Home » Opinie » Citesti:

Despre virtuțile incompetenței și ale imposturii

Mihai Maci decembrie 17, 2018 Opinie
18 comentarii 6,749 Vizualizari

Două lucruri vreau să le spun limpede, de la bun început: “virtuţile” sunt aici în accepţiunea lor curentă, de caracteristici pozitive. Nu-mi propun să le ridiculizez, nici să le moralizez. În al doilea rând, nu sunt deloc mulţumit (şi cu atât mai puţin încântat) să văd că, în jurul meu, proliferează incompetenţa şi impostura; însă, pe de altă parte, nu pot nega omniprezenţa lor. “Ei (cei ce întrupează incompetenţa şi impostura) sunt aici” şi vor mai fi încă destulă vreme, indiferent dacă ne plac sau nu. Nu putem scăpa – cu adevărat – de aceste daturi decât în două feluri: mai întâi când (o parte din) purtătorii lor vor fi îndeajuns de puternici pentru a se constitui într-o castă închisă şi vor spune “gata; de acum înainte nu mai intră oricine şi oricum în lumea noastră” şi vor impune alte reguli ale ascensiunii sociale. Sau dacă se va găsi un “despot luminat”, care să-i decimeze pe cei “răi” (aici intrând şi incompetenţii şi impostorii) şi să-i promoveze pe cei “buni”. Problema cu un asemenea personaj e aceea că nu se ştie niciodată cât e de despot şi cât de luminat. Pe acest teren chiar şi marele Platon a făcut un pariu greşit. O să mi se obiecteze: înaintea unor asemenea soluţii radicale, avem una mai la îndemână – aplicarea corectă şi imparţială a legii. Ca să fiu sincer, mie unuia aceasta mi se pare cea mai utopică dintre toate. La noi legea nu e în stare să sancţioneze crima (mai ştie cineva cine e răspunzător de mia de morţi din decembrie ’89?!) sau devalizarea la scară mare (câte ramuri au dispărut cu desăvârşire din “copacul” economiei naţionale?!), aşa că să ne imaginăm că vom fi în stare să decidem – în toate cazurile (ori măcar în cele mai reprezentative) şi în situaţii nuanţate – cine a încurcat lucrurile (de aşa manieră că beneficiile au fost private şi paguba publică) din incompetenţă şi cine a câştigat (în vremea ideologiei succesului) din impostură e cu desăvârşire iluzoriu. Viaţa e astfel alcătuită că, întotdeauna, cineva câştigă şi cineva pierde. Timp prea îndelungat, în lumea noastră, regulile au fost făcute – şi modificate – după voie (şi nevoie) de cei aflaţi în fruntea bucatelor. De regulă, toate au convers către un singur scop: să dovedească – “juridic” şi “ştiinţific” – că ei, cei ce se află acum acolo, au dreptul de a fi de-a pururi acolo. Vrem democraţie şi alegeri libere, ca să ajungem “în funcţii de conducere”; cum ne-am aciuat acolo, vrem “republică aristocraticească”, adică o formă de organizare în care lucrurile să rămână aşa cum sunt şi alegerile (“libere” – se poate altfel?!) să ne confirme în funcţie. Aparent, incompetenţa şi impostura sunt stâlpii acestui tip de politică, într-atât de straniu, încât nici nu ştim ce nume să îi dăm. Totuşi, aşa cum voi arăta, cele două sunt o subversiune permanentă la adresa lui.

Incompetentul, cel ce nu ştie cum se face ceva (de care – teoretic – se ocupă), cel ce face mereu gafe, “săracul cu duhul”, cel ce cade în ridicol, cel care bate în masă tovărăşeşte şi căruia-i mai scapă câte una, neaoşă, are un mare un avantaj: e un tip uman universal. Râdem de el, îl beştelim şi-l dăm naibii, dar – finalmente – ne recunoaştem în el: “e de-al nostru”. Şi, când îl vedem – deopotrivă ironic şi nostalgic – în felul acesta, ne încearcă ispita unui gând: “dacă ea/el a putut, eu de ce n-aş putea?” Ceea ce ne este comun nu e faptul de a şti să facem ceva (şi cu atât mai puţin acela de-a găsi locul şi momentul oportun pentru a articula eficient această cunoaştere), ci faptul de-a nu şti, de-a fi luaţi pe nepregătite şi de-a rămâne încremeniţi în perplexitate. Unii îşi revin mai devreme din aceste nedumeriri, încep să se mişte în toate direcţiile, dau cu oiştea-n gard (mai ales dacă e gardul altcuiva) până îşi fac loc şi răzbesc – adică “se descurcă”. Ca “să te descurci” nu e necesar să ştii o mulţime de lucruri – din cele cărora li se spune (cu un dispreţ compasiv) “inutile” – ci să ştii “pe cine trebuie”, să fii unde trebuie “când trebuie” şi, în general, să ai simţul “ocaziei”, care le netezeşte calea celor ce ştiu să profite de ea. Pe terenul acesta, competenţa specializată nu prea e de mare folos; dimpotrivă, “omul care se pricepe la toate” – şi, mai ales, care e omniprezent şi turuie încontinuu – are cele mai multe şanse de a fi băgat în seamă şi, implicit, de a fi luat pe lângă un şef. Cu excepţia câtorva domenii foarte restrânse (medicină domenială, fizică nucleară,  aeronautică şi alte câteva), competenţele specializate se închid în cercuri de specialişti (care îşi dispută opiniile la nesfârşit) şi publicul larg nu poate aprecia dacă un atare cunoscător lucrează sau nu cu rost decât după ce-i spune media (care, de regulă, se focalizează pe partea mondenă a cercetării: premii, invenţii, best seller-uri). Specializarea e ceva de nişă; un rafinament pe care nu-l gustă – la justa lui valoare – decât adevăraţii cunoscători; spaţiul public e (vai! din Antichitate o ştim) domeniul celui mai mic numitor comun al unei multitudini de oameni. Aici nu contează ce ştii, aici contează să fii – mai exact să ajungi în locul din care poţi fi văzut.

În 1989 “mai ştiutorii” noştri trebuie că arătau tare straniu: întâi de toate, nişte esteţi subtili, care înţelegeau o mulţime de probleme de detaliu ale marii culturi, dar care aleseseră să întoarcă spatele lumii cenuşii şi deprimante în care trăiseră până atunci. “Rezistenţa prin cultură” – mai reală decât ni se pare astăzi – fusese, în definitiv, o retragere din istoria brutală, falsă şi meschină a comunismului. La Păltiniş, la Bucureşti – sau oriunde altundeva în ţară – o mână de oameni şi-au creat Castalii cu reguli proprii, pe care puterea comunistă nu le-a putut anexa. Beneficiind de antrenamentul oferit de câţiva supravieţuitori ai interbelicului, au învăţat disciplina şi rigoarea studiului, exigenţa formulării şi răspunderea faţă de lucrurile făcute (publice). Oamenii aceştia au fost, mai înainte de toate, puţini, iar apoi, competenţa lor era, totuşi, una domenială şi, în fine, nu se articula în nici un fel într-o administraţie şi o economie pe care nu le cunoşteau (parte din voinţă proprie). E drept că regulile cercetării pe care ei le-au deprins erau universale. Numai că bulversarea care a lovit România în decembrie le-a făcut şi pe acestea caduce. Cu excepţia acestor oameni (în domeniul lor), restul competenţelor reale ale ţării veneau din diverse domenii tehnice. Greu de spus totuşi – mai ales pentru unul care nu e de meserie – cât de fiabile erau acestea. În ultimii ani ai lui Ceauşescu, industriile lui aveau aprinse, non-stop, luminile roşii de avarie şi e greu de ştiut dacă adevăraţii cunoscători ai acestui sistem erau veritabile talente inginereşti (capabile de invenţii şi de performanţă în aria lor) sau doar oameni “unşi cu toate alifiile”, care reuşeau să facă să pară că merge o maşină cu motorul gripat. Eu unul aş înclina către această ultimă variantă. Părerea mea e că cei care erau cu adevărat remarcabili în domeniul lor au fost primii noştri expaţi şi puţinii dintre români “care (chiar) au reuşit dincolo”. Restul, cei care s-au căţărat pe funcţii, erau “descurcăreţii”. Orice generalizare e reductivă, dar – de astă dată – nu cred că greşesc prea mult, căci, după 1990, a devenit clar că industriile (în varianta în care le gândise Ceauşescu) nu vor mai avea un viitor în România şi că adevărata lor problemă era una de natură economică, nu tehnică: cum să fie lichidate de aşa manieră încât, pe de o parte să nu ne alegem cu turbulenţe sociale, pe de alta valoarea patrimoniului lor să intre în buzunarele “cui trebuie”. Mitul inginerului român, cu o neştirbită continuitate de pe vremea lui Saligny şi cu talentul lui Coandă nu e decât un deziderat pios.

Adevăratele personaje ale timpului aveau un profil mult mai comun: în general copii de la ţară, din familii sărace şi cu mulţi fraţi, au intrat ucenici pe la 14 – 15 ani, apoi au făcut o profesională, ceva mai târziu, liceul la seral, în paralel cu un stagiu de afirmare în UTM – UTC, după aceea o facultate (unii au început cu subinginerii, alţii direct cu Politehnica), ceva mai târziu o “şcoală de partid” (din aceea cu “conducerea”), au urcat treaptă cu treaptă în ierarhia fabricii (sau a şantierului) şi erau tocmai pe poziţia de “şef de sector” sau “vice” când Revoluţia a vacantat direcţiunea. Oamenii aceştia – cu carura lor pătrată (pe care a descris-o atât de sugestiv Rose-Marie Lagrave) – se căsătoriseră cu câte o doctoriţă sau o profesoară şi, inevitabil, doamna era “intelectualul” familiei. “Tovarăşii” nu aveau timp nici de etimologiile lui Noica, nici de dramele erotice ale lui Buzura; “înainte” erau cu “producţia”, “după”, cu “politica”. În politică au ajus pentru că erau şefi şi ingineri, într-o vreme în care, la butoane era “inginerul şef” (specializat în Hidrotehnică). Odată recrutaţi, unii s-au aventurat în susţinerea ramurii industriale ori a fabricii din care veneau. Au făcut greşala lui Ordjonikidze şi – chiar dacă n-au plătit ca el – au trebuit “să se dea la o parte”. Alţii au înţeles esenţialul: că un partid înseamnă în primul rând “disciplină” şi au apropbat tot ce li se cerea. Ei sunt cei care au mers înainte, lichidând moştenirea lui Ceauşescu. Cei mai mulţi au fost suficient de deştepţi ca “să-şi facă parte” şi, acum, retraşi la câte o vila rustica din marginea unui mare oraş, suspină nostalgic după anii în care era “ordine şi disciplină” şi ei visau să ajungă şefi. După ce-au ajuns, “nu s-a mai putut face nimic”. Iar acum, “of, tinerii ăştia…”

“Tinerii ăştia” nu sunt atât de generici pe cum par: unul poate fi şoferul fostului director sau secretara lui (cea de după ’90, fostă fotomodel), ori copiii lor, sau nişte rude de la ţară, care s-au pripăşit şi ele din mila unchiului (ori naşului) ajuns “boier”. Sau pot fi propriile lui odrasle, cele pe care a vrut să le crească “altfel” decât i-a fost dat lui în copilărie şi care, acum, au ajuns atât de “altfel”, încât nu le mai recunoaşte. Bătrânul şef a ştiut că, la posturile de conducere, nu se mai ajungea – după ’65 – decât cu şcoală, aşa că, deşi nu i-a plăcut, a asudat s-o facă. Ăştia, tinerii, nu dau doi bani pe ea: cei de la ţară au rămas la nivelul şcolarizării elementare, “ăsta micu’” de când a intrat în pubertate nu-i decât prin cluburi (cu “dansatoarele”) şi schimbă lunar maşinile. Sigur că toţi au facultate, masterat (şi acuma se lucrează la doctorate) că – asta e – tata, unchiu şi naşul trebuie să se ocupe de toate. Profesori plătiţi – şi la clasă, şi în particular, “negrii” plătiţi şi ei, comisii cu mese şi sarsanale – totul aranjat “cum scrie la carte”. Şi concluzia? Ăla micu’ abia dacă poate spune trei vorbe fără să evoce organu’, aia mică se mâţâie şi scheaună de nici nu şti ce vrea, la ăla de la ţară îi iei costum de mii de euro şi se afumă cu el la disc, şoferu’ se pileşte mereu şi trebuie să-i rezolvi a opta suspendare… Greu, greu cu ei şi degeaba le tot spui că e pentru binele lor, că “trebuie să” ajungă în Parlament, că au de dat faţă cu presa, că “lumea asta nu-i un tort cu frişcă” şi, mai ales, că nu stă pe loc şi concurenţa pentru funcţii e mare.

Aşa e: Revoluţia a pus în mişcare conveierul social şi “dezmoşteniţii sorţii” din comunism au înţeles că tupeul şi şmecheria fac mai mult decât şcoala şi calificarea. Cel care ştie ceva e prizonierul cunoaşterii lui. Aceasta îi poate fi utilă într-un moment, dar poate fi un handicap în altele. Incompetentul e o pură posibilitate; el poate fi orice îi cer împrejurările să fie. Asemeni apei, ia forma recipientului în care e turnat. Nu are opinii, nu are observaţii, pentru el “şeful” e Dumnezeu. El are doar interese: vrea casă (şi în centru, şi în “cartiere rezidenţiale”), vrea maşini, vrea secretare tinere, vrea să călătorească, vrea să mănânce “fructe de mare” (cu şampanie şi în jacuzzi!), vrea titluri şi premii. Pe scurt, e voinţă în stare pură. Şi, tocmai de aceea, mai mereu, răzbeşte. Cel ce are oarecare competenţe, are şi limite, cărora – atunci când le asumă – le poate spune scrupule. Face şi el multe, dar la un moment dat se blochează; sunt lucruri dincolo de care nu poate trece fără a se sălbătici (dar, când se sălbăticeşte, e mai primejdios decât neisprăiviţii tocmai pentru că el face răul cu metodă). Incompetentul nu are scrupule; el e băiatul sărac care e convins că merită totul şi dacă i se iveşte în faţă un zid şi soarta i-a pus la îndemână un utilaj greu, nu-l ocoleşte, ci trece peste el. Iar lucrul acesta – nu e de mirare – place şefilor. Acesta e tipul de om pe care îl caută, care ştie ce vrea şi nu se încurcă în detalii. El e “băiatul” care, dacă înţelege – din semne – ce i se cere, poate avea “un viitor de aur”. Sigur, şi fidelitatea faţă de şef îşi are limitele ei, căci – dacă acesta dă semne de slăbiciune sau dacă partidul se dezice de el – “băiatul deştept” e cel care-şi va asuma “nobila sarcină” de a-i da lovitura de graţie. Dar asta îl va propulsa pe lângă “şeful cel mare”. Cu cât “băiatul” e mai de basse extraction, cu atât “voinţa de putere” îi va fi mai mare şi faptele mai radicale. Lucrul e uşor observabil: după (aproape) 30 de ani de politică, numărul intelectualilor din viaţa publică tinde spre minimum. În vreme ce “băieţii hotărâţi” se produc necontenit pe scenă.

E în acestea toate un aspect pozitiv şi unul negativ: cel pozitiv constă în democratizarea accesului la putere. Orice om decis, oricât de jos vine, dacă e mânat de o voinţă de fier dublată de o totală lipsă de scrupule, are toate şansele să ajungă în politica mare. Însă trebuie insistat asupra acestui lucru: voinţă de fier – pe care nu o inflexează argumentele, legile şi retorica oponenţilor – şi lipsă de scrupule – un asemenea om “nu are mamă şi tată”, ci doar propriul interes. Reuşesc doar cei care înţeleg – epidermic, nu raţional – că dacă se împiedică şi cad, vor fi călcaţi în picioare de ceialalţi. “Ca să nu fii distrus, trebuie să distrugi” – aceasta e lozinca sub care se cuvine să-şi desfăşoare activitatea. În mod obişnuit asociem civilizaţia cu reprimarea acestor pulsiuni; dar ele rămân active acolo unde viaţa e brutală şi victima pierde totul. Din acele străfunduri ale lumii noastre, pe care intelectualitatea le ignoră, vine o tanti despre care se spune că a fost profesoară de lucru manual, un şef ce căra beri cu ARO-ul, un nene care se pare că a fost şi tractorist şi un altul, şofer la Protecţia Copilului. Partea proastă e aceea că aceste străfunduri nu au limită şi din ele vor veni mereu alte creaturi ale disperării ce “nu au de pierdut decât lanţurile”. Ca un mic exerciţiu de imaginaţie: gândiţi-vă la un lucru simplu – dacă se dau faimoasele ordonanţe de graţiere şi de amnistie, orice fost puşcăriaş (condamnat pentru orice delict – inclusiv crima), va putea candida, legal, la orice funcţie în Stat. Ar fi nedemocratic ca aceste hotărâri să vizeze doar acele aspecte ale legislaţiei penale care convin politicienilor. Şi orice om cu câţiva ani serioşi de răcoare la activ ar putea invoca şi “şcoala vieţii” şi faptul că are un număr serios de concetăţeni de apărat – ceea ce n-ar fi exclus să-i aducă un scor bun din partea familiilor acestora. De ce nu, dacă se poate?! Fiecare îşi poate imagina felul în care-l va primi presa pe primul cetăţean ce a făcut saltul de la închisoare în Parlament (dovedind, ca-n orice relaţie biunivocă, ca şi “reciproca e valabilă”).

Asta înseamnă că clasa politică nu e, realmente, o clasă ci că, la vârf, asistăm la o revoluţie permanentă. Spre disperarea “teologilor politici” care ne vorbesc de “conservatorismul” PSD-ului, acolo se vede mai curând exacerbarea unei lupte pentru putere care a trecut de la starea a treia la lumpenproletariat. Singurul ei aspect “conservator” constă în faptul că acest lumpenproletariat vrea să se îmbogăţească. Dar acest lucru e ca şi cum ai spune că şefii heruli de la Ravenna erau “urmaşii Romei” pentru că voiau – şi ei! – să se îmbogăţească. Legile amnistiei şi ale graţierii ar fi un semn de putere doar dacă ar fi date pentru anumite persoane, la limită, doar pentru una singură (ca o adevărată “lege pentru o persoană privată”). Dacă ar putea legifera astfel, Dragnea ar face dovada că e deasupra mecanismului şi îl controlează întru totul. Dând asemenea legi pentru toţi, nu face decât să deschidă uşa staulului şi-i va fi cu neputinţă să-i controleze pe toţi cei care intră. Ca o conjectură personală: deşi şeful PSD-ului e convins că aceste legi îl vor face scăpat, părerea mea este că de la ele i se va trage căderea. Nu, nu de la (ce-a mai rămas din) justiţie, nu de la Preşedinte, nu de la Europa, ci de la alţii – mai vii şi mai ageri – care vor profita de aceste legi.

Dar cum stăm cu impostura? La modul general, ea vizează felul în care cineva se prezintă a fi ceea ce nu este. În lumea noastră bulversată permanent, în care rolurile se schimbă atât de des, e greu de spus ce mai suntem fiecare. Ce înseamnă, în fond “organizator de evenimente”, “entertainer”, “buyer” şi alte asemenea? Ce trebuie să ştii pentru a fi un “performer” în asemenea domenii? Şi la ce ţi-au folosit cunoştinţele aneterioare – dacă ai vreunele – într-un astfel de “job”? În definitiv, pare-se că acesta e propriul timpului nostru: fiecare este ceea ce pretinde a fi, atâta timp cât găseşte o lume care să-i ia în serios pretenţiile. Poate de aceea impostura, în accepţiunea ei restrânsă, de trucare a titlurilor academice, nu ne mai şochează aşa cum ar merita să o facă. În lumea tradiţională, în care fiecare se definea prin locul şi rolul lui în comunitate, orice impostură sărea în ochi şi era imediat sancţionată. În lumea noastră, a tuturor “mobilităţilor”, nici-nici-ul poate trece foarte uşor drept şi-şi. Când ceilalţi se prind, tu eşti departe (în “dezvoltarea carierei”). Totuşi, nu despre asemenea generalităţi e vorba, cel mai adesea, în România de zi cu zi, ci despre fraude, pe cât de mărunte, pe atât de vizibile. X – tocmai ministru – a furat de la trei japonezi, taivanezi sau singaporezi nişte texte pe care le-a dat (în engleza originalului) într-un “Academic Journal” fără editură şi an de apariţie, dar (zice-se) publicat într-un orăşel cu 3000 de suflete. Y – ministru şi el, a publicat sub nume propriu trei (sau cinci, sau şapte – oricum, număr fără soţ) cărţi traduse din altă limbă (unii spun că şi de altă persoană). Lui Z – ce să-i facem, tot ministru – nimeni nu-i poate găsi nici doctoratul, nici restul operei. “El se jură/ că nu fură”, iar comisiile, puse în faţa ineditei situaţii, dau un solomonic verdict de “nepronunţare”. Avem mii de generali – pare-se că mai mulţi decât soldaţi – şi (aproape) toţi sunt doctori în “securitate naţională”. (Politicienii, dacă dezertează de la “ştiinţe politice”, preferă “administraţia publică”.) Lucruri sublime, care în alte părţi au o tradiţie şi nişte tropi foarte riguroşi, dar pe care militarii şi şefii de tot soiul de la noi le-au descoperit direct la capătul “cărticelelor roşii” şi a “regulamentelor de serviciu”. În lumea bună, ca să te aventurezi pe un asemenea teren, se presupune că şti 6 – 7 limbi şi ai cunoştinţe enciclopedice de istorie şi geografie (plus stagii pe teren). La noi, la câteva zile după susţinere, oamenii abia îşi amintesc care le era subiectul tezei. Şi, bineînţeles, au dreptate. În fond miza nu e lucrarea (de licenţă, de masterat sau de doctorat); aceasta e doar pretextul – miza adevărată e titlul pe care îl acordă comisia de susţinere. Titlul conferă statut. Acesta e un lucru de bază şi, de aceea – în România – nici un titlu nu poate fi retras. Poţi să spui despre om că e un impostor, un plagiator sau ce mai vrei, dar nu poţi atenta la statutul lui: la creşterea salarială, la avansul în carieră, la gradele obţinute, la funcţia în care a ajuns. Acestea sunt definitive şi sunt legate de titlu (care e imuabil) şi nu de o lucrare oarecare pe care – cu creştinească smerenie – omul e dispus să nici n-o mai recunoască ca fiind a lui.

Ce e straniu, dacă ne gândim un pic e felul în care un accederea la un statut social a ajuns să treacă prin “strunga cea îngustă” a doctoratului. După ştiinţa mea, prin alte părţi ceea ce contează cu adevărat e competenţa omului în domeniul în care face carieră şi performanţele – cuantificabile – pe care le realizează pe baza acesteia. Însă tocmai am văzut cum stau lucrurile cu “competenţa”. Astfel că, neavând un “sistem de referinţă” pentru a o măsura într-o societate în declin şi o economie în cădere, s-a apelat la “autoritatea academică” a titlurilor universitare. Totuşi, acest răspuns nu acoperă decât parţial problema: pentru a deveni “sport de masă” licenţele, masteratele şi doctoratele trebuie să aibă o acoperire mai grea în mentalul comun. Şi, surprinzător, chiar aşa e, iar intelectualii îşi au partea lor de vină la faptul că brigăzi de plutonieri şi companii de tractorişti trudesc pe “ogorul cunoaşterii”.Să ne amintim: la începutul anilor ’90 – când ne căutam cu toţii reperele – chintesenţa istoriei noastre ni se părea a fi intelectualul interbelic: şcolit la mari universităţi, titrat, cu verb aprig, patriot lucid şi aparţinând elitei culturale europene (ce mai contează că cele mai multe din aceste caracteristici nu corespundeau modelului?!), el se înfăţişa ca fiind întruchiparea a ceea ce în Occident era aristocratul de viţă veche. A avea studii, doctorate, a fi Herr Professor părea a constitui echivalentul titlului de nobleţe. “Baronia”, în schimb, se asocia cu figura plebeiană a lui Chivu Stoica şi cu agresivitatea gângavă a tânărului Ceauşescu. Complexaţi de puţinele lor clase, şi “tovarăşii ilegalişti” îşi mai împodobiseră biografia cu câte o diplomă făcută cadou – de voie, de nevoie – de “tovarăşii profesori” de pe la diverse universităţi. Dar pentru les nouveaux riches, diploma – mai ales cea de doctor! – părea a fi un paşaport de onorabilitate; un nec plus ultra care dădea o savoare în plus caviarului şi şampaniei de la chermezele pe unde cântau Salam cu Guţă. La fel ca şi costumele – de genul celor purtate în Apus doar de chelneri şi uşieri – şi săbiile ninja, doctoratele întregeau profilul unor confrerii aparte în care iniţiaţii se apelau cu “Excelenţă”. Mă miră ca nimeni n-a observat că “Academia” lui Gabriel Oprea, cea “finanţată de la buget”, nu era nimic altceva decât varianta second hand a Lojii Propaganda Due a celebrului Licio Gelli (cel care, se zice, şi-a lăsat averea unei româncuţe – căci istoria nu e lipsită de ironii!). Cam aşa arată şi “doctoratele honoris causa” pe care le acordă diversele universităţi – de prin terminusuri feroviare – merituoşilor noştri oameni politici. Cert e că, de la un nivel în sus – senator, chestor, general, ministru – nu mai merge fără apelativul de “Profesor Doctor Habilitat”. Ba încă, după inventarea AOŞ-ului, e de bon ton şi “Academician”. E ca şi cum ai spune “le Marquis de” sau “der Graf von”. Asemenea titluri transformă dintr-o, dintr-o dată, o adunătură de foşti miliţieni, şefi de sală şi merceologi la Cooperaţie în “elita ţării”.

Lucrurile acestea iau şi o bizară turnură – comică sau dramatică (cum vrem să-i spunem) – în momentul în care unii dintre aceşti “doctori” devin logoreici sau grafomani. Dacă e vorba numai de titlu şi de funcţiile pe care omul s-a căţărat graţie lui, încă răul poate fi încadrat la categoria incompetenţei, însă atunci când diploma cere şi o tribună începe prăpădul. E de notorietate generalul acela “neconvenţional” pus pe războaie geofizice şi psihoronice. Sau celălalt – fost şef al Marelui Stat Major – pasionat de tunelurile dacice. Ambii au fost şi şefi de partide. Căci aşa e pe la noi: stăm sub blestemul “omului universal”. La nemţi sau la englezi, ba chiar la cehi, ţări în care breslele şi-au făcut treaba, ca să dobândeşti notorietate ajunge să fii un pantofar sau un brutar cu adevărat bun. Noi, oploşiţi în umbra semilunii, am moştenit mitului Marelui Sultan – “umbra lui Allah” – care e, pur şi simplu, desăvârşirea umană în toate componentele ei. Aşa trebuie să fi fost – fără a întuneca mărirea “luminăţiei sale” – şi fiecare paşă, ba poate şi căpeteniile de akingii. Şi tot aşa sunt şi moştenitorii lor: cei mai buni politicieni, cei mai buni administratori, cei mai buni militari, cei mai buni profesori, cei mai buni – pur şi simplu. Şmecherii mai au – din trecutul lor de cartier – un pic de luciditate şi, dacă e nevoie, joacă jocul, dar nu cred în el. Numai că, din păcate, avem şi iluminaţi care se identifică cu rolul şi, dacă prind o catedră sau o editură, simt pe dată cum dobândesc statura lui Iorga. Partea proastă e aceea că, în multe domenii vagi, sau în care criteriile de apreciere sunt încă laxe (“studii de strategie”, “preistorie”, “psihologii alternative”, “medicină tradiţională”), oamenii aceştia se impun insidios chiar în universităţile propriu-zise. Ce-o fi pe la şcolile militare şi de poliţie nu ştim, că acolo totul e secret. Efectul e acela că nu doar se marginalizează (sau, pur şi simplu, nu se mai angajează) specialişti oneşti în anumite discipline (arheologie preistorică, psihologie etc.), ci, mai mult, se aruncă un discredit asupra unor domenii întregi. E drept că şi specialiştii aceştia au o vină: prea prinşi cu ISI-urile lor, uită prea des să dea replici clare şi hotărâte atâtor şi atâtor tipuri de impostură. Dincolo de faptul că, mulţi dintre ei, au dat (mult) prea uşor diplome universitare şi titluri ştiinţifice unor oameni care n-au depăşit pragul Liceului Industrial făcut – cu greu – în tinereţe.

Dar, să nu vedem totul în negru: şi semidocţii, şi sfertodocţii îşi au rolul lor în marele ecosistem al lumii. Menirea lor e aceea de-a simplifica lucrurile, reducându-le la nivelul înţelegerii lor (şi-a mediului comun din care provin). Un exemplu la scară mare ne permite să înţelegem cum merg lucrurile şi la scară mică: Barak Obama ne explica, doct, că lumea e foarte complexă şi că această complexitate e în continuă creştere. Ce putem face? “Sunt necesare soluţii la scară globală.” Numai că acestea sunt greu de obţinut – mai ales dacă Rusia şi China îşi exercită dreptul de veto. Aşa că, n-avem ce face, complexitatea creşte mereu şi, odată cu ea, preţurile, chiriile şi costul vieţii în general. Mai creăm “o comisie de specialişti”, “un institut de studii” care “să monitorizeze situaţia”, însă mai mult de atât nu se poate face nimic. A venit Donald Trump şi a declarat că problema e simplă: America a făcut (din varii motive – socialiştii fiind pe primul loc) deal-uri proaste, mai ales cu partenerii ei şi e momentul să se dezică de ele şi să facă deal-uri avantajoase. Intelectualii ar spune că acesta e – în cel mai bun caz – un adevăr parţial şi că, evident, “situaţia e mult mai complexă”. Pe de altă parte, articulată juridic, diplomatic şi tehnic, o asemenea reducţie pune în mişcare un întreg sistem şi dă un impuls – mai lung, mai scurt, rămâne de văzut – economiei. Precum în Antichitate, faptul de “a tăia nodul gordian” e mai profitabil – cel puţin unora – decât acela de a dizerta interminabil despre “complexitatea” lui. Pe măsură ce lumea devine tot mai complexă, sfertodoctul – cel care reduce totul la nişte scheme simple – devine un personaj inconturnabil. Dincolo de politică, e plină media de asemenea exemplare: oameni a căror (puţină) înţelegere e adevăratul cadru în care sunt fixate noutăţile zilei. Pe măsură ce “informaţia” se înmulţeşte exponenţial, înţelegerea ei scade, exponenţial şi ea. Aşa că semidoctul cu aer people, cu tableta şi/sau smartphone-ul deschis, cu costum “casual” (fără ironie!) şi turuind pasional despre tot şi toate – dar mai ales despre Dumnezeu, viaţă şi familie – e un personaj de viitor. De vreme ce ne aşteaptă acolo, nu cred că avem cum scăpa de el în prezent.

Pe scurt: lumea incompetenţilor e una dinamică, în care “rotaţia pe verticală” a cadrelor pune în mişcare păturile cele mai joase ale societăţii care – măcar în felul acesta – intră în istorie. Impostura, la rândul ei, simplifică o complexitate care tinde spre ininteligibil şi ne oferă o “dietă la alegere” din marele “bufet suedez” al enormităţilor cu care ne inundă media. E mai curând rău decât rău decât bine, vor spune unii. Sau e puţinul bine care face ca multul rău care ne e dat să pară – încă – suportabil. Din păcate, vom mai avea parte de incompetenţă şi de impostură şi de acum înainte. Mai mult, cele două funcţionează admirabil şi separat: nimeni nu garantează faptul că les garçons de la Sorbonne sunt modele de competenţă, mai ales în afara ariei lor de specializare (să ne-o amintim – chiar în domeniul ei – pe domnişoara economistă de la Harvard), tot aşa nimic nu poate proba faptul că cel mai bun doctor ori cercetător nu va ceda ispitei de-a converti îndoiala nopţilor în succes al zilei printr-o simplă “uitare” a unor ghilimele. Asta e viaţa. Dar, nu trebuie să ne lăsăm pradă deznădejdii, schimbarea va veni şi va fi şi ea inevitabilă: unii dintre copiii tovarăşilor cu costum de chelner fac studii la Eton, la Stanford, la ENA, învaţă economie internaţională şi greacă veche, ştiu să deoseabească un Château Lafitte din ’28 de unul din ’26, pot vorbi – cu bibliografii actualizate – despre Hayek sau Heidegger şi se vor întoarce convinşi că au menirea de a conduce treburile ţării. Şi o vor face – inclusiv scriind, superb, necrologul clasei în a cărei case s-au mutat părinţii lor – până în ziua în care, uimiţi de complexitatea lumii, vor fi înlocuiţi de alţi barbari simplificatori.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "18 comments" on this Article:

  1. Vlad spune:

    Domnule Maci, eu cred că le nuveau riche suferă cel mai tare de o recunoaștere … În lumea oamenilor cu bani, că deh tot timpul ajungi acolo unde țintești, averile, posturile, pozițiile nu garantează accesul la ‘lumea bună’. Cu alte cuvinte alții au și mai mulți bani și poziții sociale mai onorabile … care fac să pară ‘realizările’ să palească, prin comparație, un tipar comportamental egotic. Te mai poți făli pe acasă cu sclipiciul adunat, dar mereu planează nesiguranța de a fi descoperit … tot un tipar egotic.

    E de remarcat interviul cu Irina Bossy Ghika la care intervievatorii se uită languros, pofticioși și probabil puțin complexați … vrând măcar prin asociere, tot un tipar egotic, să aspire la un statut aristocratic …

  2. victor L spune:

    Exceptional articol.
    (Si vine dupa peste 40 de ore de internet pauza. Din cauza de incalzire globala, a nins peste 30 de ore incontinuu. A paralizat orasul cu cca 40.000 de locuitori (desigur, si imprejurimile))
    Pentru viitorime sa speram ca actualii studiosi de la Eton, la Stanford, la ENA, nu vor fi ca “domnişoara economistă de la Harvard”

  3. AUREL spune:

    Domnule Maci,
    Imi pare rau pentru generalizarea pe care o faceti. Situatia tehnicienilor de pe vremea lui Ceausescu este mult mai nuantata si prin ce ati exprimat aici aratati ca nu o prea cunoasteti. Au existat mai multe perioade, intre care una, la inceput, in anii 50 mai ales, seamana cu ce descrieti dvs. Dar a fost perioada de dupa, cand scoala tehnica romaneasca si necesitatea de a realiza niste lucruri au dus la aparitia unor tehnicieni lla nivelul celor mai buni din occident. Seismul din 1977 a aratat cu prisosinta nivelul proiectantilor si constructorilor, care chiar in conditiile de presiune politica pe care nu le cunoasteti, si-au facut meseria. Au fost tehnologi de industrie care au luat tehnologii occidentale, au colaborat cu tehnologi occidentali si s-au prezentat la un nivel de care nu le era rusine. As putea sa va spun multe lucruri concrete si imi pare rau ca prezentand lucrurile astfel induceti in eroare pe toti cei care nu cunosc in detaliu situatia. Trebuie sa disociati latura politica (presiunea pe tehnicianul care cauta cai de a realiza lucruri corect tehnicsi nu conform liniei politice era groaznica. Multi tehnicieni nestiuti au platit cu viata cedand psihic) de latura tehnica si practica. Nu va luati dupa ce a spus celebrul Petre Roman si dupa legendele cu fosti care regreta pozitia pe care au avut-o. Ei exista dar nu ei au fost esentiali. Stiam ca va veni schimbarea din motive economice, stiam ca lipsa de eficienta a industriei noastre era pacatul originar, dar niciodata nu m-am gandit ca vom fi asa de idioti ca sa facem tabula rasa.

    • vasile spune:

      bine , bine , Coanda a invenat motorul cu reactie , nu te ambala !

    • despera spune:

      Subscriu. Si inca ceva: finalul suna frumos ca si compozitie literara,dar nu e credibil. Unii urmasi ai lor vor fi cel mult ca dsoara Harvard, nu vor fi striviti de ‘complexitatea’ lumii, deloc, unii au si aparut si sint tot niste simplificatori doar un picut mai putin barbari.

  4. mihai spune:

    articolul despre impostura mi-a adus aminte despre o categorie pre ’89 , o struto camila , care se numea ” subinginer “, mai stie cineva ce s-a intamplat cu ei , a angajat cineva vreodata dupa 89 un “subinginer” si daca da in ce pozitie?

    • donquijote spune:

      Categoria “subinginer” s-a nascut, probabil, dintr-o necesitate practica: era nevoie de niste specialisti ceva mai legati de practica si de “glie”. Subinginerii erau, in realitate planificati ca niste maistri mai scoliti, cu aspiratii ceva mai inalte. Unii dintre ei doar victime ale hazardului; puteau foarte bine sa fie mai buni ingineri decat inginerii sau mai slabi profesional si cultural decat maistrii. “Depinde de facultati”
      Ca sa venim in lumea reala, va propun sa faceti o comparatie intre subinginerii din “epoca de aur” si inginerii cu trei ani de facultate din sistemul actual, care au diploma/licenta dar nu au “master” si au optiunea sa nu urmeze (nu mai comentez acum ce adauga masterul la licenta). Pe cine ati angaja, la o adica?
      Si, va rog stati o clipa pe ganduri, nu luati cazuri de exceptie.
      In toate “categoriile” pot fi cazuri care depasesc limitele fie in sus, fie in jos.

      • mike spune:

        De unde si glumele cu “sub ingineri” facute de doamne. In anii 80 si apoi in anii 90 duduia tara de ingineri. Apoi au fost la moda avocatii si juristii. Apoi, au venit economistii care umpleau facultati gen ASE, Titu Maiorescu, Cantemir, etc. (Apropo, a cazut bila de la ASE?)
        Acum toti suntem IT-isti, un hub IT este Romania.

  5. man of war spune:

    “lumea incompetenţilor e una dinamică….”
    hmmm….asa sa fie ? pina cind ? cu prostii hotilor (vezi progeniturile lui nastase, basescu, hrebenciuc si care or mai fi) unde sa se progreseze ? poti sa i duci la cele mai mari (pe bani) universitati, nu le schimbi adn ul. ce naste din pisica, soareci maninca. putinii creatori care mai razbesc printre prosti si spalatii pe creier majoritari nu garanteaza nici un viitor. daca sobolanii si gindacii vor fi ultimele supravietuitoare, ar trebui sa ne rusinam.

  6. mike spune:

    Un text care m-a “uns pe suflet”, cum se spune. Din pacate aceste doua specii carcaterizeaza societatea si politica romaneasca: incompetentii si impostorii. Sunt precum un cancer care a pus stapanire pe un organism, in care dezvoltarea celulelor sanatoase nu mai este posibila si sunt expulzate la un moment dat.
    Din pacate, am cunoscut dezamagirea datorata unui fost amic care si-a luat un doctorat “pe repede inainte” si care acum a ajuns consilier pe la ministerul mediului, in “competentul” guvern Dancila. Un om pe care il cunosc bine profesional si care nu a creat mai nimic in cariera lui. Daca a publicat ceva, a facut-o in umbra altor profesori de care s-a milogit sa-l treaca si pe el pe coperta. El este acel “et al” din articolele obscure publicate prin reviste locale cu aere de mari publicatii stiintifice.
    Acesta pare sa fie rezultatul “experimentului” numit comunism, iar dupa ’90 am putut vedea dezastrul ramas. Sincer, acum ii inteleg pe cei care au emigrat si care si-au “luat” alta tara, una noua pe care au indragit-o si care la randul ei i-a primit si le-a oferit numeroase sanse in viata. Acesti oameni au realizat- ca si mine dupa citirea acestui text- faptul ca Romania nu mai era demult patria lor si ca nu se mai regaseau in ea. Sunt oameni care nu mai puteau trai alaturi de incompetentii si impostorii carora le mai si plateau taxe (“de protectie”) din care acestia isi faceau palate de clestar. Sperantele lor si bucuria din 1989 s-au spart in miliarde de cioburi.

  7. amicu spune:

    Castele au disparut in societatile moderne. Nu mai sperati la caste ca rezervorul de oportunisti si parveniti de doi bani e nesfirsit. Va e frica de actiune, nu?
    Nici despoti luminati nu mai exista, tot vremea de, azi e o contradictie in termeni asa ceva. De confuzia asta absoluta in care se afla foarte multi (vad ca si autorul) profita Dragnetii.

  8. Constantin spune:

    “Despre virtuțile incompetenței și ale imposturii”

    Mi-ar părea rău să stric entuziasmul unora dintre colegii comentatori cu privire la tex. Dar…
    Incompetența și impostura apar și se dezvoltă în medii neconcurențiale.
    Guvernările cleptocratice sunt neconcurențiale prin definiție [și ineficiente din această cauză] determinând apariția și dezvoltarea incompetenței și imposturii. Reciproca nu este adevărată.

    • Un prieten spune:

      Completez tabloul cu absenta responsabilitatii..Ambele caracteristici specifice socialismului, calea sigura, istoric probata spre fascism.

  9. Ghe. spune:

    De la perfectul profesional până la idiotul absolut sunt nuanțe și nuanțe. Problema apare când cursorul o ia mult spre în jos și mai ales când, dintr-un grup, nu câștigă cei (care par la un moment dat) mai buni.
    Unii o numesc mediocrație. Chiar și cei care sunt super-specialiști sunt oameni care se conformează unor standarde – nimeni nu garantează că vor fi creativi ori dedicați binelui comun. Pot fi chiar javre puse pe îmbogățire.
    Ce-i la noi poate fi interpretat în diverse chei (sociologică, istorică, antropologică, …, combinată). Cert este că stratul elitelor a fost subțire și este subțire. O dată, elitele au fost ținta comuniștilor; a doua oară, au emigrat. A treia – cele care-au rămas n-au rezistat asaltului și nici nu au vreo pornire de coagulare și organizare. După cum zice dl Liiceanu, suntem o cultură de mâna a doua. Iar instituțiile care funcționează în altă parte, la noi, se pare că nu prea … Nici la răsadurile de roșii sau ardei rata de prindere nu e 100 %. Mai ales că e vorba să transferi roșii anglo-saxone pe Coasta Boacii.
    În brava lume nouă care răsare deja (acum câteva zile s-a născut primul copil transgenic, în China, și, tot în China, peste vreo doi ani se va implementa un sistem de rating social), șmecherii nu vor avea, pur și simplu, nișă ecologică). Decât dacă vor fi aristocrați – de-aia se grăbesc acum spre vârful piramidei. Știu că la un moment dat, cum bine ziceți în articol, se va trage scara în pod.

    • Astri N Gent spune:

      S-o trage scara in pod…dar merele putrede au ajuns deja acolo.

    • Harald spune:

      @Ghe. – punem pariu că tocmai șmecherii vor avea cea mai confortabilă nișă ecologică, într-un sistem bazat pe rating social? Orice criterii se vor folosi pentru a stabili acest rating, ele vor fi inevitabil depășite chiar de la momentul instituirii lor. Rezultatul va fi un nou Ev Mediu, o perioadă de peste 1.000 de ani în care orice dezvoltare a societății a fost practic imposibilă, ba chiar s-au pierdut și cunoștințele tehnice larg răspândite pe vremea romanilor.

      Partea pe care nu vrea nimeni s-o înțeleagă este că socialismul / comunismul reprezintă metode de întoarcere la feudalism. Deși în România raporturile feudale din societate sunt evidente de zeci de ani, e mai simplu să le negăm și să pretindem în continuare că vom construi ”viitorul luminos”.

  10. Ela spune:

    Omul sfinteste locul.
    Deci, cu asa oameni, asa tara…totul este coerent.
    Mentalitatea romaneasca sufera, incontestabil!, de ceea ce in psihologie se numeste efectul Dunning-Kruger.
    Vizibil cu ochiul liber si la toate nivelurile societatii. acesta se manifesta prin incapacitatea de apreciere a calitatii reale a propriului potential, si exagerarea lui (intr-un sens sau altul, dar mereu in extreme!), datorat TOCMAI necunoasterii flagrante a subiectului. Asa se inchide cercul prostului fudul…
    Imposibil de recunoscut niste lacune de care n-ai habar, cum sa le rezolvi…? Nu e logic sa te apuci sa repari ceva care, in opinia ta, merge foarte bine. Confruntat, totusi, cu efectele reale ale nepriceperii flagrante si netratate (saracie, coruptie, conditii de viata neconforme cu asteptarile tale). ce faci concret? pai, ce se vede : cauti justificari, vinovati, dusmani, si asta gasesti…

    • George spune:

      Eu sunt unul dintre subinginerii de care vorbiti. Am profesat dupa 1990 ca tehnolog, sef de sectie, director de service, specializare in Franta, Austria si Germania, apoi pe functii de conducere la multinationale. Si, credeti-ma, la multinationale nu te plateste nimeni degeaba.E drept, am avut si colegi subingineri care nu prea le nimereau cu gramatica dar din punct de vedere profesional sunt la ani lumina de majoritatea inginerilor de azi.
      Spre exemplum unul din tinerii de azi, vrea un cantar ca sa afle cate kilograme de tabla avem in stoc. Dupa ce l-am trimis s-o masoare cu ruleta, a pierdut o ora cautand pe google densitatea fierului ! Eu credeam ca orice absolvent de liceu stie…
      Dupa care a inmultit milimetri cu kilograme si i-au iesit niste bazaconii, deci despre ce vorbim ?
      Va mai dau un exemplu. Eu cand/daca ma hotarasc sa schimb locul de munca, nu trebuie sa caut prea mult, problemea e sa aleg dintre mai multe oferte…Deci, cine mai are nevoie de subinginerii lui Ceausesc ?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


E randul tau

Wage led growth e doar un nume sofisticat pentru ceea ce numim de obicei, in termeni si mai "tehnici...

de: r2

la "Direcții alternative în economie"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

noiembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)