Home » Opinie »Societate/Life » Citesti:

Eșecul referendumului și limitele bisericii-instituție – o ipoteză

Teofil Stanciu octombrie 17, 2018 Opinie, Societate/Life
16 comentarii 2,590 Vizualizari

Nimeni nu-și putea închipui – dacă era cât de cât rezonabil – că România este în proporție de peste 90% creștină și 80% ortodoxă. Dar biserica-instituție trebuia să-și asume cumva cifra asta și s-o (re)prezinte în societate. Sigur că, într-un sens foarte larg, cultural, nominal, putem accepta convențional un astfel de procent ca ipoteză de lucru, în lipsă de ceva mai concret.

Însă acest ceva mai concret a venit ca un duș rece – după câte se pare – afirmând că doar puțin peste 20% dintre românii cu drept de vot s-au lăsat convinși de inițiativa civică susținută oficial și activ de aproape toate cultele din România. Iarăși, să spui că aceasta este populația creștină autentică a României e cel mult un dat cu presupusul. E doar procentul oamenilor care au ieșit la vot pentru tema propusă la referendum. O temă cu puternice rădăcini creștine, evident, dar nu un test al credinței per se. Mai degrabă se poate vorbi, cred, despre un procent de conservatori activi civic.

Aparent însă, aceste procente pică foarte bine detractorilor bisericii, fiindcă alimentează diverse ipoteze și teorii care pot pune instituția într-o lumină proastă. Și se pare că analizele post-referendum se concentrează toate pe biserica-instituție și atât.

Chiar dacă îndreptățită până la un punct (de vreme ce teoriile demografice și sociologice ne obligă să operăm cu niște concepte care-și găsesc ușor corespondent în realitate), asimilarea bisericii cu un ONG religios este reducționistă. Nu se pot contesta niște asemănări, dar, în termenii ei, biserica se definește ca fiind în primul rând altceva decât o instituție publică, cu statut socio-cultural: e o comunitate divino-umană. Din această realitate derivă în principal forța ei și pe urmă rolurile pe care și le asumă biserica în lume, iar partea instituțională este secundară (dacă nu chiar o concesie asumată în raport cu legile statului).

Așadar, a vorbi despre eșecul bisericii în cazul referendumului nu e foarte exact. Ipoteza mea e că, de fapt, vorbim despre limitele unei paradigme: biserica-instituție s-a dovedit a fi puțin gonflată atât ca dimensiune, cât și ca influență. Am trăit într-o hiperbolă impusă de recensăminte, dar și asumată nu fără o oarecare mândrie. Iluzia însă poate fi acum abandonată, fără prea multe tânguieli, dar și fără false triumfalisme compensatorii. Nici măcar nu e un faliment, cât mai ales o constatare.

Cred că ce spune creștinilor acest rezultat este că paradigma de lucru biserica-instituție și-a dovedit limitele. Faptul că referendumul n-a fost validat poate fi considerat un eșec pentru inițiativa ca atare, dar, într-un alt sens, e doar o coincidență că respectivul eșec se suprapune cu devoalarea limitelor și deficiențelor instituțiilor religioase. Dacă ar fi existat anterior un prilej de o anvergură similară, toate astea ne-ar fi fost deja cunoscute de o vreme.

Instituțiile, prin însăși natura lor, sunt predispuse să comită unele „păcate” împotriva persoanelor și comunităților și pe cheltuiala acestora din urmă. În primul rând, instituția se autopropune ca centru director. Cel mai bine se vădește această centralitate în deplasarea accentului de pe faptul că oamenii sunt biserica (așa cum explicit afirmă Biblia și teologia), pe ideea că oamenii merg la biserică.

Consecințele sunt multiple. În ipostaza ei de instituție, biserica le este exterioară credincioșilor, iar liderii riscă să devină niște funcționari care traduc o mare parte a activității bisericești în evenimente care au loc în clădirea special destinată întâlnirilor de cult. Enoriașul devine astfel nu atât un agent sau un martor creștin credincios în societate și în sfera lui de activitate (aducând un plus de calitate comunității), cât mai ales un client al bisericii, care beneficiază de anumite servicii și are de prestat anumite activități în virtutea unei reciprocități subînțelese. Organismul eclezial „produce” sfinți și este interesat de fiecare persoană în parte, instituțiile produc cel mult profesioniști și se birocratizează. Toate bisericile oficiale (fiindcă a vorbi despre o singură biserică este iarăși o generalizare imprecisă, câtă vreme diversitatea denominațională e mare și cu deosebiri semnificative), confesionalizate și suficient de organizate sunt pândite de acest pericol și cam toate cad în capcana lui până la urmă.

Una din funcțiile bisericii despre care vorbește Paul Evdokimov este cea de „conștiință” a statului laic. Or, privind în istoria noastră recentă (nu merg să discut perioada mult mai complicată dinainte de 1989), putem lesne observa că bisericile din România nu prea s-au afirmat în spațiul public ca niște conștiințe treze. Nu înseamnă că și-ar fi îndulcit standardele morale de bază ca să placă societății, dar și-au făcut vocea auzită doar când s-a pus problema eliminării orei de religie și a simbolurilor religioase din școli.

În rest și de regulă, pur și simplu cultele au preferat să stea întoarse spre înăuntru – așa cum fac instituțiile. Procentul bun de creștini declarați era confirmat de sondajele care situau biserica pe primul loc între instituțiile (iată!) în care românii au cea mai mare încredere. La adăpostul colosului majoritar, evanghelicii minoritari își vedeau de clădirile, școlile și întreprinderile lor – cu mici excese de „prozelitism” bine temperat – tulburate în răstimpuri de minore scandaluri sau evenimente interne, adevărate furtuni într-un pahar cu apă, dar care păreau importante pentru niște comunități relativ închise.

Ăstimp, societatea era împânzită de indivizi tot mai veroși, care, de câteva ori pe mandat, deveneau pioși și generoși cu toate bisericile aflate în mare nevoie de resurse financiare pentru diversele lor proiecte. Care proiecte vizau tot o nevoie internă, de regulă. Iar dacă era totuși o problemă socială, atunci cel mai probabil era de resortul fundațiilor, asociațiilor. Aici trebuie recunoscut că activitatea filantropică și de asistență socială a bisericilor este una consistentă, de obicei trecută cu vederea când este criticată instituția.

Și totuși, bisericile n-au protestat deschis și public împotriva celor care fură de la văduvă și orfan – deși este o infracțiune foarte gravă în Vechiul Testament, acea jumătate a Bibliei din care își extrag mulți moraliști argumente –, cu toate că era clar de multă vreme că primele victime ale corupției endemice sunt tocmai marginalii și categoriile vulnerabile. Nici măcar când a fost limpede că sistemul de învățământ nenorocește generații întregi, că intelighenția emigrează din scârbă și din pricina nedreptăților revoltătoare în aproape orice sistem de selecție, că în spitale mor oameni cu zile din cauza efectelor cumulate ale corupției, bisericile nu au făcut front comun, n-au devenit o conștiință care să mustre societatea și să condamne aceste practici. Firește, la tot ce spun există și admirabile excepții.

Avortul a mai fost cât de cât în atenția confesiunilor creștine – pentru care sacralitatea vieții e certă –, dar nu pe măsura celor peste 20 de milioane de avorturi despre care se spune că au fost comise cu siguranță și de către femei care fac parte oficial din procentul celor 90% creștini. Dar nici violența în familie, nici migrația economică n-au generat o reacție energică din partea bisericii. Conștiința nu se poate spune că nu era trează – fiindcă aceste lucruri sunt clar condamnate în orice morală autentic creștină – dar altele erau prioritățile.

Calitatea clasei politice și a societății din care a emanat sunt într-o măsură deloc neglijabilă și rezultatul atitudinii necombatante pe care au avut-o bisericile. Care n-au fost doar pasive, ci uneori active la mici sau mai mari complicități în beneficiul tuturor părților. Mereu s-au văzut politicieni invitați să aibă un cuvânt pentru alegători în campanie sau instituții publice cuprinse, în prag de alegeri, de generozități subite la adresa bisericii.

Până și propriile instituții de învățământ au fost gândite să furnizeze, practic, niște funcționari pentru sistemul clerical intern. În loc să fie încurajați să iasă în arena publică, să devină voci, să constituie grupuri de reflecție și influență, să genereze dezbateri, să distileze învățătura creștină în subiecte cu folos societății, să impregneze comunitățile cu perspectiva evangheliei vii, absolvenții au fost reintroduși în sistem și nu de puține ori feriți de confruntarea cu realitatea. Dialoguri interconfesionale? Mai degrabă academice și minimale, departe de ochii mulțimilor de credincioși, ca să nu se sperie de prea mult „ecumenism”. Văzând și ce calitate au unele doctorate, se face iarăși limpede că (1) nu a existat un standard clar de exigență care să se opună disoluției din învățământul universitar românesc și (2) nu s-a avut în vedere programatic mobilarea intelectuală a unor viitori apostoli publici ai bisericii. Când ei au apărut totuși, au fost mai degrabă individualități care s-ar fi remarcat oricum, prin calitatea lor intelectuală.

Chiar și mijloacele de mediatizare disponibile în ultimii ani (televiziunea, radioul și internetul) și folosite de către toate confesiunile din România au furnizat adesea materiale cu precădere pentru uzul intern, confirmări ale lucrurilor pe care deja le știm, prezentate în clișeele care ne dau confort.

Dar, în logica instituțiilor, lucrurile mergeau de la sine. În general, bine. Obezitatea și inerția instituțiilor sunt considerabile și pot hrăni iluzia că dacă nu e neapărat bine, sigur nu e chiar foarte rău. Unele semne de îngrijorare sigur mai apăreau, dar instituțiile știu să gestioneze intern anxietățile. Eventual inventează un departament pentru ele.

Primul semn de ieșire publică deliberată a fost protestul generat de situația familiei Bodnariu. Până atunci, prezența în mass-media era asigurată de marile praznice, de scandaluri și de proiectul catedralei naționale. Iar cu această lipsă de experiență publică și combativă, bisericile s-au aliniat în spatele inițiativei CpF, susținând-o deschis, explicit.

Încă de la început, bisericile-instituții au fost asociate în demersul pentru referendum cu politicul, fiindcă foarte curând profitorii politici au văzut că e rost de lustruire a imaginii și au călărit tema până la epuizare. Prin amvoane și altare s-au perindat inși care și-au descoperit peste noapte credințele și familismul sau chiar multi-familismul. Deși s-a insistat – corect, de altfel – că e vorba de inițiativă civică, politicienii au fost tolerați cu destulă larghețe, deoarece sunt liberi să se exprime, pot susține pe cine vor și s-au afișat în multe locuri alături de lideri locali sau naționali ai CpF ori și-au declarat adeziunea fățișă la cauză. De ce ar fi de mirare atunci că s-a ajuns la nefericita și nedreapta sintagmă „referendumul PSD”? Arătau deja ca două instituții care-și dau mâna pentru un interes comun. Ba mai mult, declarația post-factum a liderului CpF, care acuza partidele de boicot generalizat, confirmă indirect că se aștepta un oarecare sprijin (indiferent de natura lui) din partea politicului. Dar să revenim…

Toată (auto)amăgirea de care sunt capabile instituțiile și toată lipsa de exercițiu ca actori publici s-a revărsat în campania dusă aproape la întâmplare. În locul unor mesaje articulate, decente, argumentate – care au existat și au fost formulate chiar de către oameni ai bisericii mai experimentați puțin –, enoriașii (dar și nedorit de mulți lideri de opinie din toate confesiunile) au preferat să vehiculeze mesaje care manipulau, denigrau, dezinformau, stârneau frici, îndemnau la dispreț etc.

Cunosc oameni care n-au mai mers (sau au mers cu lehamite) la vot din pricina faptului că trebuiau să se asocieze prin gestul lor cu toată campania dusă în numele unei valori creștine, dar cu mijloace incompatibile cu aceleași valori. Scopul a scuzat multe și dezgustătoare mijloace propagandistice.

Ce cred că relevă toate astea e că bisericile-instituții n-au reușit să asigure un mediu în care să se dezvolte și să se exercite discernământul, înțelepciunea și libertatea enoriașilor. Asta îmi pare una dintre cele mai sumbre observații la finele campaniei. Argumentul a fost înlocuit cu retorica goală de idei însă puternic emoțională, apocaliptică. Omul invitat să voteze a fost tratat adesea la fel de către ambele tabere: cu aceeași superioritate disprețuitoare! Niciodată însă declarată ca atare.

Instituția mai are un cusur pe care doar comunitatea organică îl poate atenua: biserica-instituție lucrează în logica puterii. Cu cât e mai pronunțată latura instituțională în prezența publică, cu atât mai mult se fac demonstrații de forță, de influență și este amputată logica iubirii și a sacrificiului. Din această dualitate nu se poate ieși complet, dar declarațiile de putere pot fi însoțite de o anumită smerenie. E mai degrabă chestie de atitudine, care însă se simte, se transmite.

Conștiința – rolul deja menționat și puțin exersat de confesiunile creștine din România – nu este exterioară și punitivă, ci interioară și persuasivă. Biserica nu (mai) e jandarmul moral al societății (și dacă ar vrea, îi lipsesc mijloacele), ci mai degrabă inima frântă care suferă când vede răul propagându-se; conștiința care se revoltă în numele adevărului și dreptății. E un exercițiu christic pentru biserică să limiteze (căci nu poate elimina cu totul) logica puterii instituționale și să o accentueze pe cea a iubirii sacrificiale care însoțește promovarea adevărului sau a dreptății. Oamenii bisericii știu (sau ar trebui să știe) asta, iar acum sunt mai liberi să o facă.

Există în rezultatul referendumului, așa cum am încercat să demonstrez, un adevăr. Acela că biserica nu a putut să lucreze eficace în logica strict instituțională. Iar acest adevăr – chiar parțial fiind – are potențial eliberator. E suficient să observăm că acum se poate debarasa de complicități politice, de vreme ce și-a pierdut reputația de mare influencer politic. Are mai multă mobilitate în raport cu orice propuneri și tentații politice. Poate lucra transparent, chiar dacă susține vreo platformă, o idee sau o acțiune și nu trebuie să facă alianțe suspecte cu politica.

Paradigma bisericii-instituție s-a dezvoltat pe spezele spirituale ale bisericii comunitate divino-umană, ale organismului eclezial viu. Iar costurile, iată, se dovedesc mari și grele. Referendumul a fost o consecință colaterală a acestui mod de lucru. Chiar dacă mai disciplinate și mai activiste prin definiție, nici comunitățile evanghelice n-au lucrat în altă paradigmă. Dovadă stă stilistica de campanie preferată, cu stigmatizări, anateme și ridicarea votului la rang de probă de credință.

Cum s-a ajuns aici? Cel mai probabil pe nesimțite, nu cu rea intenție, nu planificat, ci dintr-un soi de comoditate. Și nu avem o mutație completă, o abandonare a modelului teolgico-biblic, ci o deplasare semnificativă de accent – căci relația dintre instituție și organismul eclezial viu e dinamică, nu statică. Instituțiile sunt însă mai calme, mai previzibile. Organismele vii produc surprize. Am văzut deja că unii preoți și mireni credincioși sugerează investiția mai atentă în oameni, pastorație, catehizare. Iar asta înseamnă tocmai relații, umanizarea instituției, revenirea la „firul ierbii”.

Subliniez un aspect important: a pune în evidență limitele instituțiilor religioase nu reprezintă un vot de blam dat ierarhilor. În această poziționare instituțională, liderii și enoriașii au colaborat, au construit împreună un model. Astfel că și responsabilitățile sunt împărțite. Ar fi, de asemenea, utopic să credem că se poate sau ieși cu totul din paradigma instituțională, însă ar fi păgubos să limităm existența bisericii la instituție.

Nimeni nu cred că ar fi anticipat acest eșec al referendumului – nici măcar cei care l-au dorit. Dar a căuta vina doar în exterior sau a da vina numai pe enoriașii iresponsabili (ori numai pe „șefi”) e deja un reflex de instituție ponisită, incapabilă să se privească critic. Dacă lucrurile continuă să rămână în această logică și dacă întregul aparat bisericesc (fără deosebire de confesiune) va continua să lucreze predominant în această paradigmă, instituțională, atunci viitorul arată sumbru. Abia atunci putem vorbi despre un eșec realmente îngrijorător.

Fiindcă viitorul este unul în care informația e enormă, dar greu de decelat, iar problemele și mizele etice vor fi din ce în ce mai complexe. Un cetățean creștin va trebui să fie capabil să-și folosească discernământul fără să i se șoptească mereu „în cască” ce să facă. Să-și cunoască fundamentele și să știe ce și până unde poate negocia. Biserica va trebui să funcționeze ca o bază de sprijin pentru creștini responsabili și maturi, nu ca un centru de propagandă pentru oameni dezorientați și speriați.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre:



Currently there are "16 comments" on this Article:

  1. Leo spune:

    Domnule,

    Inteleg articolul din prisma unui crestin practicant. Insa am cateva obiectii:

    Spuneti: “biserica se definește ca fiind în primul rând altceva decât o instituție publică, cu statut socio-cultural: e o comunitate divino-umană”. Biserica se poate auto-defini cum doreste, insa aceasta definitie nu e musai legata de realitatea. Doar zic, vorba ceea.

    “[...]să observăm că acum se poate debarasa de complicități politice [...] Poate lucra transparent, chiar dacă susține vreo platformă, o idee sau o acțiune și nu trebuie să facă alianțe suspecte cu politica.” E amuzant ce spuneti, pe mai multe planuri. Intai, ca biserica lucreaza ca institutie, nu ca organism. Un numar relativ mic de persoane (sau chiar una) iau decizia, care se aplica apoi. Apoi, bisericile, prin excelenta, sunt conservatoare si dogmatice. Concepte precum transparenta le sunt la fel de familiare cum le sunt pestilor bicicletele. Apoi, sustinerea unei ALTE platforme sau idei se face deobicei prin schisma, dupa cum ne invata istoria. In cele din urma, v-ati uitat la patriarhul Daniel? Vi se pare ca se suprapune cat de putin imaginea lui cu cea a liderului bisericii desenate de dvs?

    Nu cred ca trebuie sa va faceti probleme sau sperante. Biserica este fix aceeasi de acum o luna si va fi probabil fix la fel si peste o luna. Cadrul institutional va domina, pentru ca altfel e prea mare riscul sa apara un neavenit rebel cu idei populare, de genul: dati averea saracilor.

    • Zev spune:

      Leo, Aprob pozitiv. Cu toate astea sunt de acord si cu dl Stanciu in termeni de responsabilitate comuna, turma/pastor. Ce enoriasa Formula 1 pe coate si genunchi va cere transparenta de la intai-statatori sau cum se cheama ninja aia mai seniori de la BOR Inc? Pai, pentru inceput ar trebui sa priceapa termenul. Convers, ce biserica aflata intr-o zona comfortabila va incuraja ‘ discernamantul, intelepciunea, libertatea’?

      Inteleg si perspectiva schismei ca singura cale de schimbare fundamentala, dar fara a fi nici pe departe un expert vad totusi ceva miscari pe la catolici, iar bisericile de nisa se misca admirabil.
      La un moment dat, va trebui si BOR fie sa urmeze exemplul, fie sa devina devina din ce in ce mai putin relevanta, gratie schimbarii de generatii si a asteptarilor acestora. Ceea ce poate invinge la un moment incontestabilul dogmatism si conservatorism de care justificat vorbiti.

      Sau poate e doar wishful thinking :(

      • Leo spune:

        Parerea mea – care e strict personala – e ca BOR a pierdut cateva trenuri semnificative si altele cateva de conjunctura:

        Dintre cele importante:
        - a dat cu stangul in dreptul in perioada comunista;
        - imediat dupa nu s-a reformat
        - si apoi a intrat in jocul politic, nesanctionand macar incalcarile grosolane ale eticii si moralei.

        Cele de conjunctura sunt pozitiile pe care le ia sau le permite in spatiul public apropos aproape de orice; imi reamintesc acum atitudinea spontana profund crestineasca pe care au avut-o fata de victimele de la Coletiv… Cea initiala, nu cea de dupa o saptamana.

        Nu cred ca se gaseste intr-o pozitie din care sa se poata reforma intr-un viitor previzibil. Parerea mea, cum spuneam

        • Zev spune:

          A, din propria vointa categoric nu, de acord cu dvs. Ma gandeam doar ca va putea fi fortata de imprejurari, de schimbari in bazinul de potentiali si existenti, hmm, sa le spun enoriasi sprijinitori. Nu pot sa spun crestini, daca as spune-o, ar insemna ca recunosc monopolul BOR asupra crestinismului, ori tocmai aici e chestia – il au de facto numai datorita inertiei enoriasilor traditionali. Dar structura bazinului (na ca ma repet) se schimba si ea, demografic, altfel spus segmentul de batrane gata de ture pe coate si genunchi se diminueaza inevitabil. Dat fiind ca aceasta diminuate are loc datorita factorilor demografici inevitabil, mai devreme sau mai tarziu va fi la rascruce – fie se reinventeaza, fie o sa fie subiectul unor scaderi dramatice in – hai sa-i spunem asa – popularitate. Care popularitate inseamna bani, influenta etc. Hei, poate e vre-un Havel si pe la ei, prin vointa divina, bun inteles :)

  2. Tiberiu spune:

    Inteleg observatiile dvs. din prisma unui liber-cugetator. Insa am o obiectiie. “Cadrul institutional va domina, pentru ca altfel e prea mare riscul sa apara un neavenit rebel cu idei populare, de genul: dati averea saracilor,”ziceti. Dincolo de ironia asta biserica chiar isi imparte averea cu saracii: BOR are peste 700 de centre social-filantropice( azile, orfelinate, spitale, policlinici, cantine pt saraci, centre pt persoane cu nevoi speciale, pt bolnavi in faza terminala, centre pt victime ale violentei in familie, ale traficului de persoane, victime ale drogurilor, tabere pt copii din familii nevoiase etc) in care zeci de mii de romani uitati de stat, de familie sau de ong-urile ateiste si-au gasit adapost si alinare. N-am auzit de ong-uri ateiste sau aparatoare a drepturile LBGT care sa fii renovat o scoala, sau sa fii infiintat un azil ori orfelinat ci doar repetarea mult prea obositelor lor clisee despre preoti si biserica.

    • Tiberiu spune:

      postarea de mai sus e pt Leo

    • Leo spune:

      Mi-e teama ca nu inteleg exact care sunt obiectiile.

      Spuneti ca Biserica are si opera caritabila? Nu contest, desi cercetari in domeniu sugereaza ca darnica cu banii altora. Ce spuneam e ca parca ideea era “da AVEREA saracilor”, nu “da DIN avere saracilor”.

      In ceea ce priveste opera caritabila a ong-urilor de orice fel, va puteti folosi cu incredere de Google.

      • mihai spune:

        Tiberiu (si partial si Leo), din punct de vedere crestin, un om sarac nu este cu nimic mai bun decat un om bogat. Nu cred ca trebuie victimizati atat de mult. Aceasta presiune de a transforma Biserica in entitate ajutatoare a saracilor este o tendinta vulgarizanta si rupta de realitate. si fals crestina. Si socialista. Biserica are ca scop mantuirea omului, apropierea lui de Dumnezeu si de marile realitati ale vietii si mortii.
        Exista tragedii si neputinte serioase. Eu cred ca saracia nu e printre ele. Remediul saraciei este doar munca individuala, si lupta cu lenea si cu prostia. “Pe saraci ii veti avea intotdeauna cu voi”.

        • Leo spune:

          Nu contest, nu contest :) Doar ca nu despre asta am facut eu vorbire, ci despre faptul ca o institutie care are in ADN “da averea saracilor” nu are zile multe. Si orice institutie va avea aversiune de propria autolichidare.

          Sincer, n-as vrea sa incepem alta vorba referitoare la mantuirea sufletului, la lupta eterna dintre Bine si Rau (cu majuscule), samd. Prea filozofic si prea indepartat de ce se intampla in ograda noastra…

      • Tiberiu spune:

        Biserica e darnica cu banii altora, ziceti. Daca va referiti la ajutorul dat de stat bisericii trebuie sa stiti ca BOR a cerut in nenumarate randuri statului sa-i restituie proprietatile confiscate de comunisti(nu de Cuza) ca sa renunte definitiv la subventiile statului. Nici un guvern de dupa ’89, indiferent de culoarea politica, nu a dorit acest lucru. De ce?

    • bogdan drugan spune:

      carusel si samu social au programe de suport pentru persoane aflate la marginea societatii, unele dintre ele sunt si cu probleme de identificare sexuala, de exemplu prevenirea efectelor celor mai nocive ale consumului de droguri la lucratorii sexuali, precum si prevenirea raspanadirii TBC rezistent la antibiotice, puteti cauta articolele din DOR si pe cele ale lui Viorel Ilisoi si pe cele ale casei jurnalistilui, mai ales articolul despre Smardoiaca care este un caz de manual despre necesitatea drepturilor patrimoniale pentru oricine;

      daca mai mult de o secunda v-ar fi interesat fenomenul sigur a-ti fi auzit

  3. kinn spune:

    Si totusi, biserica-institutie este cea care justifica implicarea bisericii intr-un referendum pentru modificari constitutionale ale unui stat, de la bun inceput. Daca biserica ar fi mai putin institutie si mai mult spirit, atunci si interesul ei pentru modificari legislative ar fi redus in aceeasi masura, si ideea insasi de referendum ar fi fost cam fara rost.

  4. Vasile spune:

    Daca ne concentram analiza pe biserica-instituite v-as contrazice, avem de a face cu un succes oarecum normal. Iata de ce. Studiile IRES pe tema religiozitatii la romani arata urmatoarele:
    - 96% dintre romani cred ca exista Dumnezeu, dar dintre acestia doar 59% dintre romani cred ca biserica ofera solutii pt probleme sociale. Dintre cei 96% dintre romanii credinciosi, 83% dintre romani se declara crestin-ortodocsi. Dintre acesti 83%, in realitate doar un procent de 14% participa la slujbe religioase saptamanal. Acum dace refacem calculul raportand procentul romanilor ortodocsi care participa la slujbe saptamanal, la 100% populatia cu drept de vot, descoperim cu surprindere ca aceste procent de 14% face chiar mai putin decat cca 3.700.000 cati au votat la referendum. Desigur, am selectat cifrele din studiul IRES referitoare doar la ortodcsi. Daca la acestia mai adaugam si cati vor mai fi participat de alte denominatiuni/confesiuni, cifrele ar cam trebui sa se potriveasca. Deci, institutional vorbind, denominatiunile/confesiunile din Romania au comunicat bine cu membrii lor la care au acces direct si i-au convins sa iasa la vot. Dar nu au prea reusit sa comunice dincolo de aceasta limita.

  5. Klopo_Tare spune:

    De fapt BOR nu avea nici o treabă cu referendumul, care este o chestie de stat – I -
    Statul român este laic – II -
    Deci era o chestie laică, și nu religioasă. INDIFERENT de legea laică, Biserica nu va oficia căsătorii între persoane de același sex, spre deosebire de unele Biserici occidentale (Anglicană dacă nu mă înșel).
    În Biblie este clar statutat: Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Mai pe înțelesul tuturor (iar teologia aici NU ARE NIMIC DE SPUS!) Biserica nu ar trebui să facă politică…. Dar: Biserica Catolică și-a transformat căpetenia în Cezar (Napoleon i-a retras prerogativele politice Papei!) și Biserica Ortodoxă a fost mereu implicată în politică – de pe vremea Imperiului Bizantin și până în ziua de astăzi – în loc să zidească conștiințe, a încercat să transforme societatea colaborând pervers cu politicienii – legionari, comuniști și post/kriptokomunistoizi. Biserica ar trebui asemuită meșterului cărămidar, care nu are nici o treabă cu arhitectul, el trebuie să facă cele mai bune cărămizi; politicienii sunt arhitecții societății. Nici cărămidarul nu ar trebui să se bage în treaba arhitectului, nici arhitectul să nu îi spună cărămidarului cum să facă bune cărămizile.

  6. Ela spune:

    “Faptul că referendumul n-a fost validat poate fi considerat un eșec pentru inițiativa ca atare, dar, într-un alt sens, e doar o coincidență că respectivul eșec se suprapune cu devoalarea limitelor și deficiențelor instituțiilor religioase.” …?
    Coincidenta, deci!
    Nu tu vreo palida consecinta, nici macar vfeun timid efect colateral, ci de-a dreptul : coincidenta, Adica: circulati, nu-i nimic de vazut pe-aicea.
    Bizar… Adica, noi traim in Gradina Maicii Domnului, si asteptam ca tot Ea sa se ocupe de gradinarit ? Nu stiu cat e de crestin, dar politicos nu este
    Nu numai ca, lasand buruienile si parazitii sa o infesteze, nici noi nu traim tocmai confortabil, dar am ajuns sa credem ca asa-i normal, ca daca nu facem nimic, e ca…asa a fost sa fie! Coincidenta, what else? Asta-i voia Ei, sau a Fiului sau a Tatalui…la alegere!, dar in orice caz nu-i responsabilitatea noastra si nici atat a BOR, care nu se ocupa cu chestii d-astea, pamantesti.
    Si totusi, se spune despre coincidenta, ca este Dumnezeu care se manifesta…incognito.
    A bon entendeur, salut!

  7. Constantin spune:

    „Încă de la început, bisericile-instituții au fost asociate în demersul pentru referendum cu politicul”

    Desigur, Bisericile lui Hristos s-au străduit să sprijine un mafiot să devină dictator. Nu este prima oară. A încercat Biserica Catolică în Italia, unde a sprijinit în anumite circumstanțe politicieni care erau apropiați organizațiilor criminale (Cosa Nostra, spre exemplu). Asta pentru că Biserica este o instituție, cu oameni cu dorințe pământești, pe de o parte, iar pe de alta, din pricina presiunilor/de teamă. Catolicii au înțeles că demersul este păgubos și s-au oprit. Preoți care s-au opus Mafiei au fost uciși, Papa Francisc a condamnat organizațiile criminale…Biserica Catolică a ajuns la o maturitate [social-politică] care îi arată ce greșeli să nu mai facă.

    În România aflată sub asaltul „hibrid” al Rusiei, strâng semnături pentru Referendumul de consolidare a poziției [iliberale a ] d-lui Dragnea Bisericile (unite pentru această mizerie, că altfel se porcăiesc între ele cu entuziasm) atunci când o fac la comanda rusofilului Iulian Capsali și a d-lui Peter Costea, care a organizat petiția transmisă Președintelui Trump pentru retragerea ambasadorului Hans G. Klemm din România, pentru că declarațiile sale i-au deranjat pe cleptocrații jefuitori din averea publică (inclusiv din banii mei, carevasăzică).

    Biserica (ortodoxă și neoprotestantă) a devenit o instituție ca oricare alta, populată cu funcționari, cu interese meschine și îndepărtată de Dumnezeu și scopul ei fundamental. Are nevoie de o reformă morală. Altfel, inamicii ei continuă distrugerea ei din interior. Rusia ortodoxă nu are nici un scrupul în a folosi Biserica în războiul hibrid, pentru a dezbina Uniunea Europeană și NATO, a slăbi democrația în statele membre și a-și lărgi sfera de influență.

    Devenită mai mult instituție decât Casă a lui Dumnezeu, Biserica este posibil a fi folosită ca instrument de distrugere…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Teofil Stanciu


Teofil Stanciu

Absolvent al Facultății de Litere, la o secție cu dublă specializare teologie-limba română. Masterat în literatură. Traducător, redactor de carte și, ocazional, blogger. ... Citeste mai departe


E randul tau

Pentru Mike the Hunter, cu referire strict la proiectele PCCF finantate pe domeniul Stiinte Exacte ...

de: Lucian Pintilie

la "Academia Română NU mai este cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală!"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

noiembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)