeni lacheilor în societatea burgheză) sunt iniţiaţi în toate tainele stăpânului. Sunt persoanele de încredere, cei care “fac şi desfac”, “se duc şi (a)duc”, cei “ştiu pe cine trebuie”, “oamenii de legătură”, cei care – pe lângă toate acestea – mai şi aud, mai şi văd, uneori mai şi înregistrează sau mai păstrează câte o copie. De aceea – în lumea noastră nedesprinsă de rural şi în care domină conexiunile de clan – e preferabil să fie rude. Rudele sărace, cele care nu “s-au ajuns” la oraş în anii ’60 – ’70, sunt cele care cuceresc lumea românească după 1990. În fapt comunismul – deopotrivă cu industrializarea/urbanizarea şi doctrina “dosarului sănătos” – e cel care a bulversat nu doar ierarhia, ci şi ordinea vechii societăţi. Sigur că şi înainte de 1944 exista un mit (romantic) al autohtonului sărac, bun şi cinstit căruia i se cuvine ascensiunea în lumea “străinilor” care constituiau burghezia urbană. Şi, da, e adevărat, mai peste tot în ţară oraşele sunt alcătuite – până la jumătatea secolului XIX – preponderent din străini: greci, armeni şi ruşi (eretici ai Bisericii oficiale) în Principate, unguri şi nemţi în Transilvania şi evrei peste tot. Timp de aproape un veac, o mică franjă a populaţiei rurale româneşti accede în această lume – fie prin şcoală, fie prin industrie ori comerţ – integrându-se pas cu pas în riturile ei sociale şi, în felul acesta, asumându-şi nu doar “mutarea la oraş” ci şi regulile de bază ale urbanităţii. Industrializarea comunistă, care antrenează un exod în masă dinspre rural spre urban, dublată de represiunea care afectează în mod particular elitele civice şi profesionale, loveşte ca un tsunami vechea structură a oraşelor. După 1950 regulile vieţii orăşeneşti sunt altele şi protagoniştii ei cu totului diferiţi de cei “istorici”. Numai că “sedentarizarea” comunismului produce un efect straniu (anticipat de Troţki şi teoretizat de Milovan Djilas şi de Mihail Voslensky): apariţia “noii clase”, a nomenklaturii. Ajunşi “la butoane”, “tovarăşii” nu mai sunt animaţi de “romantismul revoluţionar” (pe care îl invoca mereu Ceauşescu), ci vor să profite din plin de beneficiile funcţiei. “Noua clasă” se îmburghezeşte – atât cât i-o permite carcasa ideologică –, intră în alianţă (matriomonială) cu vechea burghezie şi devine din ce în ce mai conservatoare. Problema ei cea mare apare în anii ’80: măsurile complet deraiate ale lui Ceauşescu (de pildă revenirea la promovarea în Partid a oamenilor fără studii – în contextul în care toată ştăbimea comunistă îşi împinsese copiii în facultăţi), dublate de penuria generalizată (care declasa eşaloanele medii ale aparatului de Partid şi ale instituţiilor de stat), face ca peisajul social să devină mult mai fluid decât lăsa se întrevadă “ordinea şi disciplina” deceniilor 6 şi 7 ale secolului XX. Grupuri sociale sau profesionale care, până atunci, aveau un profil slab individualizat capătă un contur neaşteptat.

Excurs 1. Despre vânzătoare. Copiii care învaţă astăzi istorie s-ar putea să creadă că, în anii ’80, în spatele fiecărui cetăţean era câte un securist. Ca unul care am trăit în acel timp, o spun cu toată sinceritatea: nu era aşa. Da, Securitatea exista, ştiam de ea, îl ştiam şi pe securistul “de proximitate” (care nu se ascundea), dar nu interferam sau interferam prea puţin cu el. Controlul social al acelui timp se făcea prin mijloace mult mai puţin subtile şi prin persoane mult mai banale. Cele mai importante dintre ele erau vânzătoarele – toate vânzătoarele, indiferent de “sectorul” lor, dat fiind că, la finele comunismului, în comerţ nu se mai găsea literalmente nimic (nici mâncare, nici haine, nici ustensile, practic nici un fel de produse decât cele defecte sau inutile), sau ceea ce se găsea era – practic – un rebut. Ca atare, rolul vânzătoarelor, de distribuitoare (adesea “pe sub mână”) al lucrurilor ce “se băgau” ocazional, devenise similar celor ce – in urmă cu trei decenii – lucrau la bucătăria lagărelor şi a închisorilor. Tot aşa cum în lagăr viaţa deţinuţilor depindea de bunăvoinţa celui care le umplea gamela şi în România anilor ’80 faptul de mânca mai bine, de a fi îmbrăcat mai gros ori de a avea un bun comun funcţional (de pildă televizorul color) depindea de dispoziţia unei vânzătoare, a unui şef de magazin sau a unui şofer cu aprovizionarea. Cu toate că aceşti oameni aveau funcţii insignifiante în ierarhia societăţii comuniste, ei, în calitatea lor de executanţi şi (implicit) controlori ai distribuţiei bunurilor şi serviciilor, erau cei care reprezentau adevărata interfaţă dintre stat şi societate. Tocmai pentru că erau atât de mici pe scara puterii simbolice şi atât de mari pe cea a puterii efective, asupra lor se deversa tensiunea socială a sărăciei şi a cozilor (nimeni nu-i ura pe miniştrii de atunci, pur şi simplu pentru că nu se ştia cine sunt; iar când se ştia, toată lumea înţelegea că e vorba de simple unelte). Şi tot ei, prin distribuirea “pe sub mână” (neamurilor, “obligaţiilor” şi cunoscuţilor) disipau această tensiune. Mi se pare straniu că, timp de 25 de ani nimeni nu a studiat această – cum să-i spun? – “castă” a vânzătoarelor de la finele “epocii de aur”. Imediat după ’90, în epoca “ajutoarelor” şi apoi până prin ’95 – ‘97 – în vremea “comerţului de stat” – ponderea lor socială, deşi diminuată (de “comerţul liber” al “buticurilor”), a continuat să fie semnificativă. Abia apariţia supermarketurilor şi a ABC-urilor de cartier a consumat, definitiv, declasarea lor. Fie-mi îngăduită o conjectură: cred că dintre toţi nostalgicii “vechiului regim” fostele vânzătoare sunt garda cea mai compactă. Şi – culmea! – în cazul lor chiar e adevărat: sărăcia ultimilor ani ai comunismului le-a dat o pondere socială pe care liberalizarea pieţei le-a răpit-o fără apel.

