joi, martie 28, 2024

E vremea protestelor în Europa. Ce generaţie politică se naşte?

1917. 1933. 1968. 1989. Iată doar patru momente de turnură ale secolului XX, în care diversele nemulţumiri exprimate în stradă, uneori haotic şi dezarticulat, aparent fără program, alteori sub formă de proteste violente, au generat tendinţe politice, sociale şi culturale care aveau să schimbe lumea. Toate aceste mişcări contestatare, profund ideologizate, care au inspirat şi au măcinat în acelaşi timp destinul generaţiilor respective, au avut ca punct de pornire Europa, cu precizarea că „revoluţia drepturilor civile” din anii ’60 nu a fost specific europeană (dacă ne gândim numai la Martin Luther King, la protestele împotriva războiului din Vietnam, la „revoluţia tăcută” din Quebec sau la confruntările din Mexic), dar a fost categoric conectată, ca stilistică militantă şi consecinţe generaţionale, cu marile revolte socialiste şi studenţeşti de la Paris, Roma, Amsterdam sau Londra, cu formarea IRA (Armata Republicană Irlandeză), „primăvara de la Praga”, „noua stângă” europeană, mişcarea Hippie, revoluţia de eliberare sexuală, fenomenul Beatles, feminismul, pacifismul, ecologismul, în fapt cu miezul tare al postmodernismului occidental. Contracultura anilor ’60, care a „explodat” în Revoluţia (revoluţiile) din 1968, fie ele tăcute sau nu (vezi Ronald Inglehart, „The Silent Revolution”, 1977, sau „Modernization and Postmodernization”, 1997), a zguduit sistemul, a spart tipare de gândire, a pus la îndoială ordinea instituită de generaţia care a făcut războiul şi reconstrucţia ulterioară, a pus faţă în faţă valori fundamental opuse şi idealuri de viaţă care marcau o ruptură între generaţii cum nu mai fusese alta înainte. După 1968, Occidentul a îmbrăcat o haină nouă, croiul fiind cel pe care încă îl vedem astăzi (deja clasicizat) şi pe care tot mai multe facţiuni îl consideră în prezent demodat şi numai bun de aruncat la coşul istoriei.

Mult mai politic decât 1968, 1989 a reunificat Europa (cel puţin formal, prin demolarea Zidului Berlinului, dacă pe alte planuri diviziunile şi frustrările persistă), deschizând ferestrele de oportunitate din următoarele două decenii, prin care unsprezece ţări din Europa Central-răsăriteană au fost reconectate la aranjamentele economice, politico-militare şi de securitate ale spaţiului euro-atlantic. Modelul democraţiei liberale triumfase asupra regimurilor comuniste. Dar Francis Fukuyama s-a înşelat frumos în faimosul eseu din 1989 (The End of History?), istoria nu s-a sfârşit, iar „realismul” politic ne recheamă oarecum cinic, prin vocea lui Robert Kagan (The Return of History and the End of Dreams, 2008), la noi analize şi evaluări geostrategice.

2012–2013: Atena, Roma, Madrid, Bucureşti, Lisabona, Nicosia, Sofia, Paris, Stockholm, Londra etc. De la austeritate la legislaţia gay, de la şomajul masiv în rândul tinerilor la creşterea taxelor de studii în universităţi, şi de la imigraţie (musulmană sau nu) la corupţie şi preţul facturilor la curent, europenii din Vest şi din Est îşi strigă în stradă variile motive de nemulţumire. E greu de generalizat, dar se pare că, o dată la fiecare douăzeci sau treizeci de ani, fundamentele unui sistem politic şi social sunt puse la încercare.

Europa este cuprinsă treptat de un val de proteste, în principiu diferite ca motivaţie (politice, economice, sociale), aparent izolate şi greu de conectat, dar care se pot întâlni mai devreme sau mai târziu într-o zonă politică şi de aşteptări detonantă: ascensiunea populismului, cu toate ramificaţiile lui posibile: euroscepticismul, naţionalismul, extrema dreaptă, xenofobia, segregaţionismul (separatismul etnic, religios, cultural, rasial) ca eşec sau recul al multiculturalismului liberal, protecţionismul economic ca reacţie la deschidere şi globalizare etc. Această întâlnire nefastă a tuturor protestelor europene se poate produce oricând (de exemplu, în preajma alegerilor generale din Germania sau cu ocazia alegerilor europarlamentare din 2014, dar ar fi suficientă şi o grevă de proporţii), e nevoie doar de o scânteie şi de un „discurs unificator” opozant sistemului, de unul sau mai mulţi lideri carismatici care să promită ieşirea din criza prelungită a proiectului politic european pentru a mobiliza energiile negative acumulate şi frustrările milioanelor de europeni care nu se mai simt bine în ţările lor, dintr-un motiv sau altul. Nu vreau să spun prin asta că Lenin, Mussolini sau Hitler sunt experienţe teoretic repetabile, sper că nu, dar spun că Uniunea Europeană trebuie să înceapă urgent să readucă oamenilor satisfacţie economico-socială, în special acolo unde se resimte de la un la altul declinul nivelului de viaţă (Marea Britanie, Franţa, Spania, Irlanda, Italia, Portugalia, Grecia etc.) pentru a putea supravieţui ca idee preţuită de proprii ei cetăţeni şi nu percepută ca inamic al lor. Poate părea paradoxal, dar riscurile unei reacţii virulente anti-sistem sunt acum mai mari în unele state cu vechime în Uniune, pentru că acolo comparaţiile cu propriul lor trecut (să zicem, cu zece sau cincisprezece ani în urmă) sunt astăzi complet nefavorabile. Da, ştiu, şi America îşi trăieşte crizele ei, dar dimensiunea şi resursele sunt altele, construcţia societală este alta, modelul cultural este altul, aşteptările din partea statului sunt mult mai mici şi implicit riscurile disoluţiei politice a sistemului sunt atenuate. Dar America este o discuţie pentru altă dată.

Ce face în aceast timp establishment-ul de la Bruxelles, Paris, Berlin sau Londra? Cum răspund guvernele presiunii în creştere din partea străzii? Deruta pare totală. De teama pierderii puterii, promotorii austerităţii au tăcut. Ssst, la Berlin se intră în campanie electorală, nu treziţi temele şi monştrii istoriei, cumpăraţi-le maşinile şi lăsaţi oamenii să bea bere liniştiţi, e mai bine aşa pentru toată lumea. La Paris nu sunt soluţii economice pentru şomajul şi deficitul bugetar în creştere dar sunt adoptate legile pentru familiile de homosexuali. În fine, au şi socialiştii momentul lor de triumf politic, după atâta opoziţie. La Roma, Beppe Grillo îi critică pe toţi şi ne face o clipă să credem în soluţia „clovnilor”, vorba nemţilor. În liniştita capitală a Suediei se incendiază noaptea maşini şi se încaieră găştile din suburbii, într-un fascinant cocktail cultural cu vikingi şi arabi nemulţumiţi de scăderea bunăstării scandinave. Lisabona este scena protestelor sindicale puternice împotriva austerităţii. La Londra, membrii Ligii Engleze de Apărare şi anti-fasciştii îşi cară pumni ca „în vremurile bune” ale secolului trecut. Conservatorii britanici încearcă să-şi salveze scaunele de avansul spectaculos al lui Nigel Farage şi UKIP (care „muşcă” din voturile lor) printr-un ipocrit referendum de ieşire din Uniunea Europeană, promis după o eventuală recâştigare a alegerilor din 2015. Presimt că vom asista curând la concursul euroscepticilor, un fel de „cine loveşte mai tare în Uniunea Europeană?”

Una peste alta, momentul istoric actual anunţă naşterea unei noi generaţii politice în Europa, mai agresivă şi mai ignorantă în discurs, dar şi, probabil, a unui modus vivendi revizuit: mai exigent economic şi mai puţin tolerant cultural. „Good old days” sunt în spate, confruntările viziunilor divergente şi perspectiva schimbărilor profunde sunt în faţă. Dacă aş şti cu precizie sensul schimbărilor, cum se spune în economie şi la bursă, aş fi probabil bogat şi nu aş mai scrie analize de politică internaţională. Putem doar intui că e vorba de o contestare în continuă creştere şi pe termen lung a ideii europene postbelice (care a adus, în fapt, enorme beneficii generaţiei actuale, până la criza financiară din 2008, dar memoria socială este scurtă), o contestare controlabilă doar printr-o reluare rapidă şi consistentă a creşterii economice. Nu este imposibilă revenirea încrederii pieţei şi investitorilor în potenţialul economic al Uniunii Europene, sunt şi unele semnale pozitive.

Altminteri, în absenţa succesului economic, Europa unită va trebui să capituleze în faţa unui adevăr crud, a unei legi dure şi teribil de simple (un „Thatcherism” pe care unii îl vor uitat): pe termen îndelungat, nu poţi să consumi mai mult decât produci (ca individ, ca familie, companie sau stat), ne place sau nu termenul din subtext pe care îl ştim cu toţii. Cineva trebuie aşadar să achite nota de plată, mai devreme sau mai târziu. Chiar neachitată aparent, ea este de fapt suportată de furnizorul neplătit, aşa cum un prânz ni se poate părea „gratuit”. Cred, în esenţă, că va creşte distanţa între discursul politic şi măsurile administrativ-manageriale efective, primele trebuind să colecteze voturile iar cele din urmă să cureţe „mizeria” ipocriziei.

