Home » Analize »Global / Europa »Opinie »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

E vremea protestelor în Europa. Ce generaţie politică se naşte?

Valentin Naumescu mai 28, 2013 Analize, Global / Europa, Opinie, Sinteze, Societate/Life
12 comentarii 2,334 Vizualizari

1917. 1933. 1968. 1989. Iată doar patru momente de turnură ale secolului XX, în care diversele nemulţumiri exprimate în stradă, uneori haotic şi dezarticulat, aparent fără program, alteori sub formă de proteste violente, au generat tendinţe politice, sociale şi culturale care aveau să schimbe lumea. Toate aceste mişcări contestatare, profund ideologizate, care au inspirat şi au măcinat în acelaşi timp destinul generaţiilor respective, au avut ca punct de pornire Europa, cu precizarea că „revoluţia drepturilor civile” din anii ’60 nu a fost specific europeană (dacă ne gândim numai la Martin Luther King, la protestele împotriva războiului din Vietnam, la „revoluţia tăcută” din Quebec sau la confruntările din Mexic), dar a fost categoric conectată, ca stilistică militantă şi consecinţe generaţionale, cu marile revolte socialiste şi studenţeşti de la Paris, Roma, Amsterdam sau Londra, cu formarea IRA (Armata Republicană Irlandeză), „primăvara de la Praga”, „noua stângă” europeană, mişcarea Hippie, revoluţia de eliberare sexuală, fenomenul Beatles, feminismul, pacifismul, ecologismul, în fapt cu miezul tare al postmodernismului occidental. Contracultura anilor ’60, care a „explodat” în Revoluţia (revoluţiile) din 1968, fie ele tăcute sau nu (vezi Ronald Inglehart, „The Silent Revolution”, 1977, sau „Modernization and Postmodernization”, 1997), a zguduit sistemul, a spart tipare de gândire, a pus la îndoială ordinea instituită de generaţia care a făcut războiul şi reconstrucţia ulterioară, a pus faţă în faţă valori fundamental opuse şi idealuri de viaţă care marcau o ruptură între generaţii cum nu mai fusese alta înainte. După 1968, Occidentul a îmbrăcat o haină nouă, croiul fiind cel pe care încă îl vedem astăzi (deja clasicizat) şi pe care tot mai multe facţiuni îl consideră în prezent demodat şi numai bun de aruncat la coşul istoriei.

Mult mai politic decât 1968, 1989 a reunificat Europa (cel puţin formal, prin demolarea Zidului Berlinului, dacă pe alte planuri diviziunile şi frustrările persistă), deschizând ferestrele de oportunitate din următoarele două decenii, prin care unsprezece ţări din Europa Central-răsăriteană au fost reconectate la aranjamentele economice, politico-militare şi de securitate ale spaţiului euro-atlantic. Modelul democraţiei liberale triumfase asupra regimurilor comuniste. Dar Francis Fukuyama s-a înşelat frumos în faimosul eseu din 1989 (The End of History?), istoria nu s-a sfârşit, iar „realismul” politic ne recheamă oarecum cinic, prin vocea lui Robert Kagan (The Return of History and the End of Dreams, 2008), la noi analize şi evaluări geostrategice.

2012–2013: Atena, Roma, Madrid, Bucureşti, Lisabona, Nicosia, Sofia, Paris, Stockholm, Londra etc. De la austeritate la legislaţia gay, de la şomajul masiv în rândul tinerilor la creşterea taxelor de studii în universităţi, şi de la imigraţie (musulmană sau nu) la corupţie şi preţul facturilor la curent, europenii din Vest şi din Est îşi strigă în stradă variile motive de nemulţumire. E greu de generalizat, dar se pare că, o dată la fiecare douăzeci sau treizeci de ani, fundamentele unui sistem politic şi social sunt puse la încercare.

Europa este cuprinsă treptat de un val de proteste, în principiu diferite ca motivaţie (politice, economice, sociale), aparent izolate şi greu de conectat, dar care se pot întâlni mai devreme sau mai târziu într-o zonă politică şi de aşteptări detonantă: ascensiunea populismului, cu toate ramificaţiile lui posibile: euroscepticismul, naţionalismul, extrema dreaptă, xenofobia, segregaţionismul (separatismul etnic, religios, cultural, rasial) ca eşec sau recul al multiculturalismului liberal, protecţionismul economic ca reacţie la deschidere şi globalizare etc. Această întâlnire nefastă a tuturor protestelor europene se poate produce oricând (de exemplu, în preajma alegerilor generale din Germania sau cu ocazia alegerilor europarlamentare din 2014, dar ar fi suficientă şi o grevă de proporţii), e nevoie doar de o scânteie şi de un „discurs unificator” opozant sistemului, de unul sau mai mulţi lideri carismatici care să promită ieşirea din criza prelungită a proiectului politic european pentru a mobiliza energiile negative acumulate şi frustrările milioanelor de europeni care nu se mai simt bine în ţările lor, dintr-un motiv sau altul. Nu vreau să spun prin asta că Lenin, Mussolini sau Hitler sunt experienţe teoretic repetabile, sper că nu, dar spun că Uniunea Europeană trebuie să înceapă urgent să readucă oamenilor satisfacţie economico-socială, în special acolo unde se resimte de la un la altul declinul nivelului de viaţă (Marea Britanie, Franţa, Spania, Irlanda, Italia, Portugalia, Grecia etc.) pentru a putea supravieţui ca idee preţuită de proprii ei cetăţeni şi nu percepută ca inamic al lor. Poate părea paradoxal, dar riscurile unei reacţii virulente anti-sistem sunt acum mai mari în unele state cu vechime în Uniune, pentru că acolo comparaţiile cu propriul lor trecut (să zicem, cu zece sau cincisprezece ani în urmă) sunt astăzi complet nefavorabile. Da, ştiu, şi America îşi trăieşte crizele ei, dar dimensiunea şi resursele sunt altele, construcţia societală este alta, modelul cultural este altul, aşteptările din partea statului sunt mult mai mici şi implicit riscurile disoluţiei politice a sistemului sunt atenuate. Dar America este o discuţie pentru altă dată.

Ce face în aceast timp establishment-ul de la Bruxelles, Paris, Berlin sau Londra? Cum răspund guvernele presiunii în creştere din partea străzii? Deruta pare totală. De teama pierderii puterii, promotorii austerităţii au tăcut. Ssst, la Berlin se intră în campanie electorală, nu treziţi temele şi monştrii istoriei, cumpăraţi-le maşinile şi lăsaţi oamenii să bea bere liniştiţi, e mai bine aşa pentru toată lumea. La Paris nu sunt soluţii economice pentru şomajul şi deficitul bugetar în creştere dar sunt adoptate legile pentru familiile de homosexuali. În fine, au şi socialiştii momentul lor de triumf politic, după atâta opoziţie. La Roma, Beppe Grillo îi critică pe toţi şi ne face o clipă să credem în soluţia „clovnilor”, vorba nemţilor. În liniştita capitală a Suediei se incendiază noaptea maşini şi se încaieră găştile din suburbii, într-un fascinant cocktail cultural cu vikingi şi arabi nemulţumiţi de scăderea bunăstării scandinave. Lisabona este scena protestelor sindicale puternice împotriva austerităţii. La Londra, membrii Ligii Engleze de Apărare şi anti-fasciştii îşi cară pumni ca „în vremurile bune” ale secolului trecut. Conservatorii britanici încearcă să-şi salveze scaunele de avansul spectaculos al lui Nigel Farage şi UKIP (care „muşcă” din voturile lor) printr-un ipocrit referendum de ieşire din Uniunea Europeană, promis după o eventuală recâştigare a alegerilor din 2015. Presimt că vom asista curând la concursul euroscepticilor, un fel de „cine loveşte mai tare în Uniunea Europeană?”

Una peste alta, momentul istoric actual anunţă naşterea unei noi generaţii politice în Europa, mai agresivă şi mai ignorantă în discurs, dar şi, probabil, a unui modus vivendi revizuit: mai exigent economic şi mai puţin tolerant cultural. „Good old days” sunt în spate, confruntările viziunilor divergente şi perspectiva schimbărilor profunde sunt în faţă. Dacă aş şti cu precizie sensul schimbărilor, cum se spune în economie şi la bursă, aş fi probabil bogat şi nu aş mai scrie analize de politică internaţională. Putem doar intui că e vorba de o contestare în continuă creştere şi pe termen lung a ideii europene postbelice (care a adus, în fapt, enorme beneficii generaţiei actuale, până la criza financiară din 2008, dar memoria socială este scurtă), o contestare controlabilă doar printr-o reluare rapidă şi consistentă a creşterii economice. Nu este imposibilă revenirea încrederii pieţei şi investitorilor în potenţialul economic al Uniunii Europene, sunt şi unele semnale pozitive.

Altminteri, în absenţa succesului economic, Europa unită va trebui să capituleze în faţa unui adevăr crud, a unei legi dure şi teribil de simple (un „Thatcherism” pe care unii îl vor uitat): pe termen îndelungat, nu poţi să consumi mai mult decât produci (ca individ, ca familie, companie sau stat), ne place sau nu termenul din subtext pe care îl ştim cu toţii. Cineva trebuie aşadar să achite nota de plată, mai devreme sau mai târziu. Chiar neachitată aparent, ea este de fapt suportată de furnizorul neplătit, aşa cum un prânz ni se poate părea „gratuit”. Cred, în esenţă, că va creşte distanţa între discursul politic şi măsurile administrativ-manageriale efective, primele trebuind să colecteze voturile iar cele din urmă să cureţe „mizeria” ipocriziei.

Deci, aviz aspiranţilor la gloria politică, e o pâine bună de mâncat în partidele populiste, asta dacă nu cumva cele tradiţionale îşi vor refuza destinul de opţiuni revolute şi se vor reinventa „în timp util” pe teme facile precum cele din sfera naţionalism-populismului, care nu cere expertiză şi soluţii concrete ci doar pamflet şi cuvinte „ce din coadă au să sune”. Dacă Europa de astăzi este condusă practic de generaţia formată intelectual în 1968 şi anii imediat următori, cu bunele şi relele epocii, să privim cu atenţie nivelul educaţiei, sistemul valorilor şi calitatea spaţiului public de astăzi pentru a înţelege resursa politică pe care vom conta mâine.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "12 comments" on this Article:

  1. Emil spune:

    1979, aţi omis să precizaţi. NU a plecat din Europa, dar are profunde urmări globa

  2. WW spune:

    Ce-i asa greu de inteles, istoria este ciclica. Ori pornim tiparnita de bani, ori razboiul, doar de asta a fost buna clasa politica pana acum. Cum nu avem constiinta comuna… ne vedem ori la supermarket, ori pe front :(

  3. Unknown spune:

    Excelent articol! Felicitari!

  4. garett spune:

    De ce vi se pare atat de catastrofala ruperea UE? In fond nu e prima data cand ideea unui singur stat pan-european se dovedeste o prostie! Pur si simplu suntem mult prea diferiti, etnic, cultural, educational, cum vreti s-o spuneti, ca sa putem fi toti bagati intr-o singura oala.
    Nu se poate urma exemplul SUA pentru simplul motiv ca acolo populatia este eterogena, ori nu este cazul in Europa.
    Eu spun ca ar fi cazul sa fim pragmatici si sa incepem sa vedem era post-EU, sa ne intarim punctele tari, sa ne punem la punct agricultura, de exemplu (chiar am avea de castigat fara regulile absurde impuse de Bruxelles), sa incercam sa reparam ce se mai poate repara in privinta industriei si sa vedem interesele Romaniei nu pe cele ale UE, mai ales ca sunt destule dovezi ca acestea din urma nu sunt neaparat similare cu primele!

  5. DanielS spune:

    Nu exista alta solutie impotriva populismului decit armele ratiunii: rabdare, dialog si democratie. Vocea ratiunii este infrinta democratic in prezent, trebuie sa recunoastem. Dar cind ratiunea va reveni la putere, vom avea mai multe argumente practice impotriva demagogiei. Vom putea zugravi mai bine erorile care se petrec in prezent. Avem oare suficienta credinta si speranta in democratie, principii si ratiune?

    Eu sint optimist. Cu inteligenta, vom putea proiecta in viitor o viziune rationala. Aceasta va fi mai usor de inteles avind ca fundal erorile prezentului, populismul, ignoranta populara si efectele lor cumulate. Pentru moment n-avem decit sa ne recunoastem invinsi la vot, in toata Europa.

  6. IG spune:

    Excelent Articol. Domnul Naumescu ne-a onorat fiind Consulul General al Romaniei in Toronto, Canada. Pe ce maini au lasat acest post nu mai are rost sa pomenim. Vai de noi.

  7. euNuke spune:

    Timp de 2 decenii o liotă de politruci şi aventurieri demagogi, oportunişti, lipsiţi de orice substanţă doctrinară au marşat pe imnul Europei şi au clădit o adevărată Internaţională Populistă in pseudo-Parlamentul Europei profitînd cu neruşinare de valul de entuziasm pro-european. Acum aud vorbe cum că aceste moluşte ideologice ar fi pasămite un soi de membre ale unor “partide tradiţionale”. Este uluitor la ce nivel de confuzie a valorilor s-a ajuns: cei mai apolitici vânători de sinecuri care şi-au meşterit o reţea “tehnocrată” suprastatală de agenţii, funcţii şi privilegii se prezintă publicului ca veritabili campioni şi martiri ai visului european, adevăraţi depozitari ai sfintelor doctrine tradiţionale . Cine-i depozitarul principal? Un maoist portughez reşapat şi metamorfozat in Euro-Populist; un nanodiktator care conduce spre dezastru această reţea cu aerele celui mai democrat european şi in timpul ăsta comentatorii şi analiştii îngrijoraţi de destrămarea visului lor drag se lamentează cotidian de îndărătnicia poporului european care nu vrea să recunoască meritele politrucilor cu pretenţii de Mântuitori şi abilităţi de administrator de bloc comunist.

    Un recent sondaj efectuat de Pew Research Center din Washington şi citat de Deutche Welle arată că doar 45 la sută dintre cetăţenii europeni mai susţin UE, faţă de 60 de procente cu un an în urmă. “Chestionate au fost aproximativ 7500 de persoane din şapte state: Germania, Franţa, Italia, Spania, Marea Britanie, Polonia şi Republica Cehă. ” Deci ar fi cazul să pricepeţi că de-acum nu mai putem vorbi de integrare europeană, ci de dezintegrarea Uniunii. UE NU mai are legitimitate, iar Diktatul produs prin adoptarea nedemocratică, prin tur de forţă, a TUE se apropie de sfârşit. Komisariatul neosovietic de la Bruxelles are zilele numărate şi îi lipseşte aparatul poliţienesc care să-l apere de masele furioase. Iar Căderea EURSS nu va fi paşnică, pentru că nici astăzi, la cinci ani de la prima Salvare trâmbiţată cu mare pompă, Komisariatul nu şi-a asumat nicio răspundere, politică ori juridică, pentru măsurile dezastruoase pe care le-au luat pe timp de criză şi pe care continuă să le emită pe bandă rulantă, direktive şi regulamente care au anchilozat şi uneori chiar distrus industria europeană şi au restrîns libertăţile economice ale cetăţenilor europeni. Au vrut să guverneze fără limite şi fără nicio răspundere şi au crezut că utopia lor integristă o să ţină la infinit şi o să ţină in loc masele “proaste”. Eh, prostia asta o să o plătească cu vârf şi-ndesat.

  8. maddog spune:

    Admirabil articol; cred insa ca, asa cum este perfect adevarat ca nu poti consuma mai mult decat produci, este la fel de adevarat ca cel ce munceste onest ar trebui sa aiba ce pune pe masa, sa beneficieze de ingrijire medicala de calitate iar copiii sai sa aibe sanse macar comparabile cu cei ai celor mai educati, mai ingeniosi sau mai norocosi. In lipsa acestora, nu vad la ce serveste un sistem statal si/sau transnational.

    Ma tem deci ca miscarile pe care le amintiti nu sunt neaparat consecinta unui “rasfat paneuropean” ci, mai degraba, protest al unei neputinte autentice

  9. amanda13 spune:

    Domnule Naumescu, un alt articol admirabil. Este o placere sa va citesc desi, din pacate, va impartasesc scepticismul in legatura cu viitorul UE. Si imi este cu atat mai greu sa diger aceasta lipsa de certitudine cu cat observ ca si in Romania se inmultesc vocile antieuropene. Ceea ce mi se pare cu adevarat dramatic este numarul foarte mic al celor care au priceput ce sansa pentru Romania a insemnat aceasta Europa unita.

  10. it_s__not_news spune:

    He he, puliticienii nostri nu stiu ce li se pregateste … o sa ma amuz in curind, imediat dupa ce se declara oficial falimentul Ro.

    Deocamdata, datoria publica e la 40% din PIB. Bancile locale nu mai pot imprumuta statul (hehe). Vin scadentele de anul asta …. si revoltele, din iarna. Iar daca nu vin revoltele, inseamna ca sintem o natie de pampalai si ne meritam conducatorii.

    • gheo spune:

      “Iar daca nu vin revoltele, inseamna ca sintem o natie de pampalai si ne meritam conducatorii”, adica mata vrei “sa consumi mai mult decât produci (ca individ, ca familie, companie sau stat)”, desi stii “ab initio” ca nu poti asta (sau ca nu arf trebui sa visezi ca poti) ?

      O intrebare totusi pt. autor (si o incurajare pt. it_s__not_news):
      daca(,) ca individ, ca familie, companie sau stat, nu poţi să consumi mai mult decât produci, ca banca iti este permis sa iei mai mult decat produce altul? Sau cum si cat iti poti fixa profitul si rata profitului, daca cel care consuma x, produce y (in cazul dvs. y< x)?
      E moral ? E premeditat ? E intamplator?

      Daca nu, de ce sa nu ii lasam pe ceilalti sa vada daca pot consuma, mai mult decat produc (pe banii bancilor)? Jocul este privat, iar statul ar trebui sa nu se amestece. Oricum jocul este in doi : ei si ceilalti .

    • DanielS spune:

      In scenariul dumneavoastra, dupa revolutie ne asteapta … ce? O sa ajunga la putere romani din popor, saraci si buni?!

      Sa fim seriosi. Alegerile sint mult mai bune decit violenta. Iar democratia este mult mai buna decit totalitarismul. Revolutii ca a dumneavoastra au mai fost in istorie, chiar secolul trecut. Comunismul e un cosmar de care nu avem nevoie.

      Bagati sabia in teaca, caci altfel de sabie veti pieri! O sa gasim solutii impreuna, in pace si democratie.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Valentin Naumescu


Valentin Naumescu

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Intern... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Perfect de accord. In plus, copy-paste ajunge un mod de viata, o dezumanizare totala. Multe personae...

de: Dedalus

la "Mintea copy-paste"

Cauta articole

iulie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)