Vânzătoarele sunt foarte vizibile, dat fiind că ele sunt expresia cea mai directă a “relaţiilor cu publicul” ale statului socialist, însă nu reprezintă decât o mică parte a lumii care emerge în ultimul deceniu al comunistului autohton. Prăbuşirea serviciilor, pe fondul degringoladei economice şi a sărăciei (consecvente, ele însele, incapacităţii de plată faţă de Fondul Monetar Internaţional şi – apoi – deciziei lui Ceauşescu de a plăti integral, înainte de termen, datoria externă a României) are ca efect emergenţa unei economii paralele (şi a unui sistem de servicii paralel), care preia parte din funcţiile, din ce în ce mai atrofiate, ale statului inerţial. În contextul în care socialismul instituţional e incapabil să-şi mai exercite una din îndatoririle sale esenţiale – redistribuirea beneficiilor create prin activitatea colectivă în economia naţionalizată – , accesul la bunuri şi servicii se “privatizează”, devenind apanajul celor care joacă pe o piaţă neagră, oficial prohibită, dar tolerată, tocmai pentru că rezolvă (măcar în parte) o problemă pe care statul nu o mai poate gestiona. Dacă în anii ’50 figura dominantă a “noii orânduiri” fusese activistul (obtuz şi fanatic) ce instituţionalizează un sistem străin mentalului popular, apoi – în anii ’60 – 70 – inginerul (dar şi medicul, sau profesorul) care construieşte “lumea nouă”, în anii ’80 locul acestora e luat de “procuror” – adică de cel care procură diverse şi-i aprovizionează (contra cost sau la schimb) pe toţi. “A face rost” de lucrurile esenţiale un unui trai decent – alimente, îmbrăcăminte, electrocasnice funcţionale, combustibili (pentru maşină şi pentru încălzire) sau cărţi – devine, din ce în ce mai mult, scopul existenţei cotidiene care se orientează în funcţie de alte “noduri şi semne” decât cele proclamate de ideologia oficială. Privilegiile “vieţii fără griji” se restrâng la o măruntă castă de secretari de partid şi înalţi funcţionari de stat; eşaloanele intermediare sunt în situaţia de a-şi negocia – adesea prin troc – bunurile de care au nevoie, iar “baza”, marea masă a populaţiei, se adresează difuzorilor direcţi (vânzători, lucrători în diverse ramuri ale Cooperaţiei Meşteşugăreşti), rudelor de la ţară, cunoscuţilor ce fură – impenitenţi – din fabrici, celor cărora le mai e îngăduit “micul trafic” sau au neamuri în străinătate şi celor ce intermediază totul.

Ce e interesant, e “revoluţia socială” pe care o presupune pauperizarea generală: dintr-o dată nu mai sunt valorizate ca anterior reprezentanţii meseriilor specializate – cele ce necesitau studii superioare – (pentru că aceştia nu mai ajung la funcţii de decizie şi de control, sau, dacă ajung, capacitatea de decizie şi de control le e din ce mai limitată), ci cei – fără un profil clar – care navighează în interstitiţiile (din ce în ce mai largi) ale unui sistem în descompunere, facilitând schimburi şi contacte, pe cât de neinstituţionale, pe atât de importante. Aproape ca în anii ’50 – dar fără violenţa propagată atunci de sus în jos – “omul simplu”, fără şcoală (adică absolvent de 10 sau 12 clase, cel mai adesea la Liceele /Agro/Industriale), cu un loc de muncă destul de vag – muncitor, CAP-ist, meşteşugar în Cooperaţie, vânzător, şofer, secretară etc. – devine personajul principal, cel spre care converg toate conexiunile sociale, al anilor de sărăcie ceauşistă. Probabil că lui Ceauşescu însuşi (şi Tovarăşei) i-a(r fi) plăcut – dacă a(r fi) înţeles-o – această mutaţie. Mefienţa lor instinctivă faţă de intelectuali şi suspiciunea “îmburghezirii” eşaloanelor de partid îi predispuneau la valorizarea acestei “rotaţii pe verticală” a populaţiei, care (re)aducea în prim plan straturile adânci (şi “necontaminate” cultural) ale societăţii. Pe de altă parte, e evident că această mişcare nu se mai încadra în prevederile “societăţii multilateral dezvoltate” şi ale “codului eticii şi echităţii socialiste”. Fisurarea capacului sub care autoritarismul Secretarului general ţinea societatea, făcea ca această “nouă clasă” de intermediari – foarte deschişi capitalismului condamnat oficial – să se se ridice, asemeni aburului, în afara retortei ce voia să distileze “constructorii conştienţi ai socialismului şi ai comunismului în România”. În fapt, “procurorii” ultimilor ani ai ceauşismului sunt o variantă degradată a NEP-manilor anilor finali ai lui Lenin. Şi sunt varianta lor degradată nu pentru că vor sfârşitul comunismului, ci tocmai pentru că se descurcă de minune în acesta. Descompunerea României ceauşiste – ce a durat un deceniu – şi-a găsit un prim val al profitorilor încă din acel timp. Ar fi trebuit să se numească escroci şi speculanţi; dar era vina lor că toată economia o luase razna? După “evenimente” li s-a spus “oameni cu iniţiativă”.

Pactul din decembrie

O lume ce pune accentul pe supravieţuirea primară, valorizează – inevitabil – tocmai capacităţile de supravieţuire. În ceea ce o priveşte, supravieţuirea nu are morală; nu contează cum supravieţuieşti, ci doar faptul elementar de a supravieţui. Societatea ultimilor ani ai ceaşismului era, în adâncul ei, cât se poate de imorală: furtul cotidian, minciuna şi înşelăciunea nu mai însemnau – aproape pentru nimeni – abateri comportamentale, ci deveniseră “strategii de supravieţuire”. Mai mult decât atât, şi pe acest teren se dezvoltă o concurenţă din ce în ce mai acerbă, supravieţuirea favorizează o lume ai cărei câştigători sunt cei mai versatili şi mai lipsiţi de scrupule reprezentanţi ai genului. “Descurcăreala” în care fusese aruncată întreaga societate scotea la lumină tipul de profitor al oricărei epoci de criză. Omul frust, fără complexe, caricatural în gusturi, şmecher şi cinic, dar indispensabil procurării celor necesare e adevăratul “om nou” ce supravieţuieşte naufragiului comunismului. În decembrie ’89 va primi ses letters de noblesse: căci atunci, dintr-o dată, cu toţii ne proclamăm victime, iar faptul de-a ne fi descurcat la limita subzistenţei devine o formă de “suferinţă” şi de “rezistenţă” (deopotrivă individuală şi comună) în faţa dictaturii. Altfel spus, faptul de a fura – sau, la limită, acela de a nu-ţi face treaba – se metaforfozeză, subit, în “sabotaj” la adresa “coerciţiei” exercitate de Ceauşescu asupra populaţiei. Ba, în “zorii lumii noi”, “procuratul” de diverse devine marca “spiritului antreprenorial” pe care mizau campionii “micului trafic frontalier” transformaţi – de azi pe mâine – în “patroni de buticuri” deschise, cel mai adesea, în propria locuinţă. În acel mirabil fine de ’89, marea masă a populaţiei s-a crezut liberă, exorcizată tocmai prin “rezistenţa” invizibilă de umilinţa ultimului deceniu şi – sub zâmbetul lui Ion Iliescu – se pregătea de întoarcerea în paradisul anilor ’65 – ’80 când prosperitatea (relativă, dar reală) venea la pachet cu “ordinea şi disciplina” ce ţineau la distanţă haosul capitalist. Nimeni nu realiza starea de lucruri a momentului: “pătura suprapusă” din eşaloanele intermediare ale partidului şi ale “structurilor militarizate”, precum şi vârfurile industriei şi ale comerţului (intern şi extern), pe de o parte şi “baza”, “procurorii” anilor precedenţi, descurcăreţii de tot soiul, comercianţii din pieţele Oser, Ocska (sau cum s-or mai fi numind) pe de alta – adică, pe scurt, oamenii puternic interconectaţi – i-au luat pur şi simplu prizonieri pe cei mulţi, dar atomizaţi de privaţiunile ultimului deceniu. Alianţa dintre deţinătorii puterii şi lumpen-proletariutul intreprid s-a operat, cu forţa necesităţii, încă din primele zile ale “democraţiei noastre originale”. Asemeni liberţilor în lumea romană, “oamenii noi” au primenit structura încremenită a “burgheziei roşii”, i-au imprimat dinamismul lor juvenil şi au realizat exact acel amestec de contrarii care caracterizeză naşterea unei adevărate lumi noi. Acoperiţi de ridicolul kitsch-ului atunci când apar în persoană, ei se expun, pentru început, în umbra unor vile enorme, a unor maşini de lux, a hainelor de firmă şi a unui întreg arsenal de paiete care actualizează reflexul salivar al unei lumi încă sărace. Bogăţia etalată e semnul puterii; deocamdată doar semnul ei – va fi nevoie de încă două decenii pentru a asuma, fără complexe, puterea însăşi. Pe de altă parte, invazia caricaturarului – sub forma sub-produselor occidentale (vândute ca articole de lux în  România anilor ’90) – a avut şi o funcţie propagandistică (şi – de ce nu? – educativă): ne-a obişnuit cu regulile advertising-ului (supralicitarea reclamei, stridenţa ambalajului, banalitatea kitsch-ului etc.) chiar înainte de a descoperi “consumul de masă”. Şi, mai ales, ne-a obişnuit cu oamenii lumii noi. Văzuţi de departe – în diversele “Consilii Naţionale” după care se deghiza FSN-ul – nu erau cu nimic dosebiţi de vechii secretari de partid; pe teren însă – prinşi în febra comerţului şi a îmbogăţirii – începeau să arate altfel. Cei din “avangarda” partidului de guvernământ au dispărut unii după alţii – nu înainte de a-şi îndeplini misiunea care era aceea de a deschide drumul celor ce vin după ei -, astăzi au ajuns sus “întreprinzătorii” de după ’90 şi, ne place sau nu, “capitalismul” nostru, atâta cât e el, e croit pe măsura lor.

Revoluţia permanentă

Dar cine sunt ei? Parafrazând vorba lui Lăpuşneanu, insignifianţa lor (dinaintea accesului la putere) are drept corolar multitudinea lor. Sunt “talpa ţării” – sau, cel puţin, de acolo vin. Poate părea surprinzător, dar într-o ţară în care – în urmă cu două generaţii – 80 % din populaţie trăia în rural, nu avem o istorie a ţărănimii. Şi aici – ca-n multe alte aspecte ale istoriei noastre – negocierea memoriei se face prin intermediul literaturii si a filmului şi, mai ales a amintirilor (şi a retroproiecţiilor) individuale. Astfel că fiecare – mai ales cei care au avut puţine contacte cu “viaţa la ţară” – îşi are ruralul lui, făcut din “chipurile şi icoanele” copilăriei, ale vacanţelor sau ale lucrurilor citite la diverse vârste. Dincolo de satul bucolic al colindelor de iarnă, de “sectorul zootehnic al comunismului”, de Ion şi Moromete sau de ţăranii înstăriţi ai rezistenţei anticomuniste, două lucruri sunt certe: mai întâi că faţa satului românesc s-a schimbat radical în anii ’60 – ’70 (de când datează majoritatea caselor pe care le vedem astăzi la ţară) şi, apoi, faptul că imediat ce au putut să iasă din acea lume, oamenii (tinerii mai ales) au părăsit-o în masă. În definitiv, nostalgia ruralului traduce tocmai conştiinţa acestui abandon şi imposibilitatea întoarcerii într-o lume ce nu oferă mai nimic. Timp de secole, oamenii au rămas legaţi de muncile câmpului şi de creşterea animalelor nu pentru că asta ar fi fost opţiunea lor, ci pentru că nu aveau alternative. Situaţia lor socială (de sclavi – indiferent de numele ce li s-a dat – până foarte recent), cea economică (de pauperitate extremă – în care orice obiect metalic era unul de lux) şi analfabetismul masiv i-au cantonat într-o condiţie aflată la liziera civilizaţiei şi a istoriei. Priviţi din timpul şi din lumea noastră, e greu de spus dacă oamenii aceştia au trăit vieţi individuale sau doar au supravieţuit colectiv urgiilor istoriei. Cert e că toată existenţa lor a fost organizată de acest imperativ al supravieţuirii primare, care nu mai lasă nici un loc pentru altceva. În această lume elementară – în care nu exista nici un fel de instituţie – formula supravieţuirii depindea de un singur lucru: capacitatea de a se integra strâns într-un grup de rudenie. Asemeni haitei în lumea naturală, tribul bazat pe rudenie era singura instanţă ce putea interveni în favoarea individului (sau a familiei) aflate în dificultate. Ne place sau nu, acesta e adevărul: lumea ruralului nostru e o lume bazată pe solidarităţi tribale şi o lume ce nu cunoaşte (sau neagă, ca fiind străine) instituţiile. Iarăşi, într-o lume săracă, în care supravieţuirea fizică e o problemă, competiţia pentru necesarul de subzistenţă e acerbă şi pe partajarea (mai mult sau mai puţin rituală a) acestuia se construiesc relaţii de putere.

Excurs 2. Masa de Sărbători. O ştim cu toţii: nu trece o sărbătoare fără ca media să ne-o reamintească, românul îşi dă ultimii bani şi se îndatorează pentru a “a avea pe masă bunătăţile tradiţionale”. Dincolo de faptul că tradiţia aceasta e ea însăşi un construct mediatic (şi, implicit recent), dincolo de foamea ancestrală (ce depăşeşete cu mult anii de penurie ai lui Ceauşescu), masa aceasta e ritualică: nu atât prin simbolistica ei religioasă (care pare mai curând adăugată, pentru a semnifica lucruri altminteri foarte lumeşti), cât prin funcţia ei socială. A da o masă, a-l primi pe altul la la masa ta, a-l hrăni din mâncarea ta, eventual a-i destina în chip expres bucata aleasă pentru el – au fost (şi sunt) dintotdeauna modalităţi de a marca relaţiile de putere. Cel ce mănâncă la masa mea e clientul meu – în sensul roman al acestui termen -, adică e cel pe care “mă pot baza”, care “în caz de… mă va susţine” etc. Faptul că, uneori, masa şi susţinerea coincid (precum în cazul “plicului” de la nuntă sau de la botez) nu anulează deloc miza temporală a acestei relaţii. Tot aşa cum multe alte gesturi – aparent – anodine se înscriu în acelaşi mental al creării unei coaliţii de vasali într-o structură a relaţiilor de putere. Faptul de a-l chema pe neputincios la masa ta (vi-i mai amintiţi pe Vanghelie şi Sechelariu?) are ca revers obligaţia “atenţiei” pe care acesta trebuie s-o aducă drept tribut (de la caltaboşii lui Decebal Traian Remeş la “votul morţilor” din satele aflate sub jurisdicţia Consiliului Judeţean din Teleorman). Ceea ce contează cu adevărat aici – dincolo de banalitatea unor secvenţe sau de caracterul şocant al altora – e o constantă antropologică ce se manifestă ca ritual. Lucrurile acestea sunt exemple crase de corupţie doar dacă le raportăm la criteriile morale, neutre şi instituţionale ale Modernităţii. Adică ale unei lumi, dacă nu prospere, cel puţin care-i permite omului să aleagă (între altele, să ia masa de Sărbători în oraş, cu prietenii, dar plătindu-şi fiecare partea).

Dacă e să avem o imagine a satului nostru ancestral, ea alcătuită din sărăcie, din organizarea tribală a comunităţii şi din structurarea ei pe baza unor relaţii de putere mai mult sau mai puţin manifeste (religiozitatea – destul de difuză şi colorată de diverse credinţe – vine să con-sacre aceste realităţi). Mai mult ca sigur, asemenea lucruri nu sunt proprii doar satului românesc ci, probabil, oricărei comunităţi aflate la acelaşi nivel de dezvoltare economică, socială şi culturală ca acesta. Cert e că aşa arată background-ul celor ce, începând cu anii ’30, parăsesc satele pentru a se instala la oraş. Cine sunt ei? “Întreprinzătorii”, adică cei mai şmecheri, cei care pot abandona – fără mari drame – condiţia anterioară şi se pot integra (pe calea negocierii) într-o altă lume. La început, în interbelic, sunt puţini şi aculturarea funcţionează după modelul clasic: cei mai puţin civilizaţi adoptă codurile culturale ale celor ce le sunt superiori. În speţă, cei atraşi de mirajul “luminilor oraşului” se adaptează manierelor burgheziei urbane (alcătuită, peste tot, din alogeni) şi visează ca generaţia următoare să-i fie perfect asimilată în această lume. Pe de altă parte, avem un exemplu de mediu în care “românizarea” a fost mult mai rapidă – Bucureştiul – şi în care civilizaţia unei pături superioare (străină până la începutul secolului XIX) se încrucişează cu habitudinile relaţiilor de putere stabilite în rural (în acest caz de mica boierime), dând naştere “balcanismului” cu iz naţional. În anii ’50 (şi mai apoi), lumea basculează şi oraşele sunt supuse unei invazii rapide de populaţie rurală solicitată ca mână de lucru pe “marile şantiere ale socialismului”. Pe lângă această ocupare a spaţiului public de noii veniţi, elitele urbane anterioare sunt marginalizate (dacă nu lichidate) în numele unei politici revendicat anti-burgheze. De astă dată aculturarea clasică nu mai funcţionează: “spiritul proletar” – care, cel mai adesea, e o ruralitate neconsumată – se ia pe sine însuşi drept etalon social. Oamenii se mândresc, se adaptează, copiază, imită – cu tot ludicul şi ridicolul acestor tentative – şi, probabil, cei ce nu intră în coliziune directă cu regimul, nu văd în dimensiunea lui represivă (“ochiul vigilent al organelor”) decât o formă de “gură a satului” ce mai temperează excesele carnavalului (relativei) prosperităţi din anii ’60 – ’70. Când Ceauşescu opreşte – din raţiuni legate de nevoia unei “producţii agricole” decente – exodul ruralului, lucrurile sunt departe de a se fi terminat. Re-proletarizarea socială a ultimilor ani ai ceuşismului nu doar că falimentează noua “burghezie urbană” (afirmată în “epoca de deschidere”), ci dă un plus de prevalenţă populaţiei rurale, care, din punctul de vedere al strictului necesar (mâncare, haine, lemne de foc) e mai avantajată decât cea din cartierele de blocuri. Pentru această lume a satelor – căreia-i fusese refuzat “buletinul de oraş” – metropolele sunt spaţii de cucerit după 1989. Un timp (şi doar pentru unii), vechile reţele ale urbanizării – liceul, facultatea, locul de muncă – încă mai contează şi, în anii ’90, pe fondul general al “tenaţiei Occidentului”, încă mai avem o vagă (şi reziduală) tentativă de aculturare. Însă, de la mijlocul aceloraşi ani, toate barierele cad: singurul criteriu al prestanţei sociale – celebrat de media şi de mentalul comun – rămâne a fi banul. Apartamentele, diplomele, hainele, maşinile, slujbele, funcţiile – totul se cumpără pe o piaţă încă destul de ieftină, dar din ce în ce mai vocală. Cei care vin la oraş nu mai sunt fetele timide de la Sanitar şi Pedagogic, ci valuri de oameni fără un contur clar, dar “întreprinzători” (mai întreprinzători decât înaintaşii lor), adică dispuşi să cumpere şi să vândă orice.

Şi, cum statul nostru a îngheţat pe de o parte în formulele lui vechi, dinainte de ’89, pe de alta în faţa necesităţii de-a “implementa” legislaţia occidentală, oamenii aceştia nu se bazează pe el, pe legile şi pe instituţiile lui, ci pe relaţiile lor. Piramidele de putere, conexiunile informale, abilitatea de-a negocia şi “de-a te strecura” sunt lucruri esenţiale nu doar ascensiunii lor, ci şi funcţionării unei lumi care nu-şi găsesise nici legea, nici ritmul dezvoltării economice. Regula e destul de simplă: ceea ce principial se numeşte “instituţie” e, în fapt, o formă la fel de vidă (căci nefuncţională) ca fabricile abandonate ce încep să ruginească în peisajul oraşelor. Ca atare, odată ce un fericit “s-a ajuns” la vârful unei asemenea instituţii, el “îşi va duce” după el toate rudele, vasalii şi amicii umplând cochilia goală (şi schema de posturi a instituţiei în cauză) cu un personal care funcţionează după alte reguli decât cele din manualele de administraţie publică. Mai înainte de toate, nimic nu e neutru; totul e personal. Dacă vii “din partea cui trebuie” sau “cum trebuie”, uşile se deschid, oamenii sunt zâmbitori, hotărârile se iau rapid iar actele vin – în ritmul lor – pentru a sancţiona o problemă deja rezolvată. Dacă, dimpotrivă, vii ca necunoscut, totul e opac, nimeni nu-ţi vorbeşte (decât pentru a te trimite altundeva), iar dacă ai tupeul de a insista, descoperi că eternitatea născută la sat s-a împotmolit în adminsitraţia urbană. Instituţia nu e o sistem impersonal de a trata problemele, ci – dimpotrivă – e o persoană, cu capriciiile ei, cu problemele ei şi – mai ales – cu oamenii ei. Iar dintre aceştia, cei mai importanţi sunt secretara şi şoferul.

Despre secretare şi şoferi

De ce? Păi dintr-o raţiune foarte simplă: pentru că sunt în permanenţă în contact cu şeful. Şeful – cel puţin în lumea noastră – pare a se inspira din motivul divinului aristotelic: el e mişcătorul nemişcat în jurul căruia se organizează întreaga structură a instituţiei pe care o păstoreşte. Altfel spus e un paradox manifest: “baiat de comitet” ca toţi ceilalţi (îi place grătarul la disc, berea la pet şi cântă – în falset – “fecioreşti” de cazarmă), de la un momet dat nu se mai poate amesteca tot timpul cu oamenii lui. E şef, are alte “obligaţii”, faţă de un alt mediu, în care el însuşi se simte mai curând “băiat” şi unde un pas greşit îl poate costa totul. Astfel că relaţiile de jos, cu subalternii şi cu petenţii sunt din ce în ce mai mult abandonate “oamenilor de încredere”, adică celor care pot defini – printr-un cuvânt sau un gest – situaţia la care trebuie să se raporteze din mers (căci şeful e – întotdeauna – “un om ocupat”). Pe de altă parte, oamenii aceştia, “ai şefului” sunt orizontul ultim al celor ce fac antecameră. Ei – venind cel mai adesea din păturile joase ale societăţii – “ştiu cum merg lucrurile” şi “n-au venit cu mâna goală”. Înţeleg bine că la şef nu se ajunge aşa, dintr-o dată (ce şef ar mai fi cel ce nu şi-ar marca distanţa faţă de cei ce vin să-i ceară ceva?) aşa că-şi identifică rapid personajele cu influenţă pe lângă acesta. Şi, mai ales, cu influenţă informală – adică în măsura “a pune o vorbă bună”, fără de care în lumea hârtiilor nu se mişcă nimic. Nu doar şeful are încredere în secretare şi şoferi, ci şi – şi poate mai ales – cei ce vor să ajungă la şef. Secretara şi şoferul sunt, în general, no name; nimeni nu i-a înregistrat înainte de-a ajunge în preajma şefului. Ar fi de aşteptat ca ea să fie o fostă Miss (şi viitoare “purtătoare de cuvânt”) iar el un culturist cu antecedente de bodyguard. Când se întâmplă să fie aşa, cu atât mai bine, dar nu e obligatoriu: o fostă (sau viitoare) Miss poate fi întreţinută (mai ales dacă e năbădăioasă) şi în afara slujbei, iar spătoşii culturişti îşi pot încerca norocul la Şcoala de Poliţie. Principalele caracteristici ale omului de lângă şef sunt: loialitatea absolută (“cu mine urci; cu mine cazi”), discreţia (“doar noi ştim, şi dacă vorbeşte unul, acela nu sunt eu”), viteza de reacţie (“l-ai ghicit”), capacitatea de dismulare (“nu trebuie să /se/ vadă nimic”) şi abilitatea de-a negocia, eventual fără cuvinte (“vă înţelegeţi”). Omul şefului trebuie să aibă instinctul momentului în care e solemn sau e vulgar, în care e bădăran sau e umil, în care vorbeşte sau în care tace, în care rămâne sau în care pleacă, în care înţelege sau în care “face pe prostul”. Şi, bineînţeles, trebuie să fie disponibil oricând, la orice apel al şefului. În felul acesta, şeful, secretara şi şoferul ajung să alcătuiască un trio perfect, cel puţin la fel de trainic precum familia efectivă. Dacă se întâmplă, secretara poate lua locul “doamnei”, iar şoferul pe cel al şefului. În lumea lui care-pe-care eşti mort dacă nu te poţi baza pe “oameni de încredere”, iar aceştia sunt: secretara, şoferul, familia, rudele şi clienţii. În spatele oricărui şef din lumea noastră e piramida acestora.

And tomorrow is another day

În ciuda vociferărilor de pe la televiziuni, poporul îi înţelege şi – în bună măsură – îi aprobă. Să nu uităm: într-o lume săracă şi nedesprinsă de rural, majoritatea ştie că aceste piramide de putere sunt singura cale de-a supravieţui şi de-a te afirma. Sigur că da, există şi “sistemul de stat”, unde teoretic se intră “pe bază de competenţă”, numai că acela e sublim în desăvârşita lui absenţă. Lumea noastră e astfel alcătuită încât, dacă vrei ceva, mai înainte de toate trebuie să identifici omul care poate să-ţi dea ceea ce vrei. Apoi trebuie să negociezi – nu cu el, ci cu interpuşii lui (care au şi ei un preţ) – cât costă lucrul respectiv. Şi, înainte de a–l primi, trebuie să plăteşti şi “taxa de recunoştinţă” care, de multe ori, sudează relaţii viitoare. Cam aşa e viaţa. Dacă nu eşti dispus să faci toate astea, înseamnă că nu-ţi doreşti cu adevărat lucrul respectiv. Poate că toate acestea nu sunt decât ordalii ale dorinţei; trepte ale materializării visului într-o lume ce încă nu poate gândi în termeni de producţie, de cost şi de beneficii. Mă tem că oricât de mult i-am arăta cu degetul pe şefi, pe şoferii sau pe secretarele care le ţin (sau care le-au luat) locul, situaţia va rămâne destul de stabilă şi în viitor. Noi, cei mulţi, noi suntem cei care susţinem, de la bază, aceste piramide feudale pentru că noi suntem cei care vrem şi care vrem suficient de tare pentru a face tot ceea ce trebuie făcut în ordinea simbolică tocmai ca să nu facem nimic în cea reală. Piramidele acestea nu fac decât să adune obolul lenei şi al neghiobiei noastre. Secretara şi şoferul ajunşi şefi? Pe de o parte sunt încă mai primitivi ca şeful (şi el – cum am văzut – “băiat de comitet”), pe de alta mai versaţi ca el. Şeful se-mbăta cu titluri, recepţii, gale; ei (care-au stat în umbră) ştiu cât valorează toate acestea. Nu le displac, dar – cel puţin de cele care-l tulburau pe şef – pot lua o anumită distanţă. Problema lor e alta: vin de jos şi trebuie să recupereze rapid: casă (în centru), diplome, maşini, călătorii, copii la studii în străinătate. Ştiu bine că graba îl poate pierde pe om, dar nici nu pot aştepta. La o întindere de mână de ei, o nouă generaţie de secretare şi de şoferi îşi aşteaptă rândul. Iar aceştia din urmă ştiu că secretul piramidelor de putere e acela că funcţionează indiferent cine e şeful. În fapt – deşi ne codim s-o spunem – sunt şi ele instituţii.

Şi ceilalţi, cei ce nu cunosc – sau nu recunosc – ordinea piramidelor de putere, cu ei ce se întâmplă? Pai, unii se reîntorc la existenţa vegetală a strămoşilor lor, alţii tresar în manifestări civice, dar cei mai mulţi se gândesc să plece. Unde? Ubi bene… Şi, mai ales, acolo unde-i aşteaptă adevărata aculturare, cea pe care părinţii lor au ratat-o în oraşele României…

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. „Piramidele acestea nu fac decât să adune obolul lenei şi al neghiobiei noastre.”

    Într-un stat ale cărui instituții sunt captive, cu un sistem de guvernare kleptocratic, cetățenii aleg calea cea mai eficientă (maximum de beneficii cu minimum de resurse) pentru a obține ceea ce-și doresc (de la „butelie”, la pensie de „moașă militară” pentru soacră, ori parohie pentru un tânăr preot).

    Destructurarea „piramidelor acestea” ale kleptocrației nu se poate realiza prin revolta unui cetățean împotriva Sistemului. Pentru că lupta se dă individual. În condițiile în care nu plătești prețul corupției nu poți supraviețui (în sens propriu, în spitale, spre exemplu – a se vedea scandalul dr. M Lucan, vârful aisbergului „piramidal” din întreg sistemul sanitar, protejat de vârfurile kleptocrației). Pentru a fi eficienți cetățenii trebuie să-și [re]capete spiritul civic și să acționeze împreună. La alegerile parlamentare, spre exemplu, dar nu numai…

    Nu cred că dificultatea contracarării în mod eficient a informațiilor manipulatorii transmise prin mass-media este rezultatul „lenei și neghiobiei noastre”, ci se explică mai degrabă prin lipsa din partea structurilor democratice a unor specialiști, care să dispună de resurse suficiente, pentru a alcătui politici și strategii și pentru a le pune în aplicare. Altfel, manipularea bine făcută are efecte peste tot în lume, inclusiv în cazul cetățenilor cu un nivel ridicat de educație, deci, mai puțin neghiobi și leneși decât noi.

    • Situatia nu e mult mai diferita in alte tari. Societatea de azi a devenit mult mai atomizata. Intr-un interview recent de pe PBS un politolog observa ca actele de revolta de azi sunt punctuale, pe un singur subiect; chiar si cele mai mediatizate, de exemplu cazul abuzurilor la care au fost supuse femeile din cinema si moda, nu aduna decat un numar infim de participanti.

      #rezist e proprietatea unei minoritati, si asta nu doar in Romania, majoritatea oamenilor prefera ca altii sa lupte pentru ei.

  2. haios textul. nu stiu daca i problema satelor. poate mai degraba una organizationala. romania a fost impartita dupa modelul sovietic in judete (peste 40), pentru a fi usor de controlat si dijmuit. ei bine, fiecare astfel de judet are un aparat administtrativ comparabil cu al unei tari intregi. adaugati si administratia centrala si aveti imaginea monstrului birocratic. in orice tirg / comuna, viata se nvirte intre primarie, militie si judecatorie. astia s ca fratii / interconectati, si n fapt singurii angajatori, rivniti din lipsa altor perspectve, care ofera lefuri bune fara sa stii nimic si sa nu faci nimic daca esti docil si pupi inelul sefului. de aici soferii si secretarele sint impinsi la centru, orice membru din clanul local ajuns „central” va sustine pe viitor oligarhia de unde a venit

    • Modelul sovietic impus in Romania a fost cel de regiuni (e drept mai mici decat cele aduse de EU). Judetele au existat inainte de comunism, numele vine de la jude, un cuvant latinesc, s-a revenit la ele dupa 1968, cu judete ceva mai mari decat cele din perioada interbelica.

      • @Cinicul
        nu va contrazic in legatura cu juzii, regiunile si raioanele. vorbeam doar de natura bolsevica a judetelor actuale. consiliile populare cu prim secretari, secretari si deputati care dadeau sfaturi pretioase oamenilor muncii de la orase si sate, s au metamorfozat in feudele baroniale ale romaniei mileniului trei, cind nu doar indicatiile pretioase circula intr baronatele judetene si „centru” , dar mai ales fluxul banilor resurselor umane care i leaga si mai mult pe serbi de mosie. cit despre „masinile inteligente” aduse la ndemina trogloditilor ma ndoiesc ca vor revolutiona feudele. ca sa intelegi si sa minuiesti „masinile inteligente”, trebuie ca tu insuti sa dispui de oaresce inteligenta.

  3. FR
    « Les tyrans ne sont grands que parce que nous sommes à genoux. »
    (Discours sur la servitude volontaire, 1574, Étienne de La Boétie – autorul avea 16-18 ani când a scris această operă)

    USA
    « A minority is powerless while it conforms to the majority; it is not even a minority then; but it is irresistible when it clogs by its whole weight. »
    (Resistance to Civil Government (Civil Disobedience), 1849, Henry David Thoreau)

    RO
    Capul plecat sabia nu-l taie.

    Citind ultimul paragraf, cu cele trei soluții, m-am gândit automat la soluțiile existențiale propuse de Steinhardt în Jurnalul fericirii…

  4. Din nou un text de valoare, a cărui puternică relevanță sociologică stă în sublinierea și analiza continuității dintre epoca degringoladei ceușiste (’80 -’90) și următoarele decenii până azi.

    Epoca 1980 – 2018 stă sub semnul unui izomorfism nu doar structural, dar și stilistic și – așa cu o arată articolul de față – mai ales legat de perpetuarea unor tipuri de structuri și personaje sociale, care, crescute sub ceaușism (”V-am crescut ca o mamă”, spunea premonitoriu tovarășa Ceaușescu la proces) și-au găsit – în varii ipostaze – deplina și libera expresie socială și simbolică abia în timpurile noastre.

    Textul adâncește analiza acestei durabile continuități dintre vremea lui Ceaușescu și vremea noastră sondând și perena mentalitate rurală transportată în urban, cu ale sale rețele de solidaritate geografico-clientelară, dar și etica supraviețuirii ori urbanizarea ratată.

    Se poate spune că după mârlănia tovărășească impusă în anii 50, după arta supraviețuirii mizerabile născută în anii 80, anii de față aduc triumful sintezei omului nou: mârlanul cu ascuțite instincte de supraviețuire, dar la fel de ros de iremediabile resentimente de clasă.

    PS textul necesită copyedit.

  5. Mi se pare ca autorul a exprimat un punct de vedere remarcabil desi contestabil in multe puncte unde transpar totusi cliseele ideologice personale – lucru scuzabil dealtfel caci nimeni nu poate fi total obiectiv.
    As avea o intrebare simpla : asa zisele piramide sunt simple structuri de putere, au existat sub o forma sau alta in toate societatile de-a lungul istoriei iar aceasta din urma ne descrie uneori cu lux de amanunte cum vechile structuri de putere au putut fi inlocuite cu altele noi.
    „Soferii si secretarele” nu stiu asta dar voi intelectualii cu asta va ocupati, voi aveti cunostintele si capacitatea pentru a lua initiativa – de ce nu opuneti invechitelor structuri de putere altele noi, create de voi insiva ?
    Aveti capacitatea si aveti cunostintele necesare dar ceea ca va lipseste este motivatia. Va lipseste dorinta de a va bate si solidaritatea intre voi. Va asteptati probabil sa fie suficient sa va aratati diploma – luata pe bune, v-o acord – pentru ca ceilalti sa se dea imediat la o parte si sa va faca partie pana la manetele puterii.
    Daca sunteti mai capabili va trebui sa o dovediti, altfel „secretarele si soferii” va vor conduce si pe voi fiindca lor nu motivatia le lipseste.

  6. Analiza este demna de Honore de Balzac, domnule profesor Maci! Este reconfortant sa va citim si sa intelegem mai bine societatea in care ne-am zbatut stiind instinctual ca ceva este f putred fara a putea pune degetul pe rana, asa cum o faceti dvs.

  7. Ca multe alte analize ak dlui Maci, si asta una excelenta! Mai putin solutiile. Mi se par de-a dreptul fataliste. Nu or fi si altele? Chiar nu se poate?

  8. Pentru consolarea domnului Maci pot spune ca ambele categorii profesionale vor inceta sa existe in 20 ani. Peste maximum doua decenii, orice politician sau sefulet va avea ca asistent personal un robot, si de va deplasa intr-o masina condusa de on computer.
    In ultimii 25 ani au disparut telefonistele (va mai amintiti de vorbiti, vorbiti!) care ascultau la telefon si erau sursa tuturor barfelor, apoi dactilografele, liftierii, maturatorii.

    • Mi-e teama ca ati luat textul prea mult pe latura inginereasca :)

      Nu meseria in sine conteaza, cat relatia inter-umana, la care seful nu o sa renunte. Problemele de rezolvat, unele destul de complicate (negocieri, intermedieri in locul sefului, comisioane, etc) in care are musai nevoie de un intermediar (uman!), tot or sa existe, chiar daca „ala micul” nu o sa fie strict sofer sau secretara. Pur si simplu seful are nevoie de ajutor si o sa capete mult mai multa incredere in astfel de oameni decat in cei aflati pe acelasi nivel ierarhic (de exemplu colegii de partid), pe care ii banuieste mereu ca o sa il sape sau o sa il toarne. Si, mai devreme sau mai tarziu, increderea aia se va concretiza cumva.

      Am cunoscut prin anii 90 pe cineva, fost electrician de fabrica, ce a devenit om bun de toate la un impozant om politic. Care om politic il punea sa faca de toate si din „prost” si „tampit” nu il scotea („idiotule, nici o copie Xerox nu stii sa faci”). Ei, omul nu a cedat si a ramas acolo.

      La momentul potrivit, nu peste multi ani, omul a ajuns sub-prefect, apoi prefect. Acum (daca mai stiu eu bine si nu a ajuns cumva DNA-ul la el :)), persoana e un mediu om de afaceri local, cu cateva moteluri si restaurante in posesie.

  9. „care nu mai lasă nici un loc pentru altceva.”

    Termenii sumbri in care priviti istoria [nu neaparat a acestui neam] sunt la randul lor influentati de critica [inventia?] socialista a raporturilor antagonice intre clase. In fapt, intelectualitatea regimului comunist a fost segmentul social cel mai expus propagandei si tocmai de aceea nici astazi nu reuseste sa scape de bacilul fatalismului inscris in logica luptei de clasa. Cei mai comunisti la cap oameni din tara au fost nu nomenklaturistii, ci tocmai intelectualii regimului, iar comunismul genereaza imobilism social, adica un handicap intr’o societate oarecum libera. Pentru a’si justifica saracia, lipsa ambitiei si precaritatea propriului sistem axiologic ei se lanseaza in astfel de cuvantari [lamentari prelungi?] in care se separa [disting?] de masa, de ‘vulg’, incercind astfel sa’si pacaleasca liberul arbitru si sa ascunda propria neputinta ori sa’i creeze un sens nobil.

    In realitate toate generalizarile astea nu valoreaza nici cat o ceapa degerata. si de aceea sunt publicate in gazete distribuite gratuit poporului.

    Poporul, asa ‘sclav’ cum e, produce in continuare ceva, nu numai material, tocmai pentru ca traieste in ‘logica supravietuirii’, si asa a trait omul de cand a aparut constiinta de sine. Nimeni nu poate trai la nesfarsit in sferele inalte, in transcendent, pana la urma stomacul triumfa si nobilul cavaler al dreptatii se intoarce la cele…lumesti.

    Iar neamul asta de ‘sclavi’ se pare ca a avut totusi ceva timp liber ca sa faureasca ceva imaterial extraordinar: limba in care ganditi si scrieti. Da, domnilor, limba, povestile, pildele, proverbele, toate chestiile astea care va lasa reci astazi dar care va permit sa existati intr’o societate umana, toate aceste lucruri au fost creatia unor analfabeti, a unor iobagi, a unor animale de povare ‘lipsite de alternativa’. Cumva, intre cosit, pasunat, muls, vanat si cules, au gasit loc sa mestereasca cuvinte, sa’si imagineze basme, sa traiasca povesti de dragoste si sa isi dea si un alt motiv de a trai in afara de…conservarea speciei, recte ‘supravietuirea’. Ba mai mult, asa dobitoci si ignari cum erau, au si primit printre ei straini, multi straini cu mii de povesti si cuvinte noi care le’au imbogatit si infrumesetat vietile…altfel intunericite. Si dintre ei, dintre acesti sarantoci captivi, inclusiv dintre alogeni, au rasarit si cate unii mai temerari, mai intreprizi, care au vrut si au facut mai mult: boierii. Sclavii cei mai lacomi au strans atatea bovine incat au ajuns boieri, iar urmasii lor sunt astazi admirati de intelectuali. Au invatat sa fie boieri de la niste analfabeti. Au invatat sa porneasca si sa tina o afacere de la niste ignoranti, tot astfel cum Creanga a invatat sa spuna povesti de la niste povestasi anonimi analfabeti. Iar astazi, in continuare ajung bogati nu neaparat cei cu scoala, ci cei suficient de lacomi, de talentati, de ambitiosi, de dispusi sa se aventureze si sa riste incat sa’si abandoneze pentru o vreme sinele si sa se contopeasca cu masa pentru a’i descoperi nevoile si strange ulterior seva. Nimeni nu face milioane dintr’un turn de fildes, nici macar un Bill Gates, pentru ca ‘a face’ din ‘afacere’ inseamna a te lasa ocupat de dorintele strainilor, a te lasa absorbit de celalalt, a te vinde unui public fara nicio discriminare, fara nicio cracnire superioara din nas; ‘a face’ inseamna a te misca prin lume, in continuu, a’ti croi o cale printre oameni, nu in afara lor. Cand tot mai multi rumani vor intelege caracterul inerent uman al afacerilor o sa putem spune ca am [re]descoperit si noi ca neam calea capitalismului, si abia apoi putem avea pretentii de la piata libera [care supravietuieste doar acolo unde exista suficienti oameni liberi] si de la democratie [asijderea].

  10. Hai sa va spuna tata alte increngaturi!
    -actualii decani ai celor doua facultati din Academia SRI au incercat sa il spele pe Toba(“Apud”) in scandalul cu plagiatele. E vorba de Cristian Nita (seful Facultatii de Informatii, are sotia in MAI) si de Veronica Mihalache (sefa Facultatii de Studii de Intelligence, are si ea sotul in MAI, si era foarte buna “prietena” cu Constantin Onisor. ;-)
    -inainte, la Facultatea de Informatii era decan Cristian Popa, al carui nas de cununie a fost Costica Voicu. Sotia sa, Rodica Popa e doctor al Academiei de Politie. Nu mai este decan fiindca are probleme penale din cauza unor lucrari de diploma cu care obisnuia sa dea teapa si sa ceara bani studentilor unor univ. private.
    -in Comisia de Etica a Academiei sunt persoane dubioase, de ex. Valentin Nicula, care are sotia in structura OSINT a SRI. Tipul asta nu are concluzii la teza de doctorat.

    Increngaturile sunt prea mari! Solutia e desfiintarea institutiei…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro