vineri, martie 29, 2024

Dreapta? Care dreapta?

Congresul unificării s-a dovedit a fi congresul vrajbei dreptei româneşti. După ce şi-a ispitit postumitatea, d-l Antonescu a ajuns la înţeleapta concluzie a proverbului: mai bine un câine viu, decât un leu mort. D-l Quintus a declarat, cu autoritatea vârstei şi fără drept de apel, că nu va (mai) fi nici o unificare – fiecare îşi va gestiona, cum poate mai bine, “orgoliile lui fireşti”. Iar d-l Tăriceanu îşi propune să unifice dânsul “adevărata dreaptă” românească. Unificarea, ni se repetă, oricare ar fi ea, nu se poate face decât prin “absorbţie”. Asta vrea să spună că cei care vor unirea – oricare ar fi ei – trebuie, mai întâi, să-şi aducă aminte de faptul că au fost cândva duşmani, să capituleze necondiţionat şi să ceară clemenţă învingătorului. După aceasta cei care-i primesc vor decide cât şi ce le iartă şi cu cât şi cu ce îi vor răsplăti pe cei iertaţi. Şi cum pe eşichierul nostru politic, într-un moment sau altul, fiecare partid a fost duşman cu tot restul partidelor (şi, în interiorul fiecărui partid, fiecare “personalitate” cu toate celelalte), propensiunea de a-i vedea pe ceilalţi capitulând e, ca să-l cităm pe d-l Quintus, un orgoliu firesc. În acest context mult trâmbiţata unificare seamănă mai mult cu prestarea jurământului de vasalitate de către un barons învins în Evul Mediu. Dar, cum nu mai trăim în Evul Mediu, oamenii noştri – deşi sunt în mat – nu vor să se recunoască învinşi. Ca atare, nici unirea nu-şi mai are nici un rost. Să-l bareze pe d-l Ponta? Greu de crezut că mai pot – de acum – să o facă. D-l Tăriceanu a înţeles-o mai bine decât toţi: adevăratul criteriu de departajare al spectrului politic nu e între dreapta şi stânga, ci între faptul de a fi la putere (şi a controla economia şi administraţia) şi faptul de a nu participa la împărţirea resurselor. Pare-se că şi d-na Udrea, deşi mai tânără, învaţă repede această lecţie. Oricât de sublimă ar fi opoziţia, “stabilitatea” unui partid (care nu e altceva decât rezultanta intereselor eşalonului său superior) se dobândeşte la putere. Restul – idealuri, principii, etc. – sunt bune pentru “sorbonarzii” ce învaţă politica din cărţi. Astăzi, când peisajul dreptei ni se arată în toată gloria lui, ne putem întreba dacă această mitică “dreaptă” nu e cumva doar creaţia unei mâini de intelectuali (care au poleit o realitate mult mai cenuşie) şi a dorinţelor noastre de a avea parte şi de altceva decât de rânjetul lui Ion Iliescu.

Nu are rost să ne iluzionăm: în România lui 1989 nimeni nu era de dreapta – dacă prin dreapta înţelegem curentul de opinie bazat pe un ideal conservator şi ideologia pieţei libere. De conservat, nu prea avem ce conserva atunci; cu toţii – poate cu excepţia membrilor CPEx-ului şi a prim-secretarilor de judeţe –, cu toţii doream altceva decât mizeria ultimului deceniu ceauşist. Cât despre piaţă, suna frumos, dar niciunul dintre noi nu o experimentase. Greu de spus, după 25 de ani, ce ne doream atunci. Poate, în adâncul nostru, ne doream socialismul adevărat – acela pe care Ceauşescu şi clanul lui l-au trădat (nu se ştie prea bine când). Ne-am trezit cu toţii, de azi pe mâine, plini de dorinţe şi am început să vociferăm (sau să negociem pe la colţuri) ca toate să ne fie consacrate ca drepturi. Greu de crezut că asta e dreapta. Aveam câţiva oameni care-şi aminteau de un alt fel de politică, ba şi câţiva care mai înţelegeau ce înseamnă idealurile şi principiile. După un sfert de veac, toţi aceştia s-au redus la un singur nume: Corneliu Coposu. Pe de altă parte, aşa cum ni se întâmplă nouă mereu, am fi putut pretinde şi faptul că suntem cu toţii de dreapta; în definitiv eram hrăniţi cu naţionalismul (cvasi-legionaroid în agresivitatea lui) ce-i justifica lui Ceauşescu titlul de “cel mai iubit fiu al poporului”. Acest naţionalism ne-a învăţat să fim împotriva tuturor: a americanilor, a occidentalilor, a ruşilor, a evreilor, a ungurilor, a catolicilor, a neoprotestanţilor, a credinţei, a culturii, a bunăstării şi a tot ce se mai poate imagina. Numai să rămânem “strâns uniţi în jurul comandantului suprem”. Greu de crezut că dintr-o asemenea gregaritate, indusă vreme de decenii, s-ar fi putut naşte, în câteva luni, o dreaptă autentică. Nici cei care – în Occident – învăţau (în anii ’90) din cărţi ce şi cum e cu dreapta n-ar fi putut să le explice conaţionalilor despre ce e vorba. Căci egalitatea de şanse, statul de drept, justiţia, prosperitatea şi alte asemenea valori au acest mare dezvantaj: nu pot fi cu adevărat înţelese dacă nu sunt practicate. Dacă nu le exersăm cotidian, ele nu sunt decât definiţii de dicţionar. Or România era departe de-a le exersa în acei ani. Celor ce se întreabă, acum, ce legătură are d-na Udrea sau D-l Antonescu cu dreapta ar trebui să li se răspundă: exact aceeaşi pe care o aveau d-l Dudu Ionescu sau d-l Patriciu. Să fim serioşi! Dacă vrem să căutăm repere pentru asemenea personaje, e inutil să ne raportăm la Occident; mult mai profitabil ar fi să ne uităm în jur: în Bulgaria, Ukraina, ba chiar şi în temuta Rusie. Pe-aici se poartă moda ca cei îmbogăţiţi “după evenimente” să-şi spună “de dreapta”. Probabil pentru ei dreapta înseamnă the rich people; cei cărora un noroc – cu neputinţă de explicat (mai ales în justiţie) – le-a creat impresia unei elecţiuni aparte în virtutea căreia sunt o clasă închisă, cu eticheta ei (care evocă doar aproximativ politeţea lumii bune). Ar fi şi greu, şi inutil să li se explice că în Occident asemenea persoane se numeau, la finele secolului XIX, robber barons şi, în mod manifest, nu aveau nici o legătură cu vechea dreaptă.

Dreapta tradiţională, a Occidentului, e reprezentată de a acea parte a păturii superioare a societăţii care a mai păstrat – după Revoluţia Franceză – ceva din spiritul aristocratic anterior acesteia. Aristocratismul acesta nu poate fi snobat (decât cu riscul caricaturizării); el e sau nu e. Şi, în principiu, nu poate fi decât acolo unde a existat o veritabilă aristocraţie. Cu adâncă tristeţe, dar la noi nu a existat o aristocraţie de titlu. Sigur că am avut familii boiereşti, dar, atât cât pot eu înţelege, respectivele familii funcţionau ca şi partidele politice de azi: după un veac de alianţe şi încuscriri, greu s-ar mai fi putut spune cine erau, de unde veneau şi ce făcuseră efectiv. Fiind dezrădăcinată de Revoluţie, aristocraţia Apusului e – în chip firesc – întoarsă spre trecut. De aici se naşte consevatorismul ei. Acesta nu înseamnă că trecutul trebuie restaurat, ci că trebuie găsit, în prezent, acel echilibru – atât individual, cât şi social – care dădea consistenţa lumii pierdute. Pentru a fi realizat, acest echilibru presupune două tipuri de virtuţi: cele religioase (credinţa şi fidelitatea) şi cele militare (onoarea şi curajul). În acest sens conservatorismul este creştin, familist şi angajat – în mod discret, dar exemplar – în problemele lumii actuale. Virtuţile culturale şi cele economice sunt secunde. Până la Revoluţie, acestea au fost apanajul Stării a Treia, în ce a avut ea mai bun. După marea ruptură, aristocraţia însăşi s-a orientat spre aceste domenii – dat fiind că nu-şi mai putea exercita puterea în sfera politicului – şi le-a practicat (nu întotdeauna în spiritul valorilor sale, însă) creând, prin intermediul lor, un pod către vârfurile burgheziei liberale. Într-un anume fel, atât aristocraţia (care se considera nereprezentată de noua Republică), cât şi marea burghezie (care-şi vedea interesele limitate de decizii politice), aveau un adversar comun: Statul ieşit din Revoluţie. Statul acesta care voia să egalizeze toate condiţiile sociale atât la nivelul drepturilor, cât şi (pe cât se poate şi cel puţin declarativ) la nivelul beneficiilor. De aceea dreapta e antietatistă şi idealul ei (o repetă vocal d-l Cameron) e minimizarea, nu proliferarea reglementărilor. O justitiţie sigură, dublată de gentlemen’s agreement, cât mai multă libertate (care favorizează iniţiativa, ce duce – la rândul ei – la concurenţă), un standard ridicat de moralitate (inclusiv la nivelul implicării sociale) şi o propensiune spre cultura de vârf – acestea ar fi reperele dreptei. De partea cealaltă, stânga vrea un stat puternic, care să aibă grijă de toţi cetăţenii (făcând inutilă caritatea individuală), care să coordoneze economia şi să limiteze derivele sociale (reglementând în detaliu relaţiile dintre membrii societăţii), o justiţie mai curând compasivă, o morală permisivă şi o cultură accesibilă tuturor. Stânga e people. Problema nu e dacă dreapta e bună şi stânga rea – sau invers – ci aceea de-a vedea ce (şi cum) a funcţionat şi poate funcţiona cât mai profitabil în lumea noastră.

Cine citeşte rapoartele boiereşti către puterile străine de la finele secolului XVIII şi începutul secolului XIX (adunate în două volume de Vlad Georgescu) nu poate să nu rămână uimit de un lucru: la noi înşişi marii boieri erau revoluţionari! Voiau să iasă de sub jugul turcului, să capete respectabilitate internaţională, să poată să profite de binefacerile lumii moderne; altfel spus, voiau schimbare. Un veac pierdut (al XVII-lea) şi unul de fanariotism (al XVIII-lea) nu ne făceau elitele să privească spre trecut cu nostalgie. Funcţionarii Fanarului nu erau aristocraţi, iar onoarea ar fi fost cel mai grav impediment în cariera lor. Copiii acestor mari boieri vor da primii reprezentanţi ai Partidului Conservator! Din momentul în care începe viaţa politică în Principatele Unite (după 1859), lor li se vor opune Liberalii. Fraţii Brătianu, C. A. Rosetti, Eugeniu Carada (şi răposatul Bălcescu) făcuseră Revoluţia de la 1848 la Paris, fuseseră în anturajul “figurilor progresiste”, puteau trece mai curând ca des enragés decât ca reprezentanţi ai establishment-ului. Ce voiau aceşti descendenţi ai micii boierimi şi ai vârfurilor comerciale? Să creeze un stat adevărat, mare, puternic, care – la rândul lui – să creeze o industrie autohtonă graţie căreia să devenim cu adevărat independenţi de controlul difuz impus prin importurile străine. Sună cunoscut? E o idee mai veche cu un veac decât cea al lui Dej (chiar şi-n “independenţă” comuniştii plagiau)! Ceea ce e ciudat e faptul că deşi marii boieri ar fi vrut o “republică aristocraticească” (care să le perpetueze privilegiile feudale), iar liberalii erau republicani de convingere (Carada e notoriu în acest sens), au căzut cu toţii de acord să aducă pe tron un rege străin – un aristocrat autentic, cu educaţie prusacă. A fost singurul nostru conservator veritabil. Şi, ca un paradox, sub el s-a înfăptuit cea mai spectaculoasă modernizare a României. La finele secolului XIX, înainte de-a avea o muncitorime cât de cât articulată, am avut un Partid Socialist. Ideologul lui, Constantin Dobrogeanu-Gherea ne-a dat – cu “Neoiobăgia” – una din cele mai coerente şi mai fecunde explicaţii ale modernizării în lumea noastră. Să mai amintim poporanismul lui Constantin Stere – variantă a narodnicismului rusesc care deschide calea “stângii naţionale”, ce nu se mai revendică, precum Gherea, de la marxism. În ultimă instanţă, nu e şi legionarismul – cel puţin în componenta lui socială – un descendent al narodnicismului? Dar încă înaintea acestuia, Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache (care va fuziona ulterior cu Partidul Naţional din Transilvania, condus de Iuliu Maniu), era perceput în epocă mai curând în proximitatea stângii radicale, decât în mainstream-ul liberal. Abia trecut războiul, când regele Ferdinand îşi respectă promisiunea de a-i împroprietări pe ţărani, e necesar ca Mitiţă Constantinescu să scrie – în franţuzeşte – o carte în care să explice Apusului că o asemenea măsură era necesară în lumea noastră şi nu reprezenta o contaminare bolşevică! În tezele lui Mihail Manoilescu, străinii au întrezărit umbra unei “a treia căi”, dar – la noi acasă – industrializarea, corporatismul şi protecţionismul nu seamănă, încă o dată, cu ceea ce vor face comuniştii (care-i vor reedita, în anii autarhiei finale, principalele opere)? Iar teoriile lui legate de colonizarea internă şi de transferul mâinii de lucru de la sat la oraş (ceea ce gândea şi Madgearu) sunt mai curând de stânga sau de dreapta? Politica centralizată, populistă şi orientată spre finanţarea lucrărilor publice a regelui Carol al II-a seamănă destul de mult cu ceea ce – epuizat valul distrugerii cinzeciste – vor încerca şi comuniştii. Într-o ţară în care, în 1948, aproximartiv 80 la sută din populaţie trăia în mediul rural şi cam tot atât (punând la socoteală şi mahalalele oraşelor) sub pragul sărăciei, fără industrii de anvergură, cu o şcolarizare (ce nu eradicase analfabetismul) majoritar primară, putea avea România o dreapta autentică? Eu unul mă îndoiesc. Din 1829 şi până astăzi problema lumii noastre a fost aceea a modernizării (infrastructurii, economiei, instituţiilor, învăţământului) care, în esenţa ei, e un apanaj al stângii. Diferenţele dintre partide au ţinut de viteza cu care acestea au înţeles să modernizeze lumea românească, de intensia şi de extensia sectorială a acestei modernizări şi, mai ales, de puterea, abilitatea sau norocul unor lideri politici de a-şi impune platforma de idei şi de politici. Dar nu a fost în nici un caz diferenţa între o aristocraţie orientată spre valorile trecutului şi o burghezie (sau o muncitorime sindicalistă) mizând pe adecvarea instituţională în viitor. Toată lumea a dorit o asemenea adecvare, şi pentru toată lumea trecutul a devenit un orizont mito-poetic menit să absoarbă toate frustrările rateurilor modernizării.

Rămâne să spunem un cuvânt şi despre credinţă: preponderent ritualică, legată de viaţa comună şi cotidiană a oamenilor din micile comunităţi rurale, credinţa nu a trecut – decât mod aproximativ – bariera urbanizării. Lumea difuză a oraşului, dizolvarea legăturilor care centrează satul, trecerea la orarul mecanic al activităţilor industriale, şcolarizarea pe modelul raţionalităţii tehnice şi evacuarea “amintirilor pioase” ale copilăriei în profitul “distracţiilor” adolescentine au dat o lovitură decisivă creştinismului românesc legat – timp de secole – de configuraţia rurală în care funcţiona impecabil. Ne-am trezit, în loc, fie cu un creştinism recreat – în mediile culte – pe baza influenţelor străine (şi a cărui intensie e proporţională cu dificultatea de a-l asimila), fie cu un ritualism cvasi-desacralizat şi investit subiectiv. Greu de crezut că toate acestea pot acţiona ca un liant care să păstreze societatea în orizontul dreptei. Biserica însăşi nu are un discurs adecvat lumii urbane, şi propovăduieşte valorile familiei, ale onestităţii şi ale datoriei asumate mai curând mecanic, timorată (în ciuda excesului ei mediatic) de nevoia de a-şi duce existenţa într-o lume care le ignoră suveran. Singurul lucru care ar fi putut evoca o dreaptă tradiţională – credinţa – e într-o disoluţie accentuată. În locul ei proliferează credinţele de circumstanţă care nu au alţi unificatori decât media de masă. Varianta laică a credinţei, patriotismul, a trecut de la dimensiunea reactivă şi agresivă (care-i era cultivată în comunism) la nostalgia expaţilor pentru a sfârşi, inevitabil, în indiferenţa celor pentru care ubi bene, ibi patria.

Unde e dreapta? Despre ce dreaptă vorbim? Fiecare partid nou apărut, plasându-se la stânga celui anterior (e interesantă şi această evoluţie!) l-a numit pe precedentul de dreapta. Apoi comuniştii au numit totul “dreapta”, dând acestui termen conotaţia negativă a fascismului. Evident, interdictul a făcut lucrurile interesante. Şi cum, pe de o parte, comuniştii înşişi mai întredeschideau ocazional fereastra către dreapta interbelică şi pe de alta, după ’89, am descoperit nu doar supravieţuitorii interbelicului, ci şi partidele de dreapta ale Occidentului, ideea dreptei a ieşit din anonimat. Tineri formaţi în marile universităţi ale lumii au venit cu mitul unui “das Ganz Andere” care ne-ar fi permis să ne desprindem de trecut, să ne ancorăm de ceva stabil (de ce, în absenţa unei tradiţii?), să ieşim din preistorie şi să ne începem adevărata istorie (ceea ce e, în ultimă instanţă, tot o formă de revoluţie). E adevărat că viziunea de dreapta aducea o “perspectivă răsturnată” asupra istoriei noastre (deşi rămâne de discutat cât de fecundă istoriografic a fost această perspectivă), însă dincolo de aceasta ce mai oferea? Un partid sau altul şi-a spus de dreapta fie în siajul interbelicului, fie pentru a-şi marca opoziţia atunci când stânga era la putere, fie pentru a se prezenta în lumea bună de la Bruxelles, fie pur şi simplu pentru că era cool (înaintea crizei) să fii de dreapta. Dar nu mi se pare că vreunul dintre ele a asumat ceva din “nobilele idealuri” ale dreptei: onestitatea, fidelitatea, cavalerismul. Cât despre „respectul tradiţiilor”, acesta nu s-a împlinit decât în clipuri publicitare.

Mai curând cred că ne aflăm în situaţia de-a avea un enorm partid de stânga spart după clivaje istorice şi dramolete umane, aflat în plin război fracţionist, în care ideologia nu contează chiar deloc (cum spunea un concetăţean de-al meu, fost PDL, trecut – de “prieteni” – în PSD). Singurul lucru care contează – şi care separă spectrul politic – e departajarea dintre cei aflaţi la guvernare şi cei care trebuie să îndure deşertul anilor de opoziţie. Dreapta e în esenţa ei o forţă de opoziţie. La noi, opoziţia acţionează ca un acid dizolvant. Drept care, acum, când “deplasarea spre roşu” se accentuează, partidele îşi face socotelile: sau de dreapta şi în opoziţie, sau dacă nu roşii, măcar rozi, dar la guvernare. Mă tem că nu e o dilemă prea adâncă. Doar sorbonarzii ar sta să se mai gândească. Asta deoarece (cum spunea Milorad Pavič) ei sunt asemeni soţului înşelat: ultimii care află ce s-a întâmplat.

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. asa zic si eu de mult . RO n-are parti de drepata, restul e demagogie . Penalii sint mai la stinga prin ce ace fac decit fostii pcr-isti .

    Si de fapt la ce v-ati fi asteptat ca ” ce naste din pisica soareci maninca ” , cu alte cuvinte ce v-ati asteptat sa iasa din pcr ? tot un pcr mai mic .

    Insa toti, dar absolut toti sint campioni olimpici la bagat mina cit mai adinc in banii publici

  2. „în România lui 1989 nimeni nu era de dreapta – dacă prin dreapta înţelegem curentul de opinie bazat pe un ideal conservator şi ideologia pieţei libere.”

    Chiar asa, nimeni? Cert este ca, la nici 24 de ore de la executia lui Ceausescu, ceva bizar se intampla cu primul act normativ al noii puteri – nu-i asa? – neocomuniste.

    Prin Decretul-lege nr.1/1989 al CFSN, pretinsii criptocomunisti au abrogat Legea nr.58/1974 care interzicea circulatia juridica a terenurilor din intravilan si stabilea ca ele puteau fi dobandite doar prin mostenire legala.

    Pe 31 decembrie 1989, prin Decretul-lege nr.9/1989, aceiasi criptocomunisti au abrogat articolul din Legea nr.59/1974 care interzicea vanzarea de terenuri agricole si stabilea ca ele puteau fi dobandite doar prin mostenire legala.

    Practic, intre 1974-1989, romanii nu aveau voie sa realizeze operatiuni juridice cu terenuri, interdictie motivata ideologic pe ideea ca nimeni nu putea obtine venituri altfel decat din munca, si, in niciun caz, din operatiuni speculativ cu cel mai de pret (si atunci) bun imobiliar: terenul.

    Cele doua acte normative ale noii puteri contineau multe alte masuri, mult mai spectaculoase din perspectiva efectelor de inlaturare a trasaturilor vechiului regim, asa incat, cele doua abrogari de legi, prin care se dadea liber la comertul cu terenuri, au fost trecute cu vederea de publicul neinitiat in sfera juridica.

    In concluzie, la final de impuscaturi pe strada si de an 1989, ce putea fi mai de Dreapta decat liberalizarea vanzarii de terenuri? Dorita cu putere de oameni fara figuri si fara nume, dar cu apetenta pentru piata libera, si pusa imediat in practica de doi tipi (Ion Iliescu si Petre Roman) a caror adevarata credinta ideologica nu cred ca o cunoastem precis nici astazi.

  3. Poate că sună deplasat ce spun, dar m-am gândit la faptul că PSD-ul şi PNL-ul ar fi de dreapta, iar PDL-ul de stânga. Am tot citit de paradoxul „dreptei” româneşti care votează cu socialiştii şi promovează idei legate de modernizare, progres şi descurajează privatizările; analog şi pentru „stânga”, aşa că m-am gândit ori fiecare partid se cataloghează într-un fel anume prin raportarea la celălalt ca într-o situaţie de tipul: „Cine a fost primul: oul sau găina?”, ori privim lucrurile dintr-o perspectivă nu foarte aplicată la scena politică autohtonă. Conservatorismul e de mai multe feluri – tradiţional, moral-etic şi moderat, cu înclinaţii reformiste.

    Din punct de vedere economic şi ideologic, noi avem o tradiţie etatistă şi creştin răsăriteană, cu un discurs social puternic, care a înlocuit tradiţia de tip boieresc, în care un grup de familii de mari prorietari de pământuri controlau spectrul politic. Că tradiţia e veche din 1938, 1918 sau dintr-o perioadă mai timpurie, prea puţin contează. Apoi, dacă ne gândim la reforme, „formele fără fond” sunt încă prezente şi aici vă amintesc că spre deosebire de PDL şi discursul său reformist, mare parte din ce a realizat s-a cam diluat după pierderea guvernării. Pe de altă parte, ambele Constituţii post-decembriste au fost iniţiate de PSD, în care vedem transformări progresive, dar numai odată cu apariţia unor presiuni externe şi interne şi apariţia unor contexte politice diferite (de genul prăbuşirii U.R.S.S. – 1990-1991, asocierii la U.E. – 1995, stabilizării economiei – 2000-2002, intrării în NATO – 2004), ceea ce arată înclinarea partidului spre o formă de conservatorism tradiţional, inspirat mai degrabă din experienţa de peste şase decenii cu regimuri autoritar-totalitare şi etatiste, de asemenea naţionaliste, xenofobe şi de un populism agresiv.

    În concluzie, noi am avea o dreaptă, în nici un caz de tip occidental, nici pe departe conservatoare moral-etic, iar în ceea ce priveşte micii întreprinzători, singura lor speranţă ar fi în PNR (poate singurul partid conservator tipic) şi nu în altă parte.

  4. De ce inevitabil intelectualii români au o concepție a societății care trece prin filtrul unor ochelari ideologici polarizanți gen dreapta sau stânga?

    Și nu sunt capabili să utilizeze concepte de psihologie socială.

    Citisem articolul excelent al doamnei Raluca Alexandrescu care spune lucrurilor pe nume și am avut o relevație.

    În România creativitatea și imaginația sunt omorâte social la primele manifestări, că vorbim de familie, școală, programe.

    În timp ce țările care dezvoltă caută noi alternative sunt eduațional și social structurate ca să încurajeze autonomia intelectuală a copiilor, contactul cu diversitatea opiniilor (și filtrarea lor în funcție de binele colectiv).

    Nu sunt convins că o evoluție e asigurată de spectrul politic al societății, doar urmărind personajele de pe scena politică. Singura șansă, ar fi întoarcerea masivă a emigrației la un moment dat, care ar pune presiune pe conceptele mentale cu care operează social un om în România. Lucru însă improbabil.

    Cei mai noi politicieni prezentați ca și speranța vie a reînoirii sunt de fapt demagogi, fără substanță a discursului a căror program și acțiune politică se rezumă la niște articole sau postatul unor fotografii modificate în Photoshop, având ca temă evident opoziția politică.

    E de preferat uneori pragmatismul material a unui Vanghelie soldat cu realizări concrete vs vorbăriei sterile a unei cohorte de intelectuali hrăniți la sânul ortodoxismului, cu aceleași idei desuete.

    • Completare: Creativitatea si imaginatia sunt omorate social la primele manifestari… iar la un examen scolar in care se da un exercitiu de imaginatie, lumea sare in sus.

    • „E de preferat uneori pragmatismul material a unui Vanghelie soldat cu realizări concrete vs vorbăriei sterile a unei cohorte de intelectuali hrăniți la sânul ortodoxismului, cu aceleași idei desuete.”

      Si care sunt realizarile concrete ale lui Vanghelie? Ati trecut recent prin sectorul 5 al Bucurestiului, mai ales asa, pe la periferie, sa vedeti ce e acolo?

      Sa nu fiti de acord cu autorul, e una. Dar sa considerati, simplist, ca singura alternativa la ce propune dumnealui e „generatia politica Vanghelie” asta e deja alta.

      • Sensul frazei mele, este altul.
        E o comparație între succesul real politic a unor oameni gen Vanghelie, Becali care au un anumit simț practic exploatează psihologia maselor vs intelectuali rupți de realitate, care trăiesc într-o ideologie complet desuetă, ignorând evidențele. Practică vs Teorie.

  5. La noi nu s-a dus si nu se duce o lupta intre Stinga si Dreapta.
    A fost si este o lupta intre cei care au furat de au rupt, au devalizat tara, vor sa fure in continuare si sa scape de puscarie (pe de-o parte) si cei care vor democratie, stat de drept, libertate, respectarea legilor si pedepsirea infractorilor (pe de alta parte).
    Cei din prima tabara, tabara coruptilor si infractorilor, dupa ce au furat miliarde de euro, cu spectrul puscriei in spate, si-au permis cele mai abjecte mijloace de propaganda, dezinformare si manipulare, cele mai perfectionate metode de fraudare a alegerilor.
    Citi oameni corecti, cinstiti, seriosi, competenti, incoruptibili, in afara oricaror banuieli, pentru ca nu isi propun sa cistige alegerile ca sa fure si nu se simt amenintati pentru acte de coruptie, au fost dispusi si sunt dispusi sa candideze din partea Fortelor de Dreapta, pentru a fi atacati, calomniati, injurati, terfeliti, chiar agresati de derbedeii, huliganii, coruptii, infractorii, plagiatorii, repetentii si nulitatile care sustin usl-ul ?
    Propunere :
    Hotii, coruptii, infractorii, derbedeii, repetentii si plagiatorii din pnl si PDL trebuie sa formeze noul pnl, care sa se alieze cu psd-ul si cu pp-dd-otv-ul.
    Ceilalti membri PDL si pnl, cei cinstiti, corecti, patrioti, competenti trebuie sa formeze noul PDL, care sa se alieze cu PMP-ul, cu FC-ul, cu PNTcd-ul, cu NR-ul, cu PER-ul.
    Daca majoritatea electoratului va vota coruptii si infractorii din jurul psd, nu avem ce face.
    Dar nu sunt atit de multi retardati care sa-i voteze.
    Acum, cei circa 90 la suta corupti din psd si pnl se bazeaza ca si in celelalte partide sunt circa 10 la suta corupti, iar electoratul crede ca nu conteaza cine cistiga alegerile, pentru ca toti ar fi la fel.
    Nu sunt toti la fel.
    Nu este acelasi lucru daca intr-un partid sunt 90 la suta infractori, sau doar 10 la suta.
    Nu exista partide cu 100 la suta oameni cinstiti, corecti, patrioti, incoruptibili, in afara oricaror banuieli.
    Trebuie sa inteleaga toata lumea ca psd-ul si usl-ul nu reprezinta Stinga, ci ii reprezinta doar pe marii corupti si marii infractori, care au devalizat tara, care au dat o lovitura de stat, au fraudat masiv alegerile si referendumul, au obstructionat justitia, i-au favorizat pe infractorii din usl si au indobitocit electoratul cu minciuni, calomnii, dezinformari, intoxicari si manipulari

  6. Domnule Maci, îmi pare rău, trebuie să vă resping pesimismul bizar, retroactiv, cu care judecaţi „intensia” dreptei partinice româneşti.

    1. In primul rând…intensia. Când vorbiţi de dreapta e musai să o legaţi de CAPITALISM, iară nu de cavalerism. Liberalismul este o realitate istorică, nu basm cu prinţişori. Este o gravă eroare să persistaţi in conectarea dreptei cu abstracţiuni din genul filozofic -loialitate, onestitate-, in loc să o definiţi prin trăsăturile sale general valabile in raport cu norma de drept. Dreapta este despre piaţa liberă -asta se conservă, nu o tradiţie obscură-, despre ordinea proprietăţii private -altă chestiune care trebuie conservată acolo unde a dominat vreme de secole-, despre libertatate contractuală, despre protejarea capitalului privat in faţa expansiunii statului in economie. Restul -credinţă, cultură, morală, educaţie- sunt secundare, sunt o temelie fără de care capitalismul nu poate dura. Dreapta poate fi foarte bine progresistă atunci când mediul in care se naşte este unul dominat de autoritarism, patriarhalism, imobilism social. Dreapta poate fi elitistă in opinii, dar democratică in fapte. Iată de ce…

    2. Noi am avut nu unul, ci 2 mari partide de dreapta in România modernă. Atât Partidul Conservator, cât şi cel Liberal au fost grupări de dreapta, cât se poate de progresiste in comportamentul guvernamental. Ambele partide ce au alternat la putere intre 1866 şi 1918 au promovat valorile capitalismului, ale pieţei libere, ale economiei pe baze contractuale. Regele -oricât de pornit pe modernizare ar fi fost- nu ar fi realizat nimic fără aceste 2 mari echipe de oameni politici care să-i susţină eforturile, ba chiar să i le potenţeze. Nu idealizez aceste partide, exista şi pe vremea aia corupţie cu carul, contracte dubioase cu statul, asocieri oculte cu mize infracţionale, dar, mai bine să ne uităm la cifre. Ele atestă transformarea extraordinară a României.

    a) Prin reforma agrară din 1864 au fost împroprietăriţi peste 512.000 ţărani, cu o suprafaţă totală de 2 milioane hectare, revenind aproape patru hectare pe familie. În urma acestui act, proprietatea ţărănească reprezenta 30% din suprafaţa ţării, cea moşierească 60%, iar cea a statului 10%. Au urmat noi legi funciare in 1866, 1868; 1872; 1875; 1880; 1884; 1903. Astăzi, in inerţia ideologiei comuniste, o seamă de intelectualii judecă acest fenomen in aceeaşi termeni negativi considerînd că reformele agrare au fost un soi de instrument al clasei aristocratice ce urmărea reintroducerea iobăgiei. In realitate vorbim de debutul capitalismului in agricultura României -acesta fiind cel mai important sector al economiei noastre din acele vremuri. Prin reformă ţăranii au fost transformaţi peste noapte in deţinători de capital. Dar, in majoritatea lor fiind proşti, fricoşi şi risipitori, s-au dovedit a fi incapabili să fructifice beneficiul normei pozitive şi, in loc să intre pe piaţă ca jucători cu drepturi depline, şi-au băut redevenţele in cârciumi şi apoi s-au pus pe răscoale. Dar o minoritate de ţărani a reuşit totuşi să depăşească handicapul lipsei de capital lichid şi să evolueze către postura de fermier – proprietar de gospodărie lucrativă, orientată spre obţinerea profitului. Violenţele şi turbulenţele sociale cauzate de leprele de ţărani ingraţi se intorceau in mod paradoxal impotriva consătenilor lor mai harnici, mai vrednici, implicit mai înstăriţi. Starea de conflict era amplificată de agitatorii socialişti ai momentului. In loc să se descurajeze, elita poltică românească -eminamente de dreapta- a continuat să persiste cu reformele agrare şi cu cele ale educaţiei. Şi, incet-incet, au reuşit să impulsioneze apariţia unei burghezii agrare in România. Aceştia erau fermierii cu exploataţii medii şi mari pe istoria comunistă îi batjocoreşte numindu-i latifundiari.
    „Structura funciara în Vechiul Regat (Moldova si Muntenia) în anul marii rascoale taranesti din 1907 reflecta faptul ca 77,2 % din numarul exploatatiilor agricole erau sub 5 ha, detinând doar 25,8 % din suprafata arabila, în timp ce 22,8 % din numarul exploatatiilor erau mai mari de 5 ha, ponderea acestora în suprafata arabila fiind de 74,2 %.”
    Intre 1864 şi 1907, cu toate sincopele şi dificultăţile [legate mai ales de publicitatea imobiliară şi de starea deplorabilă a intabularilor] piaţa şi-a jucat rolul: a triat secăturile şi a îmbogăţit proprietarii vrednici şi cumpătaţi.
    „În acel an 5375 proprietari latifundiari detineau 48,7 % din suprafata arabila a Vechiului Regat (în cifra absoluta 3 810 352 hectare) ponderea lor fiind sub 1 % din numarul exploatatiilor totale (mai precis 0,56 %).”
    Dar o fermă de 700 de hectare cu greu poate fi caracterizată drept moşie de tip feudal. In fapt, 700 de hectare, la productitatea muncii din epocă, produce venitul unei ferme de dimensiuni medii de astăzi [100-200 ha].
    b)Reforma agrară din 1918-1921. Abia această reformă poate fi suspectată de populism de stânga. Dar a fost necesară, căci, fără promisiunea împroprietăririi niciun ţăran nu şi-ar fi riscat viaţa in războiul de întregire. Au fost expropriate 6 milioane de ha. In urma reformei creşte brusc numărul fermelor mijlocii şi creşte şi suprafaţa medie a gospodăriilor agrare aşa-zise de subzistenţă de la 4,4 ha la 4,9 ha.

    Nu ştiu cum cineva poate caracteriza astăzi starea acelor ţărani -deja obişnuiţi cu piaţa, cu creditul, cu dobânzile, cu escrocii şi speculatorii inerenţi, cu investiţiile şi tehnologia cea nouă- ca fiind „la limita sărăciei”. In fapt, mai bine de 80% din ţărănime -ce reprezenta 80% din populaţie- deţinea o fermă PROFITABILĂ in anul de graţie 1939 [nu este relevant şi nici corect să luăm anul 1948 ca reper istoric pentru starea naţiunii, afectată, după cum se ştie de un război devastator, de un regim fascist, de pierderi teritoriale, de politicile guvernării bolşevice ce debutase in 1946, de jafurile acestora şi de ocupaţia militară sovietică]. Aşa se explică de ce in plin război incă se trăia bine in România, de ce Germania a ţinut cu dinţii de alianţă, de ce nu se murea de foame [foametea a inceput abia după război când socialismul a năvălit in ţară şi s-a instăpânit pe piaţa produselor agricole]. Să ne-nţelegem: standardul 1939 nu trebuie apreciat după standardul traiului confortabil din 2014. Fără o analiză ancorată in context nu putem trage concluzii asupra stării economice a ţărănimii interbelice. E drept, mare parte din ţărani incă trăiau in locuinţe compuse din una sau două odăi, nepodite, pavate cu lut şi paie, dar asta nu insemna că erau săraci, ci că aveau alte priorităţi ce necesitau orientarea capitalului in alte direcţii: creşterea suprafeţei lucrate, mărirea şeptelului, achiziţia de unelte, irigarea pământurilor aride. Aşa se face că intr-un oarecare sat din Ardeal la venirea comuniştilor un sfert din populaţie deţinea tractoare şi alte utilaje de mecanizare. O parte din tractoare au fost achiziţionate din banii obţinuţi de rudele mai tinere ale gospodarilor, bărbaţi trimişi la muncă in America. Spre deosebire de vremurile prezente, acei destoinici şi neobosiţi ţărani plecaţi la muncă in Occident au strâns acolo capitalul cu gândul de a se-ntoarce şi de a-l investi pe meleagurile natale. Din cele aproximativ 600 de case, cel puţin 400 erau construite din cărămidă, iar restul din lemn. Locuinţa din chirpici -atât de iubită de tradiţionaliştii de azi- dispăruse cu desăvârşire. Iată de ce aceşti chiaburi nu i-au primit tocmai bine pe comunişti, iată de ce, la auzul reformei comuniste, la auzul pretenţiilor de rechiziţionare şi cooperativizare, aceşti chiaburi şi-au ingropat tractoarele, şi-au distrus livezile, şi-au ascuns recoltele, şi-au ucis animalele şi, dacă mai trecea puţin timp, poate şi-ar fi otrăvit şi fântânile. Dar nu au apucat. căci au fost ridicaţi şi aruncaţi in puşcării.

    Chiaburii ăştia care se ţineau cu dinţii de averea lor şi preferau s-o distrugă decât s-o cedeze gratuit unor bandiţi guvernamentali erau adevărata pătură de mijloc a României, şi nu erau deloc puţini, erau milioane, erau 80% din populaţia ţării. Se sacrificaseră câteva generaţii pentru a prinde cheag, luptaseră pentru statul de drept, munciseră pe brânci vreme de decenii pentru a acumula capital, iar atunci când lucrurile incepeau să meargă au fost doborâţi şi decimaţi de oastea scursurilor invidioase recrutată de agenţii uniunii sovietice. Chiaburii erau de dreapta, scursurile de stânga. Dreapta îşi dorea legi care să-i garanteze proprietatea şi să-i protejeze contractele incheiate liber, stânga râvnea la bogăţiile cetăţenilor de dreapta, strânse prin muncă, eforturi de durată, economisire şi sacrificiu personal. Stânga hoţilor cu ştaif ideologic a venit in 1944 călare pe tancuri şi nu a plecat nici astăzi de la putere, căci nici astăzi nu vrea să dea pământurile înapoi ţăranilor, nici astăzi nu şi-a retras zapcii de pe domeniul privat şi nici astăzi nu catadicseşte să definitiveze lucrările de cadastru, ba chiar pune piedici in continuare in calea tranzacţiilor civile instituind o protecţie absurdă şi mincinoasă in a gliei strămoşeşti in faţa „invaziei” străinilor.. O lege bolşevică ce instituie iarăşi dreptul de preempţiune al statului asupra terenurilor agricole se aplică astăzi in România [tot mai] socialistă. Cine este dreapta astăzi? Simplu: orice om politic care se opune din răsputeri public acestei legi ce leagă ţăranul de pământ transformându-l in iobag al statului şi al latifundiarilor săi roşii.

    • Va multumesc pentru observatii, pentru date si pentru toata atentia pe care ati acordat-o textului meu. E un lucru aspra caruia sunt de acord cu D-voastra: individualismul taranului roman. Nu as putea spune insa daca – din punct de vedere istoric – a fost ceva mai curand bun sau mai curand rau. A fost bun in masura in care a reprezentat cea mai puternica linie de rezistenta impotriva comunismului in Romania. Nu intamplator „victoria socialismului” e definitiva abia o data cu incheierea colectivizarii, in 1962. Practic, din acel moment, societatea este redusa la o masa de manevra si la „materia prima” a noilor industrii. Pe de alta parte, tot individualismul acesta rural face cu neputinta agregarea taranilor in asociatii (recomandata de Dimitrie Gusti) care ar fi declansat cresterea productivitatii agricole si, implicit, modernizarea rurarului. Taranul nu e de stanga sau de dreapta, el e traditionalist, traieste pe un tipar ancestral pe care-l considera imuabil si nu vrea sa-l schimbe. Nici macar prin castig. Stiti ca aceasta a reprezentat o problema pentru economistii interbelicului: faptul ca logica clasica a capitalismului – munca – castig – mai multa munca – mai mult castig – nu functiona in zonele rurale din Estul Europei. Aici oamenii preferau sa lucreze cat sa-si acopere necesarul existentei, dar peste acesta nu intelegeau sa-si sacrifice timpul. (referinta mea e la cursul interbelic de „sociologie rurala” a lui George Em. Marica care-i citeaza pe Sorokin si Znaniecki pentru spatiul estic si pe Gunther pentru cel germanic). Mi se pare – dar o spun cinstit: nu sunt un bun ciunoscator al istoriei economice – ca, in esenta lui, capitalismul este un fenomen urban si legat de industrializare. Am impresia ca, in Occident, burghezia urbana a reprezentat parghia de care s-au folosit monarhii pentru a destabiliza puterea marilor seniori feudali. La noi, din pacate, aservirea feudala (pe care o denunta Gherea) se perpetueaza pana cel putin in 1922 (daca nu – cu ajutorul crizei, al razboiului si al neo-iobagiei comuniste – pana in 1990). Exemplul chiaburilor transilvaneni (care erau, cum bine a vazut Culianu, impregnati de cultura latina, apoi de cea calvina, de experienta germana si, de la un moment dat, americana), nu stiu daca acest exemplu e edificator pentru intreaga noastra taranime (George Geacar a facut o interesanta amnaliza asupra incapacitatii de adaptare la lumea timpului sau a lui Ilie Moromente). Cat despre conditia acestei taranimi, cred totusi ca nu era de invidiat. In 1938 eram pe primul loc in Europa (din 20 de tari) la rata mortalitatii, a mortalitatii infantile, a analfabetismului, pe penultimul loc la productivitatea muncii (desi aveam cea mai mare rata a populatiei active!), tot pe al doilea loc in ceea ce priveste populatia agricola (ne depasea de fiecare data doar Bulgaria), pe antepenultimul loc la productia de cereale (cea mai importanta a tarii) si tot pe antepenultimul la valoarea caloriilor consumate pe cap de locuitor. (Datele le am din „Economia Romaniei in context european”, coordonator prof. Gheorghe Dobre, Editura Fundatiei Stiintifice „Memoria Oeconomica”, Bucuresti, 1996 coroborate cu Bogdan Murgescu – „Romania si Europa. Acumularea decalajelor economice (1500 – 2010)”, Editura Polirom, 2010.) In 1940 „Revista de Igiena Sociala” (condusa de profesorul George Banu) publica un numar masiv – de aproape 1000 de pagini! – depre „Problemele sanitare ale populatiei rurale din Romania” care prezinta o situatie dramatica a situatiei satului in intreaga tara. Iar taranii romani atemporali din albumul editat de Kurt Hielscher la Brockhaus in 1933 (reluati intr-o intreaga iconografie a rurarului) sunt nu doar locuitori ai unor case de lemn si de pamant, ci si – aproape toti – desculti. Nu neg ceea ce spuneti D-voastra, dar – personal – nu cred ca Romania se putea lauda, in 1938 sau 1948, cu o clasa de producatori agricoli capitalisti. Ca ar fi putut evolua catre asa ceva daca nu ar fi lovit-o comunismul, e foarte probabil. Dar n-a fost sa fie. Din pacate comunismul a maturat totul, distrugand deopotriva ceea ar fi fost anihilat de dezvoltarea fireasca a satului si realitatea pozitiva (cu oamenii ei) pe care aceasta dezvoltare s-ar fi putut construi. Si a lasat in urma lui deopotriva o catastrofa economica si una umana.
      Dar teza mea se referea mai curand la viziunea pe care modernitatea romaneasca o are asupra statului si a rolului acestuia in societate. Nu proprietatea e problema (ea nu e nici astazi), ci felul in care aceasta poate fi facuta rentabila si, implicit, poate deveni nucleul unei autonomii fata de arbitrariul statului. Mi se pare ca acestea sunt revendicarile liberalismului clasic occidental. Ori impresia mea (pe baza lecturilor, in particular a cursurilor – litografiate – de istorie moderna a Romaniei din anii ’30 ale lui C. C. Giurescu) este aceea ca am avut parte de la inceput, de pe vremea lui Cuza, de uns stat hipertrofiat – cu angajari generoase, ale fiecarui partid aflat la putere – care si-a asigurat continuitatea printr-o supraexploatare a mediilor productive, in vreme ce proclama reforma radicala a societatii. Eu as numi acest tip de guvernare „stanga feudala”. Mi se pare ca, intr-un fel sau altul, o reeditam si in prezent. Vernisul aristocratic (sau avangardist) al unor elite (pe care le asimilam, metonimic, cu intreaga societate) ne face sa uitam o problema structurala a lumii noastre. Cred ca aceasta e aceea a trecerii de la proprietate la prosperitate. Abia cea din urma ne poate da o idee asupra dreptei autentice.

      Multumindu-va inca o data pentru completarile care intregesc textul meu,

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • Domnule Maci, vă mulţumesc pentru răspunsul amabil şi generos. Constat că persistaţi in pesimismul retroactiv. Să nu vă fie cu bănat, dar dacă folosiţi Gherea ca sursă de informaţie asupra stării ţărănimii in epocă o să vă dea intotdeauna cu minus. in opinia mea alde Gherea îs maculatură, nici nu merită pomeniţi darmite citiţi.

        Nu vă împărtăşesc nici opiniile asupra capitalismului. Nu găsesc că ar fi in esenţa capitalismului mediul urban. Mediul este doar ceea ce spune cuvântul: un spaţiu in care se poate dezvolta sau nu piaţa liberă. Există destule oraşe puternic industrializate şi pornite pe calea capitalistă -ce ţine de natura umană, nu de invelişul urban al individului- oraşe ce s-au prăbuşit lamentabil in momentul in care s-au lăsat îmbrăţişate de forţele colectivismului -partinic sau sindicalist. Detroit este cel mai recent exemplu. Industrializarea, aşadar, nu este o garanţie pentru durabilitatea construcţiilor capitaliste. Capitalismul este parte din natura noastră, tocmai de aceea nu pot să cred că a existat cândva, undeva vreo „victorie a socialismului” in afară poate de un nume de bulevard. Socialismul nu poate fi victorios pentru că este contrar naturii umane. Toate formele de socialism au colapsat şi au lăsat in urmă milioane de victime, inclusiv dintre cei ce credeau in el. Asta este victorie? măcelul şi foametea generalizate sunt semnele victoriei?

        Nu pot să achiesez nici la remarcile asupra individualismului ţăranului român, oricât de fundamentate teoretic ar fi. Practic ţăranii români s-au dovedit de-a lungul istoriei capabili de forme de asociere ce depăşesc orice grup intelectual. Argumentul este simplu: din moment ce la cumpăna veacurilor 19 şi 20 ţărănimea reprezenta incă mai bine de 90% din populaţie cum anume vă imaginaţi că ar fi putut apărea şi rezista un stat naţional român fără solidaritatea acestor mase enorme de ţărani, aşa săraci şi dispreţuiţi cum erau de anume elite false, fără disponibilitatea ţăranului de a-şi oferi viaţa pentru o abstracţiune se semnifica tocmai spiritul asocierii de tip modern? Partidele vremii îşi trăgeau seva din această ţărănime hulită, tocmai de aceea s-au dovedit a fi mai democratice, mai moderate in expresie, mai cumpătate in activitatea de parazitare a bugetului public decât majoritatea corespondenţilor europeni. Urmăriţi radicalismul rasial occidental din interbelic şi comparaţi-l cu cele mai vehemente mişcări naţionaliste de la noi. ai noştri ţărani pare că au respins asocierile intru crimă şi au preferat alt soi de asocieri, mai frivole probabil, dar sigur mai umane. Aş putea, şi asta ca ateu, să vă ofer sute de istorii despre societăţile civile -permise de codul civil- din mediul rural ce au avut drept scop ridicarea de biserici, clădirea unor fântâni publice sau intreţinerea unor drumuri comunale, dar…de ce să mergem in istorie. Mai bine căutaţi vă rog informaţii despre sătenii din Marginea. Citiţi, dacă aveţi timp şi bunăvoinţă, despre eforturile acestor ţărani români de a ridica bunuri de folos public, fără ca munca lor să aibă vreo recompensă imediată in afara utilizării bunului respectiv. Civilitatea nu este nici ea un element chintesenţial al urbanităţii.

        Îmi vorbiţi despre statistici. Păi..nu ştiu cum să vă spun mai frumos…dar indicatorii aceia nu demonstrează nimic. Mortalitatea infantilă nu are legătură cu sărăcia ţăranului, ci cu incapacitatea statului de a impulsiona dezvoltarea serviciilor de sănătate in mediul rural, precum şi cu influenţa nefastă a unor instituţii precum biserica ortodoxă. Fenomenul este cât se poate de actual. Se poate rezolva iute, printr-o lege bună care să permită instalarea facilă a medicilor la sate, care să ofere posibilitatea instituirii tarifului zonal, care să permită plata in natură a serviciilor medicale, care să debirocratizeze medicul de familie, să şcolarizeze moaşele şi să clarifice regimul acestei profesii. Despre igienă…ce să mai vorbim. Păi la curtea Regelui-Soare se defecau aristocraţii pe culoare, in spatele draperiilor. Să însemne oare că erau sub un regim de austeritate?

        Vă îndoiţi că ar fi existat o burghezie rurală, orientată către profit şi acumulare de capital, in interbelic şi chiar inainte de WW1. Dar tocmai v-am arătat că micile gospodării deţineau in medie 5 ha de pământ. Cum credeţi că se putea exploata o suprafaţă mai mare de 5 ha dacă ferma nu era orientată către profit? dacă ţăranii nu ar fi produs pentru comercializare ar fi murit de epuizare, nu de foame, şi ar fi fost obligaţi să-şi vândă o mare parte din pământ, ar fi păstrat strictul necesar -1 ha pentru 1 cap bovină şi 1000 mp pt grădină. Şi nu numai in Ardeal, ci şi in mari părţi din Moldova, in Oltenia, in Banat. V-am explicat că aceşti ţărani au fost capabili să-şi achiziţioneze tractoare. Cu ce credeţi că alimentau tractoarele? Insist asupra acestor suprafeţe. 5 ha cu greu se pot lucra de către o singură familie, lipsită de mecanizare, şi in condiţiile unei productivităţi scăzute datorate inapoierii. Şi totuşi, aceste exploataţii au existat, au rezistat, au fost din ce in ce mai numeroase, şi au dat de mâncare la 15 milioane de oameni şi au mai şi exportat. Asta inseamnă că aceşti burghezi agrari şi-au permis să achiziţioneze şi mână de lucru. Da, aveau angajaţi şi, având in vedere dimensiunile unor ferme, nu era vorba numai de zileri, ci de muncitori agricoli permanenţi. Să înţeleg că acel chiabur care are 5 ha şi 5 angajaţi s-a transformat de fapt intr-un soi de feudal modern, in optica dumneavoastră? Dacă cei 5 angajaţi lucrau la negru -asta era regula- să însemne oare că burghezul feudalizat i-a transformat pe aceştia in iobagi? Eu zic că nu. Eu zic că nu era nicio neoiobăgie şi că cei care criticau situaţiunea deplângând starea zilerilor o făceau de pe poziţii partizane, ideologice. Un ţăran care achiziţionează un asemenea volum de servicii este un capitalist, unul conştient de valoarea sa şi de valoarea timpului său, un patron care, prin utilizarea minţii şi a activelor sale agrare obţine plus-valoare şi este hotărât să îşi crească afacerea, să-şi perfecţioneze resursa umană, să se industrializeze. Şi toate acestea s-au intâmplat. Nu este poveste, iar chiaburii nu erau o minoritate, ci grosul populaţiei rurale, că d-aia au avut comuniştii de furcă cu cooperativizarera de a trebuit să bage sute de mii in puşcării. Săracii erau putorile, leprele, imbecilii, toţi marginalii aceia care se puiau prin coteţe insalubre şi-şi ucideau pruncii de ieşea media mortalităţii infantile aşa ridicată şi dintre care au fost selectaţi liderii pcr. Şi mai târziu, din scursurile astea s-a creat aparatul de stat, iar apoi nomenklatura, iar astăzi partidele-aşchii-de-pcr.

  7. Excelenta analiza domnle Maci, multumesc mult ! Va caut articolele si le citesc intotodeauna cu mare interes .O oradeanca dezradacinata .

  8. Nu stiu daca aveti de-a face cu un creuzet de lucruri atat de dificil de calificat in perioada pre-/ inter-belicului romanesc, Keith Hitchins de ex utilizeaza schema formelor fara fond pentru a diferentia intre conservatori si progresisti, dreapta si stanga (as putea spune mai curand intre doua forme de dreapta, una autohtonista sau conservatoare si latifundiara, celalalta progresista si europenista sau industriala). Pre-/ inter-belicul romanesc e marcat mai curand de absenta stangii socialiste, pe care o aveti, dincolo de texte, in cateva aparitii tranzitive ale PSDR si PSD mai tarziu. E extrem de interesanta lipsa ei de succes in epoca, in orice caz ne spune cateva lucruri despre proletariatul pauper de atunci: un proletariat urban/industrial nesemnificativ (proletariatul de facto al stangii socialiste) si un proletariat rural de masa: ultimul, desi pauperizat si adus la capatul rabdarii in 1907, n-a fost niciodata sensibil la ideile stangii (nici nu avea cum, intre sociologia satului devalmas si colhozul sovietic distanta cred ca se putea masura inca in ani lumina). Nu cred, ca sa nu mai lungesc vorba, ca principalul mostenitor al partidului conservator dupa razboi, PN/ PNT, putea fi ‘asociat’ cu vederile stangii socialiste in perioada interbelica (chiar daca era vazut ca o a treia cale). Daca dreapta de azi arata asa, tine mai curand de ceea ce s-a intamplat dupa razboi, in special cu zonele care au fost cel mai refractare la ideile stangii: proprietatea taraneasca. Distrugerea proprietatii taranesti si transformarea tarii intr-un santier sub comunisti mi se pare mie decisiva in ‘schimbarea la fata’ si/sau in aerul cosmopolit al acestor imbogatiti (de dreapta) si/sau in esecul dreptei romanesti post-decembriste de a adopta o linie neo/conservatoare (nu stiam care e treaba cu dreapta la inceputul anilor ‘90, dar aveam pamanturi si case de luat inapoi –PNTCD e in mod bizar marele perdant al acestei perioade cand ar fi trebuit dimpotriva sa fie marele castigator); nu intamplator partidele liberale (neoliberale) au tendinta de a fi mai puternice peste tot unde am avut de-a face cu experiente comuniste/socialiste puternice (ce penibili sunt cand vorbesc de Coposu).
    Altminteri salutar textul dvs
    Toate cele bune

    • 1. Imbogatitii „de dreapta” nu sunt de dreapta, ei sunt de stanga in masura in care au facut avere pe seama statului, care si-a asumat sarcini productive in loc de a se limita la cele de coordonare-interventie in plan social si de prevenire a exceselor monopoliste.

      2. Partidele actuale „de dreapta” nu sunt nicicum de dreapta: astept decl;aratii ferme privind sustinerea IMM-urilor, reducerea poverii fiscale si liberalizarea pietei muncii. Desigur, asta ar duce la reducerea „bazinului electoral” dar nu poti face omleta daca nu spargi oua :)

      3. Taranul roman nu beneficiaza de niciun serviciu din partea statului (exceptie cei care obtin fonduri UE), prin urmare impoziterea productiei acestuia este abuziva – mai ales daca este facuta in regim pausal – si (evident) denota o politica de stanga. Asrept inca partidul „de dreapta” care sa deal liber micului comert intre gospodarii – daca nu stiti, acesta se intampla si astazi, doar ca nu este „vizibil” pentru fisc.

      In rest, cand va aparea un partid care sa nu-mi ia 70% din rezultateloe muncii pentru a subventiona… pe cine vreti, numai pe mine nu, mai stam de vorba. Pana atunci, sunt toate de stanga, mai mult sau mai putin moderata!

  9. Sunt intr-o dispozitie rautacioasa astazi…. :-)).

    Domnule Maci, am apreciat si apreciez preocuparea Dvs, pentru educatie si invatamant, au fost dezbateri interesante pe aici pe articolele Dvs. in acel domeniu.

    Va inteleg si aplcarea spre politica (toti o avem).

    Dar dati-mi voie sa nu citesc acest articol, ca un indemn da a va intoarce la educatie, Acolo sunt putini. In politica sunt multi. Poate va mai ganditi. Nu va suparati pe mine.

  10. Draga domnule Maci,

    mie mi-a placut foarte mult – felicitari !!! – articolul dumneavoastra, cum dealtfel toate celelalte. Spre deosebire de domnul Dedalus eu cred, ca atata timp cat scrieti bine, puteti scrie despre orice. Eu astept cu interes articolele viitoare.

  11. personajele grotesti care populeaza scena politica sint progeniturile activistilor de odinioara. sleahta de neispraviti, scursura societatii de ieri se erijeaza in farul calauzitor al lumii de azi. nu vad alta solutie decit dizolvarea parlamentului rusinii si interzicerea ocuparii de functii publice a tuturor trepadusilor care au infestat spatiul politic din 89 incoace. e nevoie de un alt moment initial (t0) care sa aseze societatea romaneasca pe criteriul valorii si competentei. altfel obscenitatea numita democratie romaneasca si alternanta „stinga” / „dreapta” cu partidul de „dreapta” mereu in opozitie va continua indefinit (sau mai bine zis pina la depopularea sau zombificarea totala a tarii)

  12. Multumesc domnului Maci pentru articol si mai ales pentru comentariile generate. Cred sincer ca exact ca si in zilele noastre taranimea de atunci ar fi progresat mult mai repede daca nu ar fi fost o clasa politica corupta, pradatoare, incompetenta (cu putine exceptii) si care voia moarta capra vecinului.

  13. Incercarea autorului de a justifica inexistenta dreptei de azi printr-o asa zisa inclinatie nativa spre stanga a poporului roman e o diversiune intelectualo-comunista. De ce sa ne ascundem dupa deget? Intelectualii romani au fost primii care au tradat poporul roman prin adoptarea comunismului ca idee inovatoare si egalitarismul ca religie. Ati uitat ce zicea Sadoveanu ? ” Lumina vine de la rasarit”. C.D. Gherea e sursa dumneavoastra de informatii pentru starea taranului roman in peroada interbelica ? ? E ca si cum ati cita din cartile si articolele lui Goebbels pentru a argumenta „decadenta” si coruptia evreilor din Germania in 1933. ..

  14. Dintr-o zona devenita (nu fara interese inalte) exemplu de coruptie, lene, prostie, inapoiere etc. – ma refer la Vaslui – confirm intrutotul postarile lui @euNuke de mai sus.
    Diferentele fata de acel nenumit sat ardelean nu sunt de substanta. In sec 19 si prima jumatate a sec 20 oamenii din zona (ma refer cu precadere la fosta regiune Covurlui, nu exclusiv la teritoriul de azi al Vasluiului) erau mai saraci decat cei descrisi de @euNuke, in principal din motive geografice/naturale. Insa tipologia umana era exact aceeasi, magistral descrisa de preopinent, la fel ca si evolutia taranimii. Cu atat mai mult cu cat oamenii locului se revendica inca de la vechii razesi, aveau pamantul lor si putina-spre-deloc nevoie de pomana autoritatilor.
    In particular, „la mine” nu s-a rasculat nimeni in 1907, macar pentru simplul si banalul motiv ca n-aveau impotriva cui sa se rascoale – peste 90% aveau pamantul lor, iar „boierul” locului era unul de-al lor, care avea ca la 150 ha de pamant…
    Cele doua razboaie mondiale si comunismul de dupa au curmat acea evolutie naturala si-au distrus toate acele lucruri. Si, cu regret trebuie sa spun, ultimii 25 de ani au fost cel putin la fel de distrugatori/nocivi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro