Home » Educatie »Idei si solutii »Opinie » Citesti:

Dreptul la normalitate

Marcel Capraru iulie 19, 2012 Educatie, Idei si solutii, Opinie
24 comentarii 3,381 Vizualizari

La sfârșitul celui de-al II-lea război mondial, oripilată de ceea ce făcuse, omenirea a hotărât, prin reprezentanții săi, că trebuie să pună capăt ororilor. Astfel a apărut Declarația Universală a Drepturilor Omului la care apelează indivizii umani și statele atunci când nu le convine ceva.  Eroarea fundamentală din această Declarație apare în art. 1, care se vrea a fi o premisă din care decurg toate celelalte articole.  Acest articol sună astfel:

Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.

Să analizăm cu atenție acest articol:

a) În primul rând se afirmă că ,,toate ființele umane se nasc,,, ceea ce înseamnă că un copil nou-născut este o ființă umană din momentul nașterii (vezi titlul art. din 15 iulie: Nimeni nu s-a născut adult. Textul ,,Despre învățământul obligatoriu,, a fost introdus de redacție. E adevărat, în Biblie, Adam apare pe lume ca adult, dar acesta n-a fost născut, a fost făcut de către Dumnezeu însuși).

b) În propoziția a doua se afirmă că ,,Ele ( adică, ființele umane) sunt înzestrate cu rațiune și conștiință,,….

Ei, acum să-mi spuneți și mie, dragi cititori, dacă  un nou-născut este înzestrat cu ,,rațiune și conștiință,,? Răspundeți cu DA sau NU, ca la referendum. Dacă răspunsul este da, atunci vă rog să renunțați imediat la orice obligație și opoziție față de copil, e liber și egal în demnitate și drepturi.

Dacă răspunsul este nu, atunci vă rog să răspundeți când și, mai ales, cum apar rațiunea și conștiința? Și dacă acestea apar de la sine, se auto-construiesc după legi interne sau sunt construite din afară de către adulți? Apoi, să dați o definiție conceptului de conștiință, cu rugămintea ca toți să-i dați același înțeles, așa cum copilul de patru ani al d-nei care a comentat articolul trecut, înțelege perfect ce este o motocoasă chiar dacă stâlcește pronunția. Așa-i că o definiție și un înțeles comun pentru noțiunea de conștiință e ceva aproape imposibil?

În încheierea articolului trecut afirmam: Adulții nu fac copii, ei fac sex. În urma actului sexual între un bărbat și o femeie, curge un fluid prin intermediul căruia un spermatozoid, unul singur din câteva sute de mii, penetrează un ovul și dă naștere zigotului, celula primară din care se va forma fătul. Asta știm acum, după dezvoltarea geneticii și embriologiei, căci, până prin secolul al XVIII-lea, savanții lumii se împărțeau în două tabere: în ,,animalculiști,, – cei care credeau că în fluidul produs de bărbat se află un copil minuscul care crește uniform, timp de nouă luni, în pântecul femeii – și ,,ovulculiști,, – cei care susțineau că acel copil minuscul provine din fluidul produs de femeie… Cu puțină imaginație, putem asemui disputele științifice de atunci cu cele politice de azi… Câtă inutilitate!

Când, pe la 1750, doctorul C.F. Wolff a studiat la microscop celula germinală dintr-un ou de găină și n-a descoperit niciun puișor minuscul, ci doar procesul prin care celula primară se divide în două, apoi în patru ș.a.m.d. și a comunicat  acest lucru savanților vremii, în Theorie von der Generation, a fost luat în derâdere, i s-au administrat câteva șuturi (academice, desigur!) și n-a mai pupat postul de profesor la Universitatea din St. Petersburg, care i se propusese anterior dizertației. De abia peste o jumătate de secol, alții au repetat observațiile lui Wolff și au pus bazele Embriologiei ca știință.

Acum știm că, după apariția celulei germinale, totul se desfășoară într-o anumită ordine, după un anumit program genetic, într-un mediu specific -uter- fără intervenția mamei sau a tatălui. Nimeni nu decide ca azi să-i facă mânuța stângă, mâine năsucul, pomâine să-i coloreze ochii… Deci, totul urmează niște legi naturale sau divine (nu intrăm în dispute, ceea ce trebuie să reținem, e faptul că sunt legi!), timp de 9 luni, și gata! a venit pe lume un nou-născut.

Dacă, de-a lungul acestei perioade intervin diverse obstacole, piedici, adversități, toxine, alcool, tutun, virusuri, lovituri, iradiații, știm cu toții că e posibil să se producă malformații și vom avea un copil cu handicap: cocoșat, șchiop, surd, orb, adică, un copil cu nevoi speciale din p.d.v.fizic. După cum se vede, toate aceste intervenții provin din mediul extern, și tot ce poate face mama e să protejeze mediul, uterul adică, de aceste forme de poluare mecanică, fizică, chimică, biologică. Un cocoșat, nu doar copil, dar și adult, poate fi sănătos tun, singura problemă constând în faptul că organele anatomice sunt deviate de la pattern-ul speciei, nu sunt în echilibru.

Ca să fiu și mai explicit, apelez la o comparație cu procesele din lumea vegetală, deoarece sunt tot procese ale vieții: am în buzunar niște semințe de floarea soarelui din aceeași plantă, deci cu o zestre genetică relativ aceeași, și le plantez, una într-un ghiveci cu pământ gras, la fereastră, alta în același tip de pământ, în beci, alta pe câmp într-un sol nisipos, alta într-unul mocirlos, etc. Una primește apă la timp, alta prea târziu, alta prea mult, la una lumina vine doar dintr-o parte, alteia îi punem un bolovan deasupra în momentul încolțirii… Bănuiți cu toții că, deși avem un potențial genetic relativ egal, plantele rezultate vor fi foarte diferite. De ex., cea căreia lumina îi vine doar dintr-o parte, se va strâmba în partea aceea. Are planta legea de a crește strâmb înscrisă în codul genetic? Nu, dar are legea de a se îndrepta spre lumină și își urmează, implacabil, legea. Tot ce face un agricultor bun, e să cunoască legile creșterii și dezvoltării plantei și să le respecte, asigurând -i ceea ce îi trebuie la momentul potrivit, nici prea devreme, nici prea târziu și înlăturând obstacolele, factorii poluanți. El nu-și propune să-i crească azi frunza din stânga, mâine pe cea din dreapta, etc. El intervine indirect, asupra mediului înconjurător, făcându-l să corespundă cu trebuințele interne ale plantei în fiecare moment, iar planta ,,știe,, ce și când să preia din mediu, după un program intern. Dacă mediul e optim, se va dezvolta la maximumul potențialului său.

Ei, bine, din p.d.v. psihologic, la naștere, copilul e un embrion spiritual, o sămânță, un sâmbure din care se va înălța, după  legi naturale sau divine, conform unui program interior imuabil, într-o ordine predeterminată, ceea ce numim rațiune, conștiință, personalitate, caracter. Acest embrion spiritual își va căuta și prelua hrana din mediul înconjurător, conform unui program interior și unor legi la fel de puternice precum cea a atracției gravitaționale, având drept ,,gură,, simțurile care preiau senzații, pe care le transformă în impresii senzoriale -cărămizile și mortarul din care se vor construi procesele psihice, intelectuale, volitive, afective, adică elementele constitutive ale rațiunii și conștiinței – care, preluate alan-dala, cum i le furnizează mediul, urmează a fi ,,digerate,, și rostuite la locul lor prestabilit. Știați că la naștere neuronii sunt nediferențiați, ei sunt impresionați senzorial și, în funcție de tipul de semnal pe care l-au primit ( vizual, auditiv, tactil, olfactiv sau gustativ) migrează către zonele din creier prestabilite pentru fiecare tip de senzație? Și că, dacă neuroni impresionați tactil ajung, datorită unor factori adverși, în zona din creier dedicată văzului,  e posibil să vezi cu degetele? ( fenomenul e extrem de rar, dar am citit despre cazul unui băiețel din India care vedea cu degetele!).

Să revenim. Ce credeți că se întâmplă dacă  mediul din care embrionul spiritual, germenele minții, sămânța rațiunii, sîmburele conștiinței își ia hrana, e plin de toxine, otrăvuri, poluare psihologică și socială, avalanșe de stimuli de toate naturile, de-a valma, fără ordine, fără noimă și care, în plus,  atunci când, prin programul interior copilul încearcă să le pună în ordine, este oprit, i se interzice, i se pun obstacole? Atunci când, ca și planta, caută stimulii necesarii și nu-i găsește, sau i se dau prea mulți deodată și se sufocă? Ca și cum, unui nou-născut, nu-i mai dai lapte matern, treci direct la burgerii și cartofii prăjiți de la McDonald?

Răspunsul e simplu: se produc malformații, excrescențe, cocoașe, strâmbături, etc. în conștiință, în rațiune, în personalitate, în caracter… Asemenea cocoașe sunt denumite de către religie, păcate; de etică, vicii; de către psihologie, deviații. Invidia, lăcomia, minciuna, ura, orgoliul, complexele de superioritate sau inferioritate, lenevia, zgârcenia, timiditatea, capriciile, confuzia mentală, instabilitatea, nerăbdarea, lipsa autocontrolului, duplicitatea, etc. sunt cocoașe ale personalității și conștiinței. Ele nu sunt înăscute, chiar dacă religia ne spune că toate pornesc de la poăcatul originar. Niciun copil nu e păcătos prin naștere. Deviațiile se produc din faptul că vin pe lume într-un mediu construit pentru nevoile adulților, care le pune mereu obstacole. Și, la fel ca planta care, în creșterea ei verticală, întâlnește un bolovan și îl ocolește, strâmbându-și în același timp tulpina, tot astfel, apar fel și fel de deviații spirituale în ființa umană. În urmă cu vreo doi ani am văzut pe Discovery un documentar cu un experiment psihologic: un copil de trei ani este adus de mama sa la un laborator de cercetări psihologice, intră într-o cameră cu o masă în centru pe care se află un ,,ceva,, acoperit cu o față de masă. La înțelegere cu psihologul, mama spune copilului: Stai aici cuminte, cinci minute, până vorbesc cu nenea Psihologu, dar să nu te uiți ce e sub fața de masă! Lăsat singur,  copilul (filmat, desigur) se foiește aproximativ un minut, apoi ridică fața de masă la un colț, vede acel obiect, lasă fața de masă la loc și așteaptă liniștit. Vine mama: Ai fost cuminte? Răspuns: Da! Te-ai uitat sub fața de masă?

Cred că ați ghicit răspunsul: Nu! Concluzia psihologului: Minciuna este un semn al inteligenței. Copilul a rezolvat o problemă  conflictuală, deci e inteligent. Întrebarea mea este: Cine l-a învățat pe copil să mintă? Răspunsul, pentru mine, e limpede: adulții, mama și psihologul, care i-au pus o condiție, un obstacol în calea unei legi psihologice, cea a explorării. E ca și cum l-ar fi ridicat în aer la înălțimea de un metru și i-ar fi spus: Stai aici cinci minute până vorbesc cu nenea Psihologu. Legea gravitației acționează. La fel și cea a explorării.

Dăunăzi, am întâlnit în tren o fostă studentă împreună  cu soțul și copilul lor de aproximativ un an. Soțul e german, m-au întrebat: ce să facem cu el, se bagă peste tot, dar cel mai mult vrea să umble la prize? Le-am povestit despre scopul natural al copilului: acela de a construi un adult adaptat timpului și spațiului său. Și că nu poți opri un copil să facă  ceea ce vede că fac adulții. Mi-au scris pe facebook, au găsit soluția: i-au dat un prelungitor și un ștecher și s-au bucurat că fiul lor a avut de lucru o zi întreagă.

În concluzie:

Să  ne imaginăm că o sută de oameni cocoşaţi, şchiopi, ciungi, cu părţi ale corpului paralizate, cu trupurile contorsionate în fel şi chip, altfel sănătoşi tun, hotărăsc, cu bună intenţie, să construiască împreună o casă. În ciuda intenţiilor bune, procesul de construcţie va fi extrem de anevoios. Şchiopul va răsturna găleţile cu mortar ale cocoşatului pentru că va călca alături; împălişatul, privind în stânga şi păşind în dreapta, se va ciocni cu ciungul; surdul, probabil, că  le va potrivi cum ştie el, etc. Construcţia merge mână în mână cu distrugerea a ceea ce se construieşte. Deviaţiile  de la normalitatea fizică produc toate necazurile şi întârzierile. Să ne mai imaginăm că aceste personaje n-ar fi văzut niciodată  un om normal, întreg, cu trupul drept, vertical şi că, dintr-o dată, apare un asemenea om în mijlocul lor. Cine credeţi că este anormal din punct de vedere fizic?

Ei, bine, dacă din punct de vedere fizic avem o imagine a normalităţii, nu acelaşi lucru se întâmplă sub aspectul personalităţii și conțtiinței omului. Lăcomia, invidia, minciuna, lenea, orgoliul, complexele de inferioritate sau de superioritate, capriciile de orice fel, ţâfnoşenia, harţagul, timiditatea, violenţa, ura, avariţia, dezordinea şi confuzia mentală, trăirea in închipuire, depresiile nu sunt altceva decât cocoaşe ale personalităţii umane. Şi pentru că fiecare dintre noi avem, în grade diferite, unele sau altele din aceste deviaţii, nu mai suntem în stare să recunoaştem adevărata normalitate în sfera personalităţii. Și chiar refuzăm să recunoaștem că nu suntem normali. Nu (mai) știm ce înseamnă echilibru intern. Cugetul intră în conflict cu simțirea, simțirea e lipsită de voință. Închipuiți-vă un om cu un cap țuguiat și uriaș, o mînă extrem de lungă și cealaltă foarte scurtă, susținute de două piciorușe strâmbe!

Ce înseamnă, în această situație, articolul 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului:

Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale.?

Înainte de a da libertate oricărei ființe umane, trebuie să definim ce înseamnă ființă umană normală. Altfel, dăm oamenilor aceeași  libertate pe care o dăm câinilor și pisicilor. Dăm libertate defectelor noastre. Iar, pentru ca ființele umane să se dezvolte normal, trebuie instituit dreptul la normalitate.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "24 comments" on this Article:

  1. a. mihai spune:

    După ce criteriu să fie aleşi aceia care vor defini normalitatea conştiinţei?

  2. MM spune:

    Poate am inteles eu prost dar in articolul anterior (cel de pe 15) scoala era infierata ca distrugand originalitatea prin incercarea de a crea o norma de normalitate. Acum terminati articolul in ideea ca o normalitate este esentiala.

    Eu ce sa mai cred din asta? Cum se leaga intre ele articolele?

    • Marcel Capraru marcel căpraru spune:

      Dragul meu MM,
      În articolul trecut nu înfieream școala pentru că distruge originalitatea, ci că distruge natura umană, deturnând-o de la modelul, pattern-ul, designul ei, adică de la normal.
      Normal vine din latinescul ,,norma,, care înseamnă ,,model,,.
      Pe vremuri liceul pedagogic se chema școala normală, nu pt că celelalte ar fi fost anormale, ci pt că ele s-au inventat după revoluția franceză de către Lacanal, ministru al educației, care a creat școlile normale pt formarea învățătorilor ca școli model.

  3. Marius Popa spune:

    Din nou, foarte frumos! Îmi este foarte clar că spiritul dumneavoastră “are treabă”. Sper să vi (ni) se alăture mai mulți ca să putem face puțină ordine, absolut necesară!

  4. Ontelus Dan Gabriel spune:

    Normalitatea apartine planului ideal, realitatea ne pune in fata unor grade diferite de anormalitate fizica, psihica, spirituala. ,,Declaratia Universala a Drepturilor Omului” este impecabila si una dintre putinele probe ale progresului istoric, in pofida tuturor rastalmacirilor de care a avut si are parte. Marea problema, din pacate insolubila, este aceea a semnificatiei libertatii, deoarece majoritatea oamenilor numesc libertate ceea ce, de fapt, este sclavie, supunere fata de patimi. In plus, iar aici apar slabiciunile, ideologiile, manipularile, poate ca s-ar impune – nu este ideea mea, dar are un temei chiar in conceptul de om – si o ,,Declaratie Universala a Obligatiilor Omului”.

    • Violeta spune:

      ,,Declaratia Universala a Drepturilor Omului” este impecabila?? Ontelus Dan Gabriel ma faceti sa rid. In hohote!! Declaratia respectiva incalca drepturile oamenilor. Recitit-o!

  5. cnanbv spune:

    Unde cred ca bate – poate pe departe – acest material, este la ideea ca, din pacate, ”fiintele umane” care constituie poporul nostru nu sint suficient de constiente si pregatite de si pentru calea deschisa in 2007… Adica, statistic vorbind, prea mare parte din romani sint inca la nivelul ”nevoilor primare” al piramidei lui Maslow. Inainte de criza, erau sperante si lumea simtea ca incepe sa se inalte deasupra nivelului de baza. Incepand cu 2009, insa, s-a produs o (re)cadere, care – evident – a afectat ceea ce considera cetateanul ca este important / esential pentru el: de unde incepuse sa fie interesat de dreptate si democratie, a fost tras inapoi de ”mediul inconjurator” sa se gandeasca aproape exclusiv la salariu si credite… Ca atare, iata o explicatie pentru care Basescu din potential ”erou eliberator” – care aducea dreptatea, a ajuns sa devina ”personajul negativ” – care a atentat la painea cea de toate zilele.

    • Ai dreptate oarecum dar hai sa nu aducem politica si in articolul asta. Deja e prea mult scandal si multe opinii bune nu sunt ascultate din cauza ca o jumatate a tarii tine cu cealalta tabara politica.

    • Marius spune:

      Excelenta observatia ta! comentariul tau s-a apropiat foarte mult si de convingerile mele.
      Este vorba despre acei oameni “a caror constiinta nu se ridica mai sus de blidul din fata nasului” cum spunea Ion Gavrila Ogoranu. Daca te atingi de blidul lor, instinctul de supravietuire le este prea puternic pentru a le mai permite sa actioneze dupa principii morale, pe care in multe cazuri nici nu prea le aveau. Lupta lor este una animalica, de supravietuire, fara principii, pe viata si pe moarte, pentru ca exact asta este de fapt in joc: viata lor.
      Cred ca pe lupta unor astfel de oameni s-au bazat si se bazeaza comunistii (sau cum isi zic azi, socialistii) iar adversarii lor care nu au inteles acest lucru au sfarsit tragic.

  6. Silvia spune:

    Pai stiu si eu?! Faceti o propunere de lege ferenda, poate se da o ordonanta de urgenta si se rezolva problema acelei inutile si inexacte Declaratii Universale a Drepturilor Omului.
    Va recomand ca partener de dialog in acest sens pe domnul Socaciu..tot s-a autodeclarat recent si dansul Ubermensch, adica elita.
    Puteti propune abrogarea ei( prin OUG totul e posibil) sau puteti sugera abrogarea anumitor articole:
    art.3. pentru ca nu venim direct pe lume echipati complet cu ratiune si constiinta( se evita inclusiv discutiile despre dobandirea lor in orice mod ulterior..)
    art. 21. cu deosebire alin 2 si 3 ( ca alin 1 e foooarte bun)
    art.22 , 23, 24 , 25 , 28-eliminate complet
    Art 1 e demult litera moarta, cel putin la noi, in savanta Romanie!

  7. Facebook User spune:

    Dreptul la normalitate? Întreaga Declarație Universală a Drepturilor Omului se vrea a fi o tentativă de garanție a acestei normalități la care oamenii de pretutindeni au dreptul să aspire. Căci normalitate înseamnă și libertatea conștiinței, și a liberei asocieri, și a liberei circulații, etc.

    Dar dacă tot ați pus pe tapet Declarația, eu unul aș fi fost mai curios dacă ați fi analizat un pic articolul 26 (http://www.un.org/en/documents/udhr/index.shtml#a26), care se referă direct la educație:

    „Articolul 26

    1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit, cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul elementar trebuie să fie obligatoriu. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe bază de merit.

    2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii.

    3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori.”

    Ce nu înțeleg eu din acest articol este cum poate garantarea unui drept să includă o obligație? Cele două noțiuni (drept, obligație) par să se bată cap-în-cap: un drept îmi dă mie, o persoană, posibilitatea de a face ceva (în cazul de față, a mă educa) fără ca nimeni altcineva să-mi poată interzice acest lucru. O obligație dă dreptul altora să-mi impună ceva (în cazul de față, o educație elementară) fără ca eu să mă pot opune.

    În fine, de menționat că aliniatul 3 al acestui articol 27 e încălcat în mod flagrant în România, unde părinții NU au dreptul de a alege felul în care copiii lor minori sunt educați. Vedeți doar declarațiile oficialităților române cum că acei părinți care nu-și înscriu copiii-n „clasa zero” vor fi căutați și amendați, cu alte cuvinte sunt amenințați fățiș încălcându-li-se un drept elementar care ar trebui să le fie garantat.

    • Marcel Capraru marcel căpraru spune:

      vă răspund doar la preambul, se pare că ați citit prea rapid:
      ,,Căci normalitate înseamnă și libertatea conștiinței,,
      Păi tocmai asta voiam să spun, ce te faci când conștiințele sunt strâmbe, deviate ( pt că nu sunt înăscute ci se mulează după mediu), le dai libertate? Norvegianul Breivik a acționat conform conștiinței lui, a avut libertate conform Declarației Drepturilor Omului!

      • Facebook User spune:

        Nu-s chiar sigur că-nțeleg unde bateți cu linia asta de argumentare. Insinuați cumva că drepturile postulate-n Declarația Universală a Drepturilor Omului trebuiesc „câștigate” cumva? Dat un examen, obținut un atestat, ceva acolo care să dovedească că X-ulescu e normal și că până nu produce dovada asta nu ar trebui să beneficieze de cele scrise-n Declarație? Ar fi absurd.

        Așa cum există conceptul prezumției de nevinovăție ce se aplică-n justiție (cu suficient de mult succes, chiar dacă nu 100%) în mod similar ar trebui să plecăm de la o prezumție de normalitate în ceea ce-i privește pe oricare din membrii speciei noastre. Ăn opinia mea, orice altă prezumție implicită ar atrage după sine crearea unor societăți aberante per ansamblul lor.

        În altă ordine de idei, vă rog, nu vă limitați la preambulul comentariului meu inițial. Vă invit să vă spuneți opinia și referitor la poziția României (legi, oficialități) vizavi de articolul 27 din D.U.D.O.

  8. val spune:

    Incerc sa fiu un om normal. Sa percep realitatea cu toate simturile si inteligenta mea. De cele mai multe ori ma simt in regula. Mi-am ales o profesie in care sa rezolv probleme. Mi-am spus ca in viata ai nevoie si de satisfactii. Rezolv, am satisfactii, percep o anumita realitate corecta si miine o pot lua de la cap. Realitatea politica se bazeaza pe distorsionarea adevarului pina la minciuna. Atunci nu sint sigur de normalitate pentru ca ea se deformeaza. Caut starea de echilibru (mi se pare normal) si urasc starea de betie, oboseala, de efort inutil. Acum 30 de ani eram mai puternic, normal, dar astazi in ciuda slabiciunii fizice cred ca am mai multa forta in a-mi rezolva problemele. Echilibrul dintre interiorul meu echilibrat (in limitele omenescului ) si exteriorul dezechilibrat (si dezechilibrant) se va sfirsi in defavoarea mea . Sa presupunem ca asemeni mie toti sintem normali si luptam pentru normalitate. Atunci art 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului este necesar. Accidentele de anormalitate (ca cele din politica romaneasca) le putem repara. Acesta este APELUL meu pentru normalitate.

  9. Adi Rus spune:

    Demult n-am mai citit un articol atat de cum sa-i spun? Revolutonar? Patruzantor? Destept? Nu gasesc suficiente cuvinte demne sa-l descrie la adevarata-i valoare.
    In fine, parerea mea e ca trebuie sa facem distinctie intre cele 2 elemente. Declaratia drepturilor omului e una si pacatele/viciile/defectele de personalitate pe care le dezvolta oamenii functie de mediul si anturajul in care cresc si se formeaza se intersecteaza prea putin. Declaratia aia asa cum a explicat si autorul e rezultatul unor acte abominabile si e cumva prizonierul acestora. Se vrea o piatra de hotar istorica, menita sa aminteasca si sa impiedice repetarea unor astfel de atrocitati. Si e foarte buna. Nu stiu cum am putea-o rescrie mai bine. Poate ca exista formulari chiar mai fericite decat cea curenta.
    Daca vorbim insa despre defetele indivizilor, oh, aici discutia e uriasa. Isus si altii au incercat ceva pe nisa asta nu? Si ce au reusit? In final, dupa ani de “training” inclusiv apostolii lui Isus aveau probleme mari in a-si fi corectat “inclinatiile pacatoase” ca sa pastrez terminologia religioasa. Unul din ei l-a tradat dandu-l la moarte pentru un pret derizoriu – 30 de arginti. Petru s-a lepadat de el de 3 ori spunand ca nici macar nu-l cunoaste. Asta dupa ce a scos sabia si i-a taiat urechea unuia din alaiul venit sa-l aresteze pe Isus. Ceilalti se certau pe cine va fi mai mare si tot asa.
    Deci cred ca e foarte greu de spus ce ar trebui facut pentru ca toate florile (a se citit oamenii) sa aiba solul, lumina si umiditatea potrivite pentru a se forma corecta. De unde sa luam “agricultorii” rasei umane? Formatorii ei? Si cum sa le dam autoritatea sa poata sa ne tina pe toti in solul, lumina si umiditatea potrivite? O clasa de conducatori formati din despoti luminati? E una din teoriile care circula mai nou, dar ma indoiesc ca e fezabila.
    Mai degraba eu cred ca solutia ar fi, vorbind tot in termenii analogiei autorului in speranta ca in toata acea colectie de schipoi, surzi, muti, cocosati, etc. care construiesc casa sa-si faca aparitia si 2 “normali”. Dar macar 2 nu unul singur. Ei, “normalii” le-ar putea arata impreuna cum sa se faca lucrurile si apoi fiecare din cei cu handicapuri ar putea invata sa-si compenseze handicapul si sa contribuie in mod armonios la constructie. Tradus in alte cuvinte, e treaba noastra a oamenilor care se regasesc pe un nivel mai inalt de normalitate sa de un exemplu celorlalti dar si sa munceasca in a promova normalitate si lupta impotriva viciilor si defectelor de personalitate. Perfectiunea nu o vom putea atinge niciodata, dar de imbunatatit vom putea imbunatati mult. Si asta mai ales in societatea romaneasca unde e loc de mult mai mult bine.

  10. Vlad spune:

    da. frumoase ginduri.
    la inceput a fost dominatia fortei brute (inzestrata cu inteligenta desigur, pentru ca materia este inteligenta), dar ceea ce a revolutionat lumea (cum si cind are mai putina importanta) a fost constiinta.
    nu putem nega abilitatea unui limbric a unei capuse sau paduche. in definitiv au gasit o modalitate ingenioasa de a se perpetua.
    daca OMUL a reusit sa zboare pe luna, e in pana de idei in a eradica/diminua parazitii !?

  11. Tushi Lizi spune:

    Din cate am inteles eu pana acum (in jumatate de secol de cand am patruns in lumea aceasta) oamenii fac parte dintr-un sistem capabil de autoreglare si tot ce se petrece ar avea ca sens refacerea permanenta a echilibrului acestui sistem. Din pacate uitam adesea sensul si nu ne amintim cum am actionat data trecuta si cat de rau sau bine a iesit.

    • Dorin Mitrut spune:

      Sistemul social nu are ca sens refacerea permanenta a echilibrului.
      El are ca sens supravietuirea.
      Din acest motiv este (si trebuie sa fie) permanent departe de echilibru, altfel si-ar pierde dinamica, varietatea si prin consecinta puterea de adaptare la mediu si de rezolvare a perturbatiilor care tind sa-l distruga.
      Deci sensul este sa fie cat mai departe de echilibru, undeva la limita haosului, dincolo de care s-ar autodistruge pierzandu-si coerenta.
      Din acest motiv este nociva ideea de invatamant unic obligatoriu (aici cuvantul de neacceptat este `unic`), ea duce la pierderea capacitatii sistemului de a rezolva noile problemele (chiar daca le rezolva perfect pe cele vechi).
      Din acest punct de vedere este nociva orice idee de educatie habotnica.
      Orice `dresaj` al copiilor duce la pierderea capacitatii lor de a se adapta prin pierderea varietatii necesare gasirii solutiilor.
      De cate ori cerem sau impunem ceva unui copil ar trebui sa ne intrebam daca acel lucru este in interesul nostru (de exemplu e mai comod pentru noi asa) sau este in interesul copilului. Ceea ce ar trebui sa dezvoltam in copil este disponibilitatea lui de a face acelasi lucru acum cu noi si apoi cu copiii lui.
      Este ceea ce se cheama `educatie cu iubire`.

      • Marcel Capraru marcel căpraru spune:

        Mulțumesc, d-le Mitruț
        Vă răsplătesc cu un citat din ultimul capitol al cărții Mintea absorbantă de Maria Montessori:

        ,, Haideţi să încercăm să înţelegem natura dragostei. Să ne gândim la ce au spus profeţii şi poeţii despre ea, pentru că aceştia au dat cea mai bună expresie măreţei energii care poartă acest nume. Ce este mai frumos şi mai înălţător decât aceste cântări de mare emoţie din care izvorăşte întreaga viaţă? Nu tulbură ele chiar şi inimile celor mai barbari şi mai cruzi dintre oameni? Chiar şi cei care aduc moarte şi distrugere pentru populaţii întregi se simt mişcaţi de frumuseţea acestor cuvinte. Acesta e un semn că, în ciuda naturii acţiunilor lor, aceşti oameni au păstrat acea energie în interiorul lor şi că, atunci când este trezită, vibraţia acestei energii le atinge inimile. De-ar fi altfel, frumuseţea acestor expresii ar fi pierdută pentru ei; le-ar considera goale şi lipsite de sens. Că ei simt această frumuseţe, se datorează faptului că, oricât de puţină dragoste ar lucra în vieţile lor, ei se află sub influenţa acesteia şi, inconştient, sunt însetaţi de ea.
        Dacă vrem să creăm armonie în lume, e clar că ar trebui să ne gândim mai mult la asta. Ar trebui să-i studiem implicaţiile. Singurul punct către care converg sentimentele de duioşie şi dragoste ale fiecăruia este copilul. Sufletele oamenilor se înmoaie şi se îndulcesc când vorbesc despre copii; întreaga omenire împărtăşeşte emoţiile profunde pe care le trezesc copiii. Copilul este izvorul dragostei. De fiecare dată când atingem un copil, atingem dragostea. E o dragoste greu de definit; o simţim cu toţii, dar nici unul nu-i poate descrie rădăcinile, nu poate evalua imensele consecinţe care decurg din ea, nu-i poate surprinde puterea de a uni oamenii. În ciuda diferenţelor de rasă, religie şi poziţie socială, am simţit, în timpul discuţiilor noastre despre copil, cum creşte între noi o uniune fraternală. Aceasta a învins timiditatea şi a înlăturat acele reacţii de apărare totdeauna gata să izbucnească între doi oameni sau între grupuri de oameni în treburile cotidiene ale vieţii.
        În vecinătatea copiilor neîncrederea se topeşte; devenim plăcuţi şi buni, deoarece, când ne adunăm în jurul lor, ne simţim încălziţi de aceea flacără a vieţii care se află acolo, la originile vieţii. La adulţi există un impuls de apărare care coexistă cu un impuls de iubire. Din acestea două, cel fundamental este iubirea, celălalt fiindu-i supra-impus. Dragostea, ca aceea pe care o simţim pentru copil, trebuie să existe în mod potenţial între oameni, pentru că există unitate umană şi nu există unitate fără dragoste.
        Cât de straniu este să observăm că în timpuri ca ale noastre, când războiul a produs distrugeri fără egal şi s-a întins cuprinzând cele mai îndepărtate colţuri ale pământului, când s-ar presupune că a vorbi despre dragoste ar fi cea mai acră ironie, oamenii ţin să vorbească, cu obstinenţă încă, despre ea. Se fac planuri de unitate viitoare, ceea ce înseamnă nu numai că dragostea există, ci şi că puterea ei e fundamentală. Iar astăzi – când ar părea că totul s-ar adresa omului, „De ajuns cu acest vis numit dragoste: să înfruntăm realitatea, care, aşa cum vedem, nu e decât distrugere; sau poate că nu e adevărat că oraşele, podurile, femeile şi copiii au pierit cu toţii?” – noi continuăm să vorbim de reconstrucţie şi dragoste. Despre dragoste vorbeşte Biserica dar şi duşmanii ei; radioul, presa, călătorii, educaţii şi ignoranţii, bogaţii şi săracii, enoriaşii oricărei credinţe şi discipolii oricărei teologii; toţi, cu toţii vorbesc de dragoste.
        Dacă este aşa (şi n-ar putea exista o dovadă mai mare că forţa dragostei există), de ce n-am studia acest fenomen extraordinar? De ce să fie discutat doar atunci când ura îşi face de cap? De ce să nu fie un obiect de studiu şi analiză permanentă, astfel încât puterea ei să poată deveni benefică? Şi de ce să nu ne întrebăm cum se face că nimeni nu s-a gândit vreodată să studieze această energie primordială precum şi modul în care se combină cu celelalte forţe cunoscute? Omul şi-a dedicat atâta inteligenţă studierii altor fenomene ale naturii; le-a separat şi le-a disecat şi a făcut nenumărate descoperiri despre ele. De ce să nu cheltuim puţin din această vigoare pentru studierea unei forţe care ar putea uni omenirea? Orice contribuţie capabilă să producă forţa latentă a dragostei şi să arunce lumină asupra dragostei însăşi, ar trebui primită cu braţele deschise şi considerată de o importanţă uriaşă. Am spus deja că profeţii şi poeţii vorbesc despre dragoste ca şi cum ar fi un ideal; dar nu e un ideal, ea este, a fost şi va fi o realitate.
        Şi trebuie să ajungem să învăţăm că dacă simţim realitatea acestei iubiri, nu e pentru că ne-a fost predată la şcoală.
        Chiar dacă am fi puşi să învăţăm pe de rost zicerile poeţilor şi profeţilor, cuvintele lor nu sunt multe şi le-am fi uitat până acum în stresul şi vâltoarea vieţii. Dacă oamenii cer cu vehemenţă dragoste, aceasta nu se întâmplă fiindcă au auzit vorbindu-se sau au citit despre ea. Dragostea şi speranţa ei nu sunt lucruri care se pot învăţa; ele sunt parte din moştenirea vieţii. În realitate, viaţa este cea care vorbeşte, nu doar profeţii sau poeţii.
        De fapt, dragostea poate fi considerată şi sub alt aspect decât cel al religiei sau poeziei. Ea poate fi analizată din punctul de vedere al vieţii însăşi. Aşa o vedem nu ca pe ceva imaginat sau dorit, ci ca pe o realitate a unei energii eterne pe care nimic nu o poate distruge.
        Aş dori să spun câteva cuvinte despre această realitate şi, de asemenea, despre zicerile profeţilor şi poeţilor. Această forţă pe care o numim dragoste este cea mai mare energie a universului. Însă eu folosesc o expresie inadecvată pentru că e mai mult decât o energie: e creaţia însăşi. Aş nimeri-o mai bine dacă aş spune: „Dragostea este Dumnezeu”.
        Mi-ar place să fiu capabilă să citez din toţi poeţii, profeţii şi sfinţii, dar nu-mi sunt cunoscuţi şi nu i-aş putea cita în diferitele lor limbi. Dar aş putea cita, probabil, unul pe care-l ştiu şi care, vorbind despre dragoste, se exprimă aşa de puternic, încât astăzi, după două mii de ani, cuvintele lui încă rezonează emfatic în inimile creştinilor.
        „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea dragostea, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragostea, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar de mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic”. (Paul către Corinteni, 1.13).
        Oricare dintre noi ar putea fi iertat dacă i-ar zice apostolului, „Tu simţi aceasta atât de profund, încât, cu siguranţă trebuie să ştii ce e dragostea. Trebuie să fie ceva extrem de minunat. Nu ne-o explici şi nouă?” Deoarece, când încercăm să descriem acest cel mai suav dintre sentimente, descoperim că nu e lucru uşor. Putem găsi cuvintele Sfântului Pavel oglindite în civilizaţia contemporană, nu-i aşa că putem muta munţii şi produce miracole chiar mai mari? Nu-i aşa că putem vorbi în şoaptă şi putem fi auziţi la capătul pământului? Dar toate astea sunt nimic fără dragoste. Am înfiinţat organizaţii uriaşe pentru a hrăni şi îmbrăca pe cei săraci, dar dacă în ele lipseşte o inimă care să bată, sunt doar ca bătaia unei tobe, care se aude doar pentru că e goală. Deci, care este natura dragostei? Sf. Paul, ale cărui cuvinte, citate mai sus, îi descriu grandoarea, merge mai departe dar fără a furniza vreo teorie filozofică. El spune,
        „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău. Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”
        E o listă lungă de fapte, o descriere de imagini mentale, dar, în mod straniu, toate aceste imagini amintesc de calităţile copilăriei. Ele par că descriu Mintea Absorbantă a copilului! Această minte care primeşte totul, nu judecă, nu refuză, nu reacţionează. Ea absoarbe orice şi îl încarnează în omul care va să vină. Copilul execută această muncă de încarnare pentru a realiza egalitatea cu alţi oameni şi pentru a se adapta să trăiască cu ei. Copilul îndură răbdător toate lucrurile. El intră în lume, şi oricare ar fi condiţiile în care se naşte, se formează şi se adaptează pentru a trăi acolo, iar adultul care urmează să devină va fi fericit în acele condiţii. Dacă se întâmplă să vadă lumina zilei într-o zonă toridă, se va construi pe sine astfel încât nu va putea trăi fericit în în nici un alt climat. Fie că l-a primit deşertul, ori şesurile mărginind marea, pantele munţilor ori câmpurile arctice îngheţate, el se bucură de toate, şi se simte bine doar acolo unde s-a născut şi s-a hrănit la sân.
        Mintea Absorbantă primeşte orice, îşi pune speranţe în orice, acceptă în mod egal sărăcia şi bogăţia, adoptă orice religie, prejudecăţile şi obiceiurile compatrioţilor săi, încarnându-le pe toate în sine.
        Acesta este copilul!
        Şi de-ar fi fost altfel, rasa umană n-ar fi realizat stabilitatea în nici o parte a lumii; civilizaţia n-ar fi progresat continuu dacă ar fi trebuit de fiecare dată să o ia de la capăt.
        Mintea Absorbantă formează baza societăţii create de om, şi o vedem în expresia copilaşului delicat care, prin virtutea dragostei sale, rezolvă tainicele dificultăţi ale destinului uman.
        Dacă studiem copilul mai bine decât am făcut-o până acum, descoperim dragostea în toate aspectele ei. Dragostea nu a fost analizată de către poeţi sau profeţi, ea este analizată de realităţile pe care fiecare copil le relevă în sine.
        Dacă ne gândim la descrierea făcută de Sf. Pavel şi apoi ne uităm la copil, suntem obligaţi să spunem, „În el se află tot ceea ce a fost scris. Aici e personificată comoara care cuprinde orice fel de dragoste”.
        Prin urmare, în mod primordial, această comoară se află nu numai la cei câţiva care o exprimă prin poezii şi religie, ci e prezentă în fiecare individ uman. E un miracol oferit tuturor; pretutindeni descoperim personificarea acestei forţe măreţe. Omul pustieşte lumea prin discordie şi conflicte violente iar Dumnezeu continuă să trimită această ploaie întineritoare. Astfel ajungem să înţelegem cu uşurinţă că tot ce creează omul, chiar şi atunci când creaţia sa poate fi numită progres, nu e nimic fără dragoste. Iar această dragoste, care e un dar adus de fiecare copil mic care vine în mijlocul nostru – de şi-ar realiza toate potenţialităţile sau de s-ar dezvolta la adevărata sa valoare, realizările noastre, deja atât de vaste, ar deveni infinite. Adulţii şi copiii trebuie să-şi unească forţele. Pentru a deveni măreţi adulţii trebuie să devină umili şi să înveţe de la copil. Ciudat, nu-i aşa, că între toate miracolele produse de om şi între toate descoperirile pe care le-a făcut, există doar un singur domeniu căruia nu i-a acordat nici o atenţie; acela al miracolului pe care Dumnezeu l-a lucrat de la începuturi: miracolul copiilor.
        Dar dragostea e mult mai mult decât am spus până acum. În mintea omului ea a fost înălţată de către fantezie, dar pentru noi nu e altceva decât un aspect al unei forţe universale foarte complexe, care – denotată prin cuvintele „atracţie” şi „afinitate” – guvernează lumea, ţine stelele pe orbitele lor, face ca atomii să se unească pentru a forma noi substanţe, ţine lucrurile legate de faţa pământului. E forţa care reglează şi ordonează organicul şi anorganicul şi care se încorporează în esenţa fiecăruia şi a tuturor lucrurilor, ca o călăuză spre salvare şi spre nesfârşirea evoluţiei. În general, e inconştientă, dar, uneori, în viaţă îşi asumă atributul conştiinţei, iar când e simţită în inima omului, el o numeşte „dragoste”.
        ,,

        • Dorin Mitrut spune:

          Eu va multumesc.
          Si va rasplatesc si eu cu un citat:

          “Educatia se afla prinsa intre fortele care guverneaza statul la nivel politic si fortele economice. Statul a creat (mult timp) universitati in functie de nevoile sale si interesul elevilor era indreptat catre anumite meserii/facultati in functie de posibilitatile existente (locuri disponibile la facultate) SAU de catre mediul economic (ceea ce este cerut de piata, ceea ce se plateste bine).
          Educatia nu ar trebui sa depinda de aceste doua puteri iar omul ar trebui sa-si aleaga meseria/vocatia in functie de ceea ce simte el in interior… ca este sau vrea sa devina… Pentru aceasta, copilul ar trebui sa fie liber sa aleaga la momentul potrivit…
          Liber de constrangerile timpului…
          Liber de asteptarile celor din jur si de ceea ce are valoare pentru ei…
          Liber sa stie cine este, liber sa stie ce vrea si poate sa devina…
          In fiecare copil exista deja samanta florii care va deveni. Sarcina pedagogului este sa recunoasca si sa ingrijeasca cu iubire acea samanta pentru a deveni candva o floare minunata, un om adevarat.” Rudolf Steiner, Educatia din punct de vedere al stiintei spirituale.

  12. cristi spune:

    Problema este ca drepturile si libertatea vine la pachet cu obligatii. Nu se poate altfel. In Romania (sa luam exemplul cel mai aproape), din pacate, s-a inteles ca sunt doar drepturi nu si obligatii. Obligatiile sunt pentru frareri (tipic balcanic) dar drepturile sunt maxime. Aici trebuie umblat in primul rand. Atunci cand obligatiile nu sunt respectate, drepturile si libertatile nu isi mai au sensul (vezi perioada comunista de la noi, un exemplu clasic).

  13. mirela spune:

    domnule Capraru, ati citit Insula lui Huxley? articolul (sau seria) rezoneaza un pic cu ce-i acolo. e interesanta solutia lor pt comportamente deviante sau trasaturi de caracter ‘ingrosate’ :)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marcel Capraru


Marcel Capraru

Profesor asociat la Universita di Padua, conferentiar la Facultatea de Litere de la Universitatea din Craiova, Centrul Universitar Drobeta Turnu Severin, fondator şi preşedinte a... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)