Deci, aviz aspiranţilor la gloria politică, e o pâine bună de mâncat în partidele populiste, asta dacă nu cumva cele tradiţionale îşi vor refuza destinul de opţiuni revolute şi se vor reinventa „în timp util” pe teme facile precum cele din sfera naţionalism-populismului, care nu cere expertiză şi soluţii concrete ci doar pamflet şi cuvinte „ce din coadă au să sune”. Dacă Europa de astăzi este condusă practic de generaţia formată intelectual în 1968 şi anii imediat următori, cu bunele şi relele epocii, să privim cu atenţie nivelul educaţiei, sistemul valorilor şi calitatea spaţiului public de astăzi pentru a înţelege resursa politică pe care vom conta mâine.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Ce-i asa greu de inteles, istoria este ciclica. Ori pornim tiparnita de bani, ori razboiul, doar de asta a fost buna clasa politica pana acum. Cum nu avem constiinta comuna… ne vedem ori la supermarket, ori pe front :(

  2. De ce vi se pare atat de catastrofala ruperea UE? In fond nu e prima data cand ideea unui singur stat pan-european se dovedeste o prostie! Pur si simplu suntem mult prea diferiti, etnic, cultural, educational, cum vreti s-o spuneti, ca sa putem fi toti bagati intr-o singura oala.
    Nu se poate urma exemplul SUA pentru simplul motiv ca acolo populatia este eterogena, ori nu este cazul in Europa.
    Eu spun ca ar fi cazul sa fim pragmatici si sa incepem sa vedem era post-EU, sa ne intarim punctele tari, sa ne punem la punct agricultura, de exemplu (chiar am avea de castigat fara regulile absurde impuse de Bruxelles), sa incercam sa reparam ce se mai poate repara in privinta industriei si sa vedem interesele Romaniei nu pe cele ale UE, mai ales ca sunt destule dovezi ca acestea din urma nu sunt neaparat similare cu primele!

  3. Nu exista alta solutie impotriva populismului decit armele ratiunii: rabdare, dialog si democratie. Vocea ratiunii este infrinta democratic in prezent, trebuie sa recunoastem. Dar cind ratiunea va reveni la putere, vom avea mai multe argumente practice impotriva demagogiei. Vom putea zugravi mai bine erorile care se petrec in prezent. Avem oare suficienta credinta si speranta in democratie, principii si ratiune?

    Eu sint optimist. Cu inteligenta, vom putea proiecta in viitor o viziune rationala. Aceasta va fi mai usor de inteles avind ca fundal erorile prezentului, populismul, ignoranta populara si efectele lor cumulate. Pentru moment n-avem decit sa ne recunoastem invinsi la vot, in toata Europa.

  4. Excelent Articol. Domnul Naumescu ne-a onorat fiind Consulul General al Romaniei in Toronto, Canada. Pe ce maini au lasat acest post nu mai are rost sa pomenim. Vai de noi.

  5. Timp de 2 decenii o liotă de politruci şi aventurieri demagogi, oportunişti, lipsiţi de orice substanţă doctrinară au marşat pe imnul Europei şi au clădit o adevărată Internaţională Populistă in pseudo-Parlamentul Europei profitînd cu neruşinare de valul de entuziasm pro-european. Acum aud vorbe cum că aceste moluşte ideologice ar fi pasămite un soi de membre ale unor „partide tradiţionale”. Este uluitor la ce nivel de confuzie a valorilor s-a ajuns: cei mai apolitici vânători de sinecuri care şi-au meşterit o reţea „tehnocrată” suprastatală de agenţii, funcţii şi privilegii se prezintă publicului ca veritabili campioni şi martiri ai visului european, adevăraţi depozitari ai sfintelor doctrine tradiţionale . Cine-i depozitarul principal? Un maoist portughez reşapat şi metamorfozat in Euro-Populist; un nanodiktator care conduce spre dezastru această reţea cu aerele celui mai democrat european şi in timpul ăsta comentatorii şi analiştii îngrijoraţi de destrămarea visului lor drag se lamentează cotidian de îndărătnicia poporului european care nu vrea să recunoască meritele politrucilor cu pretenţii de Mântuitori şi abilităţi de administrator de bloc comunist.

    Un recent sondaj efectuat de Pew Research Center din Washington şi citat de Deutche Welle arată că doar 45 la sută dintre cetăţenii europeni mai susţin UE, faţă de 60 de procente cu un an în urmă. „Chestionate au fost aproximativ 7500 de persoane din şapte state: Germania, Franţa, Italia, Spania, Marea Britanie, Polonia şi Republica Cehă. ” Deci ar fi cazul să pricepeţi că de-acum nu mai putem vorbi de integrare europeană, ci de dezintegrarea Uniunii. UE NU mai are legitimitate, iar Diktatul produs prin adoptarea nedemocratică, prin tur de forţă, a TUE se apropie de sfârşit. Komisariatul neosovietic de la Bruxelles are zilele numărate şi îi lipseşte aparatul poliţienesc care să-l apere de masele furioase. Iar Căderea EURSS nu va fi paşnică, pentru că nici astăzi, la cinci ani de la prima Salvare trâmbiţată cu mare pompă, Komisariatul nu şi-a asumat nicio răspundere, politică ori juridică, pentru măsurile dezastruoase pe care le-au luat pe timp de criză şi pe care continuă să le emită pe bandă rulantă, direktive şi regulamente care au anchilozat şi uneori chiar distrus industria europeană şi au restrîns libertăţile economice ale cetăţenilor europeni. Au vrut să guverneze fără limite şi fără nicio răspundere şi au crezut că utopia lor integristă o să ţină la infinit şi o să ţină in loc masele „proaste”. Eh, prostia asta o să o plătească cu vârf şi-ndesat.

  6. Admirabil articol; cred insa ca, asa cum este perfect adevarat ca nu poti consuma mai mult decat produci, este la fel de adevarat ca cel ce munceste onest ar trebui sa aiba ce pune pe masa, sa beneficieze de ingrijire medicala de calitate iar copiii sai sa aibe sanse macar comparabile cu cei ai celor mai educati, mai ingeniosi sau mai norocosi. In lipsa acestora, nu vad la ce serveste un sistem statal si/sau transnational.

    Ma tem deci ca miscarile pe care le amintiti nu sunt neaparat consecinta unui „rasfat paneuropean” ci, mai degraba, protest al unei neputinte autentice

  7. Domnule Naumescu, un alt articol admirabil. Este o placere sa va citesc desi, din pacate, va impartasesc scepticismul in legatura cu viitorul UE. Si imi este cu atat mai greu sa diger aceasta lipsa de certitudine cu cat observ ca si in Romania se inmultesc vocile antieuropene. Ceea ce mi se pare cu adevarat dramatic este numarul foarte mic al celor care au priceput ce sansa pentru Romania a insemnat aceasta Europa unita.

  8. He he, puliticienii nostri nu stiu ce li se pregateste … o sa ma amuz in curind, imediat dupa ce se declara oficial falimentul Ro.

    Deocamdata, datoria publica e la 40% din PIB. Bancile locale nu mai pot imprumuta statul (hehe). Vin scadentele de anul asta …. si revoltele, din iarna. Iar daca nu vin revoltele, inseamna ca sintem o natie de pampalai si ne meritam conducatorii.

    • „Iar daca nu vin revoltele, inseamna ca sintem o natie de pampalai si ne meritam conducatorii”, adica mata vrei „sa consumi mai mult decât produci (ca individ, ca familie, companie sau stat)”, desi stii „ab initio” ca nu poti asta (sau ca nu arf trebui sa visezi ca poti) ?

      O intrebare totusi pt. autor (si o incurajare pt. it_s__not_news):
      daca(,) ca individ, ca familie, companie sau stat, nu poţi să consumi mai mult decât produci, ca banca iti este permis sa iei mai mult decat produce altul? Sau cum si cat iti poti fixa profitul si rata profitului, daca cel care consuma x, produce y (in cazul dvs. y< x)?
      E moral ? E premeditat ? E intamplator?

      Daca nu, de ce sa nu ii lasam pe ceilalti sa vada daca pot consuma, mai mult decat produc (pe banii bancilor)? Jocul este privat, iar statul ar trebui sa nu se amestece. Oricum jocul este in doi : ei si ceilalti .

    • In scenariul dumneavoastra, dupa revolutie ne asteapta … ce? O sa ajunga la putere romani din popor, saraci si buni?!

      Sa fim seriosi. Alegerile sint mult mai bune decit violenta. Iar democratia este mult mai buna decit totalitarismul. Revolutii ca a dumneavoastra au mai fost in istorie, chiar secolul trecut. Comunismul e un cosmar de care nu avem nevoie.

      Bagati sabia in teaca, caci altfel de sabie veti pieri! O sa gasim solutii impreuna, in pace si democratie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro