joi, martie 28, 2024

Dreptate la două capete

Universitățile sunt în momentul de față sub o tot mai apăsată presiune publică pe tot globul. În urma masificării învățământului superior, începută cu jumătate de secol în urmă, universitățile au devenit mari consumatoare de resurse. Totodată, modul în care ele reușesc sau nu să se adapteze la schimbările vertiginoase din societatea contemporană, în special în relația cu piața muncii, devine tot mai problematic.

Ce ar trebui să fie și cum ar trebui să funcționeze o universitate e subiect de dispute aprinse. În linii mari, sunt în competiție două modele: cel tradițional, al universității ”colegiale” și cel de dată mai recentă, inspirat din lumea corporatistă, al universității ”antreprenoriale”. Una dintre diferențele majore constă în modul în care sunt desemnate persoanele cu funcții de conducere. În universitățile antreprenoriale acestea sunt numite și răspund managerial față de cei care i-au numit. În cele colegiale, sunt alese de către comunitatea academică, față de care devin răspunzătoare.

Legea educației din 2011 deschide o portiță în acest sens, lăsând la latitudinea comunităților academice să opteze, prin referendum, pentru modalitatea de desemnare a rectorului: prin vot universal sau prin concurs public. După știința mea, niciuna dintre universitățile semnificative din România nu a optat până acum pentru varianta a doua.

Fiecare variantă își are avantajele și dezavantajele proprii. O universitate antreprenorială are mecanisme de decizie mai rapide și mai eficiente, ceea ce îi poate conferi un surplus de dinamism. Are totodată structuri ierarhice mai ferme, ceea ce o expune riscului de a depinde într-o măsură prea mare de deciziile luate ”la vârf”, adesea de către un patronat din afara instituției. Universitățile colegiale sunt mai lente și mai greoaie, mai greu adaptabile unui mediu concurențial, însă sunt mai protejate față de ingerințele din exterior. Ele continuă să își modeleze activitatea după o normă considerată mult timp sacrosantă, cea a ”autonomiei universitare”.

Atașamentul universităților românești – mai exact, al profesorilor care lucrează în ele – față de autonomia universitară și față de forma de guvernanță colegială corespunzătoare acesteia poate fi văzut în fel și chip. Poate fi înțeles ca un sindrom de lene intelectuală, ca o comoditate a păstrării unor privilegii ale carierei academice, ca o formă de deresponsabilizare față de societate, dar și ca o formă de a-și apăra independența față de ”comenzile” venite dinspre instanțe – în principal din mediul politic, dar și economic – cu alte agende decât educația și cercetarea, proprii misiunii universităților. Universitățile, după cum s-a văzut în nenumărate rânduri, sunt o pradă râvnită de către clasa politică, ca sursă de diplome, de posturi, ca aport de imagine sau ca pistă electorală. Afilierea sau neafilierea persoanelor din conducerea universităților românești la formațiuni politice a fost și a rămas una dintre temele fierbinți ale mediului academic autohton și, cel puțin formal, mai toate au grijă să interzică ”acțiuni politice” în spațiul educațional și de cercetare propriu. E drept, acest ”purism” cultivat cu asiduitate are și certe inconveniente. Primul dintre ele, ipocrizia, a ieșit limpede la iveală cu ocazia faimoasei scrisori de sprijin pentru candidatura lui Valentin Popa la postul de ministru, semnată de 44 de rectori. Un altul, revelat mai de curând, este cel al incapacității universităților românești de a distinge între angajamentul politic și implicarea civică. S-a văzut cu ocazia ralierii profesorilor, sau chiar a structurilor instituționale din care aceștia fac parte, la protestul față de acțiunile actualei majorități în domeniul justiției. Foarte probabil această incapacitate, ce riscă să rupă universitățile de societate, va deveni un punct major în controversele din următoarea legislatură academică.

Înșir toate aceste banalități ca urmare a intervențiilor d-lui Gabriel Liiceanu din Contributors (”Draci peste tot” (I), (II) și (fine)) privind o serie de derapaje semnalate la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Spre surprinderea mea, pare că d-l Liiceanu nu știe cum funcționează, potrivit legii, o universitate din România.

Nu rectorul decide cine a plagiat și cine nu. Există o Comisie de etică în competența căreia cad astfel de situații. După știința mea, încă de la înființarea ei, această comisie nu a vârât sub preș niciun delict intelectual semnalat – începând cu cel notoriu al lui Victor Viorel Ponta, la vremea respectivă premier al României. Rectorul chiar nu are dreptul să intervină în activitatea comisiei. Are cel mult datoria de a o proteja, dacă este cazul, de eventuale amenințări.

Și, dacă tot am invocat ”cazul Ponta”, îmi aduc foarte bine aminte cum, la momentul respectiv, Universitatea din București, pentru că a reacționat corect, a fost ținta unui val de atacuri, deopotrivă din interior cât și din exterior, acuzată că ”face politică” pe de o parte, că reacționează cu jumătate de măsură, neretrăgând diploma de doctor obținută fraudulos de către premier, pe de altă parte. Ne-am fi dorit și noi să putem duce lucrurile până la capăt, așa cum era firesc. Ne oprea un singur lucru: legea. Mai exact, o hotărâre de guvern care spunea că demnitarii nu pot fi judecați pentru culpele academice de către comisiile de etică din universități, ci doar de către minister. Asta, în ideea că universitățile se vor teme să dea în vileag delicte comise de vip-uri și le vor mușamaliza. Că unui viitor ministru mai puțin reformist respectiva hotărâre îi va veni mănușă nu s-a gândit nimeni. Restul, ce s-a întâmplat cu dizolvarea CNATDCU în plină ședință, se știe. E un exemplu tipic, cred, despre consecințele legiferărilor ad personam.

Pe scurt, din câte știu, în cazul Ionuț Vulpescu lucrurile se află acolo unde trebuie să se afle și sunt convins că în curând vom afla verdictul Comisiei de etică. (De ce durează atât? Pentru că, dacă nu sunt străbătuți toți pașii prevăzuți de lege, cel în cauză merge în instanță și câștigă, și toată lumea are de pierdut – bineînțeles, mai puțin împricinatul, care poate solicita și chiar obține și ”daune morale”, așa cum se întâmplă frecvent).

Adrian Mlădinoiu. Poate cineva fără studii prealabile de specialitate să se înscrie la doctorat într-un anumit domeniu? Aici părerile sunt împărțite. Sunt mulți români care pledează înfocat pentru reintroducerea examenelor scrise de admitere – la liceu, la facultate la licență etc. Cu alte cuvinte, un triaj mai sever la intrare. Mă număr printre cei care cred că e nevoie de un triaj mai sever la ieșire. Nimic nu cred că justifică, totuși, nota maximă la admitere și acordarea unei burse de studii. Să fi avut de a face cu un geniu nedepistat, care a putut suplini absența studiilor de specialitate prin pregătire autodidactă? Mă îndoiesc că se va aventura cineva să formuleze o astfel de explicație. Oricum, retragerea bursei cade în sarcina Școlii doctorale și a Consiliului facultății și trebuie validată de către Senatul UB. Altminteri, se întâmplă același lucru ca în cazul lui Ionuț Vulpescu.

Înfine, concursurile ”cu dedicație” semnalate de către d-l Liiceanu. Nu am cum să mă pronunț în privința lor, nefiind familiarizat cu detaliile. Știu însă, din experiență internațională personală – cinci ani de predare la Viena, un trimestru la Amsterdam, numeroase contacte cu colegi din afara granițelor etc. – că peste tot în lume ocuparea posturilor în universități e una dintre chestiunile cele mai sensibile. La Viena, la Institutul de Limbi Romanice, aproape că nu era concurs care să nu se soldeze cu polemici virulente. E drept, în universitate, nu în presă. Și în UB, validarea concursurilor în Consiliile facultăților și, în final, în Senat – iarăși, pașii obligatorii! – aprinde spiritele frecvent. Încercările de a conferi temeiuri de obiectivitate concursurilor didactice, precum introducerea standardelor minimale obligatorii, s-au soldat, în cazul disciplinelor umaniste, din punctul meu de vedere, cu un eșec. Sunt solicitat uneori să fac parte din comisii de concurs la alte universități și ce văd nu o dată mi se pare grotesc: membrii comisiei se mărginesc să verifice dacă fiecare candidat a adunat corect punctele în fișa de autoevaluare. Nimeni nu-și mai bate capul măcar să răsfoiască lucrările publicate de insul cu pricina.

Mai e un lucru, pe care bănuiesc că îl știe și d-l Liiceanu, care agravează arbitrarietatea concursurilor: în orice instituție se face o distincție clară între angajare și promovare, mai puțin în ce privește cadrele didactice din universități. Ambele aspecte sunt la fel de legitime și de importante atât din perspectiva angajaților cât și din cea a angajatorilor – cred că nu are rost să explic de ce. O dată cu masificarea învățământului românesc superior, începând cu 1990, cu câteva decenii în urma universităților din Occident, sistemul a colapsat într-o ipocrizie endemică. Abia acum se încearcă diferențierea celor două tipuri de concursuri și, cu toate riscurile deloc neglijabile, conducerea UB a susținut o atare măsură: orice e preferabil prefăcătoriei, în special într-o comunitate dedicată, în principiu, adevărului.

Și, pentru că ajuns și la acest cuvânt cu greutate: d-l Liiceanu se întreabă de ce rectorul nu a dispus verificarea tuturor tezelor coordonate de d-l Vasile Morar, sau de la Filozofie, sau de la Drept. Din nou: rectorul nu poate dispune, legal, o atare măsură. Însă a propus-o în repetate rânduri, în ciuda efortului enorm pe care l-ar implica, cu o singură condiție, lesne de înțeles: să fie adoptată de către toate specializările, din toate universitățile românești, cu începere, să zicem, din 1990. Credeți că s-au îmbulzit doritorii de a se alătura acestei inițiative? Credeți că Universitatea din București, a cărei Comisie de etică a lucrat cu probitate, se află într-o poziție comodă în fața opiniei publice atâta vreme cât mai peste tot în România derapajele de la etica muncii intelectuale sunt repede camuflate în universități? Sunt exemple celebre jur împrejur cu duiumul.

Mă grăbesc să închei acest text arid, fără citate filozofice sau autocitări. Nu știu dacă d-l Liiceanu, acaparat de patosul justițiar, își dă seama, dar chiar domnia sa, în serialul vituperant pe care l-a publicat, joacă la două capete. De ce? Simplu. Erijându-se în ”răs-bunătorul” care se străduie să aducă pe calea cea dreaptă nu numai o serie de (foști) colegi de breaslă ci și o facultate și o universitate, a deschis calea celor două scenarii posibile. În cel dintâi lucrurile semnalate de domnia sa rămân nerezolvate, confirmându-i astfel etichetările aplicate Facultății de Filozofie și rectorului UB. În cel de al doilea, cum sunt sigur că se va întâmpla, d-l Liiceanu își va putea aroga laurii unei victorii în bătălia cu ”sistemul ticăloșit”. Așa să fie?

În privința acuzei de plagiat aduse lui Ionuț Vulpescu am certitudinea că, la fel ca și în cazurile precedente, Comisia de etică își va fi făcut treaba, cu sau fără intervenția d-lui Liiceanu. În privința bursei acordate lui Adrian Mlădinoiu va fi nevoie de o decizie a Consiliului Facultății de Filozofie. Credeți că luările de poziție ale d-lui Liiceanu înlesnesc luarea unei decizii adecvate în această chestiune? Eu unul mă îndoiesc. Și asta nu pentru că n-ar avea dreptate. Ci pentru că mare parte dintre membrii acelui Consiliu s-au trezit puși sub blam public, paușal, pentru fapte cu care nu au avut de a face. Între a deplânge felul în care s-au desfășurat niște concursuri didactice și a da de înțeles că Facultatea de Filozofie a devenit nefrecventabilă din cauza contraselecției practicate sistematic de către aceasta e o distanță enormă, pe care d-l Liiceanu o străbate cu o regretabilă nonșalanță. Desigur, nu sunt eu în măsură să spun ”who is who” în Facultatea de Filozofie. Pot însă să spun că am avut o colaborare excepțională cu o parte dintre profesorii facultății – semnatari ai neinspiratei scrisori adresate d-lui Liiceanu – în proiectele de etică și integritate academică din UB, alături de colegi din alte facultăți precum Emilia Șercan, Marian Popescu, Andrei Avram, Bogan Murgescu, Simina Tănăsescu, Andrei Avram, Dumitru Sandu și mulți alții.

Spun ”neinspirată scrisoare” pentru că a fost, fără doar și poate, o gafă de comunicare. Ea părea, în forma în care a fost redactată și asumată, chiar să confirme acuzele că facultatea ar fi ajuns un soi de clică în care profesorii își acoperă unul altuia incompetența și incorectitudinea. Or, ceea ce a generat acest gest a fost, după cum aveam să aflu, reacția emoțională a unor oameni a căror instituție, de care e firesc să se simtă atașați, e dată în târg cu plăcuța de gât, iar ei înșiși sunt vizați ca posibili impostori, nulități academice. Evident, cel care nu avea ce căuta sub nicio formă pe lista semnatarilor era Mircea Dumitru, dintr-un motiv foarte ușor de înțeles: nu e doar un profesor de filozofie, e, încă, rector UB. A fost, mi-a mărturisit Mircea Dumitru, o cedare sentimentală, față de indignarea unor colegi pe care îi prețuiește și de care e atașat, puși sub stigmatul nedrept al unei învinovățiri colective.

Iată-mă acum comițând exact aceeași eroare pe care i-am reproșat-o lui Mircea Dumitru. N-am ce-i face. Luarea mea de poziție, aridă și, cel mai probabil, inoportună, are și ea o încărcătură etică. Am fost, vreme de mai bine de șapte ani, împreună cu ceilalți prorectori, alături de rector în luarea deciziilor privind Universitatea din București, împărțind – e drept, flagrant inegal – responsabilitatea acestora. Dacă voi putea fi acuzat de prietenie, măcar nu pot fi suspectat de oportunism: în câteva luni de acum încolo drumurile noastre profesionale se despart.

Un singur comentariu final: înțeleg și împărtășesc întru totul exasperarea d-lui Liiceanu în raport cu ce se întâmplă în România de azi. Am participat, chiar dacă nu ne-am întâlnit – mi-am dat însă frecvent întâlnire cu Mircea Dumitru și cu alți colegi din universitate – la aceleași mitinguri de protest, am împărtășit și, cred, împărtășim încă îngrijorări comune. Nu i se pare d-lui Liiceanu un pic disproporționată cheltuiala de timp, de energie și de vehemență retorică, pricinuită de faptul că, de pildă, Comisia de etică a Universității din București nu poate da un răspuns în 24 de ore?

Distribuie acest articol

79 COMENTARII

  1. Romania, nu se dezminte! Nu raspunde la articolul „Draci peste tot( fine)- Dansul rectorului” , rectorul, pe care G.L. il cunoaste de 40 de ani, pentru care a scris integral acest articol, ci unul din prorectori, amic cu rectorul,un inlocuitor de circumstanta!!!
    Sa spun ce inteleg ,desi editorul ar putea sa nu imi posteze acest comentariu? Lipsa de barbatie, lasitate, amandoua?
    Vreau sa le spun acestor domni rectori si prorectori ca ar trebui sa ii dea o catedra pe viata lui G.L., sa il faca profesor emerit, pentru ce a facut pentru filozofia din Romania.

    • Stimate doamne, stimați domni,
      îmi cer din capul locului scuze că voi răspunde în bloc celor care comentează textul meu sub pseudonim.
      Întâi de toate, aș vrea să spun că am avut din capul locului certitudinea că intervenția mea îmi va aduce drastice incriminări din partea multor comentatori. Dl Liiceanu este o personalitate cu o statură publică de anvergură iar învățământul românesc este atât de intens criticat – cel mai adesea, pe bună dreptate – încât orice intervenție de moderare a unor acuze aduse acestuia din urmă, mai ales când vin de la o personalitate de prim rang, e extrem de riscantă.
      Totuși, chiar dacă d-l Liiceanu este un atlet nemaipomenit la aruncarea cu blamul, asta nu înseamnă că are întoteauna 100% dreptate.
      Așadar: nu vorbesc în articolul meu despre învățământul din România – am făcut-o vreo doi-trei ani în rubrica săptămânală ”Învățătura de minte” din ”Dilema veche” iar textele sunt incă accesibile pe internet – decât în măsura în care pot ajuta la înțelegerea modului în care funcționează o universitate și cum se distribuie responsabilitățile în interiorul ei. Fac referiri la experiența mea internațională iarăși doar pentru a arăta, în limitele competenței mele, că serie de lucruri care, pentru cei din afară, par bizarerii autohtone, sunt de fapt probleme mai generale ale învățământului superior actual – neînțelegând, prin aceasta, evident, că ele ar fi o stare firească și dezirabilă.
      Evident, acuza că aș fi fost ”pus” să redactez articolul ”în locul” rectorului este o calomnie. Rectorul nu poate decide ce să public sau să nu public, tot așa cum nici eu nu pot decide, în numele lui, dacă, în ce fel și când va răspunde atacului la persoană al d-lui Liiceanu.
      Mi se pare discutabil sub raport etic să lansezi în public campanii justițiare fără a furniza informațiile de care au nevoie cititorii pentru a-ți înțelege corect punctul de vedere.
      Da, Universitatea din București reacționează cu lentoare în astfel de situații, ca mai toate universitățile din lume, în special cele de tip ”colegial” – am încercat să explic și de ce. Mi se pare iarăși incorect să tranformi această lentoare într-un delict de intenție în care ar fi ”complici”, de-a valma, cadrele didactice de la Filozofie, facultatea în ansamblul ei, conducerea universității. Orice instituție funcționează potrivit unor reguli și nu după ce comandă intempestiv șeful ierarhic. Sau ar prefera d-l Liiceanu ca și UB să înceapă să funcționeze asemeni altor universități din România – mă abțin să dau exemple – în care rectorul e monarhul absolut – mai mult sau mai puțin ”luminat” – căruia i se supune fără crâcnire toată suflarea academică?

      • Pai daca taceati filozof ramineati. Asa deconspirati un mod de gindire si o mentalitate ca a semnatarilor petitiei. Nici nu surprinde decit ca va asumati responsabilitatea celor spuse. In rest simt o dezamagire crunta pe care am auzit-o si la studenti si pe care acum ii pot intelege. Diogene satea intr-un butoi dar stia ce se intimpla in agora, voi filozofii stati intr-un turn de fildes si va paziti ideile care nu au legatura cu problemele societatii in care traiti. Ce asteptari pot avea studentii care vad lipsa de etica si morala acolo unde ar trebui sa fie etalonul? Nu astept raspuns.

        • @smaranda Mai incet cu pianul pe scari! Am citit si citesc articolele lui Liviu Papadima din Dilema Veche in care vorbeste despre invatamantul romanesc, aduce in prim plan multe din problemele cu care eleevii, studentii si profesorii se confrunta. Nu este deloc genul de om care sa se multumeasca sa taca in coltul sau, de teama ca se pune rau cu sefii.

          https://dilemaveche.ro/autor/liviu-papadima

          Din pacate situatia este atat de dezastruoasa incat nu exista o solutie miracol. Pe de alta parte este evident ca Liviu Papadima nu vrea sa ascunda mizeria sub presul facultatii de filosofie, nici nu pretinde ca individul acela gretos ar merita sa fie doctorant, doar aduce niste date si lamuriri la ceea ce a scris Gabriel Liiceanu.
          Si daca stam si judecam, toti profesorii din sistemul academic romanesc au partea lor de vina pentru astfel de situatii: trebuia ca fiecare sa ia atitudine de la inceput, nu acum cand situatia din invatamanul superior si cercetare a ajuns tragi-comica, profesori universitari gireaza „carti-stiintifice” ale detinutilor, zeci de rectori semneaza scrisoarea de sustinere a unui ministru ca Valentin Popa ( macar rectorul UB nu s-a bagat in mizeria asta, ceea ce ii face cinste pentru ca banuiesc ca presiunea a fost mare) si doctoratul a ajuns un fel de tichie de margaritar pentru porcimea din politica mioritica.

          Vreti sa mentionati luari de pozitii ale profesorilor, inclusiv din partea lui Gabriel Liiceanu, fata de toate abuzurile din universitati si centre de cercetare? Am citit un comentariu la scrisoarea -raspuns a celor de la facultatea de filozofie: autorul sau autoarea se intreba retoric cum se face ca Gabriel Liiceanu reactioneaza la o astfel de situatie exact dupa ce a iesit la pensie, stiind ca a lucrat in acea facultate peste 20 de ani. In acesti zeci de ani nu a fost nici o alta problema, nici o inscriere aiurea la doctorat, nici un profesor cu nu stiu cati doctoranzi, nici o promotie discutabila, nici un concurs aranjat?
          Dv nu va puneti aceeasi intrebare inainte de a acuza pe altii?
          Bineinteles, raspunsul nu va rezolva situatia, dar va ajuta sa se inteleaga cum s-a ajuns aici: prin tacerea majoritatii, plecarea capului atata timp cat a existat un interes cat de mic.

          • @ Alexa Tu il a apreciezi, dar dn-l Papadima recunoaste eroarea demersului „ Luarea mea de poziție, aridă și, cel mai probabil, inoportună, are și ea o încărcătură etică. Am fost, vreme de mai bine de șapte ani, împreună cu ceilalți prorectori, alături de rector în luarea deciziilor privind Universitatea din București, împărțind – e drept, flagrant inegal – responsabilitatea acestora”. Daca vrem sa depasim situatia asta mizerabila apoi nu asa este posibil si nu cu asemenea oameni. Prea multi tineri valorosi absolventi al unor facultati streine de top care s-au intors entuziasti in Romania au fost umiliti si tracasati si nu si-au gasit un loc corespunzator in progresul educatiei. Nu te revolta? Absolventii facultatilor primesc o diploma care nu are o valoare reala pe piata muncii. Esti de acord? Vrem sa facem schimbare, vrem sa aratam ca in vest, apoi trebuie sa gasim oameni cu alt statut moral si etic, dispusi sa-si asume reforma.

            • @smaranda Din cate stiu rectorii sunt alesi, nu sunt numiti. Deci fiecare universitate are rectorul care o defineste cel mai bine. Pana si reprezentantii studentilor au drept de vot si acest vot nu este neglijabil.
              Deci problema vine de la cadrele universitare care voteaza oameni „reprezentativi” pentru ei. S-a vazut cat sunt de valorosi: 45 de rectori au semnat scrisoarea de sustinere a lui Valentin Popa ca ministru. 45!

              mediafax.ro/politic/controverse-privind-desemnarea-valentin-popa-ministerul-educatiei-scrisoare-semnata-45-rectori-m-costoiu-mediafax-aceasta-pozitie-corecta-recunoscut-semnatura-document-16961856

              Asa ca situatia tinerilor care se intorc din universitati straine cu dorinta de a face o cariera in Romania nu se va ameliora curand: atata timp cat exista o masa de mediocritati care voteaza rectori ca Toader, Costoiu, Sinescu, Breaz etc ( lista completa este in articolul mai sus mentionat) nu stiu ce se poate face.
              De aceea spuneam in comentariul anterior ca tacerea lunga si vinovata a cadrelor universitare – inclusiv a celor care acum fac pe zmeii- a dus la aceasta situatie.
              Si ca sa arati cu degetul doar cativa vinovati, iar pe cei care au tacut zeci de ani sa-i absolvi de orice vina mi se pare ipocrizie curata.
              Cat despre Liviu Papadima, nu cred ca are nevoie nici de sustinerea, nici de aprecierile mele saua lealtor comentatori mai mult sau mai putin isterici: nu-l cunosc, nu lucrez in domeniul sau si nici nu e vreo sansa sa-l intalnesc vreodata. Urmaresc des ce se intampla in mediul academic romanesc si marturisesc ca am gasit articolul sau echilibrat: arata care este situatia in universitatea Bucuresti, explica niste detalii administrative care sigur sunt ignorate de multi, nu incearca sa acopere mizeria, dar nici nu arunca cu noroi la gramada. Si cred ca ar vrea si dansul ca situatii ca cele aratate in articolele lui Gabriel Liiiceanu sa nu mai aiba loc in universitatile romanesti.

  2. Situaţia descrisă în prima parte a articolului de domnul Papadima îmi aduce aminte de problemele de la Universitatea din Varşovia (identice în România şi Polonia).
    Apreciez foarte mult partea a doua a articolului, marcată de onestitatea autorului şi de explicarea soluţiilor concrete care pot fi aplicate pentru rezolvarea problemelor semnalate de domnul Gabriel Liiceanu.

  3. Nu s-au putut abtine: Erau in haita!
    Morala:
    NU va inhaitati cu alde astia.
    Doctorat in 99 – in brabureala ai? – la o varsta respectabila, de ce nu pana in 89? – colegiu Noua europa?

    • Să deosebim între științele naturii (fizica, chimia, electrotehnica, astrofizica, biologia,etc) și între domeniul umanistic. Filozofia și istoria sunt considerate ca „ficțiuni“ (speculative), nu sunt științe exacte (matematica).

      Cine urmărește pe alti nu e niciodată în frunte. (Wer anderen folgt ist niemals vorne)

      Leonardo da Vinci, sărbătorit acum în Franța și Italia (500 de ani de la moartea sa).

      • @ Kurt,
        eu ziceam „Provincia”, nu sa ti-l iei drept „cirja” pe Leonardo da Vinci.
        Si da, consider articolul dlui Papadima unul echilibrat.
        Caci nimeni nu e fara vina, dar observ ca toata lumea arunca pietre.

  4. Poate ca dl.Liiceanu are sau nu dreptate din punctul de vedere al formalitatilor birocratice. Insa, este stupefiant faptul ca o comisie de FILOZOFI a avizat favorabil o teza copiata dupa Wikipedia, deci, de un nivel extrem de precar. Iar faptul ca o persoana fara studii de filozofie este admisa la studii doctorale in acest domeniu este ca si cum un proaspat absolvent al scolii de politisti ar fi primit ca doctorand la facultatea de matematica. Aceasta e problema, nu faptul ca o comisie nu a raspuns in 24 de ore sau ca niste comitete înca nu si-au spus cuvintul.
    Angajarea de profi universitari poate naste dispute oriunde in lume, dar, de regula, e vorba de candidati de valoare apropiata, ceea ce nu pare a se potrivi cu cazul semnalat de dl.Liiceanu.
    Cred, de aceea, ca interventiile domniei sale sint justificate si bine venite. Cineva trebuie sa-i arate cu degetul.

  5. Dacă veștejirea situației inacceptabile din Facultatea de Filosofie a UB reprezintă un ”joc la două capete”, atunci ce să mai zicem de acest text, atât de ubicuitar etic, practicând un discurs care este de acord cu orice și cu opusul său, critică totul, dar și contrariul său, dă dreptate tuturor cu aerul că-i dojenește pe toți, fiecare-și primește dreptatea, lucrurile – în dialectica lor întortocheată – nestând nici chiar așa, dar nici de tot altminteri !?

    Văzută din exterior și din perspectiva lumii civilizate, situația vieții academice române pare însă mult mai simplă. Pentru un observator extern, învățământul universitar și cercetarea din România se află într-o stare dezastruoasă, mâncate de incompetență și impostură, nepotism, proastă administrare, dezinteres și boicot, la coada clasamentelor internaționale, o rușine națională.

    Îndeosebi universitățile private din România sunt supranumite în mod general ”fabrici de diplome”, datorită mercantilismului celui mai josnic, unde profesori nedemni, incompetenți și impostori formează absolvenți după propriul chip și asemănare, cumpărători naiv-vicleni ale unor diplome fără valoare, furându-și singuri căciula pe o derizorie piață a muncii, spre perpetuarea subdezvoltării generale. Cât despre cele câteva universități mai de tradiție, ele conduc – ce-i drept – topul academic, dar nu ies din această ligă a netrebniciei.

    Nu există clasament, după indiferent ce criterii, în care învățământul (universitar) și cercetarea românească să nu fie ultimele din Uniunea Europeană, dar de-acolo, din mocirla imposturii și nulității, ele produc un discurs autoreferențial naiv-arogant și satisfăcut, reflex al provincialismului și înapoierii. Un spectacol deprimant și ridicol.

    În aceste condiții, ce mai poate fi explicat, ce mai poate fi justificat !? Orice contextualizare, nuanțare, explicare nu face decât să adâncească derizoriul parohial al unui marasm academic general. Es gibt kein richtiges Leben im falschen.

    PS
    Condițiile sistemice ale degringoladei învățământului, cercetării și universității române sunt tulburător descrise și analizate chiar de un autor Contributors, Mihai Maci.

    PPS
    Noi spunem în limba nostră ”acuzații”, nu ”acuze”. Ultimele sunt doar atunci când te plângi la doctor.

    • Descrieti in termeni precisi realitatea din invatamantul superior din Romania. Cum s-a ajuns aici ? O stim cu totii, „explozia” de universitati – de stat sau particulare – dupa 1990. Erau necesare mai multe universitati, e drept, dar s-a depasit masura. De unde profesori pentru toate ? Si asa am ajuns aici…. In directia „explicatiilor’ trebuie sa ne oprim si sa intreprindem ceva ! Autonomia Universitara trebuie suspendata o vreme, o Comisie Ministeriala serioasa trebuie instalata; universitatile reclasificate, unele desfiintate sau comasate. Trebuie un inceput !

  6. Sint mirata de vehementa cu care prorectorul isi apara rectorul, uneori cu argumente slabe, chiar de au impartit multe in atatia ani la conducere! Dulce a fost coabitarea, nu? Cu plimabri multe prin strainataturi…., deh…
    Sistemul e la pamant cu asemenea rectori si prorectori si nu-si va reveni prea curand, din pacate.
    Nu mi pare imposibil totusi sa fie analizate toate tezele de dupa 90, plus concursurile si abilitarile date pe banda. Sau o fi?

  7. Ca tot ati deschis subiectul… Ce ati facut cand v-ati pomenit in comisiile acelea de concurs in care colegii dvs. erau preocupati doar de adunarea punctelor din grila si nu de cartile candidatului? Cam cate se desfasoara asa in UB? 90% e un procent corect? La fel si prin alte universitati, nu?

  8. Serialul „ALL THE RECTOR’S MEN” continua

    episodul, „Dreptatea are doua capete” transl. ” The Nasty Liiceanu Strikes the Innocents”

    „gafa de comunicare” „pathos justitiar”
    „cedare sentimentala” ” vituperativ”
    „indignarea unor colegi” etc…

    Another fallen star…

    • Mai sunteti multi? Este coada mare la aruncarea cu pietre in Liiceanu? Intreb pt ca este deja plictisitor. Am o idee. Mai bine, mai scrieti o scrisoare impreuna si o semnati toti, ca sa nu mai pierdem timpul.

  9. Câteva citate comentate dintr-un text pe tema ipocriziei universitare

    1.„Universitățile sunt în momentul de față sub o tot mai apăsată presiune publică pe tot globul.
    Adică problema noastră e națională, dar și universală.”

    Carevazăsică, ea nici nu există. Sau este doar o fatalitate, ca încălzirea globală, sau extincția universului!

    2. „La Viena, la Institutul de Limbi Romanice, aproape că nu era concurs care să nu se soldeze cu polemici virulente. E drept, în universitate, nu în presă.”

    Niște ipocriți, veinezii aștia! Nu dau din casă, nu-și spală rufele în public, ascund gunoiul sub covorul academic! Ce-ar zice ei să despre un astfel de feed-back?

    3. „Sunt solicitat uneori să fac parte din comisii de concurs la alte universități și ce văd nu o dată mi se pare grotesc: membrii comisiei se mărginesc să verifice dacă fiecare candidat a adunat corect punctele în fișa de autoevaluare. Nimeni nu-și mai bate capul măcar să răsfoiască lucrările publicate de insul cu pricina.”

    Să înțelgem că pasajul de mai sus este un autodenunț? Adică ca membru în respectivele comisii nici dvs nu faceți altceva decât să adunați punctele din autoevaluare. Sau nici atât. Doar priviți superior grotecul spectacol. E năucitor ceea ce spuneți!

    4. ”Evident, cel care nu avea ce căuta sub nicio formă pe lista semnatarilor era Mircea Dumitru, dintr-un motiv foarte ușor de înțeles: nu e doar un profesor de filozofie, e, încă, rector UB. A fost, mi-a mărturisit Mircea Dumitru, o cedare sentimentală, față de indignarea unor colegi pe care îi prețuiește și de care e atașat, puși sub stigmatul nedrept al unei învinovățiri colective.”

    Emoționant pasaj. Ce sentimentalism de gașcă! Să înțelegem de aici că mărturisirea rectorului a venit la pachet cu rugămintea de a o face publică, împachetată în acest discurs arid, fără citate filozofice și autocitări? Ah! Câtă modestie superioară!

    • Nu este un autodenunț. Este una dintre consecințele aberante ale actualelor normative stabilite, în principal de către colegii noștri din CNATDCU de la științele exacte, culmea ironiei!, tocmai în încercarea de a bloc accesul în universități a persoanelor cu activitate științifică precară, printr-o evaluare ”obiectivă”. În cazul științelor exacte, o astfel de evaluare, strict cantitativă – atâtea articole în publicații cu cotație ISI, atâtea BDI, indice Hirsch atâta, factor de impact atâta etc. – pare să fie, pentru mulți, satisfăcătoare, în umanistică însă e adesea complet irelevantă. Ghinionul meu, ca umanist, care a susținut în permanență necesitatea menținerii unei evaluări ”calitative”, bazate pe lectura textelor publicate de către candidați și pe aprecierea valorii acestora de către fiecare membru al comisiei. De la experiențele evocate am încetat să mai accept să fac parte din comisii în care să nu am garanția unei evaluări nu doar ”corecte” – dpdv normativ, așa cum am arătat – ci și relevante.

  10. „…incapacității universităților românești de a distinge între angajamentul politic și implicarea civică. S-a văzut cu ocazia ralierii profesorilor, sau chiar a structurilor instituționale din care aceștia fac parte, la protestul față de acțiunile actualei majorități în domeniul justiției.”

    Incapacitatea de a face acea distinctie o demonstrati dvs copios in extrasul de mai sus.

    „Înșir toate aceste banalități ca urmare a intervențiilor d-lui Gabriel Liiceanu din Contributors..”

    Daca stiti ca sunt banalitati, de ce le mai insirati ?

    „Nu rectorul decide cine a plagiat și cine nu. Există o Comisie de etică în competența căreia cad astfel de situații.”

    Dar cine raspunde de mizeriile din Universitate ? Portarul ?

    „În privința acuzei de plagiat aduse lui Ionuț Vulpescu am certitudinea că, la fel ca și în cazurile precedente, Comisia de etică își va fi făcut treaba, cu sau fără intervenția d-lui Liiceanu.”

    Ce incredere se poate avea intr-o Comisie de etica intr-o facultate unde decanul a coordonat un doctorat, plagiat, tocmai pe tema eticii ?

    „În privința bursei acordate lui Adrian Mlădinoiu va fi nevoie de o decizie a Consiliului Facultății de Filozofie. Credeți că luările de poziție ale d-lui Liiceanu înlesnesc luarea unei decizii adecvate în această chestiune? Eu unul mă îndoiesc.”

    Chiar acest Consiliu al Facultății de Filozofie i-a aprobat bursa acelui impostor. Dar vinovat e, desigur, Liiceanu, pentru ca a semnalat mizeria.

    „Pot însă să spun că am avut o colaborare excepțională cu o parte dintre profesorii facultății – semnatari ai neinspiratei scrisori adresate d-lui Liiceanu – în proiectele de etică și integritate academică din UB”.

    Cu plagiatori, SPP-ist facuti doctori in filozfie si concursuri „cu dedicatie” in ograda proprie, onor profesorii se ocupa cu „proiecte de etica si integritate”. Exact culmea ipocriziei.

    „Luarea mea de poziție, aridă și, cel mai probabil, inoportună”

    Corect. Puteati sa va abtineti. Problemele semnalate de Liiceanu sunt grave, si nu contribuiti deloc la rezolvarea lor incercand sa dregeti busuiocul.

  11. „Nimeni nu-și mai bate capul măcar să răsfoiască lucrările publicate de insul cu pricina.” Inclusiv autorul acestor rânduri! Pe cine o apăra, de îi este așa de frică?! După câte știu, nu a făcut pușcărie politică.

  12. „În urma masificării învățământului superior, începută cu jumătate de secol în urmă, universitățile au devenit mari consumatoare de resurse. ” ati uitat sa aduagati , umane.

    In ultimele 3 zile am avut o „inflatie” de articole pe tema invatamantului universitar , incercari de explicare a cauzelor plagiatului, un conflict deschis intre domnul Liiceanu si Universitatea din Bucuresti ,in speta facultatea de filozofie.
    Nu-mi permit sa intervin in disputa deschisa de domnul Liiceanu, sunt implicate prea multe persoane cu nume si prenume pe care prea putin le cunosc si nu doresc sa devin partinitor.

    „…nu e doar un profesor de filozofie, e, încă, rector UB. A fost, mi-a mărturisit Mircea Dumitru, o cedare sentimentală, față de indignarea unor colegi pe care îi prețuiește și de care e atașat, puși sub stigmatul nedrept al unei învinovățiri colective.”

    Din pozitia dansului, de rector ,aceste scapari „sentimentale” nu sunt acceptabile asa cum nu poate exista nici un „atasament” fata de colegi insa asta e alta poveste.

    Revin la consumul exagerat de resurse umane din cadrul invatamantului universitar, aceste resurse fiind tinerii / studentii.
    Nu sunt adeptul nici unui examen, nici la intrarea in vreo treapta de liceu si nici intr-o facultate, sansele de inscriere trebuie sa fie egale pentru toti insa nimeni nu este obligat sa termine un liceu sau o facultate, rolul selectarii revenind profesorilor a al examenelor incepand cu primul an de liceu / facultate.
    Invatamantul liceal nu trebuie sa fie obligatoriu, ajung 10 de ani de scoala obligatorie dupa care tanarul poata invata o meserie iar daca doreste ulterior sa-si continue studiile sa existe forme de invatamt adecvate.
    Din acesta presiune obligatorie de terminarea unei forme de invatamant „superior” decurg multe din problemele cu care ne confruntam incepand cu absolventi mediocri , doctorate obtinute in urma unor plagiate, nulitati profesionale etc.etc,
    Este mult mai important ca fiecare tanar sa termine o forma de invatamant prin care aptitudinile sale sa fie scoase cat mai mult in evidenta, un sudor bun neavnd nevoie nici de bacalaureat si nici de diploma universitara, are nevoie de o pregatire profesionala pe masura.
    Se discuta mult prea mult pe teme universitare si prea putin despre pregatirea profesionala a tinerilor. Care poate fi cadrul instutional adecvat de invatamant in care fiecare tanar poate primi o sansa ? Putinii tineri pe care ii mai avem in loc „sa-i tinem in brate” , sa le oferim tot ce este posibil sa invete ceva util pentru viata lor, ii alungam. Cei inzestrati intelectual pleaca , cei mai putin inzestrati intelectul insa muncitori , pleaca si ei , ce mai ramane , cei tinuti pe linia de plutire de parinti care insa nu sunt in stare sa razbata singuri pt ca nu li s-a cerut nici o data asa ceva. Avem tineri care ingroasa randurile asistatilor social, mai putin din vina lor , mai mult din lipsa de alternative oferite de societate, in special de guvernanti.
    De ce nu este cineva in masura sa deschida si subiectul pregatirii profesionale a tinerilor in vederea invatarii unei meserii incepand cu cea de fermier si pana la cea a operatorului pe masini complexe ? cum putem gestiona mai bine putinul pe care il avem in loc sa-l „blocam” intr-un invatamant universitar pe care multi nici nu-l doresc insa impinsi de parinti si lipsa alternativelor ocupa degeaba bancile facultatilor.

  13. Mulțumesc, domnule profesor! Mi-aș dori o asemenea abordare și la cea mai veche Universitate din România, cea din Iași, terfelita de individul (fost) ministru al (in)justiției!

  14. Liviu Papadima ne servește un text cel puțin la fel de slab și de pervers, ca și scrisoarea grupului celor 18 profi de la Filozofie. Iată de ce:

    – încearcă să relativizeze păcatele „mortale” de la Filozofie spunând că și la universitățile occidentale domnia sa a remarcat că sunt frecvent discuții și polemici. Păi să fie, că doar fiecare astfel de concurs în afară presupune 10-100 candidați pe un loc. Ce legătură are comparația aceasta cu UB unde în 92% din cazuri e locul și candidatul? Uite că are, dar pe invers, fiindcă la UB, în acele puține cazuri de concursuri cu competiție câștigă în general persoanele mai bune la servit cafele și fursecuri și cu realizări/CV (internaționale) mai slabe.

    – mistifică date și informații pe care în calitate de prorector dl. Papadima ar trebui să le cunoască (sau să cel puțin să nu ia poziție amatoristică, în cazul în care e neinformat):
    i) Consiliul Fac. de Filozofie (FF-UB) NU a dat nicio rezoluție preliminară cu privire la plagiatul ministrului Vulpescu, deși legea solicita expres acest lucru, ci a înaintat-o Comisiei de Etică fără niciun punct de vedere (adică, a la Steinhardt s-au cam c….. în pantaloni de frica responsabilității);
    ii) Consiliul FF-UB a primit sesizarea din partea dl. Cătălin Cioabă acum mai bine de 2 luni, și iată că în peste 60 de zile, un caz în care autorul sesizării demonstrează cu indicații bibliografice explicite că peste 1/2 din teză e preluată din sursele x, y, z, cazul nu este încă rezolvat.
    iii) Comisia de etică a UB stă cloșcă pe acest caz de peste 45 de zile (fiindcă vreo 15-20 de zile au stat decanul și gașca să se scarpine cum să mușamalizele treaba), dar vine apoi domn Papadima să facă glume proaste cu cele 24 ore în care Comisia nu poate da verdictul, glume care însă indică mistificarea pe care o țese autorul.
    iv) Dl. Papadima în loc să se sesizeze pe greșelile colegilor săi – R. Murgescu, directorul Școlii doctorale, și M. Dumitru, rector – care au semnat un document fals (care încalcă Legea accesului la info publice), prin care încearcă să blocheze obținerea de informații despre componența comisiei de doctorat și referatele asociate, se supără pe Liiceanu că nu are răbdare.

    – ignoră cu bună-știință lipsa de preocupare a rectorului pentru rezolvarea abuzurilor din universitate, dintr-un amestec de lașitate și interes personal (de a nu-și periclita ascensiunea astrală). În UB au fost cel puțin 4 cazuri de concursuri pe post trucate (în care candidații cei mai slabi erau împinși de către șefi de catedră sau decani, în defavoarea unor contracandidați mult mai bine pregătiți și care veneau de la alte universități sau institute) în care rectorul M. Dumitru a fost informat cu detalii. În toate aceste cazuri rectorul a dat asigurări în discuții private că „așa ceva nu se poate” și că el va lua măsuri pentru ca „binele să învingă”!, dar în toate cazurile a stat apoi mielușel, adeseori chiar fără să ia cuvântul în ședințele Senatului, asistând pasiv la masacru (la dracu cu meritocrația, transparența, dreptul la șanse egale, respectul pentru angajamentul luat).

    Închei întrebându-l pe dl. Papadima de câte ori rectorul Dumitru-Dorian Gray l-a invitat alături de ceilalți prorectori și de președintele Senatului să discute (înainte de ședințele Senatului, de ex) despre problemele grave de integritate academică care îi fuseseră aduse la cunoștință pentru a căuta soluții de îndreptare? Și dacă totuși s-a întâmplat măcar o dată (deși vorba lui Nedelciu e… ora spre zero) cu ce rezultate?

  15. La prima lectură, articolul mi s-a părut discursul lui Pilat din Pont actualizat. La a doua lectură aș vrea să zăbovesc putin asupra ideii de „masificare a învățământului superior” care cred că ne oferă cumva cheia conflictului. Deși cu toții vedem consecințele acestei masificări, eu nu am văzut niciodată o discuție serioasă pe această temă în presa de pe la noi.
    Oarecum trăim cu iluzia că Universitatea de acum e aceeași cu Universitatea de acum 20 de ani sau cu cea de acum 50. Ori, se pare că ne înșelăm.
    Nu cred că procesul de „masificare” e neapărat negativ. Totuși, îmi pun întrebarea: oare nu era suficient să se „masifice” universitățile din Galați, Târgu-Jiu, Severin sau Suceava? Era musai să se „masifice” toate? Universitățile au avut dintotdeauna două roluri: cel de „fabrică de popi” vorba lui Creangă, adică acela de a produce profesori, ingineri, geodezi și ce o mai fi nevoie pe piața muncii și acela de a contribui la cercetarea în domeniul /domeniile fiecăreia. Înțeleg această „masificare” ca pe o insistență pe primul rol. În condițiile în care studenții interesați de cercetare au la dispoziție și oferte educative tentante de prin alte țări din lumea largă, numărul celor care ar rămâne aici ar fi oricum extrem de limitat. Deci, în final facem cercetare cu cei de la fabrica de popi, și atunci cercetarea trebuie să coboare la nivelul lor deveme ce ei nu au reușit să urce la nivelul acesteia.

    Am absolvit IPB-ul( acum UPB) înainte de a se „masifica” și „Literele” oarecum în plin proces de „masificare”. Și stau și mă întreb, deși până la urmă probabil că părerea noastră ca absolvenți nu valorează prea mult, nu cumva e nedrept față de noi ca diplomele de acum să valoreze la fel ca diplomele de atunci? Înțeleg foarte bine că ministerul a construit un cadru pentru universități în care finanțarea se face la număr de studenți, deci ori te „masifici” ori dispari. Sigur că aș prefera ca universitățile să nu dispară, dar, nu cumva, „masificarea” e doar o formă mai lentă și mai rușinoasă a acestei dispariții? Cât valorează o universitate care nu dă doi bani pe calitatea învățământului?

    • Stimate domnule Mihai Badici, ați pus degetul pe rană.
      Da, masificarea era necesară, nu numai în urma contracției severe a învățământului superior românesc în ultimele decenii comuniste ci și potrivit creșterii ponderii muncii intelectuale în societățile moderne și corelației dintre democrație și acces la studii.
      Pe de altă parte, așa cum s-a făcut ea în România a avut o sumedenie de consecințe dezastruoase, parte dintre ele, cred, evitabile.
      Finanțarea ”pe student” a universităților românești a avut, inițial, avantajul unei creșteri substanțiale a autonomiei universitare în politicile de personal – finanțarea anterioară ”pe post didactic”, obliga universitățile, cum bănuiesc că știți, să ceară funcționarilor din minister aprobare pentru orice modificare, oricât de mică, a ”statelor de funcții” – dar a avut inconvenientul major, care s-a văzut în timp, de a forța TOATE universitățile din țară să facă același joc: goana după studenți. Măsurile compensatorii indispensabile, ale unei finanțări diferențiate, pe criterii de calitate, nu au fost adoptate convingător nici până în ziua de azi, la două decenii după modificarea amintită.
      Da, mare parte dintre profesorii UB și-ar dori să nu mai fim constrânși să luăm – și noi! – atâția studenți, să lucrăm cu efective mai mici și să ne concentrăm pe rezultate performante ale învățării. Din păcate, este imposibil, în contextul dat, din punct de vedere financiar.
      Încă o dată, vă mulțumesc pentru observație.

      • Realitatea e că ministerul nu va fi niciodată capabil să formuleze o soluție deci e tot sarcina universităților, și îndeosebi a celor de tradiție, să genereze una (sau mai multe), pe care într-un moment prielnic ministerul să o/le adopte. Este evident că prima condiție e să acceptăm că nu toate universitățile sunt la fel. Avem în continuare mare nevoie și de „fabricile de popi” dar trebuie cumva separate; prin programă, prin cerințe, prin punctaje. Însăși obligativitatea doctoratelor în învățământ se vede altfel în funcție de facultate; în Politehnică, de exemplu Radu Georgescu ( ca să dau un nume cunoscut publicului larg, cel care a creat RAV Antivirus și l-a vândut Microsoft) nu ar putea preda, pentru că nu e doctor. Ba nici măcar Bill Gates. Nu mai vorbesc de zecile de ingineri care au construit poduri, clădiri, șosele și de la care generațiile noi ar avea ce învăța, după criteriile de acum nu au voie să predea nimic studenților. Ori, chiar dacă probabil nici nu ar fi de dorit să predea discipline sintetice, contactul cu ei ar fi benefic în zonele mai aplicative.
        Asta nu înseamnă că ideea de a avea o validare în domeniul tău e principial greșită, ci că aplicarea ei mai poate să difere de la o disciplină la alta. E mai ușor să publici în reviste internaționale dacă ești matematician decât dacă predai literatura română interbelică, cred că e lesne de văzut.
        Toate nuanțele astea trebuie să existe cumva în conștiința publică înainte de a putea fi propuse vreunui minister/guvern/parlament spre validare. De asta mă bucură furtuna care s-a stârnit, pentru că se vede ușor că nu e vorba de celebra ciomăgeală tradițională între găști (sau nu doar atât) ci o problemă mai complexă care chiar necesită întoarcerea pe toate fețele…

        • Cheia nu este masificarea invatamantului romanesc. Cheile sunt onestitatea si buna credinta.
          Incercarile de discreditare si denigrare a unui om care spune adevarul.
          Scrisoarea
          ” gafa de comunicare”
          ” cedare sentimentala”
          „indignare colegiala”
          Printre diversele epitete si insinuari, cea mai interesanta piatra aruncata a fost numita ” patos justitiar”, acuzatia care I s-a adus Codrutei Kovesi.

        • Stimati domni Badici si Papadima,

          A vorbi despre masificare drept problema generala a invatamantului si a include in ea Facultatea de Filosofie inseamna a aplica o grila conceptuala gresita realitatii efective. Daca era intr-adevar vorba despre masificare in acest caz particular, atunci am fi avut de-a face cu o inflatie de fiozofi pe piata muncii. Ceea ce observam este insa contrariul: in ultimii ani, pe masura ce calitatea predarii „se masifica”, numarul de studenti scade drastic.

          S-ar putea raspunde ca faptul se datoreaza diminuarii numarului absolventilor de bacalaureat. Insa nu este un argument: caci la Filozofie numarul de studenti scade mai ales ca urmare a abandonului scolar – dupa un semestru sau un an de facultate, adica dupa ce si-au putut face o impresie avizata despre calitatea studiilor.

          S-ar putea raspunde ca avem de-a face cu o problema de generatie, un fenomen larg, insa iarasi acesta nu e un argument, dat fiind ca nu toate facultatile se confrunta cu aceeasi scadere de proportii a studentilor dupa primele luni.

          Fenomenul poate fi insa explicat, in opinia mea, destul de simplu:
          Filosofia nu este o „facultate de popi”, adica o institutie la care oamenii sa vina doar pentru a avea o diploma. Suficient de mentionat faptul ca ea nu-ti garanteaza un succes pe piata muncii, singura care ar putea dicta un interes de masa.
          Din contra, cei care aleg Filosofia o fac in general in mod avizat, din pasiune, curiozitate intelectuala, dorinta de cercetare, pe scurt – urmarind continutul ideatic al acestei facultati, nu forma ei, adica nu faptul de a fi un emitator de diplome obtinute in baza unor standarde mediocre.
          Iar cand astfel de studenti se intalnesc cu mediocritatea, firesc este sa renunte, caci cele cateva exceptii notabile de la caracterul mediu al corpului profesoral nu pot compensa calitatea generala a studiului oferit de „cei multi”.

          Prin urmare, in acest caz, numai ridicarea standardelor si indeplinirea unor criterii de excelenta poate sa duca la o revitalizare a facultatii, care altfel se va transforma in curand fie intr-un departament, fie in istorie pur si simplu. Astfel, in treacat fie spus, semnatarii scrisorii adresate d-lui Liiceanu nu-si dau seama ca acesta din urma nu lupta impotriva lor, ci tocmai pentru conditia de posibilitate a existentei lor drept cadre didactice.

          • Masificarea chiar este problema aici, pentru că, pentru a-și completa numărul de studenți facultățile fac concesii la calitatea acestora, ceea ce atrage concesii la nivelul cursurilor ( că n-ai cum să predai fizică cuantică unor studenți care nu înțeleg nici mecanica clasică) ceea ce atrage concesii la nivelul lucrărilor de absolvire etc. De altfel problemele astea mi le-a evocat și fratele meu, în Texas, deci nu sunt doar la noi…. Pe de altă parte, americanii n-au problemele astea la universitățile de top (sau cel puțin eu n-am auzit) tocmai pentru că la ei diferențierea e clară, nu pui semnul egal între absolventul de la Severin ( îl știți dvs :) ) cu cel de la Harward.
            Două povestiri: prin anii ’80 s-au introdus cele 10 clase obligatorii. Tatăl meu, care era profesor de matematică în sat avea ore la clasele de liceu. Având în vedere cine rămânea pe vremea aia la țară, soluția lui a fost să dea o „lucrare de control” cu elemente de calcul aritmetic: înmulțiri, împărțiri, adunări cu semn etc. Lucrările le ținea pe dulap ( unele or mai fi și acum) „în cazul că vine cineva în inspecție și mă întreabă de ce nu fac ecuația de gradul doi”
            A doua, un coleg de facultate, bun prieten și absolvent de excepție ( al doilea din an) a mers la el în Tg Jiu ( după ce a refuzat oferta de la SRI). Și pentru că tot nu avea prea multe de făcut și-a luat și niște cursuri de informatică la recent înființata facultate… nu mai știu de ce. După primul semestru a renunțat, acuzat fiind de decan că îi desființează facultatea :) Problema e că ministerul finanțează un singur fel de universități, pe cap de student, deci dacă Universitatea București renunță la criteriul numărului în favoarea calității o face pe banii ei…

  16. Idealurile educației sunt vechi de mii de ani.

    „Soviel Welt als möglich in die eigene Person zu verwandeln, ist im höheren Sinn des Wortes Leben.“
    Wilhelm von Humboldt și Alexander von Humboldt au creat bazele învățământului universitar înainte de anul 1800 la Berlin. Idealul educației lui Wilhelm von Humboldt are ca principii:

    -dezvoltarea talentelor și a aptitudinilor individuului
    -educatia ideală cuprinde ștințele naturii și cele umanistice/arta
    -unitatea dintre cercetare și predare la universități
    -idealul educației se baza pe idealurile iluminismului/umanismului: individuul autonom și cetățeanul universal/Weltbürgertum
    -autonomia individului se obține prin folosirea rațiunii/Vernunft¬gebrauch
    -Weltbürgertum, cetățenii mondiali sunt conectați printr-o legătură colectivă care e independentă de condițiile sociale și culturale ale individuului autonom

    (… “… …Während Humboldt unter „Bildung” die Entfaltung der persönlichen Fähigkeiten und Talente verstand, legt die heutige Gesellschaft weniger auf die Fähigkeiten des Menschen an sich Wert als auf spezifische, überprüfbare Leistungen, die nach einem bestimmten Standard festgelegt werden. Der Fokus wird an dieser Stelle also auf die Erfüllung von gesellschaftlichen Anforderungen gelegt, anstatt, wie es Humboldts Ideal entspricht, den Menschen je individuell zu bilden. Bildungskritiker wie der Frankfurter Erziehungstheoretiker Heinz-Joachim Heydorn finden, dass unter den Prinzipien heutiger Bildungspolitik das Individuum nicht zu seiner persönlichen Entfaltung kommen könne, da es sich der Gesellschaft bzw. der Ökonomie einfügen und unterwerfen müsse.
    Zeitgenössisch wurde an Humboldts Ideal kritisiert, dass das Ziel der Bildung erst im Laufe der Jahre deutlich werde, weil sich der Mensch beim persönlichen Entfalten nicht auf bestimmte Möglichkeiten beschränken, sondern vielmehr alle Möglichkeiten anstreben solle.Dagegen wurde die Ansicht vertreten, dass Menschen sich auf ihre persönliche Arbeit konzentrieren sollten, um zu verhindern, dass sie aufgrund von zu breitgefächerten Möglichkeiten ihre Arbeit vernachlässigten
    Unter dem humboldtschen Bildungsideal versteht man die ganzheitliche Ausbildung in den Künsten und Wissenschaften in Verbindung mit der jeweiligen Studienfachrichtung. Dieses Ideal geht zurück auf Wilhelm von Humboldt, der in der Zeit der preußischen Rekonvaleszenz auf ein erstarkendes Bürgertum setzen konnte und dadurch den Anspruch auf Allgemeinbildung förderte. Heute bezeichnet der Begriff die zentrale Idee der Einheit von Forschung und Lehre an Universitäten und ihnen gleichgestellten Hochschulen (im Unterschied zu reinen Lehrprofessuren ohne Forschungsaufgaben…. ….Das humboldtsche Bildungsideal entwickelte sich um die beiden Zentralbegriffe der bürgerlichen Aufklärung: den Begriff des autonomen Individuums und den Begriff des Weltbürgertums. Die Universität sollte ein Ort sein, an dem autonome Individuen und Weltbürger hervorgebracht werden bzw. sich selbst hervorbringen.
    • Ein autonomes Individuum soll ein Individuum sein, das Selbstbestimmung (Autonomie) und Mündigkeit durch seinen Vernunft¬gebrauch erlangt.
    • „Das Weltbürgertum ist jenes kollektive Band, das die autonomen Individuen, unabhängig von ihrer sozialen und kulturellen Sozialisation verbindet: Bei Humboldt heißt es: „Soviel Welt als möglich in die eigene Person zu verwandeln, ist im höheren Sinn des Wortes Leben.“ Das Bemühen soll darauf zielen, sich möglichst umfassend an der Welt abzuarbeiten und sich dadurch als Subjekt zu entfalten. Zum Weltbürger werden heißt, sich mit den großen Menschheitsfragen auseinanderzusetzen: sich um Frieden, Gerechtigkeit, um den Austausch der Kulturen, andere Geschlechterverhältnisse oder eine andere Beziehung zur Natur zu bemühen.“[2] Die universitäre Bildung soll keine berufsbezogene, sondern eine von wirtschaftlichen Interessen unabhängige Ausbildung sein.
    Akademische Freiheit heißt zunächst äußere Unabhängigkeit der Universität. Die Universität soll sich staatlichen Einflüssen entziehen. Humboldt fordert, dass sich die wissenschaftliche Hochschule „von allen Formen im Staate losmachen“ sollte. Daher sah seine Universitätskonzeption vor, dass beispielsweise die Berliner Universität eigene Güter haben sollte, um sich selbst zu finanzieren und dadurch ihre wirtschaftliche Unabhängigkeit zu sichern. Akademische Freiheit verlangt neben der äußeren Unabhängigkeit der Universität von staatlichen und wirtschaftlichen Zwängen auch die innere Autonomie, d. h. die freie Studienwahl, die freie Studienorganisation und das freie Vertreten von Lehrmeinungen und Lehrmethoden. Die Universität soll deshalb ein Ort des permanenten öffentlichen Austausches zwischen allen am Wissenschaftsprozess Beteiligten sein. Die Integration ihres Wissens soll mit Hilfe der Philosophie zustande kommen. Diese soll eine Art Grundwissenschaft darstellen, die es den Angehörigen verschiedener wissenschaftlicher Disziplinen erlaubt, einen Austausch ihrer Erkenntnisse zustande zu bringen und sie miteinander zu verknüpfen. Das humboldtsche Bildungsideal bestimmte lange Zeit die deutsche Universitätsgeschichte entscheidend mit, auch wenn es praktisch niemals zur Gänze realisiert wurde oder realisierbar ist. Große intellektuelle Leistungen der deutschen Wissenschaft sind damit verbunden.
    Humboldts Streben nach einer menschlichen Gesellschaft der Gleichen begegnete viel Skepsis, da dieses Ideal von vielen Kritikern als nicht realistisch betrachtet wurde. Zeitgenossen wie der Ministerialbeamte Ludolph von Beckedorff argumentierten, dass Humboldts Vorstellungen nicht durchsetzbar seien, da es in der Gesellschaft Differenzen zwischen den Berufen oder Ständen gebe, die notwendig zu Ungleichheit führten.[6] Auch war das Bildungsbürgertum auf Abgrenzung bedacht.
    Noch heute steht die Tatsache, dass es in Deutschland mehr oder minder streng voneinander geschiedene Bildungswege gibt, im Widerspruch zu Humboldts Prinzipien. Bereits in den frühen Jahren des Kindes wird entschieden, welche Schulform es besuchen wird. Aufgrund von verschiedenen Lernangeboten schlägt jedes Kind einen unterschiedlichen Bildungsweg ein und gelangt zu einem je unterschiedlichen Schulabschluss, was zur Folge hat, dass es zu Ungleichheiten beim Bildungsstand kommt… „…..
    Wilhelm Richter: Der Wandel des Bildungsgedankens. Die Brüder von Humboldt, das Zeitalter der Bildung und die Gegenwart. (= Historische und Pädagogische Studien, Band 2.) Colloquium-Verlag, Berlin 1971
    Hans-Josef Wagner: Die Aktualität der strukturalen Bildungstheorie Humboldts. Deutscher Studien-Verlag, Weinheim 1995
    Dietrich Benner: Wilhelm von Humboldts Bildungstheorie. Eine problemgeschichtliche Studie zum Begründungszusammenhang neuzeitlicher Bildungsreform. 3. erweiterte Auflage, Juventa, Weinheim / München 2003
    Marie-Élise Zovko: Bologna and Beyond. A Critical Reflection of the Ends and Means of the Bologna Process. In: Andreas Arndt, Jure Zovko (Hrsg.): Fortschritt? (= Studia philosophica Iaderensia, Band 1.) Wehrhahn-Verlag, Hannover 2011).

    A prelua cât mai mult din lume e în sensul spiritual viața.
    „Soviel Welt als möglich in die eigene Person zu verwandeln, ist im höheren Sinn des Wortes Leben.“

    Am văzut mai multe filme cu expedițiile lui Alexander von Humboldt (bune cunoscut în America Latină) în vestul Americii de Sud. Inainte de 1800 iși punea deja problema ce se întâmplă cu globul nostru dacă omenirea distruge pădurile din zona Amazonas.
    Individul e mai important decât idealuri sau valori (teoretice) a spus Alain Finkielkraut la Paris.

  17. Calitate?
    Calităm, Măria-ta!
    ISI?
    Isizăm, Măria-ta!
    Filozofie?
    D’apăi, cum nu? Dacă trebe! Să trăiți!
    Colegialitate?
    Ca-n Miorița!

  18. Greu de spus că despre recentul concurs pe post de la Filosofie nu se știe și nu s-a știut în Universitate. Imediat ce a fost publicat anunțul, prin decembrie, în facultatea noastră a început freamătul, fiindcă se vedea deja din tematica și bibliografia de concurs – prea specializată – că vin „ca turnate“ pe preocupările științifice ale cuiva anume. Nu numai că printr-un astfel de anunț respingi din start contracandidații, dar e și o anume indecență (publică!) în asta, pe care o instituție nu și-o poate permite. Așa că, îmboldit de colegii care se indignau pretutindeni, mi-am petrecut noaptea de Revelion scriind un memoriu către Consiliul facultății, trimis pe 2 ianuarie, în care le prezentam colegilor „premisele de incorectitudine” din organizarea concursului. Consiliul facultății nu s-a mai întrunit în luna ianuarie. De ce? Am trimis un al doilea memoriu pe 21 ianuarie, după înscrierea candidaților, apoi unui către Senatul Universității, pe 16 februarie, după ce s-a încheiat „faza pe facultate“

    La concursul cu pricina s-au aflat în sală, la probele practice, mulți studenți, doctoranzi și profesori, care i-au avut în față pe toți candidații și au putut vedea cu ochii lor ce se întâmplă. A fost un frison general, se schimbau păreri în pauze, priviri în sală, se discuta însuflețit. A fost unul din puținele momente când am simțit că Facultatea de filosofie palpită toată. Indignarea a început să se înfiripe când întrebările comisiei, adresate celor veniți din afară, au început să semene cu niște insinuări, de genul: „dar cu estetica românească cum v-ați familiarizat pe acolo, prin universitățile străine?“ sau „cum veți putea ține orele din norma postului la care candidați, dacă nu le-ați ținut deja“? (citez din memorie)

    Toate această fervoare din jurul evenimentului, împreună cu indignarea aferentă, a ajuns, prin relatările noastre, la domnul Gabriel Liiceanu care, după părerea mea, a făcut un gest sublim. A empatizat la maximum cu niște candidați de care nu auzise până atunci, dar ale căror șanse de reușită fuseseră ucise din start, le-a studiat cv-urile, le-a citit și din texte, ajungând în final la acea indignare care mobilizează. O atitudine dezinteresată, care merită toată aprecierea. Pe Răzvan Ioan, de pildă, pe care l-a invitat la emisiunea lui Rareș Bogdan, l-a cunoscut abia în acea seară, în platoul de la Realitatea!

    Ce au înțeles universitarii noștri din această poveste ? Că dl Gabriel Liiceanu ar avea un „candidat favorit“, pe care încearcă să-l impună. Pretext nemaipomenit pentru autovictimizare, pentru a vorbi despre „atacuri la adresa facultății“ ș. a.m. d. Cum să-i ceri cuiva să înțeleagă un gest dezinteresat al altuia, dacă el însuși nu e în stare să-l facă?

    Lăsând deoparte alte detalii ale întregii povești, în această cheie vă propun să înțelegeți, stimate domnule Papadima, demersurile dlui Gabriel Liiceanu din ultima vreme.

  19. Toate discuțiile astea nesfârșite despre plagiate sunt de un estetism și de o naivitate desăvârșite, când nu simplă luptă pentru putere sau plăcere de a te da în spectacol, atâta vreme cât manualele universitare ale generațiilor la putere încă multă vreme sunt plagiate masiv la foarte mulți, iar de licențe nici nu are rost să mai discutăm, se tolerează plagierea totală a părții teoretice în unele facultăți. Unii profesori habar nu au să scrie texte academice pentru ei, dar să învețe pe alții.

    Puterea post-comunistă a cerut în mod deliberat condiție să ai manual că să fie toți oamenii la mâna lor, să fie șantajabili. Nicăieri în lume nu se cere ca să faci teaching să ai textbook sau handbook, există un pachet limitat de publicații folosite de toată lumea, care se vând de autorii lor aflați în competiție pe o piață liberă. Oportuniștii le-au produs, cei care s-au chinuit să le facă serios au fost puțini și nu le-a ajutat la nimic, piața în România e aproape zero.

    S-a ajuns ca studenții să propună la premieri profesori plagiatori fără să le știe situația, totul e răsturnat, toate valorile sunt aruncat la coș, nu mă refer la persoane, ci la ideea de corectitudine, rectorii spun că totul e ok, decât să lucreze cu tonți mai bine lucrează cu abili pătați, dacă ar aplica regulile de la doctorate la manuale ar rămâne fără staff în țară.

    Foști șefi de școli doctorale refuză să-și pună oamenii să publice, refuză validarea internațională, nu înțeleg că a publica e CTC-ul comunist de pe vremuri făcut la scară internațională, nu e a comunica, asta e altceva, pe canale specifice spre publicuri țintă. Habar n-au ce înseamnă producția academică de cunoaștere și toți oamenii formați sunt pe același calapod de gândire și conduc destinele profesionale ale altora.

    Cel puțin de la o vreme au început să aibă rușine și stau în banca lor, bani să fie, ani de zile au fost agresivi și au distrus tot în jur.

    Gânduri bune,

    • S-a ajuns aici (și la alte aberații: cum ar fi condiția de a avea un mare contract de cercetare ca să-ți atești abilitățile de manager al cercetării, nu de cercetător și gânditor în domeniu!) și pentru că cei care au ajuns în ARACIS, CNATDCU nu REPREZINTĂ comunitățile academice, iar în sânul acestor comunități numai dezbaterea nu este promovată. Mulți sunt niște controlori care au câștigat o loterie. Despre standardele ARACIS, care au ajuns pe alocuri să semene cu regulamentele armatei și care nu sunt explicate absolut nicăieri, nu mai vorbesc!
      Universitățile au devenit pur și simplu parcele de putere și surse de sinecuri. La presiunea, uriașă, e drept!, a politicului și găinăriei aproape nu s-a rezistat. Este ca și cum o doamnă primește invitația de a deveni curvă și, având oarece inteligență, acceptă gândindu-se că poate exista o cale ingenioasă de a face ca lucrurile să pară invers. În fond, nu asta înseamnă intelectual: să poți îmbrăca în vorbe frumoase orice?
      Nu, nu înseamnă decât dacă vrei să devii intelectual A3 sau de partid. Căutarea adevărului a fost substituită de căutarea salariului, pensiei, îndemnizației. Că doar nu mâncăm adevăr, nu?

  20. Si uite asa aflai ce hram poarta si domnul Papadima. Cu o retorica de nivelul unui masterand ce incearca sa-si aiureasca audienta cu „stai asa, ca nu-i asa” si cu „zboara si crocodilu’ da’ mai jos,” domnul Papadima coboara de la nivelul retoric al masterandului la cel de politruc, foarte similar (!), suspect de foarte similar, cu nivelul retoricii din scrisoarea mult-prea-distinsilor profesori ai UB. Aceasta ultima observatie are ca argumente cateva din sintagmele folosite de domnul Papadima atunci cand se refera la domnul Liiceanu:

    „…d-l Liiceanu este un atlet nemaipomenit la aruncarea cu blamul” (comentariu Papadima 06/05/2019 la 11:49).

    „Rectorul nu poate decide ce să public sau să nu public, tot așa cum nici eu nu pot decide, în numele lui, dacă, în ce fel și când va răspunde atacului la persoană al d-lui Liiceanu.
    Mi se pare discutabil sub raport etic să lansezi în public campanii justițiare fără a furniza informațiile de care au nevoie cititorii pentru a-ți înțelege corect punctul de vedere.” (idem) Cu alte cuvinte, ce-a scris Liiceanu a fost un „atac la persoana”.

    „Rectorul chiar nu are dreptul să intervină în activitatea comisiei. Are cel mult datoria de a o proteja, dacă este cazul, de eventuale amenințări.” (articol, paragraful 7). Rectorul nu are datoria de a proteja comisia ci tocmai corectirudinea activitatii ei. Cum comisia a incalcat aceasta corectitudine, rectorul ar fi trebuit sa intervina. Exact asta spune si Liiceanu, ca rectorul nu a protejat corectitudinea activitatii comisiei.

    „Înfine, concursurile ”cu dedicație” semnalate de către d-l Liiceanu. Nu am cum să mă pronunț în privința lor, nefiind familiarizat cu detaliile.” (articol paragraful 11). Pai daca domnul Papadima nu e familiarizat cu „detaliile” si zice ca nu se poate pronunta, atunci de ce se pronunta acuzandu-l pe Liiceanu ca e „un atlet nemaipomenit la aruncarea cu blamul”? Logica asta falsa nu-mi arata ca Papadima nu e suficient de inteligent si in consecinta incapabil sa produca un text cu logica coerenta. Imi arata ca Papadima face parte din „fratie”, aia care a semnat scrisoarea cea cu duhoarea „de partid si de stat.”

    „Știu însă, din experiență internațională personală – cinci ani de predare la Viena, un trimestru la Amsterdam, numeroase contacte cu colegi din afara granițelor etc. – că peste tot în lume ocuparea posturilor în universități e una dintre chestiunile cele mai sensibile. La Viena, la Institutul de Limbi Romanice, aproape că nu era concurs care să nu se soldeze cu polemici virulente. E drept, în universitate, nu în presă.” (idem) Vorba lui Iliescu, „Coruptie e si in America si peste tot in lume, asa ca mai lasati-ma cu coruptia in Romania”. Asta e retorica de doi lei, pur si simplu.

    „Mă grăbesc să închei acest text arid, fără citate filozofice sau autocitări. Nu știu dacă d-l Liiceanu, acaparat de patosul justițiar, își dă seama, dar chiar domnia sa, în serialul vituperant pe care l-a publicat, joacă la două capete.” (articol paragraful 14). Prima propozitie e ironie ieftina de obicei practicata de oameni frustrati de propriile neputinte intelectuale. Acelasi lucru si pt. sintagma „acaparat de patosul justitiar”. In penultima fraza aflam ca Liiceanu a produs „un serial vituperant.” O data Liiceanu vorbeste de situatia catastrofala din UB cu care Papadima e de acord dar, in acelasi timp, Papadima il acuza pe Liiceanu de vituperari repetate, in serial.

    Ma opresc aici si inchei prin a observa ca Papadima foloseste adjective foarte tari atunci cand pomeneste numele Liiceanu. Asta arata ura si frustrare. No more, no less.

    • Stimată doamnă sau stimate domn,
      nici comentariul dvs. nu e un atac la persoană. Fie și-așa.
      Pot să vă întreb pe ce vă bazați convingerea că, așa cum susțineți, ”comisia [e vorba despre Comisia de etică a UB] a încălcat această corectitudine”? Întreb pentru că numita comisie NU ȘI-A ÎNCHEIAT ACTIVITATEA în cazul Ionuț Vulpescu. Vorbim despre corectitudine sau incorectitudine în legătură cu lucruri care încă NU S-AU ÎNTÂMPLAT. Vi se pare corect?

      Am încercat să arăt că activitatea comisiei, dacă e asumată serios și cu probitate, necesită timp. Se pare că n-am fost crezut. Detaliez.
      Comisia de Etică, în urma primirii unei sesizări de posibil plagiat, are obligația verifice în detaliu validitatea sesizării (confruntarea lucrării cu sursele indicate în sesizare, identificare unor alte posibile surse de plagiere, estimarea magnitudinii plagiatului și a formelor de plagiere etc.), să ceară, dacă e cazul, referate externe din partea unor specialiști în domeniu, să înștiințeze persoana vizată asupra demersurilor întreprinse și să-i dea posibilitatea unei audieri în comisie, să redacteze un raport final, să supune raportul final aprobării tuturor membrilor comisiei și, în cazul aprobării acestuia printr-un vot majoritar, să îl facă public.
      Așa cum am arătat, ignorarea acestor pași poate duce la contestarea în instanță a concluziilor comisiei, dând posibilitatea împricinatului să-și dovedească ”nevinovăția” pe temeiuri procedurale și chiar să solicite și să obțină daune morale, pentru pătarea reputației.
      Eu unul nu știu de vreun caz în care Comisia de etică a UB să nu-și fi făcut datoria cu probitate și profesionalism din 2012 încoace, de când funcționează. Dvs. însă ȘTIȚI deja că în acest caz ESTE (VA FI?) incorectă. Fie și-așa.
      Cu stimă,
      un politruc

      • „Comisia de Etică, în urma primirii unei sesizări de posibil plagiat, are obligația verifice în detaliu validitatea sesizării (confruntarea lucrării cu sursele indicate în sesizare, identificare unor alte posibile surse de plagiere, estimarea magnitudinii plagiatului și a formelor de plagiere etc.), să ceară, dacă e cazul, referate externe din partea unor specialiști în domeniu, să înștiințeze persoana vizată asupra demersurilor întreprinse și să-i dea posibilitatea unei audieri în comisie, să redacteze un raport final, să supune raportul final aprobării tuturor membrilor comisiei și, în cazul aprobării acestuia printr-un vot majoritar, să îl facă public.
        Așa cum am arătat, ignorarea acestor pași poate duce la contestarea în instanță a concluziilor comisiei, dând posibilitatea împricinatului să-și dovedească ”nevinovăția”.. ”
        etc etc.

        Cam dur atacul preopinentului @allotriosis, intr-adevar.

        Dar sa revenim la raspunsul d-lui Papadima, mai precis, extrasul de mai sus.

        In cazul Ionut Vulpescu, sesizarea dateaza din 4 martie 2019, cf. http://www.contributors.ro/cultura/de-ce-ne-ai-batjocorit. Plagiatul pare a fi cat se poate de clar.

        Acum, o fi ea obligata Comisia de Etica sa studieze in adancime sesizarea, si sa urmeze tot felul de proceduri complicate (ca sa se apere de, Doamne Fereste eventuale atacuri ale impricinatului, zice d-l Papadima – de parca, daca impricinatul v-ar actiona in judecata, ar avea vreo sansa sa castige, in conditia in care plagiatul e evident !). Dar sunt, totusi, 2 luni de la sesizare, si de la Comisia de Etica se aude… o liniste asurzitoare.

        De cat timp dispune onorata Comisie ? 2 luni ? 6 luni ? 1an ? Pana iese decanul (supervizorul plagiatului) la pensie ? Sau, dispune de cat timp doreste, ca sa ingroape problema, ca doar de asta e comisie ? Nu cumva au o mare problema membrii Comisiei – e pus in cauza chiar seful lor, decanul ?

        Taraganarea asta bate rau la ochi. Rau de tot. Atat.

        • Domnule Vlad (bănuiesc că nu greșesc),
          regret sincer că nu vă pot da deocamdată o explicație privind durata investigației. Bănuiesc că, dat fiind că este vorba despre un demnitar, s-au solicitat și referate externe. De ce? Pentru că, așa cum poate știți, în cazul depistării unui plagiat al unei persoane care nu e angajat al universității, aceasta nu poate lua măsuri punitive – de pildă, retragerea diplomei de doctor. Universitatea poate doar trimite o propunere către CNATDCU, însoțită de expertiza care fundamentează propunerea respectivă. CNATDCU, în caz că nu știți, a trecut în vremea din urmă prin numeroase ”remanieri” – care nu prea i-au întărit credibilitatea. Eu unul – ca și colega mea Rodica Zafiu, o persoană de o probitate exemplară – am fost pus pe liber după ”cazul Ponta”. Mă rog, sunt multe lucruri de povestit despre amărâta noastră lume universitară – despre care, și asta m-a nedumerit cel mai tare, d-l Liiceanu are cunoștință. Un lucru e cert: un dosar ”solid” are mult mai multe șanse de a fi validat decât unul încropit în pripă. În rest, ce și cum, vom putea cu toții judeca la momentul potrivit.
          Mă contrariază totuși valul de suspiciune – ”bate la ochi” – declanșat de toată această poveste. Doar pentru că așa i se pare d-lui Liiceanu? Și mă întreb, sincer, dacă vreunul dintre cei ce s-au grăbit să arunce anatema pe simple supoziții va avea vreodată tăria de caracter să își ceară scuze dacă ele se infirmă. Eu unul, dacă ce am susținut nu se va adeveri, o voi face cu siguranță.
          Iertați-mă dacă îmi permit să vă sugerez o temă de reflecție: instituții – adică reguli – versus oameni – adică poziție, prestigiu, relații. UB e o instituție – nu o ”clică”, ”gașcă” etc. cum s-a spus de către diverși comentatori – care face eforturi să-și stabilească reguli corecte și să le respecte. Nu a reușit întotdeauna, dar a încercat să-și recunoască erorile sau eșecurile, atunci când a fost cazul. Am făcut același lucru în textul meu – dacă îl veți reciti, poate că îmi veți da dreptate. Iată însă că un om de incontestabilă valoare și la fel de incontestabilă notorietate preferă să ignore toate lucrurile astea – deși, regret că mă repet, le știe – aruncând blamul asupra întregii facultăți în care a predat vreme de decenii și, apoi, asupra întregii universități. Dvs. cum ați reacționa într-o atare situație?

          • Multumesc pentru raspuns.

            Si mai interesant ar fi un raspuns la sesizarea d-lul Cioaba. Reiau linkul: http://www.contributors.ro/cultura/de-ce-ne-ai-batjocorit.

            Plagiatul e strigator la cer. Uitat-va si dvs, verificati si constatati. Dar, fiind vorba de plagiatul unui „demnitar”, (si de co-responsabilitatea supervizorului – decanul, sa nu uitam), spuneti ca trebuie un timp nelimitat pentru ca acea Comisie de Etica sa dezbata, sa ceara referate externe, etc, etc.

            Hai sa fim seriosi.

            Decanul a fost prins cu mata in sac, nu stie pe unde sa scoata camasa, comisie e insarcinata sa ingroape problema, iar dvs si altii incercati actiuni de damage control, poate-poate convingeti pe cineva.

    • @ allotriosis
      Comentariul dumneavoastră este un atac la persoană (din ciclul „Inamicul este printre noi”). Atacul este efectuat sub protecţia anonimatului (pseudonimului). Nu vă asumaţi răspunderea şi îl puneţi la zid pe domnul Liviu Papadima, considerând că acesta a făcut un delict de opinie.
      În concluzie, aveţi trei elemente la care trebuie să vă gândiţi înainte de a comenta din nou: atacul la persoană, sub protecţia anonimatului, împotriva unui om care îşi exprimă un punct de vedere cu care nu sunteţi de acord. Dezbaterea presupune argumente pro şi contra, nu înregimentarea în spatele unui intelectual care, la un moment dat, poate să greşească în aprecierile sale.

      • @Petre Opriș – în ce ar consta, concret, atacul la persoană din comentariul pe care-l incriminați? Citați concret o frază, 7-8 cuvinte care să reprezinte un atac la persoană.

        • @ Harald,
          ia de aici:
          „Si uite asa aflai ce hram poarta si domnul Papadima. Cu o retorica de nivelul unui masterand ce incearca sa-si aiureasca audienta cu “stai asa, ca nu-i asa” si cu “zboara si crocodilu’ da’ mai jos,” domnul Papadima coboara de la nivelul retoric al masterandului la cel de politruc, foarte similar (!), suspect de foarte similar, cu nivelul retoricii din scrisoarea mult-prea-distinsilor profesori ai UB.”
          Niste vorbe aruncate la intimplare,intr-o discutie chiar cu cartile pe fata, adica cu nume si prenume, un @ allotriosis face niste afirmatii ofensatoare.
          Stii povestea?
          _Ai dreptate, zise judecatorul catre pirit.
          = Io dom` judecator…
          -Si tu ai dreptate.
          _Dar cum se poate ca ambii sa aiba dreptate?
          – Si tu ai dreptate.
          Cam toti vor sa aiba dreptate, nimeni nu accepta ca are si greseli.
          Si nu se ajunge decit la o cearta pina la sfirsitul lumii, pe care il prevad unii :D

        • @harald ” în ce ar consta, concret, atacul la persoană din comentariul pe care-l incriminați? Citați concret o frază, 7-8 cuvinte care să reprezinte un atac la persoană.”

          Intrebare naiva sau ipocrizie dusa la maxim? Este evident pentru orice persoana normala si corecta ca acel comentariu semnat @allotriosis este un atac la persoana.
          Cand afirma ” Papadima foloseste adjective foarte tari atunci cand pomeneste numele Liiceanu. Asta arata ura si frustrare”
          credeti, in „naivitatea” dv” ca poate il complimenteaza pe Liviu Papadima cu aceasta formulare?
          Sau cand spune la inceputul comentariului)
          „Cu o retorica de nivelul unui masterand ce incearca sa-si aiureasca audienta cu “stai asa, ca nu-i asa” si cu “zboara si crocodilu’ da’ mai jos,” domnul Papadima coboara de la nivelul retoric al masterandului la cel de politruc”
          o fi si asta vreo lauda, sau doar o constatare „inteligenta”…

          Sincer, nu stiu care e situatia EXACTA la facultatea de filosofie, evident mascariciul ala politic de la care a pornit scandalul, Mladinoiu, nu are nimic de-a face cu notiunea de doctorat in filosofie, dar nici nu cred ca asta e prima si ultima problema de acest tip din facultate si ca timp de 20 de ani cat Gabriel Liiceanu a fost profesor acolo nu era nimic de criticat. In definitif, profesorii pe care acum ii critica si acuza (si pe buna dreptate, pe unii dintre ei) cum au ajuns profesori si conducatori de doctorat?
          Daca sunt atat de slabi si de influentabili cum nu s-a sesizat nimeni pana acum, nici un coleg ( inclusiv Gabriel Liiceanu), nici o comisie, nici un student etc?
          In ultimul articol il critica pe Vasile Morar cel care a coordonat doctoratul ( plagiat se pare) al lui Ionut Vulpescu. Dar acest Morar este profesor si conducator de doctorat din ’96 m-am uitat pe CV-ul sau). Din 96 si pana in 2019 nu a avut nimic sa-i reproseze, omul era fara pata? A propos de Morar, este nascut in ’46, anul acesta implineste 73 de ani. La varsta asta ar fi trebuit sa iasa la pensie si sa lase locul celor mai tineri, asa cum se intampla in cele mai multe universitati europene (si nu numai). Dar cine sa protesteze?
          Asta nu imi place in aceasta istorie: pana acum totul era fara pata la facultatea de filosofie, nimeni nu a vazut nimic reprobabil zeci de ani de zile si acum toti profesorii, inclusiv conducerea universitatii, sunt vinovati.
          Chiar nu vede nimeni ipocrizia acestei afirmatii?
          Ceilalti chiar nu au curajul si demnitatea sa-si asume si ei greselile si tacerea vinovata care au facut posibila situatia actuala?
          Pentru ca vinovati sunt toti cei care au tacut si plecat capul ani la randul: acesta este adevarul.

          • @Alexa
            Dar la ce foloseste sa deplasati discutia de la ceea ce zice Gabriel Liiceanu catre persoana lui (atitudinea avuta de el in trecut)? Discutam daca el e ireprosabil moral sau despre cum arata lucrurile la Facultatea de Filozofie? Dat fiind ca si el a fost profesor acolo, inseamna ca era mai bine sa nu declanseze dezbaterea acum? Desi valoarea si notorietatea lui dau o greutate cu totul speciala luarii lui de pozitie? Zau ca nu va inteleg – mai bine mai tirziu decit niciodata.

        • @ Harald
          Domnii victor L şi Alexa au răspuns mult mai repede decât mine şi le mulţumesc pe această cale. Nu mai am nimic de adăugat la comentariile respective deoarece suntem pe aceeaşi lungime de undă.

          • @Petre Opriș – dacă așa definiți dvs atacul la persoană, trebuie neapărat remarcate standardele deosebit de înalte. Atunci, pentru formulările folosite la adresa D-lui Liiceanu nu se aplică standarde la fel de înalte? Sau operăm cu standarde duble?

    • Am sa incep comentariul in aceeasi nota cu cel initial.
      Si uite asa se canalizeaza toata discutia de la atacul la persoana lui Liiceanu pe care Papadima ne-o expune in articol la atacul meu la persoana lui Papadima. Iar cativa baieti seriosi ce salasuiesc de ceva timp pe aceasta platforma musca momeala.
      Lasand la o parte ignoranta si/sau incapacitatea de a distinge mesajul unui discurs revin la comentariul meu initial.
      Tot ce fac in comentariu este sa arat ca in spatele acestei „critici” a sistemului universitar si in particular a UB, Papadima il ataca direct pe Liiceanu folosind sintagme demne de retorica romaneasca din media: un amalgam de ironie ieftina si jigniri gratuite.
      Am citit, din curiozitate, toate comentariile la acest articol dupa ce le-am primit pe cele referitoare la postarea mea initiala. Observ ca Rasvan Lalu, in prima parte a comentariului, spune exact acelasi lucru ca si mine despre calitatea retorica a articolului. Rasvan Lalu nu merge mai departe sa-l acuze pe Papadima de atac la persoana dar inteleg atitudinea dansului. Sunt alti comentatori care o fac, dealtfel. Dar postarea lui Lalu arata curioasa dezlanare a articolului. Ori este evident ca Papadima e un om foarte instruit cu un excelent stil al scrisului. Exact acest lucru mi-a trezut banuiala ca ceva e in neregula…dupa care acele expresii folosite de fiecare data numele Liiceanu apare in articol.
      Am aratat, cu citate din articol de ce am ajuns la concluzia atacului la persoana. In comentariul postarii mele Papadima intoarce toata discutia catre un anumit caz a comisiei de disciplina. Desi Liiceanu discuta nu numai aceste cazuri ci atitudinea in general a facultatii vis-a-vis excelenta umana. Asta dupa ce in prima fraza sugereaza ca postarea mea e un atac la persoana.
      Sunt obligat, din motive ce nu le pot divulga public, sa-mi ascund identitatea sub pseudonim. In alte conditii nu as ascunde-o. In orice caz, asigur pe toata lumea ca nu am legatura cu nimeni implicat in discutie, fie persoane si/sau institutii. Nu traiesc in tara, dar pot spune ca studiez filozofia iar pseudonimul sugereaza acest lucru. „Allotriosis” are sensul de instrainare, alienare si este folosit pentru prima oara de Alcibiades in Symposium.
      Cam atat, pentru moment.

  21. Draga Domnule Papadima,

    Va scriu cu regretul ca TREBUIE s-o fac, cu acelasi sentiment cu care, in mod cert, ati scris si dvs. (stiind la ce va expuneti).
    1. Cred ca am inteles perfect CE/CUM/DE CE ati scris, si sunt PERFECT de aceeasi parere.
    2. Triste vremuri: ratiunea si bunul simt nu prea mai au cautare (MAI ALES pe acest forum…). Felicitari pentru rabdarea cu care
    ati tolerat (si ati si raspuns la) varii comentarii ireverentioase, partizane sau doar stupide, din partea unor anonimi (de jure sau de facto).
    Ce diferenta fata de alti PROFESORI care scriu de zor pe acest forum si care agreeaza doar … pupaturi.
    3. Pozitia din care scriu este cea a unuia care A TRAIT ACTIV perioada 1989-2010 in UB. Toti „indignatii” si „leii de tastatura” ar trebui
    sa stie ca in situatia Romaniei di ’89, un universitar onest, FARA BUBE, cu standarde profesionale inalte, avea doua optiuni:
    a. „sa-si vada de treaba”, exact cum facuse si pana atunci, fara de partid, fara ambitii de „marire” (Academica sau DOAR Materiala :-)) …
    sau,
    b. „sa iasa la bataie”, sa infrunte SISTEMUL, ADICA MAJORITATEA (TICALOSITA); cu tot ceea ce implica asta, inclusiv o semnificativa
    pierdere de energie, in detrimentul activitatii de cercetare. Ca sa nu mai vorbim de zicala cu „cocina si porcii”…
    4. Sistemul ticalosit a supravietuit si, acum, are mult mai mult tupeu decat in anii cand, de frica, facea de toate (inclusiv mineriade).
    Era normal sa fie asa: un numar enorm de oameni de valoare au parasit Ro (la diverse varste), inclinand si mai mult balanta in favoarea
    „majoritatii”. In plus, sistemul nu a cedat decat foarte rar si pentru scurt timp, pozitiile cheie. Asta a facut ca LEGISLATIA (de la Constitutie
    si pana la regulamentele de ordine interioara) sa ramana DEFICITARA (frumos eufemism, nu ?!). Progrese semnificative s-au facut doar
    temporar si numai in cateva „insule” (facultati sau institute, acolo unde MAJORITATEA ERA POZITIVA). Dincolo de asta, asa cum
    observati si dvs., s-a simtit nevoia de a „reglementa” (ceea ce era justificat de abundenta de impostori fara opera); dar din „nevoia” (?) de
    uniformizare s-au legiferat SI aberatii:
    Mai intai s-a cerut sa fi scris CARTI ca sa fii promovat la Matematica, dupa care s-au cerut articole ISI(S!) ca sa fii promovat la Filologie…
    Ceea ce am trait efectiv timp de 20 de ani a fost ca ODATA STABILITE REGULI, IN CONTEXT DEMOCRATIC, TREBUIE SA LE RESPECTI,
    CHIAR DACA REZULTATUL E NEDREPT! Era un lucru previzibil in context si un motiv SERIOS pentru cineva ca sa aleaga varianta a. de mai sus!
    Pentru ca ajungi „complice” (votand IMPOTRIVA, dar fiind minoritar!!!) intr-o situatie care este contrariul a ceea ce ti-ai dorit cand ai acceptat
    sa „joci”. Cine n-a trait astfel de situatii, sa faca bine si sa TACA. Desigur, poti sa-ti dai demisia; e MEREU GATA unul mult mai ticalos care-ti
    va lua locul RANJIND.
    5. Concret: evident ca Dl. Liiceanu are tot dreptul/datoria sa semnaleze/critice, argumentat, racilele din Facultate/Universitate. Ca-i vorba de
    „unii” sau, generic, de „lichele”. Cred ca dvs., domnule Papadima, ati avut in vedere mai ales ULTIMUL text al serialului. Criticii dvs. se fac
    a nu fi citit ca dezavuati fara rezerve faptul ca Mircea Dumitru a gresit semnand scrisoarea cu pricina. Pe de alta parte, ma indoiesc ca
    dl. Liiceanu are o imagine REALISTA despre detaliile cu care functioneaza procesele de conducere in UB (sau in general), iar acuzatiile
    la adresa Rectorului seamana bine a „inflacarare retorica”.
    Partea cu adevarat TRISTA este „arta polarizarii”, la care se pare ca nu ne bate nimeni, care face ca „osteni” care, IN MOD EVIDENT, ar
    trebui sa fie in aceeasi tabara, gasesc MEREU cum sa se „bata” intre ei. Pe urma ne miram ca pierdem (TOTI) !
    6. Inchei cu o parte FILOSOFICA, cu speranta ca poate fi UTILA ORICUI:
    Se spune „sa nu judeci ca sa nu fii judecat”; sau „sa arunce primul piatra cel care n-a gresit”.
    Atunci cand ne loveste indignarea asupra LICHELISMULUI ALTORA, nu strica, mai ales celor deprinsi a cugeta si a se cunoaste pe sine,
    sa ne temperam indignarea … Cum spuneam mai sus, cand „intri la bataie”, oricat de intelectual, sarmant si popular ai fi, conteaza si
    „detalii”; nu doar vorbe, ci si fapte, …, „haine”,… Sigur, UNII sunt mai MERITUOSI ca altii, dar … cine decide ?!
    Intelegeti dvs., FARA INDOIALA.

    PS Scuze, prefer sa raman in anonimat, desi sunt la … (echi)distanta :-))

  22. În tot scandalul ăsta de la Filosofie, cu plagiate și concursuri suspecte, dai peste acest video de lansare la Gaudeamus, de acum 2 ani, cu Oana Șerban (viitoarea candidată pe post), Petre Roman, Vasile Morar, Mircea Dumitru, Ionuț Vulpescu la un loc, ca niște „prieteni de-o viață”, același aluat. Se pieptănă unii pe alții, își dau posturi ca în politică, la nevoie își mai și spală păcatele… unii altora. În ce lume trăim!

    Păi comisia aia cum naiba să nu întârzie atâta cu rezultatul dacă oamenii ăștia sunt așa de …. prieteni?

    https://www.facebook.com/sergiumihalceaevotv/videos/663662603812709/

    • Excelent !

      Plagiatorul ministru Ionut Vulpescu, mpreuna cu Petre Roman (co-responsabil la crimele revolutie), si cu rectorul UB Mircea Dumitru (pe atunci ministru) il ling zdravan in fund pe decanul Vasile Morar, co-responsabil al plagiatului.

      La asta oare ce mai raspunde d-l Papadima ?

    • Și așa se înregistrează istoria.

      În ordinea apariției:

      pe coperta volumului, coordonatoarea Mihaela POP, proaspăt pensionată, pentru locul căreia s-a organizat pseudo-concursul din februarie 2019 câștigat de cealaltă coordonatoare Oana ȘERBAN, în imagine, alături de „revoluționarul” Petre ROMAN, prolificul coordonator de doctorate Vasile MORAR și doctorandul său, plagiatorul de doctorat Ionuț VULPESCU, Mircea DUMITRU, rectorul Universității București, unde se mai iau și doctorate plagiate, Cristian IFTODE câștigător al pseudo-concursului din 2011 despre care a scris G.Liiceanu în textul Balta stătută a facultăților noastre.

      Ionuț Vulpescu și alții ca el sunt șantajabili, manipulabili, niște unelte de influență. Întrebarea este: ale cui?

      „Plagiatul ca mijloc creare a unei rețele informative și de influență” – e posibil ca cineva pe Terra să fii scris lucrarea asta. Probabil nu este indexată ISI, nu este publică, deci este aproape la fel de greu de aflat, ca în cazul tezelor de la UB, dacă a fost plagiată.

  23. Mi-a trebuit o lamaie dupa ce am vazut filmuletul de la Gaudeamus. Rectorul M. Dumitru nu mai are nici o scuza, imi pare rau. Pacat ca dl Liiceanu s-a lasat impresionat/ pacalit de aparentele „junelui filosof” in anii 90. Ca sa se trezeasca, era totusi suficient sa vada dezbaterea dintre M. Dumitru si contracadidata dumnealui pentru postul de rector, acum 5 ani, cand primul a luat al doilea mandat cu sprijinul decanilor/ gastilor din unele facultati.

  24. Constat că se vomită mult la lectura acestor texte sau că, pentru a evita neplăcutul fenomen, se consumă lămâi.

    Mie mi-ar fi prins bine dacă aș fi putut vedea video-clipul la care trimite link-ul dlui Gabriel Georgescu înainte de a mă fi avântat în scrierea serialul în trei episoade cu dracii omniprezenți. Și nu numai mie, ci și celor care au fost șocați de felul în care s-a desfășurat în ianuarie a.c. concursul pe post de asistent de la Facultatea de Filozofie. Ba și celor trei candidați perdanți în fața Alesei din oficiu. Ar fi înțeles toți trei că n-are rost să-și piardă timpul participând la un concurs butaforic, dat pe tema și bibliografia tezei de doctorat a unuia dintre candidați. Ne-am fi dat cu toții seama, dacă am fi privit la timp video-clipul, că o echipă bine sudată trage mai greu la cântar, la un concurs desfășurat la Universitatea București, decât un doctorat în Statele Unite sau la Universitatea din Leiden. Sau decât opera de editare a unor clasici ai filozofiei sau comentarea în reviste internaționale a lui Descartes, Newton sau Francis Bacon. Și că, oricum, n-are rost, tu, „român de pretutindeni“, venit de pe la universități occidentale, să te pui, la el acasă, cu un concurent care are în spatele lui „un grup prietenește organizat“. Cât de frumos arată grupul acesta! Și câte VALORI îi unesc!

    Să privim o clipă „grupul prietenește organizat“ ai cărui membri, uniți, cum ziceam, de tot soiul de valori, se firitisesc între ei. Priviți-i, așa cum i-am privit și eu, rămânând literalmente, la sfârșitul filmulețului, cu gura căscată. Priviți-o pe dra Oana Șerban, „Aleasa“ la concursul pe post, pe care-l va susține peste doi la Facultatea de Filozofie. Deocamdată e doar moderatoarea lansării la Târgul de Carte „Gaudeamus“ din 2017 a volumului omagial „Vasile Morar la 70 de ani“ (tot ea e și coordonatoarea volumului), ascunzându-și pudic fața în spatele cărții închinate conducătorului ei de doctorat, în timp ce-i dă cuvântul mai întâi lui Petre Roman, prieten de-o viață cu sărbătoritul. Acesta, ne destăinuiește dl. Roman, se distinge prin ceva cu-adevărat miraculos: „Vasile“ posedă o busolă perfecționată pentru navigația pe oceanul vieții. Când te întâlnește, Vasile te întreabă scurt: „Cum stai cu valorile?“. Se pare că până acum nimeni nu i-a răspuns: „Dar tu cum stai?“ Adorabil în filmulețul nostru e că, după Petre Roman, vine la rând, părând că dă răspunsul la întrebarea-test a lui „Vasile“, consilierul dlui Iliescu și viitorul nostru ministru al culturii, Ioan Vulpescu. „Ionuț“ stă tare prost cu valorile: teza de doctorat despre „Etica muncii“ susținută în 2008 cu „Vasile“ e grosolan plagiată. Deocamdată noi nu știm asta. O să aflăm doi ani mai târziu. Deocamdată Ionuț se întreabă ce s-ar fi făcut el dacă nu-l întâlnea pe drumul vieții pe Vasile în 2008 și ne asigură că „domnul profesor“, deși a împlinit 70 de ani, n-a avut niciodată și nu are nici acum „nici o vârstă“. Urmează la cuvânt rectorul însuși, dl. Mircea Dumitru. Acesta salută „gestul sublim, măreț“ al editării volumului omagial dedicat „dragului nostru profesor“, cum îl numește cu nedisimulată tandrețe pe sărbătorit, după care ne explică cum a mers și-a tot mers Vasile Morar „vreme de 50 de ani“, neabătut, „pe drumul moralei elementare“.

    Cine naiba m-a pus, mă-ntreb privind filmulețul, să-mi bag eu nasul săptămâna trecută într-un grup universitar atât de prietenește organizat? Și ce mi-a venit să-i tot trag cu „dragă Mircea“ în sus, „dragă Mircea“ în jos? Când, dacă știam tot ce știu acum, nu mai băteam câmpul pe vreo zece pagini cu oglinda matinală în care „dragă Mircea“ se privește zilnic „fără să roșească“. I-aș fi spus să acopere oglinda și să meargă liniștit, ca și „dragul nostru profesor“, pe drumul „eticii elementare“, care, în cazul lui, duce direct la cel de al treilea mandat de rector (dacă nu, măcar la președinția Senatului Universității) și, în mod sigur, la un fotoliu în Academie.

    .

    • Domnule Profesor, tinind cont de aceste noi elemente, absolut siderante (or mai fi si altele poate, pe internet, care sa contribuie la punerea in lumina a acestui „panier à crabes”…) sper ca va ginditi deja sa reveniti cu un ultim articol din seria diabologica?

      Toata framintarea reactiva creata de textele dumneavoastra si ale domnului Cioaba evoca dansul inlantuit al unor crabi inauntrul limitelor strimte ale cosului lor (panier à crabes) …

    • Pentru Domnul Gabriel Liiceanu: va multumim ca ati vorbit despre asta public, ca ne-ati dat o voce. Tacerea asurzitoare din jurul acestor practici este sufocanta. Ceea ce vreau sa spun este doar ca demersul dvs are un rost si face un bine, chiar daca asta nu este evident si nu va fi vizibil mult timp de acum incolo. Cu multumiri,

    • Stimate Domnule Profesor,
      Ati atins un subiect foarte sensibil – volumele omagiale dedicate profesorilor emeriti ai Facultatii de Filosofie. Va amintesc un caz similar, pentru care exista un filmulet – o sa vi-l trimit, chiar daca il cunoasteti foarte bine, luand parte la el. In 2010 apare Liber amicorum, volum publicat de Humanitas si editat de domnii Catalin Cioaba si Bogdan Minca. Este volumul dedicat aniversarii dvs de 70 de ani.
      Pentru cei care nu cunosc volumul, iata aici un link: http://www.elefant.ro/carti/carte/fictiune/publicistica-eseu/liber-amicorum-studii-si-eseuri-in-onoarea-lui-gabriel-liiceanu-207620.html
      In 2014 dl Cioaba, dupa un laudatio la adresa dvs prin prisma volumului omagial si nu numai, da un concurs pentru ocuparea postului de lector la Facultatea de Filosofie, avandu-l in comisie pe co-editorul volumului Liber amicorum.
      Intrebarea pentru dvs este: doriti sa intelegem de aici ca dl Cioaba isi pregatea, „cu pudoare”, ca sa va citez, inca de „fraged”, intrarea in Facultatea de Filosofie, prin prisma tuturor acestor gesturi? Cum ne explicam ca in acest moment cursurile de fenomenologie sunt predate de doi fosti discipoli ai dvs?
      Sunt multe alte elemente care ar trebui discutate; insa pana la dialoguri mai ample, este important sa observam ca argumentele invocate in comentariul dvs privesc lucruri care s-au desfasurat identic in cazul dvs si al profesorului Vasile Morar.

        • Sa intelegem, stimata doamna Delia F., ca evidentierea unor legaturi stranse, anterioare concursurilor de titularizare, dintre anumiti profesori ai Facultatii si viitori candidati la concurs este o forma de discreditare a unor oameni? Cel care face publice astfel de legaturi ii discrediteaza pe cei legati? Nu sunt tendentios, doar vreau sa stiu la ce va referiti atunci cand polemizati cu persoana de mai sus.

      • @Liber amicorum

        Daca tot folositi un pseudonim in latina banuiesc ca sunteti cat de cat familiarizat cu sofismele. Din comentariul dvs. nu reiese nicidecum un astfel de corolar. Comiteti un sofism grosolan in sensul ca poate fi observat usor de orice calator din Gara de Nord.
        Punand echivalenta intre semnificatia si substanta celor doua evenimente mentionate de dvs,, logica ma obliga pe mine, cititorul dvs., sa cred urmatoarele:

        1. Contributiile literare si filozofice ale celor doi, Liiceanu si Morar, trebuie sa respecte acelasi grad de echivalenta sau sa fie cel putin comparabile.

        2. De asemenea, contributiile aduse societatii romanesti si a comunitatii romanesti ale celor doi, Liiceanu si Morar, sunt de asemenea echivalente sau cel putin comparabile.

        3. Activitatea, cartile si articolele scrise, ale fostilor doctoranzi pe care cei doi, Liiceanu si Morar, i-au indrumat sunt de asemenea echivalente sau cel putin comparabile. Sunt de acord sa analiza comparativa sa cuprinda absolut toti fostii doctoranzi pe care acestia i-au indrumat chiar daca exista o enorma discrepanta cantitativa.

        4. Calitatea, precum si gradul de adevar ale elogiilor pe care protagonistii celor doua evenimente le-au adus lui Liiceanu si Morar, sunt comparabile si reflecta comparabil macar realitatea factuala.

        5. Calitatea umana (moralitate, simtul dreptatii, onestitate, intelepciune, cumpatare, curaj) ale celor ce au elogiat pe Liiceanu si Morar sunt comparabile la un nivel macar satisfacator. Nota: a nu se confunda curajul cu tupeul si intelepciunea cu smecheria.

  25. AMICUS PLATO (SOCRATES) SED MAGIS AMICA VERITAS

    Nu vad ce altceva as putea scrie dupa vizionarea filmuletului pus la dispozitie cu amabilitate de Dl. Gabriel Georgescu. Daca „scrisul ramane”, atunci imaginea … DOARE.

    1. Inteleg ca duduia ce-si priveste atat de elegant-filosofic ceasul e „invingatoarea”.
    2. Junele sarbatorit are 70 de ani !!! Oameni buni, omul asta n-are un rid pe fata, a fost, este si va fi un om fericit. Are zambetul senin al celui care a facut doar bine, sta beton cu toate valorile
    (mobile si imobile).
    3. Telegenicul ex prim june si ministru pare, desi coleg de generatie, mai „uzat” decat bunul prieten, se vede ca a … suferit mai mult.
    4. Mircea Dumitru pare ca si-a pus atata lamaie pe broasca incat a sfarsit prin a o … savura.
    5. Maestrul pare sa-i fi transmis ex ministrului pentru cultura-culte (si oculte ?) macar seninatatea unei vieti implinite.
    6. Inchei tot FILOSOFIC (si ISTORIC):

    RO, A.D. 1990: ILIESCU–ROMAN–PLESU + …
    RO, A.D. 2014: BASESCU– PONTA–VULPESCU+ …

    Arta filosofiei este sa alegi (dintre cei care CONTEAZA) pe cei cu care … REZONEZI. La restul
    se poate folosi (ocazional, in proportia adecvata) LAMAIA.

  26. Domnule Papadima,

    Cu mare părere de rău, rectorul, Mircea Dumitru, joacă la două capete. Fără ,,gașcă” nu ajunge în Acadamie, alături de informatorii Securității, Boboc și Vlăduțescu. Domnul Cioabă s-a grăbit să-l ,,îmbrățișeze” pe acest păcălici. Rectorul a semnat acolo unde a simțit că-i este locul, în ,,gașca” de la Filosofie.
    Consiliul este ,,sub blam public” pentru că nu este ,,transparent”, nu vrea să comunice nici măcar numele membrilor Comisiei de doctorat a d-lui Ionuț Vulpescu. Sunt informații ,,clasificate” ?
    De ce ,,rigorile legii pensionării” nu se aplică și d-lui V. Morar (72 de ani)?
    Domnule profesor, se pare că trebuie să rezolvați multe probleme de integritate în Universitate! Vă doriți cu adevărat acest lucru? Sau ne mai explicați cât de relativ și de complex este adevărul?

  27. In cazul Adrian Mladinoiu chiar asta e intrebarea la care trebuie sa raspunda universitatea, daca poate cineva fără studii prealabile de specialitate să se înscrie la doctorat într-un anumit domeniu? Si ce sa-i faci, parerile sunt impartite, e nevoie de teoria chibritului pentru a lamuri lucrurile? Nu se vede din avion despre ce e vorba? Nu cumva si in cazul Elenei Ceausescu ar fi nevoie de o comisie de experti care sa ne lamureasca oficial daca a fost sau nu aleasa pe baza de merit ca membru al academiei (probabil ca s-ar gasi destule „personalitati” care sa scrie o scrisoare despre proceduri, reguli si teoria chibritului si in sprijinul ei).

    Indraznesc sa cred ca si dumneavoastra va dati seama de penibilul situatiei, dar ati scris lucrurile astea din vreo obligatie fata de cineva, sau pentru a mentine niste aparente. Se mai intampla. Viata intr-o organizatie mare e o chestie complicata si accept lucrul asta. Dar sper ca si dumneavoastra intelegeti ca n-ati salvat nimic din reputatia institutiei scriind lucrurile astea – din contra. Cat timp lucrurile nu sunt rezolvate, orice asociere cu o institutie care se coboara la nivelul asta e degradanta pentru orice student si orice profesionist care se respecta, iar o diploma obtinuta de la o astfel de institutie este un motiv de rusine, nu o realizare.

    In termeni corporatisti exista o singura solutie care salveaza ceva din reputatia institutiei dupa acest scandal. Cei in cauza trebuie sa se care. In corporatii asa merg lucrurile. Daca respectivlu intelege sa o faca colegial, e excelent. Daca nu, atunci va avea parte de o discutie foarte diferita (asa i s-a explicat recent unui cunoscut).

  28. Se prea poate ca atitudinea filosofic-temperata sa dezamageasca pe cei indignati nevrotic. Asa ca, manat de acelasi dezinteresat sentiment de compasiune, le propun:

    SFATUL MEDICULUI PENTRU INDIGNAREA NEVROTICA

    1. Valoarea PROFESIONALA si valoarea MORALA ale unei persoane NU sunt corelate intre ele.

    2. Valoarea PROFESIONALA si valoarea MORALA ale unei persoane NU sunt, in general, corelate
    cu POPULARITATEA. In RO, atunci cand o astfel de corelatie exista, ea este de regula DE INVERSA
    PROPORTIONALITATE. E suficient sa te uiti la televizor, sa asculti radio sau sa citesti ziare etc.

    3. Atunci cand vorbim despre valoarea stiintifica, ceea ce conteaza este opinia cercetatorilor AUTENTICI, cu renume international. Nicidecum entuziasmul leilor/leoaicelor anonimi/e din spatele tastaturii.

    4. Cand vorbim despre valoarea MORALA a unui om, conteaza FAPTELE acestuia, nu parerile transante scrise /enuntate cu aere de judecator suprem si fara de pacat, sau popularitatea pe care a dobandit-o in urma acestora. Conteaza TOTUL, inclusiv cum iti tratezi nevasta, cum iti cresti copilul, …si cu ce masina circuli.

    5. Definitia atacului ” ad hominem” trebuie data RIGUROS:
    Daca incepi, DIN SENIN, sa scrii lucruri urate (dar reale) despre cineva, in public, este un astfel de atac.
    Daca insa in carti, articole, discursuri, cineva DA LECTII DE MORALA UNUI INTREG POPOR, nu-i de mirare ca devine OBIECT DE INTERES PUBLIC, in care FAPTELE sale sunt analizate critic.
    Exemplu simplu si de notorietate:
    Nu e FRUMOS sa te tii de nas cu „ILIESCU, ROMAN, VULPESCU” atunci cand STII BINE ca bunul tau prieten, care …. (PASSONS), a avut EXACT aceeasi pozitie, cu aceleasi personaje deasupra. Chiar daca, desigur, „e alt om”. Ca fiecare dintre noi, nu ?

    Sigur o fi spus vreun filosof ca FAPTELE BUNE SUNT ANONIME.

    In incheiere:

    IN RO INCA MAI SUNT MARI VALORI, PROFESIONALE SI MORALE. DE CARE N-A AUZIT NIMENI. UNELE MAI SI MOR, PREMATUR; SI NU-I POMENESTE MAI NIMENI, CHIAR CAND ERAU CEI MAI BUNI IN DOMENIUL LOR…
    MAI INCET CU FALSELE VALORI, JUDECATE „POLITC” SI LA TELEVIZOR (sau pe forum-uri, de anonimi exaltati).

  29. Dupa 30 de ani. Universitatea si Securitatea sau candoarea si mirarile filozofiei romanesti ( II)

    Problema este ca „ideologii urii” nu au plecat de fapt niciodata din societatea romaneasca . Un profesor ca Silviu Brucan care prin anii `60 preda socialism stiintific la Facultatea de Medicina si Farmacie din Bucuresti , era o incarnare in carne si oase a butadei care circula in Facultatea de Filozofie a Universitatii din Bucuresti din anii `80 despre profesorii care au facut liceul dupa facultate , in cazul lui lipsind insa facultatea (https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/100-de-ani-de-comunism/prima-conducere-a-romaniei-dupa-revolutie-lucruri-mai-putin-stiute-despre-silviu-brucan-1052196) .
    Marea enigma este cum o asemenea persoana care in 1947 cerea sa fie omorati taranistii si liberalii ( https://adevarul.ro/locale/zalau/cum-ajuns-silviu-brucan-dea-lectii-democratie-cerut-condamnarea-moarte-maniu-coposu-detalii-biografia-unui-stalinist-notoriu-1_569e57a137115986c6aec618/index.html ) ajunge dupa Revolutia din 1989 unul dintre fondatorii Grupului de Dialog Social , pentru ca ulterior sa devina ” analist politic si profesor de democratie” prin mass-media.
    https://evz.ro/uploads/2019-01/04-grupul-pentru-dialog-social-gds-fondatori-silviu-brucan-si-alin-teodorescu.jpg
    Morala cinica a acestui paradox politic si social este aceea ca cei care au fost la butoane in timpul comunismului au ramas tot acolo si dupa caderea lui .
    Cum momentul 1990 a fost ratat pentru eternitate, devine din ce in ce mai clar ca timp de trei decenii nici Facultatea de Filozofie, nici Universitatea din Bucuresti , etc. , nu au avut curajul sa-si scoata ” scheletele din dulap” , dar aceasta nu mai este vina studentilor.
    Cazurile recente ale unor profesori care au prejudiciat imaginea Universitatii Bucuresti dand recomandari unor persoane condamnate penal ( https://adevarul.ro/educatie/universitar/savantii-inchisorilor-gigi-becali-comparat-churchill-sfantul-augustin-profesor-i-a-semnat-lucrarea-detentie-1_56c084e45ab6550cb8caa985/index.html ) sau chiar au invitat in Facultatea de Filozofie persoane puse sub urmărire penală în „Dosarul Revoluției” pentru săvârșirea de infracțiuni contra umanității ( https://www.g4media.ro/mai-multe-organizatii-civice-protesteaza-fata-de-invitarea-lui-petre-roman-si-a-lui-teodor-brates-la-o-conferinta-la-facultatea-de-filosofie-este-inadmisibila-transformarea-mediului-academic-intr-o-t.html ) au pus in discutie problema foarte grava a legitimitatii morale ( variabila lipsa intr-o zona extinsa a sistemului nostru politic si social ) a unor actiuni , persoane si institutii.
    Rezultatul a fost unul catastrofal pentru evolutia domeniul filozofiei comparat ( interesant ! ) cu religia, culpa asumata fiind doar una de tip indistinct si colectiv :
    „Am ratat (s.n.) în ᾽90 schimbarea la față a filozofiei, cum a ratat-o de altfel tot poporul român pe cea a României. Filozofia, ca și religia de altfel, ar fi avut nevoie, în noul ceas al istoriei, de alți slujitori(s.n.). De oameni capabili să se piardă, pentru a-și câștiga identitatea, într-o formă de iubire. Una care trecea dincolo de persoana lor. Să se piardă, în fond, în libertatea pe care istoria ne-o dăruise.”(III)
    Cu adevarat straniu este faptul ca situatia filozofiei pare trasa la indigo dupa cea din domeniul psihologiei unde profesorul Daniel David pune exact acelasi vag si impersonal diagnostic acolo unde exista de fapt o acerba lupta pentru putere , control , si resurse ( https://evz.ro/cearta-ca-la-nebuni-la-colegiul-psihologilor.html) iar conducerea domeniului , exact dupa modelul patentat de clasa politica , a fost trimisa in judecata de DNA pentru obtinerea pe nedrept a fondurilor europene ( https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/presedintele-colegiului-psihologilor-trimis-in-judecata-de-dna-ar-fi-incheiat-contracte-cu-el-insusi-si-cu-sotia-sa.html ) :
    ” În concluzie, prin politicile academice centralizate şi locale am ratat (s.n.) şansa normalizării psihologiei pentru cel puţin încă o generaţie (+20 de ani) şi am redus contribuţia acesteia la ştiinţa românească şi astfel la competitivitatea ţării. Practic am „omorât” psihologia – în forma ei modernă – din nou, tocmai când o generaţie nouă începuse să fie interesată de normalizarea acesteia. Comuniştii au „omorât-o”, desfiinţând-o; noi am „omorât-o”, „desfigurând-o”! Nici nu ştiu ce este mai rău…Cred că Goangă, Gruber, Motru, Mărgineanu, etc. nu ar fi foarte mândri de noi. Să bată clopotele! ”
    Daniel David – Sa bata clopotele pentru psihologia romaneasca …!
    http://www.contributors.ro/cultura/sa-bata-clopotele-pentru-psihologia-romaneasca%E2%80%A6/
    Din nefericire si conform proverbului ” nu vorbesti de funie in casa spanzuratului” , profesorul Daniel David omite sa aminteasca gestionarea recenta a domeniului psihologic de catre structuri si instante straine acestei profesii .
    Usa domeniului a fost larg deschisa de catre profesorul Mircea Zlate care a avut mareata idee de a infrati domeniul civil cu cel militar si invers , inventand disciplina de ” psiholog in domeniul securitatii nationale” ( http://www.e-scoala.ro/psihologie/master_psihologie_aplicata_in_domeniul_securitatii_nationale.html ).
    A reusit astfel in timpul democratiei o performanta imposibila chiar si in timpul comunismului, respectiv aceea de a deschide calea organizarii in incinta Facultatii de Psihologie din Bucuresti a unor evaluari psihologice pentru permisul de port-arma (https://docs.google.com/forms/d/e/1FAIpQLSeiXlWWuJiGED0V7msgrvNciwz628yBxupKeqcRiHdBpU3Ndw/viewform?formkey=dHE0YnBpVlB6ZjdHOGhIczgzLVJXQkE6MQ).
    Acelasi tip de revolutie si transformare topologica l-a suferit si Facultatea de Sociologie din Bucuresti devenita brusc , si nu se stie de ce , de ” Asistenta Sociala” ( altruista titulatura ) , ceea ce a ridicat din start mingea la fileu masteratelor si doctoratelor in, bineinteles, „securitate nationala”.
    Odata pornita avalansa , lucrurile merg intr-un singur sens. Ascendent. Toti , incepand cu studentii si profesorii din universitati si terminand cu politicienii din partide si Parlament trebuie instruiti musai in domeniul securitatii nationale si chiar in stilul agentilor 007 :

    „ Credem că optimizarea formării culturii de intelligence a decidenţilor politici prin implicarea nemijlocită a Comunităţii Naţionale de Informaţii vizează următoarele aspecte:
    – reformarea politicilor privind managementul resurselor umane ale partidelor;
    – formarea elitelor politice să includă în mod obligatoriu pregătirea în domeniul securităţii naţionale;
    – implicarea mediului academic (s.n.) în procesul de formare a elitelor politice în domeniul securităţii naţionale;
    – accesul la informaţii clasificate – condiţie pentru înscrierea pe listele electorale;
    – programe de formare continuă in domeniul securităţii naţionale a decidenţilor politici.”

    “Formarea culturii de intelligence (s.n.) reprezintă, în opinia noastră o prioritate a oricărui demers educativ prin cunoaştere, iar coordonarea factorilor iar coordonarea factorilor implicaţi ONG – uri, medii academice, instituţii cu atribuţii îndomeniu să devină o nouă responsabilitate a Comunităţii Naţionale de Informatii.”
    Ion Duvac – Cultura de intelligence a decidentilor politici”
    http://documents.tips/documents/duvac-cultura-de-intelligence-a-decidentilor-politici-2007.html
    https://www.scribd.com/document/43797433/Duvac-Cultura-de-Intelligence-a-Decidentilor-Politici-2007

    Odata sparta gheata, infiltrarea si parazitarea mediului universitar si academic de catre structuri straine acestora s-a derulat in cascada. Universitatile au devenit brusc interesate de viitorul natiunii ( recte de securitatea ei ) aderand cu mare entuziasm patriotic la acest nou curent :

    http://sas.unibuc.ro/studii_de_securitate
    http://hiphi.ubbcluj.ro/licenta/securitate.html
    http://admitere.unibuc.ro/facultatea-de-sociologie-in-colaborare-cu-serviciul-roman-de-informatii-in-cadrul-programului-de-masterat-studii-de-securitate-analiza-informatiilor/
    http://www.unibuc.ro/facultati/administratie-afaceri/( inclusiv politicile publice, studiile de securitate și sociologia militară )
    http://iss.ucdc.ro/http://sas.unibuc.ro/studii_de_securitate
    Stafeta a fost predata mai departe onor Academiei Romane interesata si aceasta in mod patriotic de viitorul tarii , respectiv de securitatea ei .Aceasta institutie a patronat in 2012 o reuniune selecta a militarilor de cariera si a admiratorilor civili ai lor :

    CONFERINŢA „SECURITATEA NAŢIONALĂ ÎN SOCIETATEA BAZATĂ PE CUNOAŞTERE, INTELLIGENCE, CUNOAŞTERE STRATEGICĂ ŞI DECIZIE”.
    Bucureşti, 26 noiembrie 2012
    http://www.juridice.ro/231688/securitatea-nationala-in-societatea-bazata-pe-cunoastere-intelligence-cunoastere-strategica-si-decizie-bucuresti-26-noiembrie-2012.html
    In acest caz intre onor Academia Romana si celebra Academia de Stiinte ale Securitatii Nationale ( ASSN ) diferenta nu mai este una de natura si cultura , ci de grad.
    La nivel general, societatea romaneasca a mimat democratia si statul de drept , dar in realitate a virat catre o societate duplicitara de gradul II respectiv o societate a diversiunii si imposturii generalizate in care sub ceva se poate ascunde altceva , iar statul de drept este in pericol sa se metamorfozeze in statul penal(ilor) dupa principiul lagarului de la Kolîma in care exact cei care incalcasera legea se ocupau de respectarea ei.
    Aceasta stare de fapt este o posibila explicatie a intarzierii si blocajelor dintr-o societate infiltrata si parazitata de structuri necivile si marcata de paradoxuri. Nimeni nu si-ar fi imaginat vreodata ca un gardian din 1988 al Doinei Cornea se va metamorfoza intr-un lider al opozitiei politice din 2019 ( https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/amintirea-lui-d-ciolos-din-armata-despre-doina-cornea-am-inteles-ce-presupunea-rezistenta-in-fata-unui-regim-ce-insemna-teroare-923387 ) ), dar la noi realitatea depaseste de multe ori imaginatia .
    Marea intrebare in acest caz nu este ce au facut timp de 30 de ani politicienii si o clasa politica devenita penala ( este evident pentru toata lumea inclusiv pentru justitie ) , ci ce (nu) au facut in tot acest rastimp mediul universitar, academic, societatea civila si liderii ei .
    In acest context devine semnificativa o relatare a postului de radio Europa Libera care inainte de 1989 a vorbit pentru prima data despre agentii special instruiti in timpul comunismului ca sa actioneze dupa caderea acestui regim pentru a impiedica sau a intarzia trecerea la democratia de tip occidental.
    Concluzia este una singura. Daca in timpul comunismului filozofia autentica era posibila doar in afara zidurilor Facultatii de Filozofie inclusiv in varianta fara dinți ( exemplul tragic al lui Constantin Noica ) , in postcomunism filozofia a devenit acum posibila inclusiv in varianta ” cu grade” ( sta marturie tandemul si exemplul comic al Facultatii de Filozofie din Bucuresti ).
    Asa a fost scris.

    (https://sergiusimion.blogspot.com/2019/05/dupa-30-de-ani-universitatea-si.html)

    Nota. Acest comentariu este ultima parte a unui comentariu postat la un alt articol ( http://www.contributors.ro/cultura/cu-car%c8%9bile-pe-fa%c8%9ba/#comment-377797
    ) si l-am postat aici pentru ca forumul acelui articol nu a aceptat sa publice si a doua parte a lui ).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Liviu Papadima
Liviu Papadima
Doctor în filologie în 1999, cu o teză despre literatură şi comunicare. Studii postuniversitare şi stagii de cercetare în România (Bucureşti, Colegiul Noua Europă) şi în străinătate (Universitatea din Viena, Vrije Universiteit, Amsterdam). Absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro