Home » Educatie »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Domnul Pop loveste din nou

Mihai Maci august 17, 2017 Educatie, Opinie, Societate/Life
21 comentarii 10,209 Vizualizari

Aşa cum bine ştim, “echipe interdisciplinare de specialişti ai Ministerului Educaţiei” lucrează de zor la manualele de mers pe stradă, de urcat scările, de cumpărat şaorma, de jucat diverse pe mobil şi de bronzat la ştrand. Surprinzător, am apucat anul 2017 şi încă nu avem manuale care să ne îndrume în aceste activităţi foarte utile şi împărtăşite de majoritatea tinerilor. Ba, ca să vezi!, nu există nici programă pe aşa ceva, comisii metodice, nici secţii de specialitate în universităţi şi – până la venirea d-lui Pop – nici măcar vreun departament de specialitate în Ministerul Educaţiei. Ca să nu mai vorbim de ridicolul în care se scaldă înţelepţii naţiei, care n-au găsit de cuviinţă să spună nicicând un cuvânt de învăţătură despre aceste activităţi, deopotrivă utile şi plăcute, pe care cu toţii (şi mai ales elevii) le fac cotidian. Ca bun părinte – în tandem cu d-na Andronescu – d-l Pop se gândeşte la toate: ia să împărţim noi ziua elevului în itemi, pe aceştia să-i descompunem în alţi itemi şi să-i oferim o viziune ştiinţifică, la nivelul cuceririlor veacului, asupra tuturor preocupărilor zilnice. De la manualul de trezire până la manualul de culcare, vreo şaptezeci de manuale pe zi îi vor explica ce şi cum e bine şi sănătos să facă. Şi, dacă e un PSD-ist de nădejde, nu va mai cheltui bani pe mâncare (ca să devină supraponderal), ci se va mulţumi mâncând din ochi manualele de dietetică ale d-lui Pop. La fel, va face mai mult sport – dacă se poate într-o nouă Străjerie sau Organizaţie a Pionierilor sub egida PSD-ului – ca să dobândească forma necesară concursului la “instituţiile militarizate”.

Pentru că asta e, d-l Pop a înţeles-o înaintea multora: cine nu pleacă la timp şi cât mai departe, nu are, aici, decât o singură şansă de-a mai apuca pensia – “instituţiile militarizate”. Să te faci astăzi profesor, sau medic, sau inginer, ori jurist în România e un fel de-a spune că te bântuie de mic gândul sinuciderii. Acestea toate sunt meserii din care ieşi, “la limită de vârstă”, cu un salariu de 500 de euro pe lună şi cu o pensie care, să fim serioşi, nici nu se mai calculează. Aşa că, pentru cine n-a prins “clasa politică” (precum d-l Pop), rămân “structurile militarizate”. Iar acolo, aşa cum se ştia pe vremuri – vai!, azi nu se mai face armata – tot ce contează e să fii acoperit de “procedură”. Altfel spus, “totul se face ca la carte” şi, tocmai de aceea, în aceste “servicii”, orice s-ar petrece (inclusiv ceea ce s-a petrecut în decembrie ’89), nimeni nu e vinovat de nimic. Deşi se vorbeşte puţin despre ea, există o parte a populaţiei – care tocmai graţie “manualelor de uz intern”, micile “cărţulii roşii” – a scăpat de această boală a omenirii pe care-o disecă inutil înţelepţii: vinovăţia. Aşadar, salarii uriaşe, pensii şi mai mari decât salariile, impunitate şi lipsă de griji – ce vreţi mai mult de la viaţă? D-l Pop are un model pentru adevărata şcoală, cea pe care nimeni n-a fost în stare a o implementa pe meleagurile noastre.

Dar, până ce viziunea dânsului, azi singulară în măreţia ei, va deveni un bun comun, d-l Pop e decis să acţioneze. Şi, după ce a repus în drepturi până acum ignoratele ore de sport şi de dirigenţie, d-l Pop a pornit la asaltul nucleului dur al şcolii româneşti: manualele auxiliare. Ne-am fi aşteptat ca Ministrul Educaţiei să ne vorbească de programe (care, în bună parte, sunt asemeni secţiunilor geologice – un amalgam, puternic tasat, de de toate, din toate vremurile), de starea manualelor (şi mai ales de limba în care sunt scrise – ce seamănă destul de puţin cu româna pe care-o ştiam), de (in)utilitatea acestei industrii a auxiliarelor ce parazitează şcolile; să vină cu cifre, cu date, să vedem ce beneficii am avut în timp de pe urma manualelor alternative, a celor auxiliare şi, la capătul tuturor, să ne spună ce merită să facem (şi să încercăm) în continuare. Când colo, d-l Pop nu are decât o problemă: auxiliarele acestea nu sunt “omologate”. Şi, apoi, sunt publicate de te-miri-cine, te-miri-unde, iar editura dedicată manualelor şcolare – cea Didactică şi Pedagogică – a ajuns cenuşăreasa pieţei de carte destinată învăţământului. Drept care directorul ei a fost mazilit fără apel. D-l Pop vrea ca lucrurile să se facă aşa cum trebuie: “ca la carte” – o singură editură de carte şcolară, o “comisie naţională de omologare” (din care să facă parte – democratic – şi reprezentanţi ai sindicatelor şi ai părinţilor) cu filiale în toate şcolile, un singur tip (da, să zicem, în trei variante – adică cu ilustraţii puţin diferite) de manuale auxiliare şi “ordine şi disciplină!”. Altfel spus, în locul haosului actual de pe o piaţă destul de puţin fiscalizată, o centralizare care să-i aducă pe doritorii de licenţe de manuale la mâna Ministerului şi, mai ales, la contribuţia la fondurile partidului ce guvernează Ministerul. Râdem noi ràdem de d-l Pop, dar dânsul face lucrurile “aşa cum se fac”.

Să vedem puţin mai în detaliu de ce anume e vorba. La noi, “cearta manualelor” a început în 1990. Mai înainte de toate dintr-o raţiune simplă: manualele disciplinelor umane (Istorie – în particular cea contemporană, Filosofie, Economie, celebrele “Cunoştinţe Social Politice”) erau ideologizate în exces şi toate temele – indiferent despre ce era vorba – erau ilustrate cu calupuri insipide din cuvântările lui Ceauşescu. Acum, că acesta se dusese, a tras după el şi manualele care-i celebrau “geniul” şi “realizările”. Nu ştiu dacă lumea îşi mai aminteşte, dar – în lipsă de ceva mai bun – d-l Şora a dispus ca la Istorie să fie reeditat, pentru un uz provizoriu, un manual interbelic al lui P. P. Panaitescu, admirabil de limpede scris. (Nu pot să nu mă întreb cum ar vitupera azi institutul Elie Wiesel împotriva unei astfel de iniţiative!) Până prin 1997 manualele disciplinelor umane au fost destul de improvizate: genul de tomuri prea mediocre pentru a funcţiona drept cursuri universitare şi prea alambicate pentru a face o bună figură în licee. Mulţi elevi şi-au nenorocit tinereţile pritocindu-le pentru admitere, pe vremea când intrarea în universităţi nu era chiar ceva de la sine înţeles. La disciplinele reale era mult mai simplu, dat fiind că acolo manualele se reeditau, cu minime ajustări. Aşa a trecut, “realist” de felul lui, şi d-l Pop peste “evenimente”.

Mai e ceva: cam în acel timp revin în ţară şi primii noştri bursieri de după 1990; aceştia – mai ales cei care trecuseră Oceanul – sunt marcaţi de “dezbaterile canonice” care agitau lumea americană a anilor ’80 – ’90. Simplificând la maximum, aceste dezbateri aveau ca miză corpusul textelor de bază, cele ce se studiază în şcoli şi universităţi. Într-o logică foucaultiană, denunţătorii vechiului canon susţineau că nici o selecţie a autorilor, a textelor sau a temelor de studiu (şi, ca atare considerate importante) nu e inocentă. Alegând, noi punem în joc criterii explicite şi, mai ales, implicite, care fac ca alegerea noastră să fie – în fapt – o opţiune ideologică. Astfel (aici intrăm pe terenul obsesiilor Americii), canonul clasic al literaturii face puţin loc scriitorilor de culoare, femeilor, apoi americanilor de altă expresie decât cea engleză, homosexualilor, transgenderilor, grupusculelor revoltate etc. Pe cale de consecinţă, o literatură americană redusă la marii ei clasici, de la James Fenimore Cooper la regretatul Sam Shepard, nu e decât expresia dominaţiei masculului alb care devine, în şcoli, un catehism al supunerii şi al reprimării tuturor celorlaţi. Astăzi, când – la noi – e la modă (neo)conservatorismul, lucrurile acestea pot părea năstruşnice, dar e un fapt că, atunci, au prins destul de bine. Căci subversiunea implicită pe care-o denunţau progresiştii americani, la noi fusese explicită: ce dovadă mai bună decât rescrierea – orwelliană – a istoriei sub Roller şi apoi în epoca naţional-comunismului? Mai mult, publicarea în valuri a memoriilor, fragmentelor de arhivă, “literaturii de sertar” (atâta câtă a fost ea), a expatriaţilor sau a textelor prohibite ale interbelicului redimensiona – din mers – ceea ce ştiam despre cultura şi istoria noastră. Toată această efervescenţă, care se păstra la nivel publicistic şi universitar, crea o presiune menită a reconfigura manualele care rămăseseră după aproape un deceniu destul de inerţiale. Ştiinţele umane – logica, psihologia, sociologia, economia, filosofia – erau şi ele în momentul “schimbării de paradigmă”, iar tinerii ce studiaseră în străinătate voiau să reconfigureze discipline ce îi aveau încă la pupitru pe oameni ce le predaseră înainte ca Ceauşescu să le suprime în 1975. În fine, chiar în unele discipline reale – ca biologia – avansul certcetării lăsase cu mult în urmă decupajul clasic al manualelor comuniste. Venirea la putere a Convenţiei Democratice, în iarna lui 1996, face ca grupuri compacte de oameni ieşiţi în străinătate după 1990 să ajungă în funcţii de decizie şi să hotărască deblocarea unor situaţii până atunci ţinute sub control de PSD. Evident, nu doar bunele intenţii au jucat un rol în ceea ce va urma, ci şi interesul: piaţa de carte şcolară e cea mai profitabilă din punct de vedere editorial, dat fiind că nu lucrează, la nivelul vânzărilor, cu estimări probabile, ci cu comenzi clare. Aşadar, scoaterea monopolului tipăririi manualelor de sub autoritatea Editurii Didactice şi Pedagogice era oportunitatea ce asigura un câştig garantat multor edituri şi, inevitabil, bătălia era cu mize mari.

Introducerea manualelor alternative a fost justificată cu două argumente (oarecum clasice în contextul epocii – acela al integrării europene): aşa e în Occident şi aşa a fost şi la noi, în interbelic. Şi, deşi nu neapărat intenţionat, a început, în 1999, cu o “operaţiune de marketing” foarte eficientă: celebrul manual Manual de Istorie de clasa XII-a al d-lui Sorin Mitu (ieşit oarecum în siajul cărţii d-lui Lucian Boia “Istorie şi mit în conştiinţa românească”), care-i includea, la ilustrarea lumii actuale, pe d-na Andreea Esca şi pe d-l Ion Cristoiu. Şocul a fost mare, nu neapărat datorită personajelor, cât datorită racordarii trecutului la prezent; ieşeam dintr-o viziune mito-poetică a trecutului şi învăţam să citim altfel Al Doilea Război Mondial, instaurarea comunismului, anii lui Ceauşescu dar şi Revoluţia şi tranziţia iliesciană. În manualele de Română au apărut, alături de Mircea Eliade, avangardiştii, Nicolae Steinhardt, I. D. Sîrbu, optzeciştii, dar au şi dispărut diverşi (Geo Bogza, Eugen Jebeleanu etc.) şi lucruri până mai ieri foarte hieratice au început a se umaniza. Frisonul primelor manuale alternative a fost direct proporţional cu rezistenţa la ele: în acel timp majoritatea corpului profesoral era compus din oameni formaţi înainte de 1990 care predaseră timp de decenii după manualele apărute în “epoca de aur”. Chiar dacă nu acordaseră nici un credit părţii explicit ideologice, interiorizaseră direcţia, decupajele şi canonul manualelor după care lucraseră atâta vreme. Dar, trecut  acest moment de controversă, lucrurile s-au banalizat. La început, asemenea manuale au avut ca autori (sau au fost făcute sub girul unor) personalităţi domeniale, ceea ce părea a relua legătura cu interbelicul când somităţile fiecărui domeniu scriau (admirabile) manuale şcolare.

Din păcate n-a durat mult şi manualele alternative au sfârşit într-o stereotipie dezarmantă. Cauza au reprezentat-o nesfârşitele “modificări curriculare” ale Ministerului precum şi cerinţele, tot mai alambicate şi mai absurde, ale concursurilor (de la olimpiade, la admiteri). Ne place sau nu, ascensiunea “ştiinţelor educaţiei” în universităţi a creat un anumit tip de limbaj: preţios, dar calp, incapabil să numească ceva decât prin perifraze ininteligibile, complicând inutil lucrile simple şi simplificând trivial cele ce merită reflecţie. Odată ce cei dresaţi să se exprime în această limbă falsă (mulţi dintre ei urmând clasicul parcurs – similar oarecum celor din “structurile militarizate – educatori/învăţători la capătul liceului, apoi absolvenţi de universitate, după aceea doctori în “ştiinţele educaţiei” şi, în fine, posesori de studii postuniversitare în “managementul activităţilor didactice”) au ajuns în poziţii de decizie, aceştia şi-au impus stilul peste tot unde au putut. Lor le datorăm faptul că nimeni nu mai e în stare să înţeleagă ce anume trebuie să facă şcoala, ce li se cere elevilor, ce sunt datori profesorii, cum trebuie să fie un manual, ce să evalueze un examen. Toate aceste lucruri simple, clare şi cu o utilitate socială manifestă, au ajuns să fie îmbălsămate într-un limbaj mult mai formal decât cel al vechii scolastici, limbaj ai cărui termeni trimit, circular, unii la alţii, fără a numi nimic în real. Aşa se face că, de la un moment dat, singurul lucru care a mai contat în învăţământ a fost concordanţa cu “criteriile” emanate de conclavurile de pseudo-specialişti ai banalităţilor savante. Numai că aceştia, pe cât de ridicoli sunt în cunoaşterea lor, pe atât de mult sunt stăpânii sistemului educaţional. Iar profesorii de rând, dacă vor să-şi facă “punctajele” şi să-şi ia salariul (eventual şi o primă) nu sunt în situaţia de a obiecta, ci în aceea de-a se conforma. În timp, manualele eretice, sau pur şi simplu deosebite, s-au estompat, autorii lor n-au mai văzut nici un interes în a-şi adapta limba la newspeech-ul noilor pedagogii, mulţi dintre ei au intrat în mult mai rentabila administraţie de stat şi locul lor a fost luat de făcătorii profesionişti de manuale. Unui astfel de om nu-i trebuie prea multe cunoştinţe, ceea ce-i esenţial e “arta” de-a le ambala pe măsura “cerinţelor programei”: altfel spus de-a descompune un text într-o colecţie de idioţenii care sunt ţinute acum – de “ştiinţa pedagogică” – a fi formula infailibilă a învăţării. Elevul nu mai trebuie să mănânce o masă completă, obişnuindu-se şi cu ceea ce nu-i place, ci să înghită una după alta o serie de pilule – de culori diferite – în care “înţelepciunea” pedagogică a concentrat nutrienţii dietei ideale. Cultura fără metodă nu e nimic, ne spune noua didactică. Am fi tentaţi să-i răspundem că ea însăşi e un bun exemplu de ceea ce e metoda fără cultură.

Morala e simplă: manualele alternative au devenit cam acelaşi lucru, cu alte ilustraţii. Drept care mulţi profesori preferă să-şi facă o compilaţie proprie după care să le predea elevilor. Dar, de bine, de rău, aceste manuale – nemaicitite – se cumpără de către şcoli şi editurile care le furnizează îşi fac plinul. Paradoxul face că invazia manualelor alternative a marcat, în fapt, estomparea manualului în predare. Să însemne asta că am depăşit, în sfârşit, cultura manualului de care vorbeam cu altă ocazie? Nici pe departe; dacă manualele “alternative” – aşa triste cum au ajuns – nu mai erau “adecvate programei” (deşi se achiziţionau în continuare), au apărut “alternativele alternativelor”: manualele auxiliare. Ce sunt acestea? Un soi de “mură-n gură”: cum stabilişte o notabilitate (Minister, ARACIP, Comisii, Inspectorate etc.) o cerinţă, vine un ghiduş (sau o şleahtă de ghiduşi) – adesea chiar cel care-a stabilit cerinţa, sau un acolit al lui – cu răspunsul standard la respectiva cerinţă. S-ar zice: iată piaţa! – răspunsul urmează cu necesitate întrebării. De pildă, la clasele mici, “alternativele” sunt, cel mai adesea, “caiete ale elevului” cu de toate: acesta nu mai trebuie să scrie, ci doar să sublinieze, să lege cu săgeţi, să coloreze mere şi cireşe. În gimnaziu e ceva mai mult: mai trebuie să scrie ici-colo câte un cuvânt lipsă şi iarăşi să coloreze ce-i de colorat. Plus, evident, culegerile de matematică (semestriale) şi – dacă punga părinţilor i-o îngăduie – diverse “concursuri” contra cost la care (în contul cărţii cumpărate) toată lumea primeşte diplomă de participare. Apoi vine, grandioasă, industria bacalaureatului: cărţi de comentarii (acum li se spune “eseuri”), sinteze, memoratoare, ba chiar şi copiuţe în formatul adecvat. În şcoala românească de astăzi unitatea de măsură a cunoaşterii e stiva de asemenea “materiale didactice”. Fireşte că după ce elevul trece anul (şi examenul) toate se aruncă – dat fiind că ele nu folosesc decât în acel an şi la acel examen – numai că pentru a le arunca, trebuie ca în prealabil părintele să le cumpere. Nu e de mirare că această literatură efemeră, destinată fast-food-ului educaţional are un succes ce depăşeşte, de departe, tot ceea ce publică în rest editurile. Cu atât mai mult cu cât marketingul ei e la înălţime: un bonus variabil (până la 30 % din preţ) profesorului, după numărul de exemplare vândute. Aceasta e reţeta succesului! Ce mai contează ce vinzi, dacă mergi la sigur? Evident, cine – adult fiind – are curajul de-a citi din această maculatură se sperie: o limbă întortocheată, poveşti clasice denaturate, cerinţe deplasate, greşeli cât încape iar calitatea e ghidată doar de costurile de producţie mici. Ciudat, dar in aproape două decenii nimeni n-a avut curiozitatea de-a face un top al celebrităţilor din acest domeniu. Oameni altminteri anonimi, dar intreprizi, care au turnat manuale şi caiete din acestea în serie – pe orice domeniu (mai ales la primară) – şi care şi-au vândut producţia cu tonele. E şi asta o formă de succes în economia noastră “liberă”! Mai ales că editurile sunt – cel mai adesea – de familie.

Aşa că năstruşnicia d-lui Pop, cu “omologarea” acestor producţii, pare să aibă o oarecare noimă. Doar pare. Căci d-l Pop nu ne explică de ce e nevoie de această pletoră de materiale zadarnice în şcoli. De ce nu e suficient un manual bun – unic şi bine făcut, sau unul din cele oferite de edituri – şi, acolo unde e nevoie, o culegere temeinică? De ce nu ne ajung cărţile clasice ale copilăriei, în ediţii de masă, dar riguros editate şi ne trebuie tot felul de rezumate făcute de oameni a căror limbă e măsura puţinei lor înţelegeri? Sau, cum întreba bătrânul William Ockham: de ce trebuie să înmulţim entităţile – în cazul acesta manualele – dincolo de ceea ce e necesar (unei bune educaţii)? Sigur, noi ştim de ce: pentru a mai completa cu ceva salariul ridicol de mic al pălmaşilor de la catedră şi pentru a întreţine delirul verbal al “comisiilor” Ministerului. Oamenii aceia spun vorbe – tot mai fără sens, vorbele lor se fac “auxiliare” şi auxiliarele aduc bani în economia concretă. Asta e înţelepciunea românului: să facă bani din nimic.

Problema d-lui Pop e unde se duc banii aceştia. Căci, din păcate, astăzi ei nu sunt contorizaţi aşa cum trebuie. “Auxiliare” poate publica oricine, dacă-şi găseşte clienţi. De asemenea, poate publica oricâte (indiferent de câte declară), dacă-şi găseşte tipografie. Şi, onest vorbind, nici clienţii, nici tipografia nu sunt mari probleme în România zilei de azi. Aşa că banul circulă şi se cam rătăceşte la bază, între autori, tipografii, intermediari şi învăţători sau profesori. Asta nu e bine, căci roslul banului – în viziunea d-lui Pop (şi nu doar a lui) – e să urce în sus, spre partid. Drept care piaţa aceasta dezorganizată trebuie “reglementată”, altfel spus trebuie pusă undeva o vamă la care să-şi plătească toţi obolul. Vama d-lui Pop se cheamă “omologare”. O fi cumva greu de ghicit ce-nseamnă aceasta? O “comisie ministerială” alcătuită parte din “specialişti în educaţie” (de care n-a auzit nimeni), parte din “somităţi” ale diverselor domenii. Cu privire la acestea din urmă putem oferi un mic (dar util) indiciu: va fi vorba – inevitabil – de oameni care-au fost prin comisii de doctorate cu probleme şi care au coordonat “opere” carcerale plus câţiva patrioţi de serviciu. Genul acesta de oameni ştiu să dea o faţadă acceptabilă oricărei doleanţe ministeriale. La care se adaugă, după cum am fost preveniţi, sindicatele şi părinţii. Sindicatele – o ştim de la colonelul Dogaru – sunt “societatea civilă organizată”, bine organizată şi e inutil să ne întrebăm de cine şi de ce. Cât despre părinţi, se vor organiza – dacă nu s-au organizat – şi ei. Unii sunt apropiaţi de “specialişti”, alţii de sindicate, unora le place să apară la televizor, alţii – asta e – au o anumită funcţie în lumea lor şi, finalmente, cu toţii înţeleg “ce e mai bine pentru copiii lor”. (Ca o paranteză: chestia asta cu “democratizarea” – care pe vremea aceea se numea “lărgirea bazei de masă” – a folosit-o şi Stalin, de câte ori voia să-şi distrugă câte un adversar: pur şi simplu într-o structură existentă mai aducea o grămadă de oameni de-ai lui. Ce e mai democratic decât asta?).

Apoi va începe jocul: căci, aşa cum uşor vă imaginaţi, “omologarea” va semăna a licitaţie. Din mulţimea de ofertanţi vor fi aleşi – după “proceduri” stufoase, pline de “criterii obiective ” – trei (edituri? autori? “coordonatori de proiecte”?), cei care se vor apropia cel mai mult de costurile reale ale unei campanii electorale. Li se va da şi proba succesului lor: cum tot vin periodic la Bucureşti, inspectorii generali judeţeni vor fi convocaţi pentru a li se explica că Ministerul, în nemărginita lui înţelepciune, a ales trei variante pe care e dorit ca ei – desigur, democratic, cu sindicatele şi părinţii – să le distribuie în proporţii echitabile la scara judeţului lor. Apoi, câştigătorii licitaţiei probabil că vor subînchiria redactarea manualelor auxiliare tot celor care le fac astăzi, iar aceştia ne vor oferi – ca-n fiecare an – doar o variantă actualizată a mai vechilor lor producţii, atâta doar că acum “omologată”. Sau se va crea o breşă pentru “lupii tineri”, care până acum n-au putut intra pe piaţă din cauza “clasicilor” şi care vor şi ei o bucată din marele tort oferit de d-l Pop. Două lucruri sunt sigure: că toţi vor şti de unde – adică de la ce autoritate politică – vine “omologarea” şi că printr-n proces misterios (pe care gurile rele îl numesc sifonare) banii de jos vor începe să urce către destinaţia lor firească: buzunarele partidului. Iar acesta din urmă va avea grijă să le reamintească clienţilor lui faptul că licitaţia se (re)deschide în fiecare an şi, ca atare, oferta lor trebuie reânnoită (mai ales în ajunul anilor electorali). Şi, cine ştie, poate şi editorii mai ostili se vor da pe brazdă când vor vedea câştigurile celorlalţi. Nu e exclus nici ca vreun ministru (sau preşedinte de comisie) să se lăcomească la un moment dat şi, coborând ştacheta, să “omologheze” în serie, interesat fiind doar de câştigul de moment. Dar, dacă oamenii îşi vor face treaba, un timp mecanismul va funcţiona ca uns şi o parcelă haotică a pieţei va fi pusă în subordinea Ministrului şi a partidului său. Evident, celelalte probleme – a programei, a manualelor efective, a examenelor – pot să mai aştepte. Important e ca “omologarea” să-şi facă efectele.

Toate lucrurile acestea mi se par la fel de simple (şi, desigur, eficiente) ca cele trei litere ale numelui ministrului. Ceea ce n-am înţeles în primul moment e tăcerea opoziţiei. Apoi mi-am dat seama: într-o zi se va schimba guvernarea şi maşina d-lui Pop, dacă va funcţiona, va încăpea tot pe mâini bune. Atunci ni se va explica – pe un ton deopotrivă doct şi plângăreţ – că asemenea lucruri aparţin “grelei moşteniri”, dar că nu e posibil să fie schimbate dintr-o dată, de azi pe mâine, şi, ca atare, se vor modifica puţin “criteriile”, se va “lărgi baza de masă”, în fine, “se vor face schimbări” (mai ales de personal) şi – ce sa facem? – va trebui să ne descurcăm cu ce avem. Iar banul se va ridica mereu în sus, către alte buzunare, care – umblă vorba – sunt şi ele destul de goale.

Abia atunci, d-l Pop (sau alţii ca dânsul), cu vocea întretăiată de emoţie ne va dezvălui mârşăvia ce stă la baza “omologării materialelor auxiliare”. Din fericire pentru dânsul, pe atunci toţi vor fi uitat de unde – şi de la cine – au pornit lucrurile. Doar “instituţiile militarizate” vor funcţiona în cadenţa lor binecunoscută, asigurând continuitatea statului.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "21 comments" on this Article:

  1. basil spune:

    Foarte corecta analiza, dar de unde atata siguranta in a spune ca e vorba de bani pentru partid? Doar pentru ca dl. Pop nu pare prea inteligent?

  2. Academia Romana spune:

    O mostra de agramatism, limbaj de lemn si imbecilitate data, din nou, de Academia Romana. Disponiblia online la http://www.acad.ro/com2017/doc/d0811-Pdv_Legea%20vaccinarii.pdf Iata doar un citat agramat al acestor nemuritori pe timpul vietii: “[...] Victor Babeș, Mihai Ciucă , Ionescu-Mihăiești, Nicolae Cajal etc. – toți membrii ai Academiei Române.”

    • stoian spune:

      Dom’le!Pop asta ori e nebun,ori lovit cu leuca!Nu pricep dece se polemizeaza,se discuta in loc sa fie trimis la o scoala pentru deprinderi manuale,precum agricultura,pomicultura,mecanica agricola.Pop nu are ce cauta nici in guvern,nici in scoala indiferent de grad.Pentruca e redus intelectual.Punct.

  3. Toma Pop spune:

    Rar mi se intampla sa subscriu in totalitate unui articol.De aceasta,da!

  4. Radu B spune:

    Unul dintre cele mai bune articole citite in ultima vreme.

    Ar trebui totuși lărgit cadrul discuției: problemele reale ale Educației. România nu se face bine fără oameni educați. Din păcate Educația nu ajuta. Liviu Pop și prietenii sunt urmașii vrednici ai D-nei Andronescu, parintele fabricilor de bani din educația din Romania. Însă nu e suficient sa arătam ce e rău astăzi in Educația din România, trebuie sa arătam și sa discutam și despre cum trebuie sa arate o Educație buna, una care sa ne ducă in Top10 cele mai bune tari din Europa in care sa studiezi.

    “Mai degrabă partener la pierdere cu un om deștept decât la câștig cu un prost” . România nu o sa aibă autostrăzi, sănătate sau cercetare pana când nu are oameni mai educați mâine decât au fost ieri.

    • sile spune:

      Pai ne-a (mai mult decat) aratat ce e de facut dl. Funeriu. SI n-am stiut cum sa daramam mai repede tot ce a facut dumnealui.

  5. florinakis spune:

    ceea ce reiese din manifestarile d-lui Pop e o necesitate a sa de a impune un orice ceva, macar sa-si dovedeasca si dumnealui utilitatea existentei … problema e ca urmeaza sa impuna acel ceva intr-un mediu deja sufocat de creatori si beneficiari ai acelor creatii complet inutile, care inunda mintile si astupa cunoasterea …nu ne mai trebuie atatea auxiliare … mai scoateti din nimicurile alea … mai terminati cu tiparirea de rahaturi scornite, doar ca sa aduca venituri unora … nu folosesc … nu aduc nimic nou … nu imbunatatesc nimic … lasati manualele obisnuite sa-si faca lucrarea-n educatie … ne-ati omorat cu modificari si schimbari si reveniri si titularizari si examinari si alte forme imbecile de innebunit elevii … lasati elevii sa gandeasca … sa respire … sa acumuleze cunoastere … mai terminati cu introducerile de tampenii …

  6. contributor spune:

    Domnule Maci, ziua buna !
    Am citit cu mare interes acest “eseu – comentariu”, oportun si explicativ, al vieţii politice a României actuale. Schema “afacerilor” româneşti este întotdeauna aceeaşi. Banul a devenit rege iar mentalitatea strâmtorată şi deformată a românului plăteşte tribut mediului asfixiat şi asfixiant al noii societăţi “democratice”. Înţelegem cum o oarecare Esca, ca să nu mai vorbim de jalnicul Ion Cristoiu, devin triste personaje “istorice” ale modernismului României înjugată la carul mediocrităţii noilor-vechi politicieni.

    Psihologic, un stress puternic si prelungit (repetat) duce la apariţia unei stupori reactive defensive. Constatăm totusi că majoritatea românilor nu au nevoie de stress pentru a adera la o mentalitate “omologată”. Chiar dacă “adăpaţi” la ştiinţele creatorilor de înţelepciune (din această ţară blestemată de ursitoare), virusul viciului a pătruns adânc în ridurile înţelegerii acestei societăţi bolnave, de mult mai mult timp .
    Noua mentalitate loveşte în toţi, inclusiv cei tineri, plecaţi, unii, pe la facultăţi înalte de prin ţările ce-au şlefuit (poate mai bine) şi alte generaţii de intelectuali români. Am vorbit cu unii şi înţelegerea mi-a fost deplină. Lexicul este acelaşi, frazarea este aceeaşi, truismele leneviei siritului sunt aceleaşi, duşmanii curăţeniei neamului sunt aceiaşi, etc….
    Ceea ce le lipseşte (şi lipseşte românului, în general şi fără a generaliza cu orice preţ) este tocmai inteligenţa empatică şi dezinteresată a construirii unei noi “paradigme” (că tot este inflaţionst acest cuvânt foarte la modă) societale bazată pe cinste, respect, dorinţă de mai bine, (pentru toţi compatrioţii, ceea ce presupune o viziune de viitor altruist), disciplină, şi, mai ales, auto-formare.
    Căci auto-educaţia este esenţială în viaţă, cu sau fără “auxiliare”. Dar, vorbind de “auxiliare”, dacă ai acces la “auxiliare” de valoare, toate discuţiile în jurul acestu subiect devin caduce.

    EDUCATIA (iată cuvântul cheie) este esenţială. O EDUCATIE UNITARA si SIMULTANA “predată” de FAMILIE + SOCIETATE + ŞCOALA. Sponană si dezinteresată, într-un efort comun de a pregăti viitorul copiilor acestei tari si, deci, al nostru.

    PS : Am ezitat mult dacă să fac (sau nu) remarca ce va urma. Poate nu este momentul (sau locul ) potrivit…
    Am hotărât că vă va fi util pentru mai târziu. Deci: Încetaţi să utilizaţi pleonasmele ( [banul] “să urce în sus”, spre partid sau ” banul se va ridica mereu în sus”…).
    Este, poate, exact ceea ce spuneam : mediocritatea mediului ce face presiune pe un spirit blazat.
    Sunteţi tânăr. Curaj ! Luptaţi cu inerţia !

    • Lucian spune:

      Vă mulțumesc pentru acest comentariu. L-am salvat într-un fișier text (până la P.S.) și cu permisiunea dumneavoastră îl voi folosi de fiecare dată când voi considera oportun.

      „Truismele leneviei spiritului” este de departe cea mai completă sintagmă ce definește majoritatea.

    • Bogdan B. spune:

      Si eu am ezitat inainte de a face acest comentariu pentru ca intentia e usor de interpretat gresit, dar va asigur (pe cat imi permite mediul) ca il scriu manat de dorinta sincera de a intelege ce vreti sa spuneti. Explicatiile sunt bine venite si de la ceilalti comentatori cu care ideea a rezonat.

      Cred ca ceea ce ma bulverseaza in comentariul dumneavoarstra este abundenta unei figuri de stil in care un subiect abstract este asociat unui adjectiv sau verb concret. Exemple are fi: societatea [...] preda, intelegerea [are] riduri, viciul [este un] virus, mediul [este] axfisiat. In general ideile expuse folosind aceasta figura de stil nu par a fi esentiale intelegerii mesajului principal.

      Puteti expune din nou idea principala intr-o propozitie clara? Vreti sa spuneti ca problema pricipala este ca cei care ar putea educa copii romaniei spontan si dezinteresat sint lenesi si blazati.

  7. Decebal spune:

    Eu interpretez asa, “infoierea” domnului ministru cu referire la manualele alternative:
    “De ce sa ia spaga niste profesori care recomanda anumite manuale? De ce sa nu facem noi o treaba organizata, sa luam spaga frumos, centralizat, la minister, atunci cand acordam ANUMITOR edituri dreptul de a tipari manuale alternative?…”
    Uneori stau si ma intreb: sunt mai vinovati cei responsabili de oamenii morti in decembrie ’89 sau sunt mai vinovati cei responsabili de asasinarea educatiei si invatamantului din Romania?…

    Cat despre domnul Pop, imi pare a fi perfectul “om de partid”, nu-l vad ca pe o persoana ce poate avea initiative proprii.

  8. Dan Nicolescu spune:

    Foarte buna analiza, dar nu trebuie nici sa ne ” infoiem: nici sa ne amagim !
    Pina la viitoarele alegeri ( la timp sau anticipate ) nu se poate face nimic, dar absolut nimic, decit sa-i siciim pe Dragnea si acolitii sai, cu astfel de impunsaturi.
    Si stati asa, la alegeri trebuie sa pairada PSD in mod decisiv, dara sa caostige o majoritate, tot decisiva, din advarate partide de opozitie, cu oameni tineri si educati, nu edecurile din PNL sau di facaturile lui Basescu.
    Trebui un prim ministru de profilul lui Ciolos ( nu neaparat el ), cu a majoritate decisiva in parlament si un ministru al invatamintului gen Funeriu ( de data asta as zice, CHIAR EL ! ).
    Si dece nu, secretar de stat la invatamint Dl.Maci !
    Iesiti la alegeri dragi Romani, provocati , sau nu, alegeri anticipate, dar votati cum trebuie, terminati odata cu nimicnicia,lenea si ticalosia care va- coplesit !
    Subscrie cineva ?

    • Ela spune:

      Subscriu.
      In opinia mea insa, decizia trebuie sa fie ferma si imediata “alegeri anticipate”!
      Fiecare zi care trece ne transforma in fatalisti convinsi, deprimati si neputiinciosi…Ajungem sa consideram normal anormalul, sa gasim ca meritam mediocritatea inadmisibila, sa consideram respirabil aerul nociv, etc., toate aceasta gangrena care nu asteapta ziua de maine, poimaine ca sa infecteze minti si sa distruga suflete…
      Acum, ca altfel nu va fi niciodata!

      • David Wilson spune:

        @ Ela (19/08/2017 la 10:34)

        Si eu subscriu la opininia dvs.”….. decizia trebuie sa fie ferma si imediata “alegeri anticipate”!”
        dar va intreb cam cum s-ar putea in mod legal ?

        • donquijote spune:

          Sa zicem ca s-ar putea gasi o cale pentru declansarea alegerilor anticipate… 10-20 de zile presat parlamentul in genul #rezist combinat cu colectiv si se va gasi o formula… Abia vor lua o pauza de respiratie si vor aparea mai inocenti, mai curati actualii.

          Intrebarea mai grea este: cum pot fi acestea castigate de catre o majoritate de “puri”?

          Profilul descris de d-l Dan Nicolescu nu cred ca poate fi acoperit nici din 10% dintre politicienii existenti sau virtuali.
          Ceilalti sunt deja profesionisti ai politicii si stiu cum se castiga alegerile – nu ma refer musai la “cum se fraudeaza alegerile” fiindca nu mai este practicata fraudarea substantiala.

    • costind spune:

      din pacate, aceasta tara nu mai are nici-o sansa… orice om de buna credinta, v-a fi imediat discreditat de maciucile mediatice, cu binecuvintarea cna-ului, toate institutiile statului sunt penetrate de lingai si rime, bine platite pentru a nu face nimic… tara-asta-i pusa pe butuci si culmea are crestere economica(tigrul europei) fara sa produca macar un ferrari sau un excavator…

  9. man of war spune:

    “domnul pop” este prostul absolut si slugoiul perfect pentru tara si partid. loveste pina reuseste !
    iata si viitorul institutiilor de “forta” , miltiieni cu neuronii rari, doctori in intelligence si inters national :) din fericire avem si un remediu
    click here for intelligence !

  10. Geta Purdea spune:

    Felicitari.. reprezint o editura-sau mai multe de fapt-straina , cu multe manuale aprobate de MEC inca dun 1996-reforma inv. in timpul lui Marga.
    Si azi avem manuale pe piata ..si nu numai.. si pe an ce trece creste uimirea mea/a noastra in fata atator nerozii si ineptii promovate de fiecare nou ministru al educatiei .. cred ca au fost mai mult de 25 in ultimii 20 de ani….Felicitari , deci pentru obiectivitatea cu care prezentati situatia , lucida cunoastere a realitatii manualelor in Romanai , care nu este prea usor de inteles pentru un necunoscatoe ..si astia sunt 95% din cei care exprima opinii in domeniu .
    Ati prezentat extrem de corect, profund , documentat si cu o intelegere aparte tot ce s-a intamplat in acest departament al vietii romanesti post decembriste.
    Realitatea este chiar mai sumbra si nu cred ca exista scapare, nu mai exista oameni capabili sa inteleaga si sa schimbe educatia/invatamantul.. si cine ar putea ..toti cei in pozitii cheie sunt produsul a 27 de ani de indobitocire, … care nu inteleg ce li se intampla, ce ni se intampla si care cred ca asa este bine , si pe l\anga asta sunt dirijati/aliniati politic/producatori de profit pentru partid/pentru ei.. regret, dar nu prea mai este scapare

  11. G. Petrineanu spune:

    Domnule Maci,

    Incep prin a ma demasca ca nu sunt pedagog (ci inginer) si traiesc in afara tarii de trei decenii, desi tin contactul intr-o masura rezonabila cu actualitatile din tara. Am trait si activat in Suedia, lucru care a fost in avantajul meu pentru ca m-a ajutat sa ma dezbar de prejudecati. Nu simpatizez grupari politice de gen PSD-ul dar nici nu stau nedormit din cauza lor.

    Vreau sa prezint niste nelamuriri si indoieli.
    Manuale alternative, auxiliare… In Suedia din cite stiu nu sunt impuse de sus niste manuale oficiale, nici macar de la Inspectia Pedagogica. Scolile si profesorii isi aleg cumva manualele. Pentru biologie exista de exemplu vreo 2-3 manuale. Atit cit mi-am aruncat ochii pe ele, toate sunt bune, incit daca elevul isi insuseste 2/3 din continut si mai ales, spiritul materiei, e excelent. Parintii nu discuta manuale, nici societatea, nici mass media.
    Nu stiu ce sint “auxiliare” pe romaneste. E o precurtare de la ceva, probabil material didactic auxiliar.
    Manuale alternative? Nu ar trebui sa fie un scop in sine. Dar poate mai bine ar fi daca ar disparea cu totul contratictia alternativ-oficial.

    Domnul Pop.
    E atacat la persoana pentru pretinse sau adevarate defecte personale. Se face bascalie enorm de el. La inceput e nostim, e “huo PSD”, e atac la persoana in numele binelui. Dupa un timp devine plictisitor. In final e martirizat.
    A propus ca ministru un manual de sport si unul de dirigentie. O populatie intreaga de intelectuali a sarit ca arsa. Pentru ca nu mai am veleitati de intelectual, fara sa dispretuiesc aceasta stare (destul de româneasca) ambele mi se par interesante macar ca idee. “Manualul” de sport poate fi un indrumar practic necesar, in care sa apara aspecte legate de functionarea mecanica-biologica-metabolica a corpului plus alte aspecte practice legate de educatia fizica. Dar in România orice activitate fizica e perceputa ca pe un afron adus activitatilor mintii care sunt superioare.
    Manual de dirigentie? Fara doar si poate. 1/3 din cunostintele, mai bine zis deprinderile si conceptiile din scoala ar trebui sa fie “dirigentie”. E covirsitor de important, si daca s-ar prelua pentru asta o zecime din orele de religie (de fapt prozelitism religios) si s-ar preda ce trebuie, cistigul ar fi enorm. 80% din analfabetismul functional ar disparea. Copiii nu stiu pentru ce invata, nu stiu ratiunea vietii, nu au notiuni de interactiune sociala, nu au simtul libertatilor individuale (nu indraznesc sa mearga la secretariatul scolii sa roage sa poata adauga ceva intr-o cerere pe care au depus-o) ca sa enumar doar citeva din racilele majore care imi sar in ochi la copiii români. Oare la ce materie trebuie sa se invete asa ceva?
    Am convingerea, bazat pe mentalitatea adultilor din România, ca 2/3 din manualele existente sunt anacronice si de proasta calitate. In acest context, propunerile acestui ministru sint doar o parte a problemei.
    Legat de obsesia ca ministrii sa aiba o cultura solida mai dau un exemplu din guvernarea suedeza. Ministrii suedezi sunt politicieni constiinciosi, onesti si disciplinati. Pregatirea lor scolara variaza, unii din ei avind doar un liceu sau facultate la care nu au trecut examenul de diploma. In societate nu se discuta niciodata despre asta. Legea suedeza prevede ca ministrii si alti factori inalti de decizie dau teme pentru o anumita masura, bazata pe viziunea lor politica (de exemplu reformarea manualelor scolare) dar nu au dreptul sa dea si solutiile. Acestea se dau de catre comisii tehnice fara imixtiune din partea ministrilor.

    Multumesc!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


E randul tau

...primul e termenul curent, din lat. culus. Cu ani în urmă, cineva i-a pus exact această întreb...

de: Funeriu

la "Întâmplări lingvistice triste, hazlii și puțin indecente. Astăzi despre spelling"

Cauta articole

noiembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)