Despre întrebarea pe care trebuie să ne-o punem. Una dintre întrebările adresate celor care reveniseră în România, imediat după Revoluție, și care încercau să participe atunci în viața publică, era, ”Ce-ați făcut în ultimii 45 de ani?” – adică, unde ați fost, cum ați împărtășit experiența celor care au trăit sub comunism, ”oare voi ați mâncat salam cu soia?” Desigur, motivația politică a acestei retorici era de a-i exclude pe cei care, reveniți din exil, încercau să promoveze politici democratice, opunându-se puterii ”neocomuniste” care se instala atunci în România.
Întrebarea pusă de noi, aici, nu privesc la cei treizeci de ani care au trecut pentru a vedea dacă avem ori nu dreptul de a vorbi, de a participa acum, la conversația publică, la viața politică a comunității. Dimpotrivă, scopul nostru este de a întreba ”ce-am făcut în ultimii treizeci de ani?”, raportând această perioadă la momentul ei originar – și anume, la Revoluția din 1989. Cum spuneam în primul articol (16-22 decembire: zile de har), viața mea, și a multora dintre noi, se împarte în două perioade, în două condiții existențiale: înainte de 1989, și după 1989. Mai mult, 1989 este 1989-le nostru, fie că știm ori nu, fie că îl asumăm ori ba, fie că vrem asta ori nu (deși, este adevărat, putem refuza 1989-le nostru, la fel cum putem refuza orice bine). Zilele de sacrificiu și de euforie din decembrie 1989, acei oameni de pe străzi, din diferite colțuri ale României, ne-au cucerit nouă libertatea, și posibilitatea de a trăi o viață mai bună. Mai mult, acel sacrificiu simplu și direct – și sutele de mii de oameni ieșiți pe stradă – au exprimat idealurile noastre autentice, adică ceea ce credeam noi că este mai bun, mai normal, și mai potrivit unei vieți cu adevărat umane. Amărăciunea – și dezamăgirea, poate chiar disperarea – care îi cuprinde pe mulți, când se gândesc la zilele lui 1989, este generată de faptul că, în mod inconștient sau conștient, simțim și ne însușim diferența dintre ceea ce am cerut, atunci, sinceri, și ceea ce avem impresia că a urmat, în ultimii treizeci de ani.
Nu este momentul acum să ne referim, din nou, la viața politică, la ”ei”, la externalități, la forțe distante și neștiute; ne-am ocupat de viața politică în articolul anterior (Vocația politicului). Nu, acum este cazul să ne întrebăm ce am făcut noi – ce am făcut eu! – față de ceea ce am fost, cum am fost, și cine am fost, în decembrie 1989.
Nu este o dare de seamă ușoară, pentru că, în mod inevitabil și necesar, ea cuprinde un număr de eșecuri și de evenimente mai mult sau mai puțin dureroase, pe care le-am trăit în această perioadă. Însă acest răstimp cuprinde și momente fericite, ori împlinite – deși tendința noastră funciară este de a trece rapid peste acestea, situîndu-le pur și simplu sub eticheta ”normalului”, a lui ”așa trebuie să fie”. Însă și acest bine, acest normal, există doar din cauza și prin intermediul sacrificiului din 1989.
Construcții. O lume nouă – cea pe care am primit-o în 1989, individual și comunitar, ca promisiune și posibilitate – trebuie construită. Aceste construcții încep – să zicem – de la studiile urmate și absolvite, ori locul de muncă obținut, și merg până la casa construită pentru nou-formata familie, ori apartamentul pe care am reușit să îl cumpărăm. Viața ne este constituită din asemenea temelii și etaje și încercări de construcție, fiindcă tot ceea ce este, la nivelul existenței noastre sociale, trebuie construit.
La nivel social, asemenea construcții, pentru a fi durabile, trebuia să ia forma unor instituții, fie formale fie informale. Mă refer aici de la grupul de amici cu care jucăm fotbal în fiecare joi seara, ori cercul de prieteni care ne constituie viața socială cotidiană, până la crearea unui partid, a unei afaceri, a unei asociații pentru protecția animalelor, a unui grup de tineret, ori a unui cerc de studiu și discuție pe o anumită temă. Cine creează, ori contribuie la crearea de instituții – prin care ne referim pur și simplu la un set de practici și activități, desfășurate cu continuitate în timp, și urmărind un scop comun – contribuie de fapt la crearea și construcția societății care ne înconjoară, a socialului care ne formează, care ne contextualizează, și care ne determină forma cotidianului. Într-adevăr, uneori ne este greu să realizăm că tot ceea ce ne înconjoară și constituie ”normalitatea” vieții, este de fapt constituit din instituții, formale și informale – de la trecerile de pietoni și existența regulilor de circulație, la trotuarul pe care călcăm și strada pe care o trecem, la piața în care ne întâlnim și parcul prin care ne plimbăm, la cafeneaua unde ne așezăm, la școala, locul de muncă, ori asociația civică unde ne petrecem zilele, la limitele orașului și la frontierele unei țări – toate acestea reprezintă construcții instituționale, și anume dintre cele mai formale, care există și care constituie realitatea noastră socială doar pentru că, zi de zi, sute de mii de oameni depun eforturi continue și conștiente pentru a le menține în existență. Nimic din realitatea socială nu există, fără a fi construit și mai apoi menținut în viață, printr-un efort continuu al unor persoane concrete. Dar oricare părinte, mamă sau tată, știe acest lucru – pentru că doar prin efortul reînnoit în fiecare zi, și care de fapt nu încetează nici noaptea, este construit și menținut acel univers protectiv, nutritor și sigur, necesar existenței copilului – și care, pentru acesta, constituie ”normalitatea.”
Și, că tot veni vorba de familie și copil, să notăm faptul că instituțiile enumerate mai sus sunt, cum spuneam, dintre cele mai formale, și exterioare; ele sunt necesare la nivel social, dar totuși nu sunt încă instituțiile care ne afectează viața la modul cel mai fundamental, la nivel personal. Mă refer aici la căsătoria, ori concubinajul, ori parteneriatul, care constituie ceea ce pentru mine reprezintă ”familia”; mă refer la prietenii cu care mă întâlnesc în fiecare zi, după lucru, la o bere sau la o cafea; mă refer la bunicii, verișorii, rudele care îmi sunt universul familial extins, și care determină parțial ceea ce sunt; mă refer la concediile făcute împreună, vara și iarna; mă refer, la modul cel mai simplu, la mesele luate împreună, cu toată familia, în fiecare duminică la prânz; mă refer la tablele jucate cu vecinul în fiecare marți seara, ori la mersul la biserică duminică dimineața, ori la plimbarea prin centrul orașului duminică după-amiază; ori la participarea în comun la concertele și focurile de artificii prilejuite de periodicele sărbători naționale.
Întreg universul nostru social, atît la nivel personal cât și comunitar, este construit – și astfel este inevitabil că, de la 1989 încoace, fără să observăm, sau poate în mod conștient și intențional, am participat – și participăm – la crearea, menținerea, și cultivarea acestor instituții formale și informale. Am făcut multe, foarte multe, deci, în cei treizeci de ani care au trecut din 1989.
Înfrângeri. Tot din acest tipic uman fac parte, însă, și eșecurile, atât la nivel personal, cât și comunitar. Exemple politice? Acei șase ani în care forțele ”post-” ori ”neo-comuniste” au continuat să conducă România (1990-1996), și eșecul dezamăgitor al coaliției care i-a înlocuit (1996-2000), și revenirea la putere a ”acelora” (guvernul Năstase etc.). Sau, poate mai punctual, eșecurile șocante ale statului și societății – de exemplu, din timpul Mineriadei din 1990, ori cu ocazia ”Bătăliei de la Costești” din 1999, ori recentele cazuri în care instituțiile nu și-au făcut datoria, cu consecințe tragice etc. Dar, cum spuneam, să lăsăm politica la o parte – întrebarea esențială ni se adresează nouă, personal.
Afacerea care s-a prăbușit; studiile neîncheiate; neînțelegerile care au despărțit grupul de iubitori ai animalelor; sau atunci când nu ai reușit să fii un bun președinte de asociație… Sau poate divorțul, despărțirile; inevitabilele decesuri ale celor dragi (pe care însă nu le putem categoriza ca înfrângeri – dar poate pierderea cuiva drag, de care însă ne înstrăinasem în ultimii ani); copiii plecați peste hotare, familia aflată mult prea departe, și cu care vorbim rar; prieteniile destrămate, încrederile înșelate reciproc, amărăciunea pe care o simțim din această cauză… Sau, poate, și mai simplu, planurile personale niciodată urmărite, întotdeauna amânate, sau poate eșuate; tot ceea ce am vrut să facem, să facem mai bine, sau să facem, odată…
Inevitabile pierderi, dureri, răni și invalidități dobândite în aceste ”conflict” care durează, parcă, de treizeci de ani; inevitabile urme ale vieții scurse de atunci, din 1989. Și, totuși, oare cum ne-am uita noi, cei de pe străzi, din 1989, la noi, cei de acum? Oare cum ne-am privi? Oare ce-am vedea? Oare ce ne-am spune?
Evaluare. Am construit multe, individual, în viața personală, și social, ca membri ai varii cercuri sociale, și ca participanți în diferite construcții instituționale, mai mult sau mai puțin formale – și știu asta, pentru că am memoria evenimentelor și persoanelor și locurilor care au contat, care au lăsat o urmă, și care constituie astfel memoria vieții parcurse de atunci… Am fost student, am fost voluntar, am fost membru al acelei comunități; ne-am întâlnit în fiecare vineri, am votat, poate am scris, poate am îndemnat pe alții la vot; poate am construit o casă (sau poate încă o plătesc în rate), și am condus o mașină… și am avut prieteni, și mai am; am avut legături, poate familie, poate încă o mai am; poate copii, uite cum cresc (de la sine – dar nu de la sine); sau poate nu am copii, dar am oameni de care îmi pasă, de care m-am îngrijit, cum am putut; ori prieteni, cu care m-am întâlnit la multe cafele, și la câteva beri… Am studiat, am lucrat, mi-am urmărit visele, am creat, singur, și împreună cu voi…
Însă toate acestea fac parte din normalul vieții, ori? Da, dar vezi tu, acest normal nu l-am avut, nu l-am avut așa, și nu l-am fi putut avea așa, înainte (de 1989). Nu, nu puteam călători în străinătate; nu, profesia pe care o urmez acum nu a existat, și nu ar fi putut exista, atunci; și desigur că nu am fi putut vota, alege, determina soarta cetății; și nu am fi putut vorbi liber, nu ne-am fi putut enerva gălăgios pe politicieni și pe guvern, la beri și la terase, ori la mitinguri(le libere!) – și nici casa, nici afacerea, nici grupul de tineret, nici asociația noastră nu ar fi existat. Am făcut tot ceea ce am făcut – imperfect, știu, și parțial, desigur – pentru că am avut libertatea de a face, de a fi cine și ce sunt, cu toate luminile și umbrele care mă conturează (și cu toții am prefera mai multă lumină!).
Și atunci ce să facem cu durerile, dezamăgirile, neîmplinirile care au devenit parte a vieții noastre, în aceeași măsură cu cele pe care le-am numit construcții, instituții, ori pur și simplu – binele existențial? Luând în considerare nenumăratele umbre individuale, comune, sociale, economice și politice, cum să ne raportăm la ceea ce am fost în decembrie 1989, la ceea ce am sperat și așteptat atunci de la viitorul nostru? Poate că am vrut prea mult – nu politic, și nici măcar economic – ci poate că am vrut prea mult de la viitorul nostru personal, tocmai pentru că trăiam momente de grație în care, conștient sau inconștient, și sub un cer prielnic, am fost mai aproape de ceea ce era mai bun și mai autentic în noi. Decembrie 1989 nu a transformat condiția noastră umană, nu a eliminat umbrele și luminile inevitabile ale unei vieți umane. Și nu a putut schimba peste noapte nici caracteristicile sociale, culturale, economice, poate chiar istorice, care ne înconjoară și (parțial) ne definesc. Însă zilele lui 1989 ne-au reamintit ceva ce niciodată nu uitaserăm, de fapt, însă nu putusem verbaliza, conștientiza, și exprima în mod deschis, înainte; în 1989 am reafirmat că vrem să trăim ca oamenii, în bine, prosperitate, libertate, și bucuroși de ceea ce putem face, și de ceea ce putem fi, individual și împreună. Undeva mai adânc – o dorință de libertate, bucurie, unitate, pace, credință – într-un cuvânt, o speranță că viitorul nostru nu poate fi decât mai bun. Într-adevăr, pentru noi cei din 1989 atunci s-a născut – a renăscut – speranța.
Nu avem dreptate deci să îi imputăm lui 1989 faptul că ne-a reamintit, astfel, de ceea ce este mai autentic în noi – și nici faptul că, iată, condiția noastră umană, temporală, intra-istorică, este plină, încărcată, uneori chiar copleșită, de imperfecțiuni, inadecvări, de ceea ce este mai puțin, ori mai puțin bun, de efemeritate și de perisabil, și chiar de durere și de eșec. Toate aceste răni și invalidități nu schimbă faptul că posibilitatea de a trăi ca oameni normali, de a face – atât cât putem, poate la nivelul nostru modest – însă de a face, pentru noi și pentru ceilalți, și de a fi ceea ce suntem, și cine suntem, ne-au fost date, au fost regăsite, au fost redobândite, în decembrie 1989.
Și atunci cum să ne raportăm la acești treizeci de ani (deși unii dintre noi nu i-au apucat nici măcar pe toți aceștia) pe care i-am parcurs din 1989; cum ne putem evalua? În niciun caz, cantitativ. Poate într-un singur mod, calitativ – adică reînțelegând și reasumând aceeași privire senină pe care o îndreptam atunci către un balcon zgomotos, către o mulțime dezorganizată dar mânată de aceleași impulsuri și speranțe, și către un cer uimitor de senin. Recuperând, deci, cu mintea limpede și clară, acea emoție a (re)descoperirii și afirmării adevărului despre noi – despre ceea ce putem fi, ca oameni și ca cetățeni. În același timp, însă, educați fiind și de crucea vieții, și de rănile pe care le-am provocat și suferit de atunci, nemaiașteptând de data aceasta transformarea instantanee a realității, ieftin și facil, într-o vagă și sentimentală perfecțiune – ci asumând dificultățile inevitabile a existenței noastre temporale (aici, acum, alături de ceilalți, și alături de acest sine mereu imperfect).
De unde provine prezentul, și de unde începe viitorul. Lumânările aprinse pe treptele Catedralei, la cimitir, ori din mâinile celor adunați din Piața Operei, au fost și ramân expresia conflictului care a avut loc în decembrie 1989, între întunericul înconjurător, al regimului, și curajul și speranța de mai bine a celora care ieșiseră pe străzi. Momentele de euforie, de libertate, de unitate – acele zile de har de la sfîrșitul Revoluției– au fost trăirea victoriei a ceea ce era mai bun în noi, a potențialului nostru (adică a ceea ce știam că reflectă adevărul, autenticul, înaltul existenței umane), asupra a ceea ce a fost mai rău în noi (tot noi, parte din aceeași societate, am fost cei care au tras, au mințit și au asuprit). Suntem privilegiați de faptul că am trăit acele zile, că există, iată, un înainte de 1989, și un după 1989, pentru noi – pentru că astfel ne putem raporta, continuu, din nou și din nou și din nou, atît la nivel personal cât și social, la momentul când am știut și am simțit ce putem să fim. De aceea, 1989 este momentul nostru fondator – atât la nivel individual, al traiectoriei noastre personale, cât și la nivelul societății, a perioadei istorice pe care o trăim (cei 30 de ani parcurși de atunci, și cei 70 de ani care rămân, de exemplu, până la primul centenar al Revoluției).
Am putea spune astfel că ”ziua” pe care încă o trăim, de treizeci de ani, a început, și-a avut ”dimineața”, în decembrie 1989. Ca oricare dimineață, ca orice început, ca orice zi când un nou-născut vine pe lume, 1989 reprezintă speranța, ilustrează potențialul nostru uman. Nu un potențial imaginar, fantastic, artificial, ci unul trăit atunci, pe stradă, de noi înșine, sub acel cer senin – când am exprimat ceea ce doream, speram, voiam, și credeam cu adevărat, atît pentru noi, ca indivizi, cât și pentru noi, ca societate. Fiecare aniversare a lui 1989 reprezintă astfel o aniversare a începutului, o ”zi de naștere”, un prilej de a ne bucura și de a ne reînnoi, raportîndu-ne din nou la acel potențial descoperit atunci, la acea speranță (re)dobîndită. Nu fiindcă viața, cu încercările și derivele ei, ”ne va lăsa în pace”, în anii care urmează; și nu fiindcă a noastră condiție umană și istorică se va schimba peste noapte. Nu – ci fiindcă doar reînnoind acea speranță originară, putem ilumina atât ziua de astăzi, cât și planul zilei de mâine.
Am pornit această discuție de la întrebarea, ”ce-am făcut în ultimii treizeci de ani?” – pentru ca acum să ne dăm seama că zilele de har ale lui decembrie 1989 pot înnobila, (re)da sensul, și conferi o direcție, nu numai zilei de azi și celei care urmează, ci și acestor treizeci de ani care au trecut. Putem deci privi la această perioadă trecută, ne-o putem (re)asuma, cu toate luminile și umbrele sale, cu împlinirile și cu eșecurile sale – având în suflet bucurie și recunoștință – și anume, bucurie și recunoștință pentru speranța (re)născută în1989, și care i-a făcut posibili pe acești treizeci de ani de libertate, și care a făcut posibil viitorul care ni se deschide acum.
Nu știu cât de lungă va fi această ”zi” a noastră, care durează de treizeci de ani, și care și-a avut ”dimineața” în 16-22 decembrie 1989; însă vreau să le spun celor care vor apuca și ”ziua” de mâine (după ce ziua noastră va apune), precum și celor care o vor apuca pe cea care va urma aceleia, și așa mai departe – că ar face bine să țină minte că toate aceste ”zile”, cu tot potențialul și cu toată promisiunea lor, își au originea (cel puțin parțial) în aceeași speranță născută în ”dimineața” lui decembrie 1989.
1989-le nostru este și 1989-le vostru – sau poate fi, dacă îl veți asuma, și astfel reînnoi, în fiecare generație.
Citește și:
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Adevarul e ca evoluam fiecare si in comun, interior si exterior – bine, unii involueaza. Dar Liberul arbitru ne ghideaza scurta noastra existenta. Exista desigur mijloace mai soft, decat cele socialiste, de a face indivizii si eventual cetatenii folositori unei comunitati oarecare insa nimic nu se compara cu trairi in comuniune si cu conceptul de natiune, mai ales in Est!
(nu stiu cat e primitivism si cat saracie – cert e ca esticii sunt pe duca si vor impartasi soarta indienilor, dupa ce alte neamuri le vor lua locul. incluziv chinezii!
Este exact ceea ce face acum presedintele Johannis ,care doreste sa arate adevarul acelor zile si sa reconstruiasca adevarul istoric incepind chiar cu acea dimineata , care a fost inceputul sperantelor noastre inca neatinse dupa 30 de ani . Curind aceste sperante vor avea ca moment de pornire cunoasterea acestui adevar inca nerostit in intregime . Si de aici incolo societatea va cunoaste un alt model de dezvoltare fara de care noi Romania nu vom putea supravitui ca stat in acest viespar mondial declansat de fortele revizioniste si revansarde .
…adica dupa 5 (cinci) ani de gindire profunda, acum ne dezvaluie ceea ce stiam multi?
Într-adevăr, cum aminteam altundeva, recuperarea și ”curățirea” imaginii lui 1989 (de balastul și zgomotul acumulat, de multe ori cu rea intenție) este un act esențial pentru a pune bazele unui punct de pornire și de referință crucial pentru societatea românească. 1989 este un moment fondator, și un imens bun istoric, un dar oferit societății românești, pe care îl risipim sau răvășim pe propriul risc – fiindcă pentru a clădi ceva, trebuie să avem o fundație ori un punct de referință. De aceea suntem norocoși să fi trăit – sau să avem, chiar și indirect – atît personal cât și social, decembrie 1989 ca un astfel de moment zero, de punct de reper.
Am plecat din tara pentru studii acum 20 de ani. Am incercat sa revin sa fac ceva in domeniul meu in tara. Cand am plecat erau pile, cand am revenit, aceleasi pile. Nu s-a schimbat nimic. Asta au facut cei care au ramas la fraiele tarii in 30 de ani. Pile si nimic. Noi restul am facut si facem, dar asta oricum nu intereseaza pe nimeni.
Cum aminteam și în articol, aceste construcții, personale și comune, reprezintă de fapt ”totul”. Ceea ce facem la nivel aparent personal, minor, se răsfrânge și asupra celorlalți, inerent sau cu intenție. Know-how-ul pe care îl împărtășiți cu cei din România, cei pe care îi ajutați să studieze în străinătate, orice facem și construim – fiecare la nivelul nostru, mai amplu sau mai restrâns , – construiește ceva, unde înainte nu a fost nimic. Aceste construcții instituționale, formale sau informale, clădesc binele social – și fiecare își are locul unde își poate aduce contribuția specifică. Cu toate frustrările inevitabile și justificate – (vorbeam de înfrângeri!) – din punctul meu de vedere, re-culegerea speranței și potențialului ce ni s-au oferit în și de către decembrie 1989 ne poate (re)da încrederea și energia necesare pentru a continua să facem – ceea ce facem.
O anumită fixație pe factori care nu ne sunt sub controlul nostru direct, pe aspectele macro (politice, economice, sociale etc.), deși ne poate motiva să facem și acolo ce putem (iarăși, tot la nivelul nostru – de la vot la mobilizare la comunicare) – poate în același timp să ducă la un fel de paralizie a inițiativei personale. O falsă paralizie, de altfel, pentru că de fapt noi suntem într-o continuă construcție, în viața de zi cu zi – pentru că asta se numește de fapt ”a trăi”.
De aceea eseul acesta s-a concentrat pe dimensiunea personală, ne-politică – pentru a ne reaminti de ce este mai important, de tot ceea ce facem șu putem face, și de tot ceea ce vom putea face – iarăși, grație acelui 1989.
.
In traiul de zi cu zi fiecare in parte nu poate infaptui lucruri marete, se va lovi tot timpul de zidul ridicat de cei de la putere, de diferiti sefi cu mentalitati de ev mediu, de cocalari, de pitipoance, de institutii in care domneste bunul plac si haosul generalizat.
Fiecare incearca se se descurce, aceste fiind cuvantul potrivit, in hatisul vietii cotidiene, viata devenind complicata in momentul in care ajungi la spital sau la o instutie a statului.
Aceste 2 aspecte in opinia mea sunt cele care ii scarbesc cel mai mult pe romani si de multe ori ei prefera sa plece ocolo unde traiul este mai usor.
Statul roman este la ora actuala cel mai mare „inamic” al romanilor, stat care ii priveste pe oameni ca potentiali infractori, nu le ofera mai nimic pt birurile incasate.
In momentul in care statul va privi cu alti ochi locuitorii tarii si se comporta ca atare situatia se va putea schimba in bine, altfel numarul celor care vor pleca va creste in continuare.
Iata care poate fi proiectul de tara , schimbarea functionarii statului roman.
Pace, libertate, democrație
Nu e mult, nu e puțin. E începutul începutului „nou”.
….”… anume, bucurie și recunoștință pentru speranța (re)născută în1989, și care i-a făcut posibili pe acești treizeci de ani de libertate, și care a făcut posibil viitorul care ni se deschide acum …” ….
Libertatea gândirii, libertatea cuvântului, libertatea expresiei. Nu e mult, nu e puțin. Spiritul civic dezlănțuit 1989 crează societatea civică „nouă”. Mentalitatea crează statul, statul influențează societatea civică.
Democrația e un melc. Înaintează încept, prea încet pentru unii. Dar merge înainte. Democrația poate fi amputată, deformată. Da.
„Democrația originală autohtonă specifică românească” după eliberarea 1989 din naționalcomunismul ceaușist e numai o „simulare” a democrației?
Ce am facut noi (presedintii, P.Ministri, cercetatorii, partidele, intelighentia nationala, etc.) in 30 de ani?Orice, inafara de un ,,Proiect de tara”, asa ca mai orbecaim alti 30 in cautari si reflectii sterile…
O natiune NU este bogata prin bogatiile solului ori subsolului, ci prin capacitatea sa de a construi un PROIECT NATIONAL si a ,,mobiliza” cetatenii la realizarea lui !
Aceste cuvinte de aur ale filosofului Gabriel Liiceanu au fost rostite in van la TVR, de Ziua Republicii in 2004, nefiind auzite in Romania!
In opinia mea, atat cat am vrut si nu cat s-ar fi putut face, intre dorinta si realitate fiind o prapastie adanca. Nici nu se putea face cu mult altfel decat au evoluat treburile, in unele zone ale tarii evolutiile fiind foarte pozitive, in altele timpul a ramas pe loc.
Pentru cele petrecute in ultimii 30 ani in primul rand sunt raspunzatori cetatenii tarii ei fiind cei care au acordat increderea politica partidelor care au condus pana acum tara rezultatul fiind exact conform asteptarilor, dorinta unui stat asistential , stat care insa nu dispune de resursele necesare.
Nici un partid n-a avut si nu are curajul sa le spuna romanilor situatia reala a tarii, adevarul doare si pentru atingerea unor obiective este nevoie de munca si de renuntarea la „binefacerile” statului asistential.
Greselile trecutului nu pot fi inlaturate pe atat de usor precum se crede, vezi pensiile speciale, vezi tot felul de alocatii, suplimente si alte baliverne acordate celor din sistemul bugetar.
Orice incercare este si va fi contestata in fata legilor strambe cu sanse bune ca ele sa ramana doar in stadiul incercarilor.
PSD-ul a facut atata rau acestei tari, rau care aproape este imposibil de inlaturat dar PSD-ul a fost optiunea romanilor aproape 30 de ani, atunci de ce ar trebui sa ne lamentam ? cei care n-au fost de acord, au plecat, e treaba lor si bine au facut ei intelegand destul de repede situatia in care fost manevrata tara, o fundatura din care greu te poti intoarce datorita spatiului de manevra ingust, spatiu pus la dispozitie de PSD.
Nu am nici o convingere ca va fi mai bine si ca PSD-ul va fi scos din politica, vom vedea in 2020 daca romanii doresc un proiect de tara nou, cu toate ca nu este nevoie de nici un proiect, este nevoie doar de masuri si legi inteligente in urma carora in urmatorii 10 – 15 ani proiectul va primi contur.
La 100 de ani de la infiintare, Romania se gaseste in situatia unei republici standard latino americane din care cei capabili vor sa plece, cei incapabili se lupta pentru un post la stat, coruptia o duce binisor, cetateanul e doar un platitor de impozite de care statul isi bate joc. Singura solutie este in umila mea opinie educatie de calitate (scoala si familie…dar e greu) dar va trece mult timp pana sa se vada efectele. Deocamdata vedem efectele salbaticilor ani 90.
Ca cineva plecat de multi ani si calatorit prin lume impresia prima pe care o da Romania dupa o absenta mai lunga e de un ciudat mix de Pakistan (mica exagerare, pt efect) cu neasteptate nuante haute culture pe ici pe colo. Taraba cu termopane si autocolant ce vinde langosi alaturi de un afis pentru un spectacol la opera. Oamenii, timpurile si votul se schimba, totul se regleaza pana la urma intr-un fel sau altul, dar trebuie sa remarc cata vreme am pierdut furandu-ne singuri caciula si orbecaind in prostie agresiva.
Rezolvati astea si va fi mai bine:
1) coruptia starpita, dar bine. Cu cat esti mai sus in ierarhie si o comiti, cu atat mai grav. Cel mai ok e sa ii trimiti de la stat in sectorul privat. E o pedeapsa serioasa pentru un bugetar incompetent.
2) educatia si sanatatea. Degeaba bagi bani in armata si politie daca tara e putrezeste din interior
Exista solutii dar sunt toate greu de aplicat pentru ca deocamdata e mai usor sa pleci si sa o iei de la zero aiurea, ceea ce spune multe.