Home » Opinie » Citesti:

Devianții. Partea a II-a: “Te cred, că și eu mai mint”

Adela Toplean martie 21, 2020 Opinie
50 comentarii 4,638 Vizualizari

When we said farewell to the last Romanian monarch, a replica crown was placed on his coffin. It was a sign, among others, that we have exhausted the limits of truth.

O introducere: fenta cea de toate zilele

Acest text îl continuă pe cel publicat acum trei luni și se referă, așadar, tot la“rătăcirile” noastre publice.

Spune-mi cum te rătăcești, ca să-ți spun cine ești. Spune-mi care e binele căruia îi spui bine și care e răul căruia îi spui rău, ca să-ți spun cine ești. Sau spune-mi, mai bine, ce e adevărul ca să…

Pare uneori că noi românii, fiecare luați în parte sau toți laolaltă fentăm normele dintr-un fel de necesitate internă. Ce-i drept, nu poți face să dispară de pe azi pe mâine reflexe adânci, moduri de gândire sau de percepție a realității.

Dacă ți-ai propune să îndemni lumea să facă așa și pe dincolo, să dai, adică, lumii niște povețe “bune” (de pildă să sorteze gunoaiele) nu-i vei îmbunătăți condiția, îi vei îmbunătăți, cel mult, imaginea.

Nu poți, de pildă, povățui un român crescut în comunism să nu cumpere din hyper market mai mult decât îi trebuie și nu-i poți stârpi, cu povețe, dorința de a-și da ultimii bani din casă pe rata unei mașini scumpe. Recomandările tale îi intră pe o ureche și-i ies pe cealaltă. Săptămâna trecută, înainte de declanșarea stării de urgență, în vestiarul unei săli de fitness, o “tovarășă de suferință” spunea, folosindu-se de argumente rudimentare, că, în România, ne trebuie dictatură militară: “o mână de fier, dom’le!”. Altfel, continua ea, românul se pierde. Nu m-a frapat ideea, o mai auzisem. Ce m-a frapat, însă, a fost faptul că demonstrația a fost primită, mai în glumă mai în serios, cu ropote de aplauze și ovații.

“România profundă” are interesele sale profunde: apartamentul proprietate personală (sau casa “pe pământ”), salariul sigur luat de la stat, copilul dat la facultate, plicul cu bani dat medicului, masa abundentă de Crăciun, pensia anticipată, loc de veci tocmit din timp.

Ca în orice anomie care se respectă, pârghii instituționale, sprijin logistic și argumente morale legitime pentru cele de mai sus, nu există. Culmea e că nici nu li se simte prea tare lipsa.

Pe zona intereselor profunde, oamenii nu se “formalizează”; pare că trăim o anomalie psiho-sociologică: oamenii nu mai simt nevoia să-și vadă normele de comportament traduse în legi. La urma-urmelor, au trăit vremuri în care cea mai cruntă teroare ajunsese să fie pe deplin justificată instituțional și ideologic. Cine dorea să trăiască mai departe, trebuia fie să creadă, fie să mintă.

Zilele trecute îmi spunea cineva că n-ar lua în ruptul capului o cursă internă rusească. Nu e exclus, spunea cunoștința mea, ca pilotul, îndrăgostit până peste urechi, să-și ia aleasa inimii la bord și, dorind s-o impresioneze, să se apuce de făcut picaje.“Iubito, uită-te la mine!”. Ce și-o zice omul? “Principalul e s-o impresionez, în rest, cu regulamentul, cu superiorii, cu călătorii pe care-i am în grijă, mă descurc eu cumva.”

Oamenii din țările fost-comuniste asumă, mai toți, fără zbucium moral practici sociale “îndoielnice”. Devalorizarea vieții umane de către politicile comuniste a redus foarte mult capacitatea oamenilor de a se folosi de instrumente normative oficiale de evaluare a răului.

Astfel oamenii au ajuns să simtă și să știe că există în viață lucruri mai importante decât normele și regulile. Cu alte cuvinte, au ajuns să simtă că viețile lor nu depind de fapt de ordinea socială și cu atât mai puțin de recomandările morale ale Partidului în special și ale establishment-ului în general.

Îndoielnice în raport cu norma sunt multe dintre lucrurile pe care le facem, însă asta nu înseamnă deloc că aceste lucruri n-ar fi absolut… normale. Furtul intelectual e aprobat și astăzi de întreaga gașcă (de liceeni gata de bac, de politicieni gata de lansare, de piloți gata de decolare). Se poate spune, fără bășcălie, că plagiatul face parte dintr-o constelație de practici reparatorii care intrau (și intră încă!) la recomandările de grup.

Nu sunt puține situațiile în care recomandabil era chiar furtul de bunuri. “Pe vremea împușcatului” se fura pe rupte: muncitorii furau din uzine, țăranii din cooperative, chelnerii din restaurante, farmaciștii din farmacii, lăutarii de la nunți. Nimănui nu-i trecea prin cap că face ceva rău. Nu băgai nimănui mâna în buzunar. Luai ce ți se cuvine. Furtul era — din nou — “reparatoriu” ceea ce, dacă stăm să ne gândim, are justificare morală.

Iată ce spunea Durkheim despre moralitate și normalitate, la final de secol XIX, în Les règles de la méthode sociologique: spunea că ce e aprobat de grup e moral, iar ce e preponderent, e normal. În cuvintele lui, dar cu sublinierile mele:

Pour décider si un précepte est moral ou non, nous devons examiner s’il présente ou non le signe extérieur de la moralité ; ce signe consiste dans une sanction répressive diffuse, c’est-à-dire dans un blâme de l’opinion publique qui venge toute violation du précepte. (p. 68)

Nous appellerons normaux les faits qui présentent les formes les plus générales (…) (p. 80)

Il faut renoncer à cette habitude, encore trop répandue, de juger une institution, une pratique, une maxime morale, comme si elles étaient bonnes ou mauvaises en elles-mêmes et par elles-mêmes, pour tous les types sociaux indistinctement. Puisque le point de repère par rapport auquel on peut juger de l’état de santé ou de maladie varie avec les espèces, il peut varier aussi pour une seule et même espèce, si celle-ci vient à changer. (p. 81)

Ceva mai târziu, prin anii ’60, sociologul Howard Becker[1] devenise de-a dreptul faimos pentru înțelegerea — teoretică și neteoretică — pe care o avea pentru marginali și, în general, pentru practicile “deviante” din societatea americană. Când angajatul unui magazin de haine lipește un sticker cu “defect” pe pardesiul pe care vrea să-l cumpere el însuși la un preț bun, nu fură nimic de la nimeni. Managementul magazinului cunoaște situația și o tolerează foarte bine. Tolerând-o, o încurajează indirect transformând-o astfel într-o modalitate de recompensare a angajaților.

Un deceniu mai târziu, Walter Brock își va șoca cititorii într-o foarte coerentă manieră anarho-capitalistă[2] subliniind meritele economice deosebite ale practicilor, meseriilor și profilelor umane deviante, a țapilor ispășitori precum peștii, dealerii, prostituatele, drogații etc. La el și la peștii lui vom reveni pe larg cu altă ocazie. Acum să reținem provocarea. Nu cumva actul deviant reprezintă, pentru sistem, o șansă de relansare? Nu e cumva și un prilej de autoreglare? Morala se bizuie, până la urmă, pe această tensiune revigorantă între virtute și lipsa virtuții.

Andrei Vieru redă în Elogiul Vanității[3] un dialog cu un taximetrist bucureștean care nu e deloc supărat că politicienii fură, ci că fură fără el. Subtextul aici nu e acela că toată lumea e hoață, ci că toată lumea e îndreptățită să fure. Diferența e de luat în seamă. Doar un om smintit, fără instinct de conservare și certat rău cu realitatea poate fi, sub regim comunist, de partea celor care nu găsește de cuviință să înșele sistemul. Și doar un prost își poate face din asta vreo vină personală.

Ce este, de fapt, un sistem înșelat?

Ca să nu vorbim cu păcat despre sisteme “înșelate”, trebuie să rămânem pe calea deschisă cândva de Durkheim — un autor despre care comunitatea academică are mereu impresia că-l cunoaște ca pe buzunarul propriu, deși l-a citit prea puțin; iar când îl citește, n-o mai poate face fără prejudecăți ideologice.

Ca să putem vorbi, deci, despre sisteme înșelate va trebui, mai întâi de toate, să fim de acord cu câteva premise durkheimiene: că organismul social nu e format din suma părților sale și că organizarea însăși a societății are niște caracteristici — inclusiv morale — de sine-stătătoare care îi determină profilul de ansamblu și îi reafirmă coeziunea. Tocmai pentru că trăsăturile morale ale unei colectivități sunt altele decât ale părților luate separat, ele pot fi nesocotite, răstălmăcite sau “înșelate” de către părți.

Dacă nu suntem de acord cu cele formulate astfel de tradiția sociologică structural-funcționalistă, nu are sens să facem caz de vreo constrângere morală exterioară minții umane, de vreo obligație de neînlăturat și de sancțiunea care ar decurge din înlăturarea sa. Doar arătându-ne acordul față de cele de mai sus ne vom fi câștigat dreptul să le deplângem lipsa și s-o numim, mai apoi, în cunoștință de cauză, anomie.

Anomia — am spus-o și am arătat-o deja în alte texte publicate pe Contributors — este, pentru mine, un punct de sprijin conceptual extrem de valoros în limpezirea problemei atribuirii vinilor sociale, a îndreptățirii morale și a raportării românilor la problema răului.

În prag de secol XX, odată cu apariția primei ediții a Diviziunii muncii sociale, anomia își începea o lungă, eterogenă și din ce în ce mai oportunistă[4] carieră academică. Dintre toți — deloc puțini! — care au preluat ulterior termenul[5], Durkheim e singurul care a pus anomia în legătură directă cu problema răului și cu cea a suferinței: anomia lui Durkheim se îndepărtează de sensul ei etimologic (lipsa normelor). Ea reprezintă negarea oricărei morale. Anomia e termenul științific — dacă doriți, sociologic — pentru imoralitate; un fel de versiune seculară a păcatului care conduce — abrupt sau treptat — la o dereglare generală.[6]

Foarte pe scurt, Durkheim vedea lucrurile în felul următor: ordinea morală ține societatea laolaltă. Dezordinea morală semnalează apariția anomiei, iar anomia semnalează astfel dispariția societății. Sigur că, fără nuanțe și fără context, observațiile de mai sus par grosolane, chiar aberante pentru cineva mai tânăr care a deschis ochii într-o lume pluralistă. Încerc să explic și să comentez ideile de forță durkheimiene, sperând că înțelegerea lor va înlesni accesul cititorului la sensurile de bază ale anomiei, așa cum și le-a asumat Durkheim cu decenii înainte de consacrarea academică a termenului.

Angajamentul moral, limita utilitarismului și solidaritatea organică

Ca să-i facem dreptate acestui strălucit gânditor, e bine să știm că, mai înainte de a propune o știință pozitivă a fenomenelor morale[7], Durkheim avea deja o viziune filozofică asupra eticului. Mă refer aici la ideea fundamentală care orientează întreaga opera durkheimiană, anume că ordinea morală nu e facultativă și nu e individuală, ea este o proprietate colectivă a societății[8]. Ordinea morală e ceea ce, de fapt, face posibilă integrarea socială.

Prin repere morale comune și legitime, realitatea însăși e ținută laolaltă. La Durkheim e loc și de relativism etic în măsura în care fiecare organism social are nevoi morale specifice, iar anomia nu e deloc același lucru cu eterogenitatea. Numai că, mai devreme sau mai târziu, vom fi putut distinge o înclinație unitară în orientarea valorică a oamenilor care stau laolaltă. Fără niște principii morale structurante, solidaritatea socială nu numai că nu poate fi menținută, dar nici măcar nu poate fi imaginată.

Contribuția fundamentală a lui Durkheim chiar în asta constă: în analiza transformărilor solidarității dintre oameni de-a lungul timpului, luând ca unic punct de reper problema moralității. Aici Durkheim pare că merge împotriva curentului setat deja de liberalismul clasic: el susține că diviziunea muncii e importantă nu pentru că ar fi eficientă, ci pentru că stimulează solidaritatea! Mulți văd aici germenii unui colectivism de stânga. Nimic mai greșit. Efectele morale, insistă Durkheim, sunt adevăratele beneficii ale colaborării dintre oameni. Firește că gânditori ca Hayek nu puteau accepta preexistența vreunei forme de altruism în menținerea cooperării și solidarității sociale, așa că strălucitul economist a respins în bloc, chiar și atunci când nu era cazul, contribuțiile lui Durkheim.

Oamenii societăților tribale nu se concepeau ca ființe distincte, independente de grup, de lumea naturală și de cea supranaturală, așa că societatea anterioară diviziunii muncii, grație orizontului său compact-religios, avea conștiință colectivă masivă. Sentimentul apartenenței necondiționate la grup îi ținea pe oameni “automat” unii lângă alții. Această solidaritate mecanică le asigura și unitatea monolitică. Acel tip de omogenitate tribală a devenit, desigur, imposibilă astăzi.

Așa cum voi arăta în alte texte, asta nu înseamnă deloc că din societatea de azi ar lipsi instinctul de agregare, ba dimpotrivă.

Numai că trecerea de la societatea simplă la cea complexă presupune pierderea unității monolitice. Trecerea de care vorbea Eric Voegelin de la o civilizație compactă la una diferențiată printr-o așa-numită “leap of being” — printr-un aport calitativ adus standardului transcendent care, de-acum, se realizează printr-un acord spiritual fin, este perfect compatibilă cu maniera în care Durkheim însuși înțelegea modificarea de dinamică morală și spirituală într-o societate complexă.

Odată cu diviziunea muncii, raporturile între oameni tot mai conștienți de propria lor individualitate (deci și de interesul propriu) devin, inevitabil, fluctuante. Apare, așadar, necesitatea cooperării. Durkheim crede că diferența decisivă între societatea modernă și cea tradițională nu e apariția claselor și, odată cu ele, a discrepanțelor economice, ci prevalența unui nou tip de coeziune socială: solidaritatea organică[9].

Solidaritatea organică exclude acceptarea oarbă a unui set de norme și valori colective, menținerea lor ca atare nici măcar nu e posibilă într-o societate care se dedică în primul rând binelui persoanelor. Caracterul organic al noii solidarități e dat de acordarea legitimă și liberă a diverselor funcții sociale specializate pe care le asumă indivizii. Regăsim, așadar, la Durkheim ideea hayekiană a ordinii spontane, a asocierii libere, imprevizibile și fluctuante dintre indivizi. Numai că Durkheim insistă pe faptul că acordul acesta, fie el cât de fluctuant, are întotdeauna loc pe niște criterii “de valoare”, nefiind deci vorba exclusiv de coordonarea intereselor private. Durkheim, deși ține să rezolve toate problemele sociologice pe căi sociologice, are, în această problemă, intuiții psihologice excepționale — el face distincția între individualismul “bun”, ca ideal moral, și nombrilism, individualismul “egoist” care e atomizant, alienant. Talcott Parsons se va grăbi să valorifice asta în sistemul său social, cu toate acestea, azi[10] se trece cu vederea această mare intuiție durkheimiană: socializarea reușită și consistența personalității umane se coimplică.

Omul ia aminte la regulile scrise și nescrise după care se conduce comunitatea și decide să le urmeze sau nu, în funcție de propriul său dispozitiv de motivații și nevoi. Când omul nostru ia decizia încălcării obligațiilor de solidaritate, dacă e socializat în limite rezonabile, atunci e și dispus să înfrunte sancțiunile pe care le implică violarea normei[11]. Cât de marcat e omul nostru de această transgresare depinde de orientarea în propriile nevoi, adică de dispozitivul său motivațional în baza căruia el, iată, ține mai mult la satisfacerea motivațiilor egoiste decât a celor care îl împing spre consens.

La majoritatea indivizilor socializați această glisare are loc în limitele permise de un set de reguli formale și informale. Contează aici gradul de responsabilitate față de ei înșiși și față de ceva sau cineva din afara lor. Orice datorie socială, așadar, e înțeleasă, acceptată sau, dimpotrivă, transgresată în orizontul unei morale comune (legi sau simț comun) și în baza unor valori individuale (unele latente, altele manifestate în comportament) care conduc, într-un final, la o decizie personală mai mult sau mai puțin solidară cu a celorlalți.

Aș reformula așa: fără orientare valorică proprie și fără angajament moral în lumea celorlalți, nu poți lua decizii raționale nici în interes colectiv, nici în interes propriu. Am vorbi, deci, nu doar de faliment social, ci și de faliment existențial.

De aici, crede Parsons, ar trebui să înceapă orice teorie cu adevărat coerentă a acțiunii sociale. Aș reformula, de asemenea, în termeni proprii problema pusă de Parsons în volumul său de debut The Structure of Social Action[12]: cum anume absoarbe inițiativa personală constrângerile realității astfel ca ordinea socială (de neimaginat în lipsa cooperării) să fie posibilă, iar nevoia actorilor sociali de a acționa hobbesian (adică rațional și în propriul interes) să se poată totuși împlini liber și creativ?

Dacă prin schimb îți urmărești riguros interesele egoiste, poate să pară rațional să forțezi lucrurile în avantajul tău, să faultezi, să fraudezi, să înșeli, și, într-o zvâcnire de devoțiune narcisică, chiar să recurgi la violență. Ordinea socială nu poate fi explicată în termeni utilitariști sau ai gândirii liberale clasice[13], fără să se “importe” (pe ușa din dos, spune Parsons, fiindcă nu apar ca premise formulate ca atare), niște “categorii reziduale”: sentiment comun (“common sentiment”), întrajutorare, etc.

Contractele pe care le propun actorii raționali pentru a-și proteja interesele private și pentru a contribui în același timp la stabilitatea cetății nu au nicio noimă dacă ideea însăși de contract n-ar avea deja valoare! Aici Parsons — care răstălmăcește în bună măsură problema anomiei durkheimiene numind-o “normlessness” când de fapt Durkheim are în vedere “dereglarea” — preia, de data asta, just, argumentul lui Durkheim: deși cooperarea șubrezește credințele comune, societatea complexă nu se dezintegrează pentru că “la coopération a, elle aussi, sa moralité intrinsèque”[14].

Amândoi sociologii[15], dacă îi citim atent și exhaustiv, pare că se arată optimiști în ceea ce privește posibilitatea unei ordini sociale moderne caracterizate prin: 1. dinamism, dar tinzând spre stabilitate; 2. prin inițiativă individuală dispusă să colaboreze cu alte inițiative individuale în baza unui angajament valoric care le depășește pe amândouă. Cooperarea are la bază, spune Durkheim, niște principii care nu pot fi deduse din raportul contractual propriu-zis.

Cooperarea e cu putință tocmai pentru că există investiție morală în ideea însăși de cooperare.

Regăsim la Parsons, în The Social System, exact același imperativ etic pe care el îl formulează chiar în termeni durkheimieni: contractul are caracter necontractual. L-aș reformula eu, ceva mai “parsonian”, în felul următor: procesele de schimb utilitarist sunt supuse unor constrângeri structurale normative[16] care sunt totdeauna exterioare celor care au inițiat schimbul.

Aici îi rog pe cititori să remarce cât de importantă devenise pentru structural-funcționaliști articularea unei sociologii a valorilor! Teoria valorilor, arăta Parsons în The Structure of Social System, împreună cu problema mai generală sensului și a supra-sensului ne-ar ajuta să circumscriem înțelesurile pe care actorii sociali le atașează propriilor acțiuni sociale: cum iau decizii, cum cooperează, cum deleagă încrederea, etc. Noi astăzi știm foarte bine, grație psihologiei experimentale, că suntem îmbibați cu mai degrabă decât învățați cu valori, că atât procesele decizionale cât și motivațiile, judecățile și principiile morale au la bază emoții și abia mai apoi (și în proporție mai mică) procese cognitive. Angajamentul pe termen lung și alegerea în general are loc în zonele inconștiente ale creierului, abia apoi trece în zonele conștiente, unde se găsesc ulterior motive raționale care să justifice intuițiile[17].

Solidaritatea între oameni nu e cu putință dacă nu există deja loialități, adică relații de încredere care atestă o anumită disponibilitate afectivă, fie ea și fragilă, de a-i atribui celuilalt bune intenții în raport cu tine[18]. Solidaritatea poate fi definită și fixată și atunci devine loialitate instituționalizată. Evident că atât Hayek — când vorbește despre caracterul subiectiv, căpătat prin ajustare reciprocă, al valorii — cât și relaționistul Simmel despre a cărui lucrare, The Philosophy of Money, am vorbit și cu alte ocazii, ne spun, practic, același lucru: banul e simbolul valorii încrederii între oameni, de fapt, o formă de instituționalizare a încrederii.

Without the general trust that people have in each other, society itself would disintegrate, for very few relationships are based entirely upon what is known with certainty about another person, and very few relationships would endure if trust were not as strong as, or stronger than, rational proof or personal observation. In the same way, money transactions would collapse without trust. There are nuances of this trust.[19]

Să revenim la sistemul lui Durkheim: un sistem social stabil depinde de felul în care regulile morale dominante ajung să se reflecte firesc în norme și legi. Precepte morale cu un mare grad de generalitate orientează manifestările individuale, schițează o ambianță juridică și un spirit al vremii. În fapt, “toute société est une société morale. À certains égards, ce caractère est même plus prononcé dans les sociétés organisées.”[20]

Cititorul de secol XXI ar trebui să priceapă de aici că Durkheim avertizează că nu poți impune, din pix, o morală civică. Solidaritatea organică se produce doar atâta timp cât e genuină și spontană și doar în măsura în care poate fi genuină și spontană. Când regulile normative sunt impuse de o singură clasă socială sau, să zicem, reglate de un stat (socialist), prin măsuri de redistribuire economică sau propagandă/retorică ideologică, solidaritatea organică dispare.

Giddens, analizând capitalismul din perspectiva teoriei sociale moderne, alocă, în cartea deja citată, destul spațiu confruntării dintre Durkheim și socialism. Nu doar Weber, ci și Durkheim a refuzat reducționismul economic. Analiza unei societății pornind exclusiv de la datele sale economice e cu totul insuficientă, din moment ce ansamblul realului a fost dintotdeauna consolidat (moral, instituțional, etc.) într-un orizont religios.

Oamenii nu reușesc să coopereze pentru că se coordonează, cum ar spune Hayek[21], ci reușesc să se coordoneze pentru că cooperează într-un orizont moral care e mai important decât fiecare dintre ei. Regăsim la amândoi gânditorii elemente de funcționalism moral (funcția fundamentală a moralității ar fi aceea de a menține stabilitatea ordinii sociale):

Les règles de la morale et du droit ont été indistinctes des prescriptions rituelles. (…) presque toutes les grandes institutions sociales sont nées de la religion. Or, pour que les principaux aspects de la vie collective aient commencé par n’être que des aspects variés de la vie religieuse, il faut évidemment que la vie religieuse soit la forme éminente et comme une expression raccourcie de la vie collective tout entière. Si la religion a engendré tout ce qu’il y a d’essentiel dans la société, c’est que l’idée de la société est l’âme de la religion. (…) Les forces religieuses sont donc des forces humaines, des forces morales. Sans doute, parce que les sentiments collectifs ne peuvent prendre conscience d’eux-mêmes qu’en se fixant sur des objets extérieurs.[22]

Nu e loc aici pentru o discuție legată de conceptualizarea religiei la Durkheim. Aș spune doar că, deși el nu vorbește de vreo “instituire divină”[23] ci de o auto-instituire a societății, el rămâne totuși un reprezentant al transcendentalismului. De ce? Pentru că orice disciplină morală, fiind ea eminamente religioasă, lucrează cu valori absolute căutând astfel instaurarea și apoi instituționalizarea lor, chiar dacă asta se întâmplă cu prețul frângerii sacrului (prin slăbire, răstălmăcire, deplasare, reinvestire sau, cel mai frecvent, suprimare sau secularizare). Atâta timp cât religiile sunt conștiente de ele însele, înseamnă că și societățile sunt conștiente de ele însele. O conștiință o implică pe alta. Societățile sunt, deci, conștiente de ele însele doar în calitatea lor de comunități care pot vehicula sensuri ultime și speranțe “în absolut”. Orice altă conștiință e o falsă conștiință, mai exact, una ideologică.

Socialismul crede că poate pune capăt crizei lumii moderne prin reorganizare economică în folosul tuturor. Numai că criza lumii moderne, spune Durkheim înaintea lui Voegelin nu e una economică, ci una de direcție și de sens[24]. Mai precis, e vorba de neputința de a mai atașa valori morale lucrurilor pe care le facem[25].

Nivelarea economică și anularea raporturilor de putere nu fac decât să adâncească criza, atâta vreme cât interesul egoist, nesituat în vreun raport cu ceva care să-l depășească și să-l limiteze, e incapabil să nu-și dorească mereu mai mult.

Se poate spune, așadar, că problema care ni se semnala atunci, la sfârșit de secol XIX, era una cu care, între timp, ne-am tot confruntat până am reușit s-o transformăm într-o banalitate inofensivă: într-o lume lipsită de repere stabile, auto-reglarea (morală) a societății devine imposibilă.

Problema reală a muncitorului nu e, așadar, faptul că se simte exploatat, ci a lipsei sale de perspectivă, a neputinței sale de a integra moral propria sarcină ultra-specializată și, în aparență, cu totul lipsită de sens și de relevanță. În termeni economici, Polanyi explica mai tâziu foarte bine de ce un om care produce șireturi și un om care scrie o poezie sau operează un bolnav de cataractă[26] nu se simt la fel de satisfăcuți cu propria muncă. Religiile ofereau acest tip de suport moral, deopotrivă ferm și legitim, tuturor oamenilor, indiferent de locul pe care-l ocupau în diviziunea muncii[27], numai că emanciparea de datele morale/spirituale tradiționale e și ea parte din ceea ce Weber (și mulți alții) numesc procesul raționalizării.

Și totuși, punerea permanentă în chestiune a constrângerilor care decurg din locul pe care tu însuți îl ocupi în sistemul social nu poate fi decât profund anxiogenă.

Interdependență funcțională de care vorbește Durkheim reglează firesc relațiile dintre diverse poziții profesionale, indivizii mișcându-se liber, în acord cu chemarea proprie, în rețeaua ocupațiilor. Desigur că, într-o societate complexă, nu mai e deloc suficient să faci treaba care-ți aparține (cum povățuia Platon în Republica), trebuie să-ți și convină treaba pe care-o faci, cu atât mai mult cu cât diviziunea muncii presupune, cum am văzut deja, sarcini fragmentate care par fără noimă, adică o restrângere de sine a individului care nu e direct compatibilă cu tendințele sale egoiste sau cu interesele sale capricioase.

Cu cât mai complexă e societatea, cu atât va fi mai mare și mai provocatoare nevoia de ordine morală structurală care să conducă la exprimări individuale și publice (inclusiv instituționale) creativ-convergente bazate pe angajamente morale cu bătaie lungă.

În modelul durkheimian de societate, nu teama de sancțiune face în primul rând ca individul să-și ducă la capăt obligațiile, ci sentimentul legitimității obligațiilor pe care le are. Împlinirea obligațiilor e validată moral de toți ai lui (familie, grup profesional, instituții de referință etc.), așa că actul restrângerii de sine e în primul rând un act care marchează prezența libertății și a conștiinței de sine, nu un act săvârșit sub tirania[28] constrângerii exterioare (punitive) sau a constrângerii interioare (egoiste).

Câteva concluzii de etapă și lansarea unei prime ipoteze privind anomia din România comunistă

Dacă o societate complexă nu se dezintegrează, deși e supusă permanent schimbărilor, e pentru că se îngrijește spontan de dimensiunea sa calitativă. Dimensiunea calitativă a unei societăți rezultă firesc din ceea ce are ea stabil, funcțional, legitim, integrativ și compatibil cu cei mai mulți membri la nivel de valori, de așteptări și de obiective dezirabile.

Vorbim, în termenii lui Parsons, și de un sistem de simboluri suficient de concret și suficient de stabil[29] în jurul căruia să se poată cristaliza inițiative personale realiste care să se așeze firesc în niște standarde de conformism. Totuși, oamenii[30] nu pot funcționa în lipsa unei relative stabilități a perspectivelor posibile de acțiune. Stabilitatea așteptărilor, asocieri simbolice accesibile și recognoscibile majorității, standarde dominante de consens privind problemele considerate esențiale, sunt, desigur, condiționate de o investiție valorică pe măsură.

La drept vorbind, omul trebuie să știe nu doar la ce să se-aștepte, ci și în vederea a ce s-aștepte ceea ce-așteaptă și cum anume se cuvine s-aștepte? Fără structuri atitudinale stabile nu-ți poți forma noi orientări stabile. Or cine speră mai bine, trăiește mai bine, iar cine își face prea multe iluzii, nu poate supraviețui. Când perspectivele sunt extrem de vagi, contradictorii sau infinite, nu te mai poți orienta în rețeaua de posibilități și, cum se spune în interacționism, nu mai poți “defini situația”. Nimeni nu mai distinge între iluzii și speranțe, fie ele individuale, de grup, naționale, planetare sau chiar cosmice.

Unii rămân blocați în indecizie, în scrupule nejustificate sau inhibiții, în vreme ce alții, înnebuniți de propriile ambiții, se simt supradeterminați (desigur compulsiv[31]) să participe la orice pare să semene a acțiune socială “cu sens”. După cum voi arăta ceva mai încolo, acestora din urmă, din ce li se va propune ceva mai drastic și mai riguros, din ce va crește succesul acelei acțiuni. Dar nu setea de constrângere a oamenilor doresc s-o subliniez de data asta, ci altceva: pericolul lipsei unui orizont de orientare, a unui contur simbolic inteligibil celor mulți care să aibă deopotrivă legitimitate valorică și normativă: apare, altminteri, cum voi arăta în curând, o disponibilitate excesivă spre înrolarea morală compensatorie care hrănește întotdeauna extremismele.

Marile schimbări sociale, fie ele crize economice, dezastre naturale, progrese tehnologice, revoluții sau emancipări ale sistemelor morale tradiționale, penetrează inegal structurile sociale, se ramifică în toate direcțiile, modifică lifestyle-ul oamenilor, obișnuințe de consum, moduri de a privi viața, moartea, educația, relațiile, moduri de a-și petrece timpul liber etc. Cineva care are, în virtutea interesului personal egoist, nevoi infinit de multe și ambiții infinit de mari, nu mai poate funcționa realist. Narcisicul care vrea să aibă totul și să fie totul va fi strivit de însăși lipsa de orizont a năzuințelor sale.

O societate care-și subminează permanent stabilitatea simbolică dorindu-și, din motive neclare, mereu mai mult, infinit de mult, devine dereglată, adică nefuncțională. Funcționalitatea apare spontan, ca soluție la toată complexitatea vieții sociale. Când societatea nu mai reușește să producă solidaritate prin sistemul său de reguli apărut spontan în diviziunea muncii, se alunecă în anomie durkheimiană înțeleasă ca dereglare (“hors de la règle”) nu ca deranjare (“hors de son rang”)[32]

Despre schimbări urmează să vorbesc curând, pe larg. Eventual într-un text dedicat. Schimbările de orice fel atrag oricum după sine modificări în universul referințelor morale ale[33] societății. Capacitatea de asimilare a schimbării e, evident, limitată și presupune adaptări complexe atât la nivel individual, cât și la nivel social și instituțional. Vom spune că anomia este acută dacă se manifestă printr-o lipsă tranzitorie de integrare morală a lucrurilor care se cer făcute, deodată, altfel decât până atunci. Vom spune că anomia este cronică sau “instituționalizată” când ne confruntăm cu ceva mult mai grav: societatea este una cu schimbarea. Referințele sale, mereu instabile, mereu neașteptate, extrem de numeroase și de fragmentate, nu mai pot fi “consolidate” moral, nu mai devin norme internalizate. Societatea nu mai are capacitate de autoreglare.

E clar că o asemenea “societate” nu poate produce și susține inițiative morale colective ne-provizorii, cu adevărat legitime[34], adică nu doar coercitive, ci și convenabile care să stimuleze interdependența funcțională dând fiecărui individ atât sentimentul autonomiei, cât și al relevanței, al perspectivei morale asupra sarcinii pe care o îndeplinește.

Asemenea perspectivă nu o capeți semnând un contract sau îndeplinind o directivă. Perspectiva o capeți doar având schimburi de vederi cu semeni care au aceleași preocupări — uniuni, asociații profesionale (care — atenție — nu se reduc la instinct corporatist, ci implică întotdeaua și comunități de idei!), instituții prietenoase[35], comunități, adică grupuri intermediare care oferă autonomie locală (cum altfel să fie viabil policentrismul?) și — foarte important! — o direcție morală. Toate, crede Durkheim, sunt importante pentru că aduc cu sine coerență, aranjamente morale concrete și funcționale care îi ajută pe oameni să-și fortifice nu doar poziția profesională și intelectuală, ci poziția în lume. Rolul lor e unul de integrare și validare morală a deciziilor care se cer luate, mai degrabă decât unul de facilitare a relațiilor economice.

E profund nedrept, deci, să-l acuzăm pe Durkheim de corporatism. Și dacă tot am ajuns cu observațiile în acest punct, dați-mi voie să mai fac o observație privind rolul statului, așa cum îl vede Durkheim: faptul că statul însuși trebuie să îndeplinească un rol moral mai degrabă decât unul economic a fost pe nedrept interpretat de mulți ca fiind o pledoarie pentru controlul social[36]; tot pe nedrept, un număr copleșitor de teoreticieni trec cu vederea importanța individualismului ca ideal moral dominant, ca valoare colectivă specifică modernității, în lucrările durkheimienie, acuzându-l, clișeistic, de colectivism. De fapt, Durkheim scrie clar, într-un stil tocquevillian, că rolul crescut și direct al statului nu poate fi decât nefast asupra indivizilor. Cuvântul folosit de Durkheim este chiar mai dur: monstruos[37], amintindu-ne deopotrivă de Tocqueville și de Nietzsche…

Rog cititorul să ia în considerare următoarea ipoteză: comunismul, așa cum a fost impus la noi (prin forță urmată de adeziuni ideologice parțiale) a stimulat și a întreținut deruta morală generală.

Se poate spune că am fost simultan victime ale dictaturii și victime ale unei anomiiinformale.

Solidaritatea la care chema Partidul nu era una a intereselor comune legitime și nici măcar una a certitudinilor ideologice. Cum rolul formal al statului care a pretins mereu că ar fi implementat propria morală a fost uriaș, cum instituțiile religioase (depozitare “oneste” ale valorilor supreme) au făcut, tot formal, front comun cu statul (și cu morala sa), cum instituțiile intermediare (“țesutul social”) au fost suprimate, nu s-a pus vreo clipă problema unei legitimități normative a statului.

Ipoteza principală de la care pornesc poate fi formulată așa: Apariția unor false spații morale, lipsa atât a unor inițiative morale autentice (disidente) cât și a unor fidelități comuniste genuine (certitudini ideologice) a făcut că am trăit simultan atât relele anomiei (lipsa ordinii morale legitime), cât și relele totalitarismului (un regim fără autoritate morală și legitimitate care impune prin coerciție propriile norme la care toată lumea pretinde că aderă). S-au creat spații de distanțare de “sistem” care îl înșelau în măsura în care îl/îi și serveau .

În ce sens îl înșelau, știm prea bine. În ce sens, însă, îl serveau? În sensul că responsivitatea aparentă la poruncile partidului nu era deloc compromisă prin practicarea acestor distanțări. În realitate, distanțele respective care circumscriau ceea ce am numit false spații morale de decizie civilă, având ele însele propriile categorii morale, și-au promovat discret propriile tipuri de bine și rău subminând (de fapt înșelând) sistematic sistemul, șubrezindu-l.

Nu era totuși în interesul statului să distrugă aceste spații morale false în care colcăiau pretențiile fiindcă dublul, triplul, cvadruplul standard era ceea ce menținea — în folosul imediat al tuturor — iluzia unanimității.

Aceste spații, rămase vacante după revoluție, au folosit de minune instalării unui alt tip de anomie despre care urmează să vorbesc săptămâna viitoare.

Regimul comunist a căzut într-o perioadă în care Occidentul nu mai ținea deloc să facă vreo distincție între fapte și Adevăr.

Acest nou tip de anomie (cu subtipurile sale – anomie intelectuală, conjugală etc.) nu mai deranjează astăzi pe nimeni. Ea e menținută sub oblăduirea și cu concursul instituțiilor globale, dar și-a găsit la noi, la români, o expresie unică fiindcă valorifică din plin reflexe vechi care trec, fără probleme, drept noi, perfect convergente cu cele ale “lumii civilizate”.

Confuzia actuală din România se datorează, cred, unei ambiguități morale cu surse multiple, vechi și noi.

Aș spune, așadar, că orice societate funcțională e capabilă să producă evaluări normative ale relelor cu care se confruntă, iar asta se întâmplă spontan, în baza percepției morale colective. Când se instalează un rău sistemic și, împreună cu el, se implementează o morală ideologică, ordinea morală autogenerată e eliminată, împreună cu solidaritatea organică.

Într-un anumit fel, odată cu dispariția diferenței dintre bine și rău, și dintre adevăr și fapte, dispare și societatea însăși. Puterea, concentrată în mâna celor puțini, nu poate crea ordine morală decât prin manipulări masive care să conducă la adeziuni ideologice sincere, și prin aceasta, la definirea imperativă a culpei (să zicem aceea de “dușman al poporului”). Numai că la noi n-a fost așa. Sper să arăt în următoarele texte de ce.

Sferele politice, culturale și economice sunt controlate, spațiul public e vid de sens, iar moralele alternative nu s-au creat niciodată fiindcă nu am avut mișcări de dizidență, de rezistență morală etc. Avem un agregat uman care e, în mod paradoxal, atât supra-integrat, cât și atomizat.

Fragilitatea congenitală a oricărei dictaturi instalate[38] nu face decât să ne arate că dictatura (ca formalizare a totalitarismului) se instalează cu prețul anomiei informale.

Un sistem “înșelat” sistematic nu mai este de multă vreme un sistem, ci, în mod ironic, un paravan pentru anomia informală pe care, așa cum am spus deja, sistemul avea deja toate motivele s-o întrețină. Doar deruta morală sau “amoralitatea”[39] oamenilor (falsele spații morale în care se luau decizii morale nelegitimabile) puteau întreține minciuna reușitei culturale și ideologice a comunismului care nu mobilizase niciodată, de fapt, o orientare valorică dominantă. Se cuvenea să crezi, tocmai pentru că și tu mințeai. De câte ori puteai, ziceai ca ei, dar făceai ca tine. Doar pretențiile și micile aranjamente pe cât de disperate, pe atât de interesate și de vinovate ale indivizilor atomizați puteau susține minciuna unanimității crezului comunist.

E uimitor să constați că manevrele personale și colective de de-responsabilizare (personală și colectivă) au rămas în mare măsură nealterate până astăzi. De ce? Pentru că ele au fost, de fapt, singurele răspunsuri autentice, spontane, funcționale și necesare, la niște cauze practice.

Dacă răul în comunism nu avea niciodată făptaș e pentru că toți, cu mic cu mare, luați separat și luați împreună, reușeau să (se) convingă că răul făcut de el avea legitimitate informală. Dezvoltarea falselor spații morale a dat fiecărui ins posibilitatea de a-și dezvolta natural o predispoziție preponderent auto-disculpantă: cu toții își luau propriul rău drept bine, de la torționarul scelerat până la nefericitul care se trezise că i se lipise de frunte, poate din greșeală, eticheta ideologică de “dușman al poporului”.

NOTE___________________

1 Howard S. Becker, Outsiders. Studies in the Sociology of Deviance, The Free Press, New York, 1966.

2 Walter Brock, Defending the Undefendable, Fleet Press Co, New York, 1976.

3 Andrei Vieru, Elogiu vanității, Humanitas, București, 2016.

4 Philippe Besnard, în “The True Nature of Anomie” în Sociological Theory, vol. 6, nr. 1, Primăvara 1988, pp. 91-95, arată că mulți au fost cei care au supralicitat teoretic conceptul de anomie și încă și mai mulți au înțeles din el exact ceea ce le-a convenit; A se vedea, în acest sens, și John Horton, “The Dehumanization of Anomie and Alienation: A Problem in the Ideology of Sociology”, în The British Journal of Sociology, vol. 15, nr. 4, Decembrie 1964, pp. 283-300.

5 Cei mai marcanți fiind Robert Merton, Social Theory and Social Structure, The Free Press, New York, 1968 și mai vechea noastră cunoștință, Talcott Parsons, mai ales în The Social System, Free Press, New York, 1951.

6 Excelente, în acest sens, observațiile despre anomie ale lui Stjepan Gabriel Meštrovi

din lucrarea sa Emile Durkheim and the Reformation of Sociology, Rawman and Littlefield, Lanham Maryland, 1994, pp. 62, 63.

7 Știința fenomenelor morale, spune Durkheim, constă în analiza formelor sociale care, schimbându-se, atrag după sine niște transformări ale normelor morale. Acestea se observă, se descriu și se clasifică.

8 Așadar, anomia nu trebuie pusă doar în legătură cu bilanțul empiric pe care Durkheim îl face în Le Suicide, ci cu viziunea filozofică asupra problemei moralei care precede influenta sa lucrare despre suicid.

9 Anthony Giddens, Capitalism & Modern Social Theory, Cambridge University Press, Cambridge, 1971, p. 240.

10 Un studiu interesant care merge împotriva curentului despre importanța individualismului la Durkheim este cel al lui Paul Ladrière, “Durkheim et le retour de l’individualisme”, Archives de sciences sociales des religions, 35e Année, No. 69, pp. 147-150.

11 Parsons, The Social System, pp. 65, 66.

12 Talcott Parsons, The Structure of Social Action. Marshall, Pareto, Durkheim, vol I, Free Press, New York, 1967.

13 I s-a și reproșat, de altfel, că scrierile sale reprezintă o “ideologie a solidarității” și că aceasta n-ar fi străină, de fapt, de valorile utilitariene. Deși personal nu sunt de acord că Parsons ar fi adaptat temele utilitarismului nevoilor lui de a justifica structurile moderne de constrângeri morale, recomand acest articol al lui Leon Mayhew, “In Defense of Modernity: Talcott Parsons and the Utilitarian Tradition Author(s)” în American Journal of Sociology, Vol. 89, Nr. 6, Mai, 1984, pp. 1273-1305. F. A. Hayek, în Individualism and economic order, pp. 110, 111, completează ideea menționată de Parsons.

14 Durkheim, De la division, p. 208.

15 Sunt multe asemănări și deosebiri între cei doi. Aș numi aici una care prezintă interes direct pentru mine: ei înțeleg diferit pornirile egoiste. La Durkheim, instinctul tenebros și voința individuală trebuie, obligatoriu, să se lovească de zidul constrângerii exterioare (constrângerea definindu-se chiar așa: ceea ce se opune tendinței egoiste a individului); la Parsons, însă, egoismul pur e de neconceput.

16 Mayhew, op. cit., p. 1301.

17 Vezi cartea tradusă de curând și la noi, Ronald Inglehart, Cultural Evolution. People’s Motivations are Changing, and Reshaping the World, Cambridge UP, Cambridge, 2018, pp. 20, 21.

18 Talcott Parsons, Essays in Sociological Theory, Free Press, New York, 1954, prima ediție 1949, pp. 155, 156.

19 Georg Simmel, The Philosophy of Money, Routledge, Londra, New York, 2004, prima ediție 1978, pp. 176, 177.

20 Durkheim, De la division…p. 207.

21 Nici măcar Hayek nu a redus totul la problemele economice. Se găsesc și la el “fragmente iluminante”, ca să folosesc un termen voegelian. Găsim, de pildă, în introducerea volumului The Constitution of Liberty: “I have come to feel more and more that the answers to many of the pressing social questions of our time are to be found ultimately in the recognition of principles that lie outside the scope of technical economics or of any other single discipline”, p. 3.

22 Durkheim, Les formes élémentaires de la vie religieuse, vol. III, PUF, Paris, 1968, p. 396.

23 Ibid., p. 133.

24 În Omul recent, Humanitas, București, 2001, Horia Patapievici arată, mi se pare, mai bine și mai clar decât oricine altcineva în ce constă viciul de gândire al (anarho-)capitaliștilor care reduc totul la legile spontane ale pieței: “capitalismul nu poate substitui fără rest politicul sau religiosul sau artisticul ş.a.m.d.; aceasta nu este posibil, deoarece nu există numai un singur gen de piaţă, iar genurile diferite de piaţă nu pot fi reduse la unul singur, chiar dacă legile concurenţiale de selecţionare internă a valorilor sunt identice în toate – ceea ce le deosebeşte în mod ireductibil este tipul valorilor puse în joc în fiecare dintre ele. Există o piaţă a valorilor religioase şi una a valorilor economice. Tipul religios este ireductibil la tipul economic.” p. 382.

25 De aici ar putea începe o discuție extrem de interesantă despre diferenețele dintre anomia durkheimiană și alienarea marxistă. Cine e interesat de diferență, îl poate relua pe John Horton cu op. cit.

26 Michael Polanyi, The Logic of Liberty, Routledge, Londra, 2002, prima ediție 1951, p. 143.

27 Reproșul care i se aduce lui Durkheim, că ar fi favorizat autoritarismul sau controlul social (singura aluzie la un sistem politic ar fi cea că asociațiile profesionale, morala profesională e importantă) sau status quo-ul e neîntemeiat dacă citim lucrările sale atent, sistematic și, obligatoriu, în context.

28 Giddens, op. cit., p. 230.

29 Parsons, Essays…, p. 126.

30 Parsons, Essays…, p. 125.

31 Parsons, Essays…, p. 126.

32 Meštrovi

, op. cit., p. 63.

33 Besnard, op. cit., p.92.

34 Asta știm și de la Samuel P. Huntington, Political Order in Changing Societies, Yale University Press, New Haven, 1968.

35 “ (…) si l’anomie est un mal, c’est avant tout parce que la société en souffre, ne pouvant se passer, pour vivre, de cohésion et de régularité. Une réglementation morale ou juridique exprime donc essentiellement des besoins sociaux que la société seule peut connaître ; elle repose sur un état d’opinion, et toute opinion est chose collective, produit d’une élaboration collective. Pour que l’anomie prenne fin, il faut donc qu’il existe ou qu’il se forme un groupe où se puisse constituer le système de règles qui fait actuellement défaut.

Ni la société politique dans son ensemble, ni l’État ne peuvent évidemment s’acquitter de cette fonction ; la vie économique, parce qu’elle est très spéciale et qu’elle se spécialise chaque jour davantage, échappe à leur compétence et à leur action. L’activité d’une profession ne peut être réglementée efficacement que par un groupe assez proche de cette profession même pour en bien connaître le fonctionnement, pour en sentir tous les besoins et pouvoir suivre toutes leurs variations. Le seul qui réponde à ces conditions est celui que formeraient tous les agents d’une même industrie réunis et organisés en un même corps. C’est ce qu’on appelle la corporation ou le groupe professionnel. Or, dans l’ordre économique, le groupe professionnel n’existe pas plus que la morale professionnelle. “, De la division du travail social…, Livre I, PUF, Paris, 1967, p. 18.

36 Horton, cu a sa Dehumanization of Anomie, e un bun exemplu în acest sens: “Anomie is basically a utopian concept of the political right”, p. 289. Iar Giddens, în op. cit., explică: “According to Durkheim, the state does, and must. fulfil moral functions (a conception he sees as distinct from both socialism and utilitarianism). but this does not entail, on the other hand, the subordination of the individual to the state, as (according to Durkheim) is posited by Hegel.”, p. 100.

37 Durkheim, De la division… (ediția electronică): “Une société composée d’une poussière infinie d’individus inorganisés, qu’un État hypertrophié s’efforce d’enserrer et de retenir, constitue une véritable monstruosité sociologique. Car l’activité collective est toujours trop complexe pour pouvoir être exprimée par le seul et unique organe de l’État ; de plus, l’État est trop loin des individus, il a avec eux des rapports trop extérieurs et trop intermittents pour qu’il lui soit possible de pénétrer bien avant dans les consciences individuelles et de les socialiser intérieurement. C’est pourquoi, là où il est le seul milieu où les hommes se puissent former à la pratique de la vie commune, il est inévitable qu’ils s’en déprennent, qu’ils se détachent les uns des autres et que, dans la même mesure, la société se désagrège. Une nation ne peut se maintenir que si, entre l’État et les particuliers, s’intercale toute une série de groupes secondaires qui soient assez proches des individus pour les attirer fortement dans leur sphère d’action et les entraîner ainsi dans le torrent général de la vie sociale. “

38 Johann P. Arnarson, The Future that Failed. The Collapse of Communism in Eastern Europe, Routledge, Londra, New York, 1993, p. 177.

39 Despre amoralitatea fami(g)liei, cartea lui Edward Banfield rămâne un excelent reper.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , ,



Currently there are "50 comments" on this Article:

  1. Constantin spune:

    “Nu poți, de pildă, povățui un român crescut în comunism să nu cumpere din hyper market mai mult decât îi trebuie…”

    Observ cu regret că textul amestecă mult și multe lucruri. Am să mă opresc, însă, la citat.

    Situația “cumpărării [...] mai mult decât trebuie” este una eminamente proprie economiilor deschise, de piață, de tip capitalist. În economiile socialiste autoritățile stabilesc ce cumpără cetățenii.

    Dar, aceastată situație este una clasică, studiată în științele economice și trăită cu mult mai mare gravitate în perioadele imediat ulterioare anilor 1918, sau 1945.

    Este cât se poate de RAȚIONL, inclusiv pentru cei crescuți în comunism, cât și pentru cei crescuți în alte regimuri, că, odată ce se anunță restrângerea libertății de mișcare a cetățenilor (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/stare-de-urgenta-in-ce-conditii-poate-fi-oprita-circulatia-masinilor-a-metroului-si-a-persoanelor-1276340) , aceștia sunt nevoiți să-și facă provizii.

    Este cât se poate de RAȚIONAL ca în condițiile creșterii cererii de produse de bază, prețurile acestora să crească.

    Este cât se poate de RAȚIONL ca, în condițiile creșterii accelerate a prețurilor, cetățenii să cumpere cât mai rapid, pentru a face achizițiile la un preț mai mic.

    Este cât se poate de RAȚIONL ca în condițiile anunțării plafonării prețurilor, produsele să dispară din galantare (se învață la Economie, în clasa a XI-a).

    Este cât se poate de RAȚIONL ca în condițiile anunțării raționalizării alimentelor și dispariției lor din galantare, cetățenii să cumpere “mai mult decât le trebuie”.

    …De fapt, cetățenii, crescuți în comunism, sau nu, cumpără exact ATÂT CÂT LE TREBUIE, în condițiile prezentate/create de autorități.

    • Cinicul spune:

      Aici autoarea a cam dat-o cu oistea-n gard. Conceptul de panic buying n-a fost inventat in Romania, s-a intamplat inainte Romaniei in majoritatea tarilor occidentale. Un prieten din Berlin imi spune ca acolo se cumpara orice lucru neperisabil. La fel si in USA, UK sau Australia.
      Preturile acestor produse au crescut exploziv pe Amazon.
      Mi-a placut un comentariu al unei conexiuni de pe Linkedin: Yesterday I wanted to do some panic buying, but looking into my account I realised that I can only afford the panic.
      Cam asta cred ca traiesc mai toti romanii, mai toti fara rezerve financiare.

      • eu****** spune:

        si atunci cand te loveste panica ai niste sentimente.stari extrem de contradictorii.

        Ca sa evitam panica – What you wanna do??? raspunsul poate sa fie Let’s sing!
        https://www.youtube.com/watch?v=VEFY5c3c4tk

        Deci serios pentru a opri panica este nevoie de un action plan realist – concret acum avem un prim pas realizat sau pa cale de a se finaliza – 20000 de seturi de testere in RO.

    • Adela Toplean Adela spune:

      Impresia mea este că vă cramponați în lucruri care n-au deloc de-a face cu esența textului. Citatul preluat e parte dintr-o enumerație care lămurește f bine la ce mă refer: la raportarea la realitate.
      Și, de fapt, nu-mi spuneți că, în postcomunism, atitudinea față de bunuri a românilor a fost ca a unui occidental care n-a trecut prin această experiență.

      • Constantin spune:

        “Și, de fapt, nu-mi spuneți că, în postcomunism, atitudinea față de bunuri a românilor a fost ca a unui occidental care n-a trecut prin această experiență.”

        Ei, cum aș putea îndrăzni?!

        Tot ce mi-am permis să fac a fost să expun cu modestie câteva principii economice conținute în manualul de Economie pentru clasa a XI-a.

        https://romania.europalibera.org/a/italia-coronavirusul-pune-in-izolare-totala-o-tara-atmosfera/30479115.html

        Vă mulțumesc pentru atenția pe care ați acordat-o comentariului meu și vă doresc toate cele bune.

      • eu****** spune:

        Cred ca exagerati.

        Daca mergeti in hypermarket sa vedeti cine isi indeasa in carucioare peste masura s-ar putea sa rafinati un pic concluzia Dvs. Este o specie ciudata aia care isi doreste super masini – nu sunt romanii in marea lor majoritate.

        este o observatie punctuala care poate contribui la un text si mai puternic

    • eu****** spune:

      Acolo a fost locuk unde mi s-a rupt si mie filmul.

      Nu vine din comunism panica de a cumpara acum. – sa fim seriosi.

      Panica in fata diferitelor evenimente imbraca niste forme neasteptate.
      Sunt inca vii in mintea mea imaginile cu cei care se aruncau din World Trade Center – nu cred ca vom stii exact ce i-a determinat pe acei oameni atunci sa procedeze asa.

  2. neamtu tiganu spune:

    In zilele fierbinti ale revolutiei dupa ce vizitasem casa cizmarului, in drum spre centru am vazut niste revolutionari mai bruneti incarcati cu obiecte rechizitionate. Niste tnere s-au repezit la ei, le-au luat si le-au pus la loc, spunind ca astea sunt toate ale poporului. Mi s-a parut o combinatie ciudata, pe de o parte moralitate, sa nu furi, dar pe de alta parte totusi conceptie comunista, sunt ale noastre.
    ****************
    Despre societate amo cumva alta parere, societatea e formata din indivizi, indivizii au o proprietate deosebita, si anume adaptarea. Ma uit la multi din dispora, pe aici sunt oameni fini, rafinati, bine crescuti, cind ajung insa la Otopeni se transforma radical, chiar daca au trait jde ani in occident ajingind in Ro devin altii. Asta e valabil nu numai la romani, am observat si la nemti, intr-un fel se comrta acasa, in mediul lor, si altfel in tari straine. Si intr-un fel se comorta in vremuri senine, imbelsugate si altfel in criza.
    O prietena, sora medicala povestea ca la spitalul la care munceste, in Germania, nu exista echipament de protectie deoarece in mare parte a fost furat. Probabil ca-l gasim pe e-bay!

    • Cinicul spune:

      Individul are un strat subtire de civilizatie, daca-l zgarii imediat apare animalul de dedesubt. De aceea exista legi si organisme de impunere a lor. Romanaul se schimba cand ajunge la Otopeni sau Nadlac pentru ca stie ca bratul legii e slab in Romania.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Foarte bun exemplul cu “revoluționarii bruneți”. Și ei aveau “dreptate”, și cei care le spuneau că bunurile sunt ale poporului. Până atunci, cele două tipuri de morală coexistau fără probleme… :)

  3. Klopo_Tare spune:

    Admirabil și captivant articol, felicitări! Trebuie să îl recitesc pentru a ”digera” intelectualmente cât mai mult din el.

  4. mafalda spune:

    Un text , ce incepe evident cu o necunoscuta atit de frumos exprimata in versurile poetului nepereche :
    Numai omu-i schimbător,
    Pe pământ rătăcitor,
    Iar noi locului ne ținem
    Cum am fost așa rămânem. M.E.
    Poate textul necesita o discutie pe fiecare paragraf sau afirmatie facuta . Totusi , doar ca impresie generala raportata la acest text ce aduce in discutie STATUL , ca forma de organizare a natiunilor evident natiuni UMANOIDE, pot spune doar atit : Istoria ne arata cum ca notiunea de democratie are ca prezenta in intelegerea noastra a tuturor o componenta temporala redusa . In fapt, non democratia , indiferent cum vrem sa o numim ,tribalitate , regalitate , despotism , comunism , autoritarism ,iliberalism sau orisicare alt cuvint ce ne trece prin minte , este temporal majoritara ca modalitate de conducere a natiunilor .Democratia are o componenta de cunoastere si de intelegere inaccesibila multora dintre noi , de aici si imposibilitatea de a accepta in totalitate aceasta forma – de conducere a statului . Singura organizare umanoida , ce ne prezinta uriasele avantaje ce decurg din acceptarea notiunii de democratie, a ramas UE. Lupta intre cei ce doresc democratia si cei ce doresc noua forma numita Iliberalism este in desfasurare . Practic iliberalismul este ultima reduta a modalitatilor vechi de conducere statala , ce pune in prim planul deciziilor un singur om (conducatorul ).Generatiile ce vin din urma par a nu accepta aceasta forma politico -sociala de conducere statala iar digitalizarea este factorul esential ce poate dobori iliberalismul ca ultima solutie de intelegere atasata trecutului .

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Mai lămurim în articolele viitoare. Mai am câte ceva de spus despre anomie (ca dezordine morală) :)

  5. Cristian IASI spune:

    Daca eu am reusit sa imi ocup o ora din ziua de sambata citind tot aceasta postare despre filosofia si morala societatii, de-a lungul timpurilor si cu accente pe conflictul, dar si corespondenta valorilor morale ale societatii si individului, eu, care desi sunt inginer, prefer sa citesc lucruri mai interesante din stiinta, medicina, astronomie sau IT, inseamna ca am descoperit ceva absolut fascinant, care a rezonat cu mine, cu nevoia de cunoastere mai profunda a societatii actuale si a tipurilor de filosofii si a filosofilor care au aparut de-a lungul istoriei si au creat teme majore de analiza si de intelegere mai profunda a individului si societatii, a relatiei dintre ei, in diferite perioade istorice, atunci inseamna ca ACEST ARTICOL ESTE SENZATIONAL, pentru cine are dorinta si rabdarea de a-l citi atent si a-l aporfunda..
    Sincere felicitari autoarei, multa sanatate si multe materiale intetersante ii doresc sa scrie pe viitor.. Sa fim mai grijulii unii cu altii, in acel spirit durkhenian, sa avem o morala mai ridicata si sa fim mai putin egoisti si indiferenti la nevoile societatii, pentru binele tuturor si al fiecaruia… Pentru ca de fapt, chiar coronavirusul ne invata in aceasta perioada o lectie de viata foarte dura privind realismul epistemiologic si cat de mare nevoie este de umanitate si moralitate, de intelegerea nevoilor de protectie, siguranta s sanatate a societatii, dincolo de nevoile individuale… Quod Erat Demonstrandum!!

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Mă bucur nespus că lungimea textului nu v-a descurajat. Mă bucur încă și mai tare că l-ați găsit util.

  6. Cris spune:

    Sper sa mai fie si alte texte cu posibilitatile de “vindecare” bazate, poate, pe transparenta, calitate si control

  7. Prototipescu Fanel spune:

    “o mână de fier, dom’le!”
    “Nu poți, de pildă, povățui un român crescut în comunism să nu cumpere din hyper market mai mult decât îi trebuie și nu-i poți stârpi, cu povețe, dorința de a-și da ultimii bani din casă pe rata unei mașini scumpe.”
    “Socialismul crede că poate pune capăt crizei lumii moderne prin reorganizare economică în folosul tuturor.”
    “nu înseamnă deloc că din societatea de azi ar lipsi instinctul de agregare, ba dimpotrivă”

    indicele de referinta al sistemului socialist e starea de sanatate a caprei vecinului;

    “Nu cumva actul deviant reprezintă, pentru sistem, o șansă de relansare? Nu e cumva și un prilej de autoreglare?”
    cu certitudine
    nu doar relatiile comerciale se bazeaza pe echilibrul cerere-oferta; e valabil chiar si pentru sentimente

    “oamenii nu mai simt nevoia să-și vadă normele de comportament traduse în legi”
    parca plecasem de la “o mână de fier, dom’le!”…
    nu cumva oamenii, de fapt, nu simt nevoia de ratiune ?

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Săptămâna viitoare încerc să pun un text care-l continuă pe aceasta – despre “cererea și oferta” sentimentală; nu ducem lipsă de anomie relațională… :)

      • Prototipescu Fanel spune:

        va citesc cu placere si interes atat pe dvs. cat si pe dl.Mircea,
        recunosc insa ca luxul de amanunte ma cam demotiveaza sa aprofundez;
        poate si pentru ca eu prefer figurile de stil, iar textele dvs. s-ar supune unor constrangeri academice; poate ca nu e cazul in analiza relatiilor sentimentale cu ar fi cea dintre om si caine :)

  8. Cetateanu spune:

    Foarte interesanta analiza. Simptomatic ca apare la 30 de ani de la schimbarea de regim, e nevoie de cel putin o generatie ca sa putem analiza cat de cat obiectiv pervertirea morala suferita in comunism. Si care, chiar si cand am simtit-o, ne e prea intima pentru a o putea evidentia pe deplin.

    • Constantin spune:

      “…e nevoie de cel putin o generatie ca sa putem analiza cat de cat obiectiv pervertirea morala suferita in comunism”

      Eu, unul, îndrăznesc să abordez subiectele intime și exprim curajos convingerea că, alături de comuniști, perversiunile morale au fost practicate pe scară largă asupra pământenilor de către klingonieni.

      https://romania.europalibera.org/a/italia-coronavirusul-pune-in-izolare-totala-o-tara-atmosfera/30479115.html

      P.S. Explicații despre metodele de pervetire a moralei pământene în sensul prezentat de “foarte interesanta analiză” se găsesc în manualul de Economie pentru clasa a XI-a.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Eu aveam 10 sau 11 ani când a căzut comunismul. Părinții mei au trăit în comunism. Și bunicii, în parte. Voi mai vorbi despre asta, despre rolul fiecărei generații în înțelegerea comunismului. Aș face acum o singură observație: nu cred, din păcate, că generația mea ar fi mai în măsură să analizeze “la rece”. În casele noastre s-au consolidat niște reflexe…

    • Prototipescu Fanel spune:

      Referitor la comunismul pe care l-am prins eu (anii ’80), opinia mea (de oponent al socialismului si populismului) este ca, in calitate de vinovat dovedit, i se cam incarca factura cu toate pacatele;
      doar vreo doua exemple:
      - sistemul nu era criminal prin excelenta, ci chiar miza pe “reeducare” prin munca, reducerea pedepselor si amnistie; sistemul avea in fisa lui de post sa asigure cumva casa, masa, educatie, odihna si sanatate; scolile comuniste erau destul de performante in circumstantele respective, cu sau fara propaganda (care era comparabila, sa zicem, cu un ritual)
      - factorii de decizie, de la maistru pana la primsecretar judetean si ministru, nu erau chiar intr-atat de idioti si incompetenti cum uneori s-ar putea crede; prin exceptie, militienii si propagandistii pareau a fi selectati dupa acest criteriu;
      Problema fundamentala a comunismului era izolarea si o incestuoasa lipsa a diversitatii de care beneficiaza sistemele bazate pe piata libera;
      Autoritarismul e prezent si in structurile ierarhice actuale, fie private, fie institutionale si nu in toate cazurile reprezinta o mostenire a trecutului; dar daca tinem neaparat, putem cauta si sunt sanse sa gasim si gene fanariote si ale unor anumiti migratori;

      • Constantin spune:

        “- sistemul nu era criminal prin excelenta, ci chiar miza pe “reeducare” prin munca, [...]
        - factorii de decizie, de la maistru pana la primsecretar judetean si ministru, nu erau chiar intr-atat de idioti si incompetenti [...]”

        Ba, da!

        “Reeducarea” a fost o formă, ipocrit denumită așa, de a strivi individul-cetățen. Sistemul este criminal prin excelență.

        “Factorii de decizie” erau chiar într-atât de idioți, din pricina contra-selecției. Sistemul este ineficient prin definiție, prin urmare, orice activitate care să stimuleze perfoemanța este descurajată.

        Chiar dacă unele persoane aveau un nivel ridicat de inteligență, prin rolul lor de rotițe într-un mecanism ineficient erau obligate să acționeze în mod “idiot”.

        (Cer scuze celor care suferă de afecțiuni psihice.)

  9. DG Ontelus spune:

    Făcând o medie epistemologică imaginară între thanatologie și dualismul structural-funcționalist anomie-alienare, spun că mai degrabă poezia, și nu nonficțiunea teoretizantă împlinește individul, ca parte cu sens a unei comunități, distincte de societate, în sensul dihotomiei statuate de către Ferdinand Tönnies. Altfel, desigur, orice conceptualizare, ca iluzorie inflație rațiocinantă confirmă valori, etalează principii, ecologizează mentalități, legitimează suplimentar instituții. În fața co(s)micului, înțeles inclusiv metaforic, socialul se intimidează, devenind irelevant. E doar o părere, fatalmente relativă, deci irațională.

  10. Dan Juganaru spune:

    Excelent articol. Ma simt inspirat sa comentez:
    Ca natiune, suntem rezultatul fiintarii in siajul istoriei create de alte popoare. Independenta nationala nu a fost realizata decat administrativ, si nu am reusit niciodata sa castigam lupta pentru suprematia propriei identitatii; am reusit sa scapam de sub o dominatie civilizationala, intrand sub alta. Cumva acest esec este asumat prin disparitia etosului si asumarea unui comportament cameleonic, in care limba constituie rezilienta. Salvarea individuala, ramane mereu singura optiune a invinsilor, iar actuala emigratia masiva nu poate fi decat rezultatul unui alt razboi pierdut. Cum poti aduna cioburile si reconstrui un etos national, in urma pierderii suprematiei opiniilor intelectualilor in razboiul informational dus de generatia anterioara? Ca orice razboi pierdut de o generatie, consecintele le suporta si urmatoare generatie de intelectuali, al caror spatiu vital s-a restrans la o BULA. In urma a ramas o coeziune sociala construita de analfabetii functionali, o lume distropica, la care ve-ti apela din ce in ce mai des, pe drumul catre varsta a IV. Nu este o critica, ci un indemn la participare. Se construieste un nou partid, o alternativa, oamenii aceia, nu stiu ca au nevoie de voi. Iesiti din BULA, coborati 2-3 nivele de generalizare si faceti o analiza a zilei de azi si previziuni pentru ziua de maine, chiar cu riscul de a gresii. Cu simpatie.

    • Cinicul spune:

      Un comentariu f bun. Dvs spuneti ca traim in siajul istoriei create de alte popoare. Rezulta ca noi n-am creat istorie, am reactionat la valurile create de alatii. Crd ca aveti dreptate.
      Am totusi o completare la fraza dvs: “Ca natiune, suntem rezultatul fiintarii in siajul istoriei create de alte popoare.”
      Suntem nu doar in siajul altor popoare, suntem rezultatul amestecului de varii popoare. Cu bunele si mai ales relele lor.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      V-ma citit cu interes comentariul. Despre cameleonism am tot scris – nu doar eu, ci mulți alții, și încă foarte bine. Eu cred însă că e mai mult decât cameleonism. Sper să reușesc să și arăt asta în textele următoare.

      • Dan Juganaru spune:

        Poate abordati si problema coeziunii sociale. Folosim acelesi cuvinte, oameni, natiune, cetatean, prieteni, familie, dar astazi par inadecvate in conditiile globalizarii. Cred ca risipa de mijloacepe care o face statul prin utilizarea vechilor definitii este semnificativa, in conditiile unor resurse limitate. Ar trebui sa inlocuiasca conceptul de CONTRIBUABIL, conceptul de CETATEAN in Ierarhia constitutionala?

  11. Shagrat spune:

    Comunismul a fost lovitura de gratie, procesul a inceput la 1848…

  12. Cinicul spune:

    Vorbiti de devalorizarea vieții umane in comunism. Viata umana nu valora nici cat o ceapa degerata in comunism. In post-communism ea valoreaza ceva mai mult.

    “In theory, a year of human life is priceless. In reality, it’s worth $50,000. That’s the international standard most private and government-run health insurance plans worldwide use to determine whether to cover a new medical procedure.”

    • Cinicul spune:

      PS
      lifestyle = mod de viata.
      Asa-mi aduce aminte de povestea cu tanarul intors de la Paris care pretinde ca nu mai stie cum se spune la grebla pana calca pe ea.

  13. Mihail Dumache spune:

    Excelent articol și punerea în valoare a lui Durkheim,
    dar m-a frapat afirmația categorică despre Hayek (”Firește că gânditori ca Hayek nu puteau accepta preexistența vreunei forme de altruism în menținerea cooperării și solidarității sociale”), plecând de la premiza că ”strălucitul economist a respins în bloc, chiar și atunci când nu era cazul, contribuțiile lui Durkheim.”
    Virgil Iordache, în Explorări dincolo de individualism și holism (2008), infirmă această convingere: “Cel puțin pentru primele stadii ale dezvoltării umane trebuie să acceptăm că indivizii acționau într-o anumită măsură ca organe ale unui organism, ca un zoon politikon.” (p.57) În „Note despre evoluția sistemelor de reguli de conduită” (1967), Hayek susține ”altruismul cu măsură” care este indus cultural ca și foamea: „Trebuie să mănânci”, „trebuie să ajuți” sunt discursivizări ale unor reguli deja existente (Nota 76, p.58).
    Până la urmă, liberalismul lui Hayek este mult mai nuanțat, chiar dacă își are originea în Hobbes, cu războiul fiecăruia împotriva tuturor în starea de natură.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Foarte valoros pentru mine acest comentariu! Va mulțumesc. M-ați convins să reintroduc citatele pe care le-am scos. :) Pentru contributors, am renunțat la ceea ce făcea textul greoi, inclusiv pasajele despre altruism la care mă refer. Am găsit în The Fatal Conceit și în Individualism and Economic Order și într-o serie de articole despre funcționalismul moral (la cei doi) mai multe pasaje care m-au făcut să formulez așa. Da, așa e, e mult mai nuanțat ce spune Hayek. Asta se va vedea în celelalte texte pe care urmează să le public, când îl introduc și pe Voegelin și pe Popper în ecuație. Cartea lui John Gray, Hayek on Liberty mi-a deschis ochii acum vreo 8-9 luni asupra tuturor nuanțelor care îmi scăpaseră de-a lungul lecturilor nesistematice. Dar sunt de acord, trebuie să reformulez ca să fie mai clar ce vreau să spun. Nenorocirea e că eu nu mi-am propus să fac o comparație exhaustivă între cei doi și e extrem de greu să mă opresc la detaliile semnificative. E clar totuși că trebuie reformulat detaliul cu altruismul. Sau măcar trimis la citate de felul acestuia din Law, Legislation… : ” (…) It would seem as if the conviction that one is arguing in a good cause produced more sloppy thinking and even intellectual dishonesty than perhaps any other cause.”

  14. Prototipescu Fanel spune:

    in fapt, norma trebuie sa fie expresia predictibilitatii derularii contractelor sociale, care asigura securitatea tranzactiilor interpersonale sau colective; unele norme se nasc deja moarte (de ex. procentul bugetar de 6% pentru invatamant);
    securitatea tranzactiei nu neaparat depinde de increderea in partenerul de contract, ci mai ales de predictibilitatea constrangerilor ce il motiveaza sa respecte contractul;
    astfel, norma nu e justificata de valente etice, ci de oportunitate; ambele sunt relative, dar in timp ce etica este subiectiva, oportunitatea poate fi definita printr-o utilitate obiectiva, predictibila a fi in avantajul majoritatii;
    daca majoritatea indivizilor nu inteleg oportunitatea pastrarii curateniei, realitatea va substitui norma.
    tendintele deviante apar atat din pricina ca societatea nu ofera destule compensatii celor dezavantajati de clauzele contractul social, cat si din pricina ca insasi structura sociala sufera in timp modificari in starea sa de agregare, ca urmare a atingerii unui parametru critic sub presiunea variatiei in spatiu si timp; iar daca apa incepe sa inghete sau sa fiarba, nu te poti astepta sa respecte normele fizicii in maniera traditionala, perceputa ca fiind cea etica; apa chiar are si o asa-zisa “anomalie” de la “etica” variatiei volumului in intervalul 0-4C; insusi universul fizic se bazeaza pe oportunitati: daca energia nu poate strabate un zid sub forma de lumina, o va face transformandu-se in caldura, electricitate, magnetism, etc, respectiv in cea mai oportuna forma de interactiune, pe principiul “deranjului” minim si eficientei maxime;
    suprareglementarea contractului social il face de fapt mult mai greu de aplicat decat simpla negociere din ochi, pe loc, la coltul strazii, cu partenerii de trafic necunoscuti, care se identifica doar printr-un numar de inmatriculare.

  15. Mihail Dumache spune:

    Acum, când comentez acest articol, trece spre altă lume un mare antropolog român, Vintilă Mihăilescu. R.I.P.!

    Este evidentă în studiul d-voastră dialectica sincroniei sociologice cu diacronia istoriei. Comunismul a fost ”un sistem înșelat”. Anomia, în sens durkheimian, ca negare a oricărei ordini morale, a fost cauzată de imposibilitatea întreținerii unei societăți civile. Statul comunist a stimulat și a întreținut deruta morală generală, iar regimul comunist a căzut într-o perioadă în care Occidentul nu mai ținea deloc să facă vreo distincție între fapte și Adevăr, deci societatea românească, cu lestul său, a translatat spre o nouă anomie care nu mai deranjează pe nimeni, fiind chiar întreținută de globalizare. Dar, originea acestei situații nu aparține societății românești.
    Într-o recentă și excepțională carte de teorie politică, Alin Fumurescu atrage atenția că lecțiile trecutului devin astăzi mult mai prețioase și trebuie luate în considerare. De la începuturile Modernității, absolutismul monarhic francez, și apoi, Revoluția Franceză au accentuat în mod schizoid pe refuzul acceptării existenței societății civile care să funcționeze ca o punte între indivizi (interesul particular) și Națiunea-Stat (interesul general). Astfel, s-a distrus distincția dialecticii individuale între forul intern și cel extern, omul bidimensional medieval fiind înlocuit cu omul unidimensional modern. Astăzi, în era internetului, societatea civilă prin rețelele informale de socializare se aseamănă cu cele feudale (ambele au crescut natural și scapă controlului statului – nu știm pentru cât timp). Dar trebuie regândit modul în care înțelegem societatea civilă și implicit a sinelui (a autoidentificării individuale, de grup), iar soluția lui Durkheim, în care accentul trebuie pus pe importanța individualismului ca ideal moral dominant, nu e de neglijat (”Une nation ne peut se maintenir que si, entre l’État et les particuliers, s’intercale toute une série de groupes secondaires qui soient assez proches des individus pour les attirer fortement dans leur sphère d’action et les entraîner ainsi dans le torrent général de la vie sociale.”) Problema cu care încheie Fumurescu este că dezvoltarea și răspândirea modurilor virtuale de afiliere amestecă și intersectează ”fanaticul” (omul unei singure idei și convingeri) cu ”strigoiul” (omul fără convingeri) (după Finkielkraut), conducând fie spre înțelegerea altfel a forului intern și crearea unei noi dialectici a unicității și asemănării dintre forul interior și cel exterior, fie prin pierderea individului în hăul căscat între ”strigoi” și ”fanatici”. Viitorul va fi ori-ori…sau nu va fi deloc?

    • Dan Juganaru spune:

      Argumentatia premizelor o vad corecta, insa nu pot fi de acord cu generalizarea concluziilor. Fenomenul socializarii digitale prinde natiunile in diferite etape de dezvoltare istorica si de coeziune sociala. Traiesc momentan intr-o tara in care coeziunea si conformarea voluntara, este la un nivel ridicat, gratie unui sistem de valori asumat si al unui normativ social exersat indelung in intregul sistem de invatamant si ulterior economic si social. Respectul fata de comunitate, autoritati, si cetateni sunt asumate cu mandrie intr-un etos national; sunt convins ca fenomenul socializarii digitale poate fi normat moral si exersat in acest sistem de educatie. Odata asumate valorile acceptabile, intelegerea si utilizarea se va face specific. Nu este cazul Romaniei, unde coeziunea sociala s-a destramat si nu mai exista o scara de valori comuna si un normativ moral impartasit de populatie. Aici cu siguranta fenomenul anomiei, creaza monstri.

      • Mihail Dumache spune:

        Aveţi dreptate că naţiunile se află în stadii diferite de coeziune socială.
        Această situaţie are explicaţii istorice. Una dintre ele este tot din Fumurescu, privind condiţionarea încrederii în compromis, prin raportarea diferită a individului la stat şi cum priveşte statul individul: individul în Anglia văzut ca egal încă din secolele XII-XIII, reprezentat în Parlament şi asimilând contractul cu compromisul (vezi ”Gloriosul Compromis” din 1688/9) şi ”persoana” în Franţa (şi, în general, pe continent), unde oamenii nu fost consideraţi egali, reprezentarea autorităţii rămânând descendentă (de la Dzeu, prin ”popor”, văzut ca partea sa luminată, raţională, nu ca mulţime ignorantă), iar contractul nefiind considerat un compromis, ultimul fiind văzut drept ”compromitere” a persoanei, deci în sens negativ, nu pozitiv ca la britanici. Cine are astăzi o coeziune socială mai puternică? UK , SUA sau Franţa, Germania, UE-România? Mă refer la democraţiile liberale, nu la regimurile antiliberale (iliberale, autoritare, totalitare), unde statul este cu supuşi nu cu cetăţeni, unde întregul este suveranitatea şi nu armonizarea părţilor. Oricum, coeziunea socială depinde de prea mulţi factori, răspunsul la împrejurările de la un moment dat fiind decisive.

        • Mihail Dumache spune:

          Ultima idee, a răspunsului societăţii la contextul de la un anumit moment care e hotărâtor, o acompaniez cu o concluzie din Harari, 21 de lecţii…: ”Grupurile umane sunt definite mai mult de schimbările prin care trec decât de orice continuitate, dar reuşesc să-şi creeze identităţi străvechi pentru că se pricep să spună poveşti” (104).

        • Dan Juganaru spune:

          Poate in Elvetia, coeziunea este si mai ridicata.

          • Dan Juganaru spune:

            Problema coeziunii este fascinanta, delimiteaza contrariile scarii de valoare, in interiorul grupului; cat este educatie, narativ istoric, sau rationalizare? O analiza asupra continutului, a relatiilor de conditionare si prioritizare, in conditiile apartenentei individuale la grupuri cu valori contradictorii, caracteristica societatii niastre fracturate, ar fi un instrument evaluare si operare miraculos.

    • Cinicul spune:

      Interesante comentarii. Adaug si eu doua vorbe, trei prostii.
      Daca monarhia absoluta franceza ignora societatea civila astazi avem atat in Est cat si in Occident lideri politici care pretind ca ei nu au nevoie de institutii intermediare care sa faca legatura intre Putere (inteleasa aproape in sensul de “l’etat c’est Moi”) si natiune. Este un derapaj care s-ar putea sa duca, nu la o noua revolutie, ci la o noua forma de dictatura.

      Cat despre ganditorii care au accentuat latura utilitarista a motivatiei actiunilor individului, inclusiv Hayek, pe care-l mentionati mai sus, cred ca n-au priceput ca nu toti oamenii sunt motivati doar de cati bani pot face, cat pot cumpara, ce avantaje materiale pot obtine, etc. Oamenii, in special cei care NU au puterea, sunt motivati si de dorinta de a fi respectati, de a fi recunoscuti ca fiinte cu o anumita valoare. Cand F. Hollande se referea la cei saraci ca les sans dents, o a facea a son peril, pentru ca les sans dents au parasit partidul socialist.
      Treaba asta s-a repetat si la alte case mari (USA, UK).
      Merita citita cartea recenta a lui F. Fukuyama, Identity. Dupa ce-a dat cu mucii-n fasosle cu the end of history, Fukuyama revine cu o carte mai buna, in care justifica “surprizele” unor schimbari importante din ultimul deceniu.

      • Adela Toplean Adela Toplean spune:

        Textul nu-i gata încă. Voi atinge și aceste aspecte, în măsura în care au legătură cu problema de care mă ocup (dezordinea morală și evaluarea răului, corupției etc.). Sper să pot publica vinerea asta încă un fragment.

  16. Ela spune:

    Datorita acestui excelent si foarte instructiv text , pentru care va felicit, acum ma simt mai puitn ignoranta decat eram inainte sa-l citesc, si va multumesc.
    Nu stiu care ar fi mecanismele de atenuare a dezordinilor noastre, multiple si variate, ceea ce stiu este ca am devenit specialisti in cautarea, respectiv gasirea de probleme in toate domeniile posibile si imaginabile, probleme pe care mai intai le subevaluam pana cand, paradoxal, ne depasesc capacitatea de intelegere, dupa care… le aplicam prost solutii neadaptate. Ubuesc, deci.
    Poate ca, in aceste zile propice introspectiei si creativitatii, daca cineva va cauta, va si gasi, macar un inceput de solutie salvatoare, chiar daca, sau mai ales pentru ca, acum pare iluzoriu, prea tarziu sau imposibil…
    “Omul este absurd cand cauta, dar devine maret cand gaseste!” (Paul Valery)

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Vă mulțumesc tare mult. Voi mai publica și alte texte pe același subiect. Cred că trăim în mai multe tipuri de dezordine…

  17. Amy_Neagoe spune:

    Hmm.in aceste 3(luni) de anticipare a COVID apoi de instituire a stării oficiale, singurele lucruri pentru care AM AVUT bani să cheltuiesc, au fost: contribuția mea lunară obligatorie la CASS, plătită întotdeauna de catrre mine, IN AVANS; 2 produse de cosmetica si 3 cărți. Astea, fiindca am decis, exact CUM EU AM FACUT INTREAGA MEA VIATA(13 iunie 1979, deci aveam 10 ani atit la Mineriada cit si la Revolutie ce m-au gasit ambele, in orasul vieții mele intregi: BUCURESTI. Am decis sa Nu imi dau puținii bani pe mîncare sau pe orice altceva.
    Iar in contextul in care vorbim despre economie si despre Diplomatie(unde eu sunt si Mastera si Experta cu mediile maxime 10.00, dar nimeni nu mi-a oferit șansa sa am un loc de muncă aici) Reamintesc ca orice academie de stiinte economice din cadrul UE(cel mai puțin), învață pe toata lumea de secole încoace, ca aminarea ratelor la bănci ca si oriunde altundeva unde doar unii si unele au obligația legalizata sa achite, permanent: aceasta se penalizeaza oriunde, automat. Tradus, inseamna exact ce scrie atit in Constitutie cit si in legislatiile din Monitorul Oficial: fiecare persoana este obligata legal si deci datoare in fața statului(oficial), sa fie responsabil(a) pentru deciziile sale. Deci implicit, pentru ne/sănătatea sa, pt.in/corectitudinea sa, pt. ne/educatia sa etc.
    Acestea, in conditiile in care responsabilitatea statului e de a fi corect(si de a da d.a.exemplu, tuturor).
    Dar la cit de ‘corecta’(dăștaptă, adica) e conducerea Rominiei de peste tot dintotdeauna(si mai ales cetatenii sai), ma intreb daca mai exista cineva cu un I.Q. macar de bun simț dezvoltat(mediu măcar, adica): incit sa realizeze de ce Rominia e in colaps dintotdeauna apropape. Si prioritar, post-revolutionar……….



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adela Toplean


Adela Toplean

Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia mor... Citeste mai departe


Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Domnule Teodorescu, calculul scorului relativ de influenţă (SRI) e destul de simplu. Pentru fiecar...

de: Alexandru Babes

la "Competiția de proiecte de cercetare Idei 2020, impresii la cald"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

iunie 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)