joi, martie 28, 2024

Elevii de 7 care reuşesc în viaţă şi alte creaturi fantastice

Mărturisesc că, pe măsură ce trec anii, mă simt tot mai descumpănit în faţa luărilor de poziţie tranşante si sigure pe ele  care apar periodic în presă, cu mare succes şi pe reţelele sociale, care ne spun exact care sunt problemele sistemului de educaţie din România şi cât de simplu ar fi să le înlăturăm. Trăim vremuri neprielnice pentru oamenii cu dubii si asta ne ocupă tot timpul, mai exact timpul în care am putea găsi ceva soluţii mai realiste si mari durabile  la problemele noastre. Înclinaţia aceasta întrucâtva sofistică, definită mai degrabă de preocuparea de a obţine victorii retorice şi strategice decât de a înţelege complexitatea lucrurilor, este prezentă în mai toate discuţiile publice de la noi, pe orice temă, dar poate că nicăieri nu este mai evidentă intoleranţa la nuanţe şi voinţa de (supra)simplificare decât în cazul discuţiilor despre educaţie.

Polemicile publice tot mai dese şi mai intense pe această temă (şi e salutar că ele există) sunt, în acest moment, un tărâm ambiguu şi predilect al falselor dileme: avem oare generaţii geniale, care ne depăşesc în toate privinţele, sau mai degrabă cohorte de snowflakes incapabili să treacă strada nesupravegheaţi? Învăţământul românesc a fost în deceniile de dinainte de Revoluţie un pisc sau o catastrofă? Sunt profesorii actuali nişte eroi neînţeleşi şi nerespectaţi de societate sau nişte impostori care mănâncă nemeritat salarii de la stat? Mai dăm „laptele şi cornul” sau anulăm programul? Şcoli profesionale sau nu? Învăţământ privat sau public? Învăţarea se face „cu bucurie” sau cu admonestări? Teorie sau practică? Cooperare sau competiţie? Memorare sau gândire? Aş putea continua foarte mult timp. Dar ar fi timp pierdut. Din aceste (false) dileme nu putem ieşi. Nimănui nu-i trece prin cap că ar putea exista câte un dram de adevăr în fiecare alternativă, nimănui nu-i trece prin cap să îşi întemeieze diagnosticele pe analiză şi observaţie atentă, nimănui să gândească aşezat soluţii, cu gândul la consecinţele pe termen lung şi la obective (cât mai) clar definite. Îmi veţi spune, poate, că toate acestea sunt doar înfoieri de Facebook şi că nuanţele ar trebui să existe în discuţiile dintre experţi, că ei sunt cei care ar trebui să ia hotărâri informate şi limpezi. Ar fi însă o iluzie, mă îndoiesc că lucrurile mai pot fi separate atât de net: cea mai mare parte a populaţiei României deţine conturi de Facebook şi pune presiune pe politicile educaţionale şi luările de poziţie ale oficialilor, cele mai importante spaţii publice deliberative sunt platformele on line, experţii (mai mult sau mai puţin autodeclaraţi) se exprimă cu predilecţie în mediul virtual, iar cei care decid (printre care miniştri ai educaţiei) au arătat deseori în ultimii ani că nu sunt deloc insensibili la reacţiile şi umorile „virtualului”.

Textul de mai jos este o încercare de exemplificare a acestor tendinţe prin analiza unoi articol care a făcut vâlvă în ultimele zile, fiind masiv distribuit, inclusiv de mulţi colegi profesori, mai exact articolul Cel mai mare succes în viaţă îl au tinerii cu 7 sau 8, scris de domnul Ovidiu Atanasiu, antreprenor cu iniţative în educaţie, psiholog şi trainer, articol apărut acum câteva zile pe platforma Contributors. (1) Voi încerca să preiau critic şi să analizez fiecare dintre ideile domnului Ovidiu Atanasiu, asigurându-mi cititorii că am citit cu bună credinţă şi cu onestitate fiecare rând.

Articolul se vrea o trecere în revistă a hibelor sistemului românesc de educaţie, este scris pe un ton intransigent şi exasperat şi pretinde a spune cu claritate lucrurilor pe nume. Astfel, autorul ne spune că, „deşi bussines-ul are nevoie de”tigri”, noi producem „iepuraşi” pe bandă rulantă”. Elevii îşi privesc profesorii „ca pe nişte zei” şi sunt descurajaţi să exprime ideile şi părerile. Ei învaţă supunerea şi umilinţa şi vor trăi toată viaţa cu handicapul major al neîncrederii în sine. După părerea mea, o schemă prea simplă, în care autorul crede însă cu toată tăria şi, prin urmare, de aici încolo, se va strădui să înghesuie întreaga realitate, oricât de bogată ar fi, în acest tipar. Desigur, există aici ceva adevărat şi care trebuie luat în seamă. Sistemul românesc chiar e prea teoretic, uneori profesorii sunt slab pregătiţi şi îşi dau aere autoritariste, deşi înclin să cred că aceşti profesori sunt tot mai puţini. Adeseori, conformismul chiar este încurajat fie şi pentru simplul motiv că e strategia cea mai utilă într-o clasă cu peste 30 de elevi. (În treacăt fie spus, mi se pare foarte iritantă această continuă cruciadă împotriva conformismului, dublată, de regulă, de o apologie foarte necritică a creativităţii.

Conformismul nu e nici pe departe exclusiv un pericol, conformismul este, la speciile sociale cel puţin, o excelentă strategie de supravieţuire. La primate (la absolut toate, adică şi la om) conformismul este o puternică înclinaţie înnăscută, adânc întipărită în ADN. Conformismul cultural asigură trecerea unor tipare validate de la o generaţie la alta şi, alături de scris, este una dintre cele mai de succes „invenţii” din istorie. Studiile arată că adolescenţii nu au o înţelegere inferioară a riscului în raport cu adulţii- cum se crede îndeobşte-, ci marea majoritate a problemelor grave pe care le au (excese de toate felurile, de la fumat la tendinţa de a întreţine prematur relaţii sexuale) vine în bună măsură din gradul uriaş de conformism pe care-l manifestă în grupurile de peers. (2) Profesorul bun nu respinge dogmatic o tendinţă atât de adâncă, ci o foloseşte ca pe o resursă preţioasă. Atunci când creăm în clasă o microcultură (tehnică foarte utilă, zic cercetările), personalizăm sălile, ne facem propriile ritualuri etc, folosim tendinţa înnăscută spre conformism. Atunci când grupăm în help-groups elevii mai avansaţi cu cei rămaşi în urmă (iarăşi, o abordare de succes), ne folosim de înclinaţia spre conformism. De altfel, în mediul antreprenorial se cunosc foarte bine şi se folosesc substanţial beneficiile conformismului.) Revenind, aş spune că nu ştiu exact unde a văzut în ultima vreme autorul elevi care să fie paralizaţi de admiraţia pentru profesori. Eu nu. Am văzut în schimb destui care, departe de a-şi privi profesorii ca pe nişte zei, îi privesc cu indiferenţă, condescendenţă sau mai rău (e adevărat că mai rar în şcoala mea). Întâmplător sau nu, mai degrabă nu, aceşti elevi sunt de regulă cei care au pierdut sau n-au avut niciodată vreun respect pentru învăţare şi munca serioasă. Trebuie spus în schimb că profesorii sunt adeseori cei la care copiii merg cu încredere atunci când au o problemă (vezi cazul elevei care a devenit mamă în clasa a-12-a (3)) şi, uneori, chiar aceşti profesori îi învaţă să fie demni şi verticali. Nu, umilinţa şi conformismul nu se învaţă doar în şcoli, se învaţă şi pe străzi, se învaţă la locul de muncă (sunt convins că, în mediul de business sunt apreciaţi exclusiv creativii, nimeni nu suportă conformiştii şi umilii), se învaţă la fiecare concurs pe un post unde nepotul cuiva sus pus va lua întotdeauna o notă mai mare ca tine.

Mai am o veste. Absolvenţii sunt arareori nişte mieluşei lipsiţi de încredere în capacităţile proprii. În lipsa unor statistici clare, mă voi raporta la elevii mei care, aproape fără excepţie, s-au descurcat destul de bine în viaţă. Cei mai mulţi au făcut facultăţi în străinătate, lucrează şi, acolo unde şi-au dorit, au întemeiat familii solide. Ar fi poate util să ne întrebăm de ce aceşti copii aleg de cele mai multe ori să părăsească ţara decât să rămână aici, cum de aceşti „mieluşei” reuşesc să se descurce foarte bine în străinătate şi nu în ţară. Acesta nu este profilul unor timizi complexaţi. În treacăt fie spus, tânărul care abandonează şcoala ca să meargă pentru mici furtişaguri şi escrocherii în stăinătate nu de spirit antreprenorial duce lipsă, ci de valori morale solide. Iar de lipsa acestor valori morale nu poate fi făcută niciodată responsabilă exclusiv şcoala. Ni se spune, de asemenea, că „distanţa dintre teorie şi practică este aproape sinucigaşă”, lucru cu care aş putea fi de acord dacă nu ar apărea imediat şi o falsă dilemă care să deturneze sensul argumentului. Astfel, aflăm că „business-urile vor oameni cu abilităţi clare, în timp ce sistemul de educaţie din România investeşte în cultura lor generală”. O dată pentru totdeauna: cultura generală nu se află în opoziţie şi nici nu s-a aflat vreodată cu abilităţile clare şi specializate. E greu de crezut că oamenii capabili să-şi argumenteze părerile şi plini de încredere în ei înşişi sunt cei care fug de cultura generală ca dracul de tămâie. Nu cumva elevul dezinvolt, autocritic, creativ şi calificat pe care-l doreşte autorul este exact elevul cultivat? Sunt de acord că există prea multă teorie şi prea puţină practică şi că trebuie gândite politici care să configureze sistemul spre acordarea unor şanse de calificare (mai) specializată elevilor. Dar există studii care arată că specializarea timpurie nu este indicată şi că, mai mult, elevii care dobândesc temeinic competenţe de ordin general sunt cei care vor avea mai târziu cele mai mari şanse de reuşită. (4) Chestiunea este, din câte ştiu, disputată, dar este limpede că mult mai mulţi factori trebuie luaţi în considerare în proiectarea unei sistem de specializare decât strict nevoile mediului antreprenorial. Până una-alta, elevul căruia i se spune că şcoala nu-i oferă decât teorie inutilă este elevul care are mari şanse s-o dispreţuiască şi să rateze competenţe esenţiale pentru lumea de mâine.

Aflăm apoi că şcoala îi transmite elevului că „dacă nu ești de 10, nu ai nicio șansă în viață”.

Realitatea este că toți tinerii determinați, curajoși și cu inițiativă reușesc să-și trăiască mai bine viața”, ni se spune asigurator. Realitatea e că relaţia dintre iniţiativă, curaj, determinare şi reuşită este mult mai problematică şi că hazardul joacă un rol deranjant de mare. (5) Dar, chiar admiţând că lucrurile stau aşa şi că există în genere o presiune competiţională prea mare pusă pe elevul român, mă văd iarăşi nevoit să subliniez că lucrurile sunt infinit mai complexe. Îmi amintesc, de pildă, cum, acum vreo zece ani, aflându-mă, în calitate de corector, la o olimpiadă judeţeană, am asistat la reacţiile a două profesoare în momentul în care au văzut ce note luaseră elevii pe care îi pregătiseră. Una dintre ele, profesoară la un colegiu naţional, multiplu premiată la olimpiade, văzând că eleva ei luase locul 2 pe judeţ, nu şi-a ascuns dezamăgirea. „Dar e o notă excelentă”, am încercat eu. „Nu contează ce notă e atât timp cât nu e prima notă.” În acelaşi timp, o a doua colegă, profesoară de o viaţă la un liceu industrial, mi-a şoptit, cu ochii înotând în lacrimi, referindu-se la elevul ei. „Copilul ăsta nu ştia să scrie corect acum doi ani. Şi a luat peste 7.” Acest mic episod este un epitom al complexităţii despre care vorbim când vorbim despre sistemul de educaţie. Din nou, nu ştiu exact unde a văzut/auzit autorul textului profesori care să le spună copiilor că numai cei cu 10 vor reuşi. Poate că se întâmplă asta în şcolile de elită, mă îndoiesc că poate fi o regulă. Eu am întâlnit mult mai des profesori care laudă progresul şi profesori care se bucură mult mai mult de oaia rătăcită decât de vârfuri. Dar, dacă e să admit că se propagă prea des mesajul ăsta, nu cumva îl găsim mult mai frecvent în presă decât în cancelarii? (A numărat cineva câte articole despre şcolile unde se intră şi se iese doar cu 10 s-au scris şi anul ăsta după examenele naţionale? Câte topuri s-au făcut? Cât de des s-au echivalat şcolile „bune” pur şi simplu cu şcolile multipremiate? Nu cumva elevul de 10 e mult mai des visul părintelui decât al profesorului?) De curiozitate, mi-ar plăcea să ştiu dacă în mediul de business sunt recompensaţi mai degrabă angajaţii de 7 sau cei de 10. În fine, un sistem care-şi notează cu 7 sau 8 elevii de succes nu evaluează chiar dezastruos.

Orice copil are un talent, şcoala îi scoate rapid din cap orice talent. Desigur, aflăm apoi că „toți copii au talent la ceva. Nu există copil care să nu aibă preferințe, care să nu simtă plăcerea de a face ceva anume. Unii la muzică, unii la desen, alții la vorbit, alții la a scoate esențialul din orice sau în a observa lucruri. Nu contează în ce domeniu ai talent, contează doar să-l hranești, să-l antrenezi. Școala din România deturnează iremediabil tinerii de la dezvoltarea talentelor lor și îi aliniază egal într-un sistem cu cerințe specifice, clare, uniforme.” Iarăşi, ar fi multe de spus. În primul rând că nici cu talentele (termen sub umbrela căruia autorul adună indistinct abilităţi complexe, deprinderi, capacităţi cognitive etc) lucrurile nu sunt chiar aşa simple.  De fapt, ideea că există un anume talent şi o anume pasiune care definesc riguros un individ este nu doar eronată, ci şi periculoasă, după cum arată psihologul de la Stanford Carol S. Dweck  (6) Pe de altă parte, ideea că un sistem poate să rămână sistemic (adică să opereze după nişte tipare cu mulţimi foarte mari de indivizi), reperând, hrănind şi dezvoltând talentele fiecăruia este, evident, o utopie care n-a fost efectiv realizată vreodată nici în democraţiile liberale – sisteme politice care îşi propun idealuri de acest tip – nici în cadrul vreunui business real. Merită remarcat că nici business-urile, în special cele masive, corporate, care aduc mai mult cu sistemele publice, nu folosesc şi nu dezvoltă calităţile concurente ale oricărui angajat, ci exact pe acelea care sunt utile afacerii, inhibându-le cu grijă pe celelalte, ceea ce nu este rău, este doar realist. Desigur, este loc de dereglementare în sistemul românesc, de mai multă flexibilitate, de o mai atentă cultivare şi orientare a copiilor în funcţie de abilităţile detectate, dar de aici până la utopia atât de candid prezentată e cale lungă. Aş adăuga şi că o problemă a cerinţelor educaţionale din sistemul românesc este tocmai faptul că nu sunt prea specifice şi clare, nu invers Sunt, însă, total de acord cu ideea că ele trebuie să fie adaptate particularităţilor educabililor.

Poate cel mai exasperant dintre poncifurile repetate ad infinitum este cel despre copiii care „trebuie” să memoreze, fiind descurajaţi să gândească. Iarăşi vin şi spun că nu am întâlnit (efectiv nu am întâlnit în toţi anii în care am fost profesor şi metodist) vreun profesor care să inhibe gândirea atunci când a întâlnit-o sau care să ceară explicit elevilor să memoreze în loc să gândească. Poate că există, nu spun nu, în fond nu am chiar atât de mulţi ani în sistem şi mai am şi dezvantajul că am predat toată cariera mea într-un singur loc. Însă aş vrea să adaug că memorarea nu este în sine o abominaţie, chiar dacă, de-a lungul epocilor, presiunea mnezică asupra speciei a scăzut constant (mi-aş dori mult să fi cunoscut un papuaş bătrân capabil să memoreze mii de specii de plante). Memorarea exersează de facto mintea, iar neuroştiinţele (pe care e atât de trendy să le invocăm mereu) spun că un hipocamp activ stimulează şi activităţile cerebrale conexe. De altminteri, am putut observa frecvent faptul că elevii cei mai profunzi şi mai creativi sunt, de regulă, şi cei care ştiu cele mai multe lucruri, chiar dacă utilitatea lor nu este întotdeauna evidentă (după părerea mea nu există întrebare mai insinuant stupidă decât „şi la ce-mi va folosi în viaţă?”) Nu este deloc greşit ca, în anumite contexte de învăţare, elevului să i se ceară să memoreze. Greşit ar fi ca memorarea să fie recompensată maximal în sine, dar mă îndoiesc că asta se întâmplă de regulă. De asemenea, ideea că memorarea e inutilă atât timp cât informaţia există undeva pe net, este o altă idee eronată, fals evidentă, care se bazează pe neînţelegerea elementară a felului în care funcţionează mintea umană. Creierul nu este un computer, iar memoria nu este un hard care poate fi înlocuit cu succes cu un hard-ul extern. Fiecare informaţie memorată este procesată şi integrată, chiar şi minimal, dat fiind că memoria umană (şi cea biologică, în general) este activă şi nu pasivă, cum este cea digitală. Fiecare informaţie memorată este evaluată, integrată şi reorganizează de facto corpul organic al informaţiilor stocate, iar atunci când ea este suficient de atipică, poate mobiliza procesul de evaluare prin gândire a întregului corp informaţional. De aceea, vederea unei oi care paşte nu ne-ar face niciodată să gândim la fel de mult ca vederea unei oi care zboară. Oricât ar părea de straniu pentru unii, memorarea poate stimula efectiv gândirea într-o manieră cum puţine alte lucuri o pot face. Dacă lipseşte ceva, dacă există ceva ce dăunează realmente gândirii, acel ceva e mai degrabă lipsa obişnuinţei şi disponibilităţii de a reflecta. Obişnuinţa de a opri ori de câte ori este nevoie fluxul minţii pentru a ne gândi la ceea ce am învăţat, la ceea ce ni s-a întâmplat, la experienţele pe care le-am avut. Nu e o deprindere care lipseşte strict elevului român, ea este rară în sine într-o lume care premiază viteza şi reacţia rapidă, în care tehnologiile îşi cresc în permanenţă vitezele de operare (3G, 4G, 5G…) şi generează cascade tot mai complexe de evenimente. Propun cititorilor o temă de gândire: se presupune în general că a te adapta lumii tot mai rapide în care trăim presupune să găseşti soluţii tot mai repede, de aici şi preţul mare pus pe creativitate. Dar dacă soluţia, mai contraintuitivă şi mai filosofică, ar fi mai degrabă să încetinim, să ne acordăm răgaz, să gândim? Regret s-o spun, dar elevul stupid şi incapabil să gândească, dar care are 10 pe linie în baza memorării, este o creatură mai degrabă imaginară. Nu voi nega însă că există o supralicitare a memorării în raport cu alte operaţii şi procese psihice în şcoala românescă. Motivele nu sunt, însă, legate întotdeauna de obtuzitatea prezumtivă a profesorului, chiar dacă unele ţin de „sistem”, mai exact de cerinţele lui nerealiste. De exemplu, dacă va trebui ca elevul să scrie un eseu filosofic sau literar în contextul în care există un mare număr de autori care trebuie parcurşi, iar profesorului nu i se dă timp să crească corect abilităţile acestea, el are de ales pur şi simplu între a-şi lăsa elevul să pice la examene sau a-i oferi această cale, desigur, profund neonestă intelectual, de a-i da o şansă să treacă. Ar merita să ne întrebăm cum schimbă lucrurile faptul că acest ipotetic elev nu are probabil obişnuinţa lecturii, a reflecţiei, a muncii susţinute şi a efortului de durată, atitudini care, orice s-ar spune, nu sunt nicăieri în lume formate numai de şcoală. Înainte de a indica în sistemul de învăţământ un singur vinovat, ar trebui poate să ne întrebăm dacă societatea în ansamblu încurajează gândirea, dacă familile sunt medii stabile şi fertile care să încurajeze reflecţia, dacă principiile sociale după care funcţionăm sunt cele corecte. Şi, spre liniştea tuturor, nu, elevii nu memorează tot mai mult. Dimpotrivă. Anul acesta am întâlnit primele clase de gimnaziu în care unii elevii nu ştiau data revoluţiei române.

Poate spre surprinderea autorului, sunt în bună măsură de acord cu unele dintre observaţiile sale. Nu cred că mai putem merge la nesfârşit cu clasele organizate în pachete imobile de câte 20-30 de elevi. Şcoala trebuie să devină un mediu mai firesc. Vreau să existe profesori care să-şi poată aşeza liceenii în cerc, să poată sta turceşte sau se bulgărească iarna în curtea şcolii dacă ei cred că asta produce un beneficiu pedagogic, fără a fi admonestaţi (deopotrivă de şefii lor, de unii colegi şi de unii părinţi) că nu fac şcoală serioasă. Este înţelept să începem să folosim (cu moderaţie, după cum am pledat în altă parte (7)) oportunităţile pe care ni le oferă tehnologiile pentru a personaliza şi a individualiza învăţarea, deşi, nici în această privinţă lucrurile nu sunt atât de limpezi cum par la prima vedere (8). Sunt, la rândul meu, un om care crede în potenţialul pedagogic al tehnologiilor inteligente. Cred, la fel ca autorul, că educaţia va avea o strategie la alt nivel decât cel declarativ atunci când miniştrii vor fi dispuşi să îşi rişte scaunele pentru ideile lor, atunci când vor avea capacitatea de a gândi restructurări de profunzime şi curajul (şi resursele) pentru a le aplica. Sunt de acord şi că ar trebui să ne modificăm filosofia cu privire la greşeală. Da, e adevărat că eroarea nu mai este sancţionată ca pe vremea când a mânca ciuperca greşită te costa viaţa. Ne permitem să eşuăm pentru că trăim în medii sigure, în mare parte controlate. Cum, între noi fie vorba, mediul de business nu este în totalitate. Ni se spune că business-ul îţi dă voie să eşuezi, realitatea, mai prozaică şi mai dură, este că îţi permiţi să eşuezi doar dacă ai suficient de multe resurse şi suficient de mult sprijin ca să poţi reporni după eşec. Ar merita adăugat că tendinţa de a sancţiona eroarea nu este doar un reflex al şcolii româneşti. El este mai degrabă rezultatul aşteptarilor sociale şi, iarăşi, pot să jur că nu am văzut aproape niciodată frică de eşec din pricina şcolii, dar am văzut frecvent frica de opiniile părinţilor sau prietenilor în faţa eşecului. De fapt, autorul pare să bănuiască ceva când strecoară, aproape neverosimil, următoarea frază în mijlocul unei tirade împotriva şcolii: „Eșecul înseamnă rușinea familiei și a grupului de colegi sau prieteni din care faci parte.” Un paragraf cu care sunt în bună măsură de acord este acesta: „Bun, atunci de ce mai avem nevoie de profesori? Avem nevoie masivă de profesori. Singura diferență este de regândire a rolului lor. Profesorii trebuie să treacă de la poziția de zei, ca deținători ai adevărurilor absolute, la cea de antrenori sau traineri. Adică să-și mute atenția de la transmiterea brută a know-how-ului spre dezvoltarea copiilor. Spre a le explica know-how-ul omniprezent din diverse unghiuri, spre a le facilita cu adevărat experiențe de învățare, spre a-i sprijini și motiva în dezvoltare, spre a le arăta unde găsesc informația de care au nevoie, înspre a lucra egal, umăr la umăr, cu cei pe care îi ”cultivă”. Orele de mate, istorie, geografie etc. ar arăta incitant și tinerii ar simți că fac ceva util. Este nevoie să facem acest ”shift” în gândirea și abordarea procesului de învățare.” Prima parte este rezolvată. Profesorii nu mai sunt de mult percepuţi ca nişte zei. În rest, sunt absolut de acord cu cooperarea, cu integrarea transdisciplinară şi cu învăţarea experienţială (care, trebuie spus, nu exclud memorarea sau partea mai rutinieră a educaţiei). Merită totuşi observat că nu avem de-a face decât cu o traducere în termeni corporate a unei realităţi vechi de când lumea. Dintotdeauna, profesorii buni au făcut asta: au stârnit curiozitatea, au pus sub semnul întrebării locurile comune, au servit drept autoritate care face selecţia bibliografiei, au trudit alături de elevii lor, le-au fost alături şi i-au privit cu interes şi cu afecţiune. Imaginarul tehnicist şi antreprenorial ar vrea ca acest profesor să fie doar un actor într-un proces. Să fie un trainerpart of the work, part of the team, un simplu deţinător de know-how. Dar tinerii au nevoie în primul rând de oameni care să le fie modele, tinerii au o nevoie profundă să admire, să vadă înaintea lor personalităţi puternice, funcţionând integral, nu doar de facilitatori. Spune toate acestea un om care, în primii ani de învăţământ, a încercat să fie absolutamente egal cu tinerii, să fie doar unul dintre ei, un facilitator, până a înţeles că nu de încă un adolescent aveau nevoie printre ei adolescenţii. Desigur, există personalităţi adevărate şi impostori ridicoli. Tinerii (inclusiv cei de 10) vor şti mereu să facă diferenţa. Oricât ar părea unora de contraintuitiv, nu de traineri duce lipsă şcoala românească, ci mai degrabă de personalităţi autentice, care să poată fi admirate şi urmate. De altfel, chiar şi ceea ce propune autorul este un model bazat pe o asimetrie cognitivă şi practică. Chiar şi în calitatea sa de simplu trainer şi facilitator, profesorul trebuie să ştie şi să fi trăit mai mult decât elevul. În absenţa acestei asimetrii, nu există pedagogie. Mai ridic o obiecţie şi anume că filosofia educaţională prezentată în articol lucrează, (precum economia teoretică de dinainte de revoluţia comportamentistă, care opera cu un agent economic perfect raţional, deci ideal), cu un elev ideal şi, după cum se ştie, entităţile ideale au proasta tendinţă să nu existe în realitate. Pentru a putea fi captat, prins în experienţele de învăţare şi receptiv la abordările transdisciplinare, elevul trebuie să fie întâi de toate hrănit. Curat. Dacă se poate sănătos emoţional (este interesant că vorbim de abuzul emoţional al profesorilor asupra copiilor într-o ţară în care sărăcia endemică este distructivă, în care copiii cresc nemâncaţi, împovăraţi de grija fraţilor mai mici sau sunt încă prea adesea victime ale violenţei domestice). Am avut adeseori impresia că, atunci când teoreticienii, mai mult sau puţin experţi, vorbesc despre „elevul român”, ei se gândesc mai degrabă la elevul curat, îngrijit şi bine hrănit de la colegiile naţionale din marile oraşe. Dar acest elev este mai degrabă excepţia, nu regula. Şi, e posibil ca nici măcar acest tip de elev să nu fie dispus să înveţe şi să fie cooperant în măsura în care se presupune a priori. Cât despre „inteligenţa emoţională”, deşi sunt de acord că este important să îţi cunoşti şi să îţi foloseşti emoţiile pentru a-i înţelege mai bine pe ceilalţi (cred că e lucrul pe care îl fac literalmente cel mai bine în clasă), aş utiliza conceptul cu mult mai multă prudenţă, nu de altceva, dar prezintă mari probleme teoretice. (9) Amuzant sau nu, „inteligenţa emoţională” nu pare să fie corelată cu succesul în viaţă, nici măcar în accepţiunea simplă în care este folosit termenul în articolul domnului Atanasiu, ca prosperitate materială (vezi nota 8).

Am făcut tot efortul analitic din acest articol nu pentru a relativiza nişte adevăruri, nu pentru „a lua apărarea cuiva” sau pentru a lustrui sistemul. „Sistemul” nu mai poate fi lustruit, iar viciile lui structurale nu (mai) pot fi ascunse. Fiecare dintre cele 11 teze ale articolului pe care l-am comentat conţine o doză de adevăr care poate fi utilizată în gândirea unor soluţii sintetice. Tot textul meu este însă o pledoarie pentru complexitate şi profunzime. Într-o gândire otova, „sistemul românesc” de educaţie a devenit un om de paie, un usual suspect pentru orice disfuncţionalitate sau viciu. Dar „sistemul” nu face decât să reflecte şi, poate, să amplifice neajunsurile şi reflexele păguboase ale societăţii în ansamblu. Pentru a-l face mai performant, mă tem că va fi nevoie nu doar de cer(ce)tarea profesorilor sau de instruirea lor, şi nici măcar doar de politici educaţionale mai aşezate. Mă tem că va fi nevoie de o revoluţie în mentalităţile publice (evident, şi în mentalităţile profesorilor), de politici de reducere a inegalităţilor economice, de protejarea familiei altfel decât prin purtarea de ii, festivisme şi rostirea de discursuri demagogice. Este uşor a face mereu din „sistem” (termen prin care numim cel mai adesea profesorul de la clasă şi mai rar marii lui profitori) explicaţia de aur pentru orice neajuns. Dar este mai onest să vedem că este imposibil să ai profesori pregătiţi într-o societate care priveşte cu ochi buni şi cu o masivă condescendenţă impostura. Este imposibil să le pretindem să-şi facă munca cu bucurie unor oameni care trăiesc în mijlocul unei lumi posace şi mefiente, aşa cum este greu să le ceri să planteze încrederea în sufletele elevilor unor oameni asupra cărora planează zi de zi mii de suspiciuni. Este greu să-i determinăm să vrea să fie mai buni când nu-i mai respectăm în vreun fel şi este greu să-i faci parteneri de dialog dacă li te adresezi mereu insinuant şi agresiv. Pe scurt, profesorii nu operează într-un vid, operează ca parte a unei lumi şi este inuman să le ceri să fie nişte game changers acolo unde mai nimeni nu vrea să se schimbe. Da, există profesori slabi. Eu nu cred însă că profesorul slab e cel care greşeşte sau cel care se arată mefient faţă de narativa antreprenorială asupra educaţiei. Profesorul slab este mai degrabă insul autosuficient, fudul, incapabil să accepte că poate greşi şi este izbitor cât de bine seamănă acest profesor cu un tip uman care prosperă şi este larg răspândit în toate categoriile profesionale de la noi. Profesorul slab nu e cel care dă uneori cu oiştea în gard, care ratează când şi când sau care uneori manifestă slăbiciuni umane. El este mai degrabă omul incapabil să asculte, pentru care eroarea este întotdeauna doar a celorlalţi, care înghesuie lumea întreagă într-un model mic şi foarte simplu, care când îi priveşte pe ceilalţi se vede mereu doar pe sine şi este incredibil cât de bine seamănă uneori acest profesor cu salvatorii de serviciu ai sistemului de educaţie. Este util să vorbim de problemele sistemului, dar aş prefera să aud vorbindu-se mai des despre problemele lui de substanţă şi mai semnificative: subfinanţarea, lipsa personalului calificat nedidactic sau didactic auxiliar (de la psihologi la consilieri de carieră, în absenţa cărora profesorul devine un fel de factotum şi, inevitabil, un impostor), politizarea, absenţa unei competiţii principiale, stimulatoare şi corecte între profesori, dar şi a unor bune practici colaborative, calitatea slabă a formării pedagogice la tinerii profesori sau lipsa unei filosofii educaţionale coerente şi realiste care să stea eventual la baza unei noi legi a educaţiei şi mai puţin despre elevii de 10 care nu ştiu să gândească şi omologii lor simetrici, dar la fel de imaginari, precum elevii de 7 care se descurcă perfect. Trebuie însă spus clar că profesorii trebuie să fie primii care să spună lucrurilor pe nume, primii care să denunţe toate aceste rele structurale, care să pună presiune pe sindicatele lor şi care să fie în stradă şi pentru altceva decât pentru salarii. Nu le putem pretinde altora profunzime şi echilibru atât timp cât noi, profesorii, care cunoaştem atât de bine sistemul din interior, ne complacem de atâtea decenii într-o tăcere vinovată. Nu ne putem recâştiga demnitatea pur şi simplu pretinzând-o, o putem câştiga doar arătând că suntem capabili de curaje şi de gândire limpede, strategică. O putem recâştiga arătând, aşa cum ştim să o arătăm între noi adesea, că ne pasă de copii, uneori mai mult decât familiile lor, că suntem acolo pentru ei în feluri care sunt inaccesibile celor care nu au petrecut o zi în învăţământ. Trebuie să arătăm că avem resurse să fim demni înainte să le pretindem celorlalţi să ne respecte. Şi, deşi înţeleg mecanismele prin care decenii la rând au fost cultivate în sistem obedienţa şi servilismul, trebuie să arătăm că ele nu ne sufocă încă de tot. Până la proba contrarie, profesorul demn şi limpede, capabil să expună public viciile sistemului său şi să pretindă guvernanţilor responsabilitate este un personaj (aproape) la fel de imaginar ca premiantul la şcoala vieţii de nota 7.

În hărmălaia zilnică, încerc să văd ceea ce este bun. Şi este un lucru bun că se vorbeşte tot mai mult despre educaţie în România. Dacă, acum un deceniu, subiectul era aproape absent de pe scena publică, azi el ocupă bucăţi copioase din timpul de emisie al televiziunilor, au apărut platforme dedicate profesioniste, proiecte (unele venind dinspre mediul antreprenorial (10)) de ameliorare, tot mai multe ong-uri care îşi propun (şi uneori reuşesc, fie şi parţial) să rezolve probleme mai mici sau mai mari. Este însă îngrijorător că, în ciuda acestui larg interes, nu foarte multe s-au mişcat şi asta, poate, şi pentru că nimănui nu-i trece prin cap că am putea încerca să tragem toţi la aceeaşi căruţă. Mai mult decât elevii de 10 incapabili să gândească, supralicitarea memorării etc mă îngrijorează superficialitatea discuţiilor publice, stupefacţia neputincioasă a instituţiilor, incapacitatea noastră marcată de a ne asculta şi de a acţiona prin cooperare pentru a schimba ceva în bine. Ca să folosesc expresia memorabilă a unei minunate colege, educaţia a devenit domniţa din turn cu atât de mulţi salvatori încât n-o mai salvează nimeni. De asemenea, e bine să vezi că se încheagă anumite colaborări, chiar dacă încă haotice, firave şi tarate de suspiciune groasă între asociaţiile de părinţi şi şcoală, la fel cum e foarte bine că vocea elevilor şi instituţiile care o poartă (consiliile locale şi naţionale) a devenit tot mai limpede şi mai articulată. Nu ne rămâne decât să sperăm că va ieşi ceva din asta.

NOTE______________

https://www.contributors.ro/editorial/cel-mai-mare-succes-in-via%c8%9ba-il-au-tinerii-cu-note-de-7-8/

2 https://www.researchgate.net/publication/256478548_Is_Adolescence_a_Sensitive_Period_for_Sociocultural_ProcessingVezi şi https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/22929913

3 https://adevarul.ro/locale/vaslui/sacrificiul-elevei-luat-996-bac-nascut-clasa-xii-a-n-am-vrut-iau-calcul-solutia-renuntatului-scoala-1_578629bb5ab6550cb8d1a119/index.html

4  ( )Un exemplu: https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/03054985.2018.1469483. Vezi şi: https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/03054985.2018.1409973?src=recsys

5 https://www.technologyreview.com/s/610395/if-youre-so-smart-why-arent-you-rich-turns-out-its-just-chance/

6 https://www.theatlantic.com/science/archive/2018/07/find-your-passion-is-terrible-advice/564932/

7 https://www.edupedu.ro/doru-castaian-profesor-de-filosofie-educatie-la-distanta-de-doua-clickuri-sau-platon-printre-digital-natives/

8 https://www.newyorker.com/news/dispatch/the-messy-reality-of-personalized-learning?fbclid=IwAR2AYg2R3PZfKe7iKMjtV876kWb5ejWjmC4AtO1BTM4LJTwD2kuHH75BX2s

9 https://www.edupedu.ro/video-mituri-despre-inteligenta-emotionala-dragos-iliescu-psiholog-si-expert-in-testare/

10 Eu însumi sunt profesor premiat în cadrul unui proiect iniţiat şi desfăşurat de mediul antreprenorial. Merito are însă o abordare plină de consideraţie la adresa profesorilor, încercând să creeze comunităţi de bune practici şi să schimbe, fie şi într—o mică măsură, imaginea publică a meseriei de profesor. Există şi alte proiecte care folosesc o filosofie similară. Vezi detalii la http://www.proiectulmerito.ro/.

Distribuie acest articol

139 COMENTARII

  1. Multumesc. Ma bucur ca ati furnizat si surse, ceea ce-l rugasem si pe autorul articolului despre elevii de nota 7. Dansul avea mai degraba o exprimare vaga, din categoria „cercetatorii englezi au descoperit…” , dar nici macar catre ei nu era vreun link.
    Reiau ideea de atunci, persoanele pe care le-am cunoscut si se potrivesc descrierii domnului, adica elevi de 7, adulti de succes, aveau toti „spate” sau au facut lucruri ilegale. Mi-am vazut in presa centrala un coleg de liceu arestat pentru trafic cu medicamente contrafacute. Milioane de euro. S-a descurcat, presupun, unul de nota 10 n-ar fi fost in stare.
    Iar fiul dnului Secureanu tocmai a sustinut evaluarea nationala cu o medie in jur de 7. Ramane sa sper ca nu ne va fi dat exemplu peste ani, in calitate de beneficiar de contracte banoase cu statul, in detrimentul fraierilor cu 10 care i-au fost colegi.

  2. Conformismul e doar o față a monedei, fața de care se ocupă școala. Avem nevoie de conformism ca să beneficiem de resursele și de protecția ”tribului”, dar tribul progresează numai datorită neconformiștilor. Niciodată progresul nu se datorează conformiștilor.

    Jordan Peterson folosea ca exemplu Harvard, unde a și predat câțiva ani. Rezultatele obținute de absolvenții de Harvard nu se datorează lucrurilor învățate la Harvard. Se datorează procesului de selecție extrem de pretențios, în urma căruia cei admiși au în general un IQ în jur de 150. Cu un IQ de 150, cei selectați de Harvard ar performa de fapt la fel în economia reală, indiferent unde ar absolvi.

    Școala românească se ocupă doar de partea de conformism, ceea ce generează ea cel mai bine sunt viitoarele cadre didactice. Astfel încât școala se dușmănește cu progresul ”tribului”, cu progresul societății românești în general.

    Niciodată notele din școală nu sunt un predictor al succesului, notele din școală sunt un rezultat. Un rezultat al IQ-ului, al temperamentului (conformism / nonconformism) și al conștiinciozității, care e cultivată de școală, dar nu generată de școală.

    • „(…) dar tribul progresează numai datorită neconformiștilor. Niciodată progresul nu se datorează conformiștilor.”

      Evident, fals!
      Dacă te referi la idei, la sclipirile de genialitate, la visele relevante cu compensatoare de flux și alte alea, astea sunt bune de scenarii de Hollywood. În realitate, în imensa lor majoritate, patentele sunt rezultatul muncii asidue, reglementate și conforme, chiar dacă rezultatul lor este o soluție nouă, „neconforma”.
      Iar ăsta ar fi doar primul pas. Până la progres sunt necesari încă mulți alții: planificare, creditare, marketing, șamd. În toți acești pași, sunt necesare declarații de conformitate, standardizare, normare, compatibilitate, predictibilitate.

  3. A dispune de inteligență emoțională e cam la fel cu a vorbi portugheza: există domenii unde poți avea succes dacă știi portugheză, există chiar regiuni geografice unde poți avea succes dacă știi portugheză, dar există mult mai multe domenii și mult mai multe regiuni unde nu prea are nicio relevanță dacă știi portugheză :)

    Cu IQ-ul problema se pune destul de diferit: cu un IQ sub 80 nu poți folosi instrucțiuni scrise pentru a derula o acțiune oarecare. Școala românească e blamată pe nedrept pentru cei 42% analfabeți funcțional, nu ea îi creează, IQ-ul îi creează. Iar un IQ mare se obține din naștere, e o simplă loterie genetică, meritul revenind părinților biologici. Există țări în Africa unde IQ mediu e de 60.

    Sigur că un IQ mare nu garantează prin el însuși succesul, poți avea un IQ mare și conștiinciozitate zero.

    • Subscriu: a fi erudit nu garanteaza ca esti si un om de caracter :-).

      Eruditia nu poate nici macar garanta ca un om poate fi o canalie de anvegura; sunt destui eruditi care sunt doar lichele marunte :-)

    • Și cum s-a stabilit că în Africa sunt țări unde iq ar fi sub 60? Întreb pentru că în Africa sunt peste 80 %analfabeți, neputând deci înțelege un astfel de test.
      Iq o fi el nativ, dar trebuie înțeles ca fiind un potențial pe care l-ar putea atinge subiectul, dar care neexploatat fiind, rămâne de fapt redus.

      • @Hantzy – uite o întrebare pe care poți să i-o adresezi oricărui african fără să-l alfabetizezi: dacă 5 cimpanzei mănâncă 5 banane în 5 minute, de cât timp vor avea nevoie 100 de cimpanzei ca să mănânce 100 de banane?

        • Chiar și in acest caz se presupune ca intervievatul are un minim de cunoștințe de aritmetica și fizica. Cu siguranța dintre aceștia nu sunt sub media de iq 60. Cei care trag in jos rezultatul sunt foarte probabil pigmei sau masai care încă măsoară timpul după soare și nu cunosc moneda. Lor trebuie sa le explici mai întâi ce reprezinta 100 unități și ce este minutul. Și s-ar putea ca mai apoi sa Primești vreun răspuns de genul ca nu exista grupuri de cimpanzei cu 100 de indivizi. Sau ca mai întâi se satură alfa și abia apoi mănâncă și ceilalți ce rămâne. După rang. Cum îl evaluezi deci?
          Dar dacă un altul îți Răspunde ulterior “in cinci minute”, pe care dintre cei doi îl apreciezi mai bine?
          Ei vezi ca nu e deloc simplu?

          • Pentru problema în discuție, minutul e o liniuță de pe cadranul ceasului. Cred că și pe un câine îl pot învăța ce înseamnă 5 minute :) Nu interesează pe nimeni cum e definit minutul în Fizică. Iar până la 100 știe să numere oricine a trecut de 10 ani, indiferent dacă știe să scrie sau nu.

            • Ăla care știe tabla înmulțirii și să citească ceasul sigur trece de iq 80. Ca media să scadă la 60, înseamnă că ar trebui să fie unii mai „nevinovați” decât câinele matale, ceea ce este absurd. Apropo, după ce îl înveți să latre ora, rezolvă cuțu-cuțul tău și întrebări încuietoare?!
              Poți eschiva până nu mai poți, dar cert este că atunci când rezultatul este atât de diferit pentru o anumită grupă de oameni, înseamnă că unealta de testare nu este calibrata pe specificul celor testați.

            • @Hantzy – îți dai cu părerea fără să știi despre ce e vorba, doar ca să-ți dai importanță. Nu te împiedică nimeni să propui alte metode de testare, dar mai întâi ar trebui să le vezi pe cele existente.

              Chiar crezi că un poligon sub formă de steluță în care sunt unul, două sau trei puncte dezavantajează cu ceva africanii? Crezi că trebuie să fii Einstein ca să spui câte puncte trebuie puse în interiorul steluței în care nu se află niciunul? Trebuie alfabetizare pentru asta?

              În realitate e vorba de vechea marotă post-modernistă, de a renunța la competență în favoarea apartenenței la grupul ”victimă”. Exact de asta progresiștii nu agreează testele IQ, pentru că îi fac să conștientizeze minciunile propagandistice ale ideologiei lor.

    • Nu prea stiu cum sta treaba cu IQ si mostenirea lui. Pot spune ca e loterie ce mostenim noi de la parinti. Ce am inteles eu din cartile citite despre AI unde se compara mult cu creirul uman, zice ca noi avem gandire asociativa, adica comparam cu ce stim deja. Mai zice ca exista o viteza de comparatie, si ea creste daca facem multe operatii similare, se imbunatatesc structurile acolo in cap. Am mai auzit ca alimentatia si mai ales calitatea apei poate influenta mult viteza si calitatea acestor comparatii. De exemplu copii care beau apa „poluata” din retele vechi cu tevi de plumb aveau performante mai slabe si comportament agresiv, pe masura ce schimbau reteaua in oras se observa clar o imbunatatire a performantelor scolare si diminuare a agresivitatii. Am inteles ca apa e destul de importanta pentru creier si gandire in general. La fel de importanta e si alimentatia, vitamine, proteine, sa fie variata, etc. (corn cu lapte ziceti? dar unde e salata, carnea, pestele, cultura unei mese echilibrate? cornul acela e folosit pentru a arunca in altii e de calitate foarte proasta, laptele nici nu poate fi baut de toti) Se confirma si cu autistii la care de fapt sunt dezvoltate foarte bine anumite operatii si complet nedezvoltate altele. Am inteles ca organismul nu e static, el isi poate ameliora sau atrofia aceste structuri, isi modifica circuitele dinamic functie de necesitati. Mai mult, suntem organisme complexe, invatam cu viteze diferite, scoala are aceasi viteza.

      Ce vreau sa spun, este ca conteaza mult si infrastructura, apa, aerul, mediul, ce mancam. Conteaza mult si ce ne inconjoara cu ce intram in contact zi de zi, daca avem blocuri care arata a inchisori, paragina, garduri, o sa gandim intr-un fel, daca o sa avem casute frumoase, verdeata, lipsa gardurilor (olanda, belgia, franta, uk), o sa gandim altfel. Mediul social are o influenta mult, mult mai mare decat ereditatea genetica. Copii (oamenii) pana se formeaza copiaza, ei copiaza mediul, societatea le da suficiente sabloane ca sa nu fie nevoie de acest IQ. Omul poate fi bun la ceva si prost la altceva fiindca nu sunt antrenate circuitele. Poti fi bun in fizica atomica si prost rau social.

      Ce e de facut? Infrastructura, apa, canalizare. Mancare calitativa, comparat cu mancarea din vest la noi e mai proasta, nu vorbesc numai de restaurante unde e jale, dar ce vedem prin supermarkete pe unele directii e slab de tot, e abundent dar e de proasta calitate comparat cu ce vedem in vest. Curatenie, imbunatatit, schimbat radical aspectul localitatilor, scolilor, incepand cu terenurile de joaca pentru copii. Schimbat atitudinile din societate, recladit relatiile dintre oameni.

      • Cauzele sunt una, iar rezultatele sunt alta. Testele sunt interesate de rezultate, nu de modificarea cauzelor. De exemplu, o persoană supraponderală va obține scoruri mai mici, dar e clar că părinții biologici nu și i-a schimbat în timp ce a luat 10-15 kilograme în plus :)

      • valorile spirituale au supravietuit si in vremuri mai vitrege; cand era necesara biblioteca, scoala ne indopa cu educatia socialista
        acum accesul accesul si chiar participarea activa la crearea valorilor spirituale sunt mai facile ca oricand, iar scoala ne trimite la biblioteca, de parca asta ar fi calea unica ce garanteaza caractere, emotii, empatii, gusturi artistice, profunzime, diversitate, emancipare, spirit critic, clarviziune si pasiune;
        dupa temele obligatorii, niste manele pot merge la suflet :)

    • IQ-ul nu este doar mostenit, poate fi antrenat. Partea asociativa a IQ-ului este mostenita, dar se „cristalizeaza” in timp si poate fi crescut prin dezvoltarea abilitatilor cognitive. Spre exemplu, cunostinte aprofundate de matematica si lingvistice pot afecta rapiditatea cu care sunt rezolvate anumite teste de IQ….iar rapiditatea asta castiga punctele.

      Spre exemplu, un copil cu parinti cu IQ peste 150, crescut de lupi, nu va accede la mai mult de 80. De la un punct incolo nici nu mai poate fi intervenit.

      Din fericire, IQ-ul poate fi crescut prin educatie. Tarile alea din Africa nu au infrastructura necesara, de acolo si IQ-ul national scazut (ion stie el ce stie ;) )

      • IQ-ul poate fi crescut prin educație, dar asta de-obicei merge de la o generație la alta, nu pentru fiecare individ. S-a încercat începerea școlii mai deveme pentru ”neajutorați”, iar cam pe la 12 ani, deci prin clasa a VI-a, orice diferență dispăruse, cei care începuseră școala mai devreme nu mai aveau niciun avantaj.

        Cât despre antrenat IQ-ul, doi frați gemeni, cu aceiași părinți biologici, dar crescuți în familii diferite și deci în condiții diferite, ajung pe la 15-16 ani tot la același IQ. Adică antrenarea IQ-ului dă aceleași rezultate pe termen lung ca și școala începută mai devreme: zero.

      • Din fericire, IQ-ul poate fi crescut prin educatie. Tarile alea din Africa nu au infrastructura necesara, de acolo si IQ-ul national scazut (ion stie el ce stie ;) )

        Mai intii: nu prea stim ce e inteligenta. Citeam intr-o carte ca exista peste 100 de definitii ale inteligentei. Unul a ajuns chiar sa proclame ca „inteligenta e ceea ce masuram noi prin testele de inteligenta”. :-)

        Despre africani: intreba unul cum se explica faptul ca bastinasii continentului nu au fost capabili sa construiasca o singura ambarcatiune cu care sa traverseze Oceanul Atlantic in ultimii 5000 de ani?! Mai mult decit niste busteni scobiti cu care sa pluteasca pe linga tarm nu au produs. Si au mii si mii de kilometri de litoral. Altul cerea sa i se numeasca un oras african. Unul singur conceput si construit de africani.

        Pe de alta parte, cit de mare ti-ar fi IQ-ul, nu poti sa faci concurenta in muzica unora ca Miles Davis, Buddy Guy, B.B. King, John Lee Hooker, Oscar Peterson… Ori in praxiologie unuia ca Mike Tyson, care a clarificat una din marile intrebari ale omenirii: „everyone has a plan ‘till they get punched in the mouth.”

        P.S. Daca cunoasteti un barbat care s-a casatorit cu o femeie fiindca avea IQ-ul mare, as vrea sa-l cunosc si eu.

        • Există unele corelații incontestabile între inteligență și ceea ce măsoară testele de IQ. De exemplu, IQ-ul mediu al unui student e cu 15 puncte mai mare decât IQ-ul mediu al unui elev de liceu. Nu facultatea face să crească IQ-ul, cel cu IQ mai mare merge mai adesea la facultate, statistic vorbind. Deci se selectează ei singuri cumva, iar testele de IQ corespund auto-selecției.

          Faza cu incapacitatea de a urma instrucțiuni scrise la un IQ sub 80 e și ea reală, iar capacitatea de a potrivi cuburi, prisme și sfere în fante pătrate, triunghiulare sau rotunde e inevitabil corelată cu ceva inteligență. Iar diverse teste de IQ diferite ordonează subiecții la fel, deci măsoară același lucru, egal dacă o fi sau n-o fi inteligență ceea ce măsoară ele.

          Despre muzicieni: nu știu ce rezultate ar fi obținut Jimi Hendrix la testele de IQ, dar ceea ce făcea el la chitară era de fapt matematică. După cum explica Eric Weinstein (matematician el însuși) astăzi computerele pot compune melodii care să facă pe toată lumea să plângă la nuntă fiindcă se știu algoritmii după care funcționează creierul la capitolul ăsta :)

          • Și linia melodică de la Pretty Woman e un bun exemplu, ceea ce a făcut Roy Orbison acolo e tot matematică. Sigur că el a ales notele, dar corelația dintre ele e evidentă.

      • @IQ Mostenit – în Africa explicația pare să fie alta: condițiile de trai sunt în mod natural bune, nu apare selecția naturală a celor care au adunat lemne pentru iarnă și au zidit locuințe de piatră, cum s-a întâmplat în Europa de Nord. În Africa e suficient să alergi și să urci în copac mai repede decât leul, iar pentru asta nu trebuie IQ :) De asta etiopienii și kenyenii câștigă mereu la probele de atletism :)

    • Fascinant dialog…. si referinte….
      O intrebare :
      cum calculati IQ „here” pe plaiul mioritic (sa presupunem de dragul discutiei ca nu traducem/adaptam test-ul, copy&paste )…
      aceasta relativ (foarte) la consecintele evaluarii performantei intelectuale (inteligenta?) intr-un areal specific amprentat antropologic
      Dupa identificarea acestei „rara avis” , rog respectos parcurgeti testul si autoevaluati in consecinta performanta personala .

      PS
      multumesc

  4. Pe scurt? Nu-s bani, dar nici nu există un fond socio-cultural pe care să se așterne educatia dacă ar fi bani.

    Ne uităm la țările nordice, care pot totuși cumva, să-și integreze mult mai bine copii în sistemul școlar.

    Pentru țări ca a noastră matematica e baza pentru că matematica este ieftină pentru sistem. Tabla există deja, creta, hârtia și pixul sunt ieftine. Costul este de fapt balastat pe elevi și părinții lor.

    Elevii slabi au nevoie de meditații, unde până la urmă profesorul are mai mult de câștigat.

    Elevii de nivel mediu au nevoie de multe culegeri pentru practica (toceala) fiindcă, matematica se învața (doar) cu pixul și foaia, nu? Iarăși au de câștigat în principal profesorii care scriu culegeri avziate, „conforme” cu programa (adică au dat șpagă să le fie omologate culegerile).

    Elevii buni nu au nici ei mare lucru de câștigat, fiind pur și simplu un vehicul pentru trăirile părinților și ale profesorilor.

    • Sunt bani suficienti. Nu chiar sa ne scaldam in fonduri, dar exista.

      Un exemplu: tablele albe pentru markere. Superscumpe ele, dar mai ales extrem de scumpe in utilizare (markerele, dupa ce ca sunt scumpe, le mai uiti si deschise si se usuca :-(( ).

      Sali de sport in exces. Dar prea putine mingi. Neasteptat pentru unii, mingile se mai si sparg :-))). Unii bunici probabil ca primesc priviri nedumerite cand povestesc cum „trageau la poarta” in „miutze” („De ce buni trageati de poarta? Nu era bine prinsa? :-)).

      Retele de calculatoare. Dar zero cunoastere in utilizarea lor didactica. Sa traiasca Paint! Cred ca s-a nascut o satisfactie orgasmica in a face garofite in Paint intr-o retea de 30 de calculatoare. :-).

  5. E de mirare că unii elevi reuşesc în viaţă. Termini liceul fără să ai ocazia de a te juca pe harta literaturii universale şi nici istorii ale artei şi civilizaţiei nu ai curricular. Cât despre a compara o bibliotecă liceală cu o mediatecă a unei şcoli occidentale, e riscant.

  6. Dezamagitor articol! N-aveti dreptate! Raman la convingerea ca realitatea e de partea lui Ovidiu Atanasiu, autorul articolului pe care il criticati aici.

    Ca student care a fost in 2 burse in Franta in timpul facultatii si om care lucreaza de peste 15 ani intr-o firma occidentala, ma vad nevoit sa va spun ca din perspectiva mea diferenta intre cineva care a lucrat in vest si are lecturile occidentale din domeniul sau la zi (Ovidiu Atanasiu) si cineva care sta in Romania si a ajuns patruns de traditiile invatamantului romanesc pana la maduva (dvs.) se vede mai mult decat evident.

    Oare sa fie reactia dvs. una similara cu cea a clasei politice vechi care ataca virulent alianta USR+PLUS mirosind aerul disparitiei datorita aparitiei aceste noi aliante foarmata din oameni onesti, competenti si cu realizari si cariere evidente? Nu va cunosc, dar imi dati senzatia ca sunteti unul din profesorii „dinozaur” (daca imi permiteti metafora) cu state vechi de plata in sistemul de invatamant romanesc si care isi da seama ca „o specie noua” a aparut si ea este o amenintare la adresa speciei dvs. vechi. Eu unu’ votez cu „specia noua”.

    • Romania dispune (din fericire) de experiente personale diverse. Sunt cadre didactice de toate felurile prin Romania. Uneori si eu ma opresc din sagetile critice si imi cer scuze fata de cei care tin steagul sus.

      Sa stiti ca sufera imens acei oameni. Indura multe din partea colegilor si a parintilor, nu e usor deloc.

      Din aceasta perspectiva as spune ca problema principala este imposiobilitatea coagularii dupa valori. Adica sunt sa spunem 10 scoli intr-un oras si 10 dascali ce imparatasesc aceleasi valori in acel oras. Ei bine, cei 10 nu se pot grupa intr-o scoala unde sa formeze majoritatea iar in scolilor lor, fiind cate 1 sunt mereu in minoritate.

      O alta problema este secretul tip Cosa Nostra din invatamantul romanesc. Cum pot cadrele didactice sa se grupeze cum am spus mai sus, cum pot alege parintii o scoala cand nu pot afla mai nimic!?

      MMM

      De asta am si spus ca fata de cele spuse de autor cu unele sunt de acord si cu altele mai putin, dar ca de fapt asta nu are importanta.

      Important ar fi sa existe pentru toate cadrele didactice si pentru toti parntii posibilitatea reala de a alege.

      Poate pentru unii e important ca elevii/copiii sa judece, sa inteleaga, poate pentru altii e important sa memorze si sa „rezolve exercitii”. Dar fiecare parinte are dreptul sa aleaga ce crede ca e bine pentru copil. Cine sunt eu sa ii spun ce si cum sa aleaga?! Liberatea e cruciala pentru om si ea inseamna alegere.

      Blocand alegerea scolilor prin nenumarate artificii legale si procdurale, prin smekerii si ascunzisuri geniale, statul roman de fapt blocheaza alegerea, adica afecteaza libertatea, distruge concurenta si sfarseste prin a distruge tot sub pretextul ca salveaza tot pentru ca „stie el mai bine”.

  7. Felicitări autorului pentru un text echilibrat, informat și onest. Dacă părinții, profesorii, diriguitorii sistemului și elevii de la clasa a cincea încolo și-ar lua o jumătate de oră să-l (re)citească cât se poate de critic în fiecare duminică seară, când își fac „ghiozdanele” pentru săptămână, am fi într-o lume net mai bună chiar în interiorul cârpelilor de strategii și resurse pe care le avem acum.

  8. „Mărturisesc că, pe măsură ce trec anii, îmi pierd tot mai mult răbdarea şi tactul în faţa luărilor de poziţie tranşante, sigure pe ele şi inevitabil superficiale care apar periodic în presă, cu mare succes şi pe reţelele sociale”
    cu tot respectul, eu imi pierd rabdarea sa citesc ce nu e scurt si la obiect; motiv pentru care prefer sa particularizez;
    1. am un copil istet; la scoala materia se preda fragmentat; cum altfel sa asimileze decat prin memorare ? ca imaginea de ansamblu nu se poate forma decat spre finalul cursului, deci cel mai probabil pe la finalul anului scolar (daca ajuta memoria);
    2. am un copil istet; l-as putea inscrie la o scoala buna, unde sa face performanta; exista o nisa in care parintii sunt multumiti de ce le ofera profesorii, iar profesorii au si ei satisfactia progresului vizibil pe care il demonstreaza elevii; dar ce ma fac eu, ca nu-mi doresc performanta de dragul performantei si de a ma mandri cu odrasla ? ar trebui sa mai fie prin arhiva platformei articolele unei tinere profesoare care sustinea mai mult sau mai putin (comentariile mi s-au parut mai degraba nefavorabile) convingator ca Eminescu nu ar trebui inclus in programa scolara; fara sa rezonez cu dumneaei (nu neaparat pe baza argumentelor sale), intamplator sunt de acord, iar dvs. nu v-ati insela in privinta motivului, care, la prima vedere, e un cliseu: „care e utilitatea ?”; marturisesc ca mi se pare inutil, (respectuos ma rezum la cazul propriului meu copil), sa cheltuiasca nshpe ore/saptamana studiind scriitori precum (e un exemplu oarecum aleator, nu e relevanta rezonanta numelui) Eminescu la o disciplina de limba si literatura; pentru ca mi-as dori sa-l studieze pe Eminescu la cu totul alte discipline: filosofie, istorie, ba chiar psihologie; poate ca totusi avem dreptul sa nu mai suportam cele 13clase obligatorii si sa pretindem flexibilitate la toate nivelele; si daca piata de profil o cere, sa mai ramana si cate o nisa de piata pentru cei care vor diplome si olimpiade.

    • Limba Romana inseamna cultura. A spune ca sunteti de acord cu studierea lui Eminescu, dar nu la Limba Romana e un subterfugiu, echivaleaza cu a spune „Nu vreau sa fie studiat Eminescu, dar nu pot sa recunosc cauza reala”.

      Pseudo-profesoara care v-a uns la suflet lepadindu-se de Eminescu nu a stiut sa recunoasca un diftong si a mai indus in eroare si alti profesori-corectori. Grozav reper al culturii.

      • cultura a ce ? si cam cu ce efect real ? puteam sa-l includ si la arte, dar nu simt nevoia sa complic problema; eventual o poate face autorul articolului, in calitate de profesor la o scoala de arte;
        ma deranjeaza sa tot aud ca „s-a dat la bac” din opera lui cutarescu, eu unul nu-i doresc propriului copil sa toceasca niste tipare, ci as vrea sa-i fie stimulata creativitatea si personalitatea, sa invete sa-si imbunatateasca singur profilul psihologic;
        si nici nu sunt de parere ca ar fi necesara o demolare generala, ci doar ca ar trebui sa ne eliberam de prejudecati si conformisme

  9. Din pacate, se vorbeste din ce in ce mai putin despre educatie, in realitate.

    Cei mai multi s-au lamurit – intuitiv sau analitic, nu stiu- probabil ca nu se poate imbunatati nimic in urmatorii 10 ani, presupunand ca o reforma ar incepe chiar maine.

    In plus, aproape toate articolele pe care eu le-am citit merg pe reteta:
    analiza (de obicei obiectiv restransa) + dorinte (adica un fel de vise).

    O alta „specie” de pozitie citita este cea de micro-management: incercari de a imbunatati un anume aspect (mai impostant sau mai putin important, dupa aprecierea fiecaruia) in cele mai mici detalii ale sale.

    Adaug „articolul -revolta” si „articolul nemernicii aia!”

    MMM

    Toate, absolut toate articolele si pozitiie pe care eu le-am citi incearca insa sa imbunatateasca educatia prin imbunatatirea gestiunii sale de catre stat, in absenta unei economii de piata diverse si functionale (chiar supusa presiunilor anti-piata ale statului, politicienilor si chiar ale populatiei).

    Prin urmare, personal sunt de acord cu unele observatii si nu sunt de acord cu altele.

    Dar aceasta pozitionare a mea nu ar avea rolul de a dezbate imbunatatirea educatiei din Romania. Aceasta pentru ca, dupa parerea mea, educatia romaneasca ofera ceea ce se cere: diplome, nu cunostinte/indemanari/calitati. Iar dezbaterea publica se rezuma la gasirea unor modalitati de a face cat mai putin nociva aceasta vanzare de diplome.Si evident, cu o mare grija de a conserva atitudinea anti-piata.

        • In loc de hârtie, în loc de cărți lecțiile sunt inregistrate pe laptop. Lecții cu totul noi sunt accesibile fiecăruia elev. Metode noi. UP TO DATE în loc de cărți din epoca de piatră ca în țară. JUST IN TIME cu tot ce e nou se citește, se învață la sate, în pampa.
          Montevideo sau la sate, aceași lecție ….
          era digitală …. cu un clic ….

            • Nu am citit până la bacalaureat decât strictul necesar la literatură. Era prea multă materie predată. Fizica și matematica m-au pasionat, până azi. Inăeleg azi mai mult decât la 20 de ani în fizica modernă.
              După 30, 40 de ani am început să citesc beletristică în concediu.
              La elevi azi e mai ușor să se orienteze spre dorinăele și aptitudinile lor. Nimeni nu îi impiedică să se antreneze în cea ce cred că e acum important pentru ei azi.

            • Nu am citit până la bacalaureat decât strictul necesar la literatură. Era prea multă materie predată. Fizica și matematica m-au pasionat, până azi. Ințăleg azi mai mult decât la 20 de ani în fizica modernă.
              După 30, 40 de ani am început să citesc beletristică în concediu.
              La elevi azi e mai ușor să se orienteze spre dorințele și aptitudinile lor. Nimeni nu îi impiedică să se antreneze în cea ce cred că e important pentru ei azi.

  10. Sper să nu se supere autorul, dar eu aș fi împărțit materialul în mai multe episoade, deoarece sunt prea multe aspecte de discutat și articolul la care se face referință are, la rândul lui mai multe puncte care trebuie analizate.
    De pildă:
    – mai e școala actuală o „școală a memorării”? Mie mi se pare că asta se putea spune mai degrabă despre școala genrației mele. Școala de azi pare mai degrabă o școală a valorilor relative, în care nimic nu e esențial și inevitabil. O școală în care ești mulțumit că elevul știe ce a zis Socrate, chiar dacă se exprimă cu „a guy, Socrate, said” ceea ce arată că nu are nici o punere în context ( exemplul e de la fratele meu care predă filozofie în județul Texas, dar lucrurile stau la fel și pe la noi)
    – e posibil să faci o școală vocațională? Adică firește, e posibil, dar de când începi? Care e nivelul „cunoștințelor generale” minim de la care să începi specializarea? clasa primară? gimnaziul? liceul?
    – E posibil să întreții o atmosferă de lucru într-un grup mai mare de 20 de elevi fără tradiționalul sf Niculae și, în plus, cu integrarea copiilor cu carențe de comportament? Numiți-mă retrograd, dar eu cred că nu. Singura soluție e scăderea numărului de elevi, dar ne-o putem permite oare?
    – și, nu în cel din urmă, ce fel de oameni vrem să obținem?

    • Din cate stiu, prin Europa numarul de elevi in gimnaziu preferat este 12-15. O statistica puternica nu stiu sa existe, cu toate ca Euridyce publica foarte mult.

      In ciclul primar si la liceu e ceva mai complicat, sunt multe situatii particulare, nu m-as incumeta sa discut.

      Practic insa probabil cei mai multi dascali ar confirma acest numar ca fiind optim. La peste 20 de elevi, chiar 30 sau mai multi, lucrurile se schimba dramatic.

      Vreau sa subliniez ca este aproape imposibil pentru stat sa gestioneze chiar si acest numar in mod direct. Chiar folosind de-concentrarea si descentralizarea la maxim permis de Constotutie, tot nu cred ca s-ar putea. Un mix de gestiune directa a statului in privinta invatamantului primar si o acceptare a liberalizarii partiale in gimnaziu si liceu ar fi probabil o solutie. Cu universitatile private ar fi mai simplu, probabil ca lucrul cel mai bun ar fi sa fie lasate autonome.

      MMM

      Dar asa cum am tot spus, nu conteaza nimic din toate astea daca cererea ramane una de diplome si nu se transforma intr-una de competente. Iar aceasta transformare nu o poate face educatia.

      Sa spunem ca scoala s-ar transforma intr-un ideala si toti absolventii de liceu si de facultate ar fi extraordinari. Unde s-ar angaja in Romania? Unde ar gasi diversitatea necesara pregatirii lor diverse? Cine le-ar putea oferi posturi multumitoare ? (nu doar din punct de vedere salarial!)

      MMM

      Da, intr-adevar sunt poate zeci de mii de aspecte care ar trebui rezolvate in educatia romaneasca pentru a ajunge la calitatea necesara. Cine ar fi in stare sa le gestioneze pe toate, in timp si in interactiunea dintre ele?

      Fiecare stie (si vrea, pe buna dretate) cate ceva, cate putin. Cand insa pui cap la cap dorintele (legitime) si masurile necesare indeplinirii lor venite de la mai multe persoane, lista creste infiorator. Asa s-a intamplat si cu articolul, de aceea e lung (desi nu atinge decat poate 1% din probleme). Nu putea fi altfel. Ganditi-va cum ar arata un plan de reforma care ar atinge macar 90% din probleme!

      • Planul de reformare ar fi simplu daca statul si mediul de afaceri s-ar pune la o masa si ar pune la dispozitie alternative viabile pe toti, atat pt cei inzestrati care vor mai mult cat si pentru cei care ar fi multumiti cu viata de tractorist, fermier sau zidar daca ar primi o pregatire profesionala pe masura, de munca si proiecte Romania nu duce lipsa, din contra.

        • Sectorul de afaceri transmite semnale clare si acum, doar ca nu e surd mai surd decat cel ce nu vrea sa auda.

          Formarea unui stat liberal nu e chiar atat de dificila sau complicata, sub aspectul masurilor politice necesare.

          Dar pentru a fi sustinut asa ceva de catre electorat trebuie sa devina clar tuturor ca este singura cale. Nu pentru ca spun eu, ci pentru ca asa ne invata istoria.

          Cum sa devina clar? Ca intr-o poezioara celebra: „Ce facusi fa Andromaca?!/ Uite nu mai este vaca!”. Vaca e bugetul de stat. :-)

          • din unele comentarii la articolul precedent imi pare ca reiese, stupefiant, mentalitatea precum ca libera concurenta ar fi un atribut al capitalului, cu care acesta ar trebui sa vina la pachet, iar menirea statului ar fi tocmai delimitarea sa de competitia incontrolabila, evident, din „ratiuni superioare de interes comun majoritar”
            as zice ca dimpotriva, capitalul are tendinte de coagulare si monopolizare si e chiar treaba statului sa reglementeze si sa intretina cadrul liberei concurente, cu sau fara semnale din mediul privat; si sa se integreze in aceasta aceasta competitie ca o alternativa mai accesibila

      • Desigur că nimic nu se poate schimba peste noapte și dacă cineva ar începe acum o reformă probabil n-ar putea trăi destul ca să vadă rezultatele ei. Dumneavoastră aveți mare dreptate când spuneți că noi ne străduim să reformăm comunismul și e evident că niciodată n-o să îl putem face mai bun ca în perioada lui de glorie, sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70. Pe de altă parte, nu prea avem de ales, trebuie să ieșim din el folosind instituțiile pe care le avem. ( când eram mai tânăr, în ’90, am trimis o scrisoare la Dilema – care a fost publicată -care se termina ritos ” eu prefer ghilotina”. A făcut un pic de vâlvă dar din păcate societatea a ales altă cale) .
        Acum, ce probleme văd eu
        – sistemul de repartizare în licee, pe bază de rezultate la evaluare, impune standardizarea învățământului gimnazial. De asemenea, majoritatea universităților folosesc drept criteriu media de la „Bac”, deci acelor elevi de 7-8 li se închide orice cale către studiile pe care și le doresc ( în anii ’80, am fost unul din acești elevi, îmi permiteam pentru că eram cel mai bun din clasă la matematică, printre cei mai buni la fizică ( ba chiar și la română) și asta era tot ce conta, astea erau materiile la care urma să dau examen . Așa că îmi permiteam să neglijez anumite discipline precum Socialismul Științific sau teoria Cosorului lui Moceanu care ni se servea pe post de educație tehnologică. Acum însă un liceean conștiincios nu își mai poate permite asta, deci acest tip de elev de 7-8 nu mai există. Din păcate, aș zice, deși e o discuție lungă. Practic eliminarea examenelor la liceu și facultate a anulat din start posibilitatea diversificării curriculumului școlar și extrașcolar
        – Au apărut multe discipline noi, de a căror utilitate nu mă îndoiesc, dar a căror întindere pe un semestru, două sau mai multe seamănă cu o peltea. DIn păcate sistemul rigid al normei didactice face greu de implementat un număr de cursuri scurte , gen 5-6 ore pe semestru, arhisuficiente și pentru ecologie și pentru drepturile omului și pentru educație sexuală sau ce mai avem pe acolo. De asemenea sistemul de cursuri opționale, deși în teorie există în pactică nu funcționează și nu are cum funcționa.
        – Nivelul de pegătire al profesorilor a scăzut, atâta vreme cât mulți ani salarizarea a fost penibilă. Dacă dublezi salariul unui profesor prost, n-o să devină deștept. În timp, se mai poate remedia. Cel puțin în învățământul gimnazial și liceal probabil că ar putea funcționa școlile private, dar cum arătam la punctul unu, dacă le forțăm să aibă aceleași standarde, n-are nici un sens. În plus, ca să fie complet competitive ar avea nevoie de o clasă medie care să poată plăti taxe consistente. La nivelul actual al taxelor din universitățile private, nu poți obține mai mult de atât. Evident, dacă îmi duc copilul la o școală privată ar trebui să primesc o deducere din taxele pe care le plătesc pentru niște servicii de care nu beneficiez.
        Și ar mai fi….

        • Intrebarea fundamentala este care este forta sociala care determina schimbarea?

          Din pacate, dorinta nu e o forta. Numai cererea e.

          Daca nu iesim din comunism, nici reforma educatiei nu va fi. Oricat ar dura de mult, daca nu incepe, nici nu se va termina :-).

          MMM

          Sa presupunem ca avem maine cei mai buni dascali din lume. Care credeti ca ar fi rezultatul?

          Apoi sa presupunem ca avem cei mai buni dascali din lume in urmatorii 10 ani. Acestia vor livra timp de 10 ani cei mai grozavi absolventi posibil. Ce vor face acestia? Cei din primul dintre cei 10 ani vor… pleca. Urmatorii, fiind de fapt in aceeasi situatie ca si cei dinaintea lor … vor pleca si ei. Peste 10 ani toti vor fi plecat! Noi vom ramane mai departe cu niste profesori geniali. Ei si ce?

          E vorba aici despre cerere. Nici cererea nu se formeaza imediat, dar ea nu este rezultatul educatiei, ci al cadrului normativ concurential si pro-piata. Formarea unui asemenea cadru in paralel cu masurile de liberalizare (treptata si atent condusa) asigura sansele absolventilor si determina o cerere in crestere, care ar presa asupra educatiei. Dureaza, dar chiar cu o educatie precara, un cadru pro-piata asigura atat sanse cat si diversificare.

          • Care e forța socială? Nu știu ce să spun, nu pot vorbi ca la marxism, „proletarii vor dar burghejii se opun”. Cred că deja de un număr- nu prea mare- de ani proporția celor care trăiesc din munca lor a depășit-o pe cea a celor care trăiesc pe spinarea statului. Da, e adevărat, o parte nu muncesc în România dar asta nu schimbă prea mult lucrurile, pentru că au și ei familii care încep să „se dumirească” vorba proletcultiștilor :)
            În ceea ce privește „ce ar face absolvenții dacă sistemul de învățământ ar funcționa perfect” mai întâi că eu nu am pretenții atât de mari. Pretenția mea e doar ca sistemul să funcționeze relativ corect, în sensul de a furniza , conform curbei lui Gauss, oameni normal pregătiți, de la zugrav la cercetător, și mai ales o ierarhie corectă, recte cercetătorul să știe mai multe decât zugravul, ceea ce azi nu e foarte sigur :) Ierarhia e importantă pentru acea coeziune socială de care ziceți. Sigur că oamenii pregătiți vor pleca în mare parte, dar de aici apar și câteva consecințe benefice: unii vor acumula ceva bani și influență, și vor dori să se întoarcă, dar nu oricum ( ceea ce deja se petrece ) deci vor încerca să schimbe lucurile. De asta și sunt cozi la vot în diaspora, dacă nu ar vrea să se întoarcă n-ar trebui să le pese. De fapt, s-a mai întâmplat o dată în istoria noastră, de asta și sunt optimist….

            • Cati s-au intors in Romania in ultimii 10 ani?

              Hai sa presupunem ca avem o imbunatatire de 20% a educatiei in Romania. La ce ar servi?

              Romania nu cere decat zugravi. Nu si cercetatori. De ce ar pregati educatia cercetatori? Dar presupunand ca ar produce cercetatori geniali, cine face ce cu rezultatele lor, avand in vedere ca 100% sunt de fapt platiti de stat, fara nicio relevanta pentru sectorul de afaceri? Si de ce ar sta un cercetatori in Romania daca ar fi mult mai bine recunoscut in alta parte?

              Si, din cate stim din alte luari de pozitie si articole, dupa unii, cercetarea din Romania este deja extraordinara. Pai, stam bine!

              Nu poti produce absolventi bine pregatiti „pe stoc”.

            • Nu s-au întors mulți, dar s-au întors. Ideea era că cei care se întorc se întorc cu oarecari posibilități materiale, eventual nemaifiind nevoiți să muncească pentru traiul zilnic ( un exemplu din generațiile mai vechi ar fi Ion Rațiu, care a lăsat unele urme în societate). Știu și IT-ști care s-au întors ( știu și de alții care s-au întors plini de speranțe și au plecat la loc :) ) . E adevărat că societatea nu are prea multe de oferit pentru ei, dar tocmai asta spuneam, având și destul timp, și suficienți bani și experiența unei societăți normale, ei pot cumva cataliza niște energii care să determine schimbarea. Sigur, discuția e dacă sunt suficienți sau nu, dar la asta nu pot răspunde ( și probabil nici dvs) ….Vom vedea…

          • Eu sunt mult mai optimist daca analizam educatia sub aspectul de cerere/oferta. Sa reusim sa cream oferta de absolventi (medici, ingineri, economisti, tamplari etc), iar cererea pentru ei va veni. Nu poti cere unei companii private sa construiasca un spital, un centru software sau altceva fara sa aiba certitudinea ca are si oferta de resursa umana in prealabil. Dar chiar si fara aceste investitii de mai mari dimensiuni, multi absolventi, daca nu ar fi descurajati de birocratia si de multiplele taxe autohtone, ar putea inclina spre demararea propriile startup-uri.

            Practic creeaza mai intai iPhone-ul (chiar daca poate parea riscant in prima faza), iar cumparatorii se vor imbulzi pe urma!

            • @Sorin – strategia asta a fost inspirată de wage-led growth, așa e? :)

              iPhone nu a fost primul telefon mobil, se știa că oamenii folosesc cu entuziasm telefoane mobile, restul e statistică și marketing.

              Medicii vor pleca în vest dacă n-are cine să le ofere salarii comparabile, exact ceea ce fac și acum. Mai întâi e nevoie de spitale care să-i plătească cum trebuie și abia după aceea UMF trebuie să ofere mai mulți medici.

            • Absolventii vor pleca, nu vor astepta cererea sa se formeze.

              Ce tanar sanatos la cap sta cu anii pe bara, asteptand, cand poate sa plece din tara?!

              Chiar si admitand ca unii vor astepta, cum se va forma cererea din asteptarea lor, practic vorbind?

              Corolar: ce i-ar determina pe dascali sa ii invete mai bine pe absolventi? Salariul sigur nu. Parintii sigur nu. Ministerul? Nici sa nu gandim. Cererea de piata? Pai care cerere, daca ea s-ar forma doar ulterior ofertei?

            • Nu asa functioneaza piata, din pacate.

              De acord insa cu start-up-urile. Dar asta este exact ce spuneam: liberalizarea pietei creeaza cererea. Liberalizarea pietei este insa un atribut al statului liberal, cel putin in imensa majoritate a cazurilor.

              De fapt ar trebui sa vorbim despre initiativa privata. Start-ul este o inventie propagandistica, in esenta sa. Ca dovada ca in Ro, statul s-a gandit ca stie el cel mai bine unde sa incurajeze initiativa privata asa ca a nascocit cumplitul mecanism de imbecilizare economica numit start-up Nation. Intr-un fel, prin acest program, Dancila apare ca fiind o persoana cu un extraordinar fler investitional :-))

            • Daca ne uitam la industria IT vedem ca performeaza chiar foarte bine. Dar nu stiu cazuri de companii care sa fi decis sa-si deschida filiale aici fara sa se asigure in prealabil ca au deja un vad bun de IT-isti. Sigur ca inainte de a se crea aceasta concurenta pe partea de cerere, oferta (absolventii) au suferit: unii au emigrat, altii au activat in alte domenii. Dar acuma situatia s-a inversat: cererea e mai mare decat oferta!

              Sa presupunem ca universitatile noastre nici nu ar fi pus la dispozitie specializari in domeniul IT. S-ar mai fi creat aceasta cerere in lipsa oricarei oferte? Eu sunt de parere ca nu.

              In ultimii ani mi se pare ca acelasi lucru ce s-a intamplat deja in IT incepe sa se intample si pe partea de servicii medicale, juridice, probabil si altele: exista o cerere din ce in ce mai mare de absolventi dar oferta mica sau slab pregatita.

              Prin urmare raman la parerea ca inainte sa ne plangem de partea de cerere sa ne preocupam mai ales de oferta iar cererea cu siguranta va veni.

            • @Sorin – păerea ta e greșită, prin 1995 IT-iștii români apăreau din neant, deși nu-i pregătise nimeni pentru asta. Iar dpdv profesional activau în cu totul alte domenii și îi fugărea FBI-ul în adevărate meciuri de-a hoții și vardiștii. Cu intenția să-i recruteze, nu să-i aresteze :) cum se întâmplă astăzi.

              Ce făceai în 1995, știai să trimiți DTMF-uri în State prin modem, pe linii analogice? :)

            • Parcă abia prin 2002 m-am conectat prima dată prin modem :)

              Bun, anii ’90 au fost destul de diferiți din multe puncte de vedere. Abia pe la începutul anilor 2000 au început, timid, să vină primele companii. Dar totuși dacă sistemul nostru de educație nu ar fi capabil să genereze un număr relativ constant de absolvenți în IT (buni, nu neaparat genii), tot nu ar fi venit să deschidă filiale aici, ci s-ar fi rezumat în a pescui cele câteva genii ce apar din neant și a le determina să emigreze către sediile lor.

        • Cine spune ca fiecare tanar trebuie sa urmeze un liceu cu 12 clase ? consider 10 clase indeajuns pentru dobandirea notiunilor e baza, scrisul, cititul si socotitul la nivel inferior, restul materiilor fiind cultura generala. Daca dupa clasa a 10 a cine nu doreste sa urmeze un liceu n-are decat sa invete meserie cel putin 3 ani, teoretic si practic, fii convins foarte mult tineri ar opta pt acesta varianta daca ar avea unde sa urmeze aceste scoli profesionale.
          Liceul se poate urma si la seral si ulterior dobandi bacalaureatul cu optiunea continuarii unei facultati technice. Mai exista aceasta alternativa in Romania ?
          Avem centre de pregatire profesionala ? mai ales in mediul rural ? in care tinerii pot dobandi cunostiinte despre agricultura moderna ? cum pot acesa fonduri europene ,finantari si multe altele ? nu este nevoie de nici o facultate pentru a fi un fermier bun. Am dat doar un exemplu, noi discutam de Harvard, Oxford de parca ar fi „mantuirea” invatamantului mondila !!
          Nu se pot sari fazele unei dezvoltari sanatoase, in occident generatii de oameni si-au rupt coate muncind pe branci.

  11. O persoană care scrie bussines în loc de business de nenumărate ori nu capătă încrederea mea. Știu , sunt grammar nazi. Autorul celălalt, pe care îl „atacă”, e altă figură, după cum a tradus motto-ul articolului său.
    Unii nu au simțul ridicolului.

  12. „Poate că există, nu spun nu, în fond nu am chiar atât de mulţi ani în sistem şi mai am şi dezvantajul că am predat toată cariera mea într-un singur loc”
    Epitom ziceti? Ad infinitum ?
    Eu va raspund simplu si deloc emfatic: Stati jos,4.

  13. Este prima oara cand comentez pe acest site, desi sunt un cititor impatimit. Asa ca va rog sa scuzati noob-ismul.
    Educatia in tara noastra da mari batai de cap parintilor. Da, scriu din postura unui parinte! Si sunt total bulversat de curricula din ultimul deceniu. Sistemul romanesc exceleaza in incercarea de a crea genii dar esueaza sublim (parerea personala) prin multitudinea de cerinte necorelate cu nivelul (capacitatea) de intelegere potrivita varstei. Va dau un exemplu: acum 6 ani, fiica mea avea la clasa a doua exercitii de matematica legate de rotunjire – la zero, unitate, zeci, etc. Nu a inteles nimic, oricat am incercat eu acasa si invatatoarea la clasa sa-i explicam. Ziua urmatoare a trecut la altceva. Totul este pe fuga, invatatorul/profesorul nu are timp de explicat prea mult pt ca planificarea il impinge de la spate. Se merge intr-un ritm alert de parca totul e asa simplu si e normal ca acesti copii sa inteleaga din prima! Asa ajung cu lacune mari in ciclul gimnazial mare, tot asa termina si liceul. Doar un procent mic reusesc sa tina ritmul, vedeti rezultatele anuale la capacitatea/bacalaureat. La ce putea folosii unui copil de 8 ani rotunjirea aia nu inteleg nici sa ma pici cu ceara! Timp pierdut aiurea cu notiuni nefolositoare; cam asta e, in mare, radiografia invatamantului scolar in Romania, vazuta de un parinte normal, la ora asta.

    • Absolut corect, ati incercat sa gasiti in schimb un meserias bun, corect si onest ? un tanar pregatit profesional pe masura ?

    • Curriculum e in ordine, asa trebuie sa arate. Incercati sa cititi (e pe web-site-ul Institutului de Stiinte ale Educatiei).

      Lasa insa foarte mult la latitudinea profesorului – ceea ce devine o problema daca nu isi pune mintea la contributie.

      Manualele au fost construite ca niste tratate enciclopedice – nu sunt de fapt manuale. Asta inseamna ca nu pot fi utilizate in procesul didactic. De ce s-a intamplat asa – e o discutie foarte lunga. Ca sa scape de probleme, unii profesori dau vina pe programa, mizand pe confuzia manual-programa.

      MMM

      Fetita nu a inteles pentru ca, foarte probabil, nici invataotrul.invatoarea nu a inteles nimic. Nu poti explica altuia ce nu intelegi nici tu :-).

      Incercati sa folositi bunul simt si analogiile, exemplele, cand explicati.

      O alta mare problema este eternul vaitat si eterna amenintare cu matematica. Cand 90% din cei din jurul tau spun ca pisica latra, vei sfarsi prin a crede ca asa e :-). Incercati sa nu legati notiunile de matematica de disciplina matematica, sigur va merge. Nu fortati, dati cu lingurita (maxim 3 minute per idee).

      Nu spuneti „hai sa invatam!” – la varste mici poate fi traumatizant (in Romania vorbesc :-( ).

      Folositi desene (cat de stangace). Radeti, glumiti cand explicati, copii au nevoie de amuzament (nu zic sa va puneti nas de clovn, dar nici sa faceti fata lui Putin :-)).

      MMM

      Sunt cazuri cand oamenii si-au descoprit vocatia sau chair talentul la mate cand erau adulti.

      • @Dedalus – capacitatea de a înțelege ceva ține de modul cum funcționează mintea proprie. Ca exemplu personal, nu am înțeles Fizica de clasa a IX-a în clasa a IX-a. Degeaba îmi explica profesoara, degeaba îmi explica maică-mea, se vedea foarte clar că ele știu ce spun, dar eu nu înțelegeam ce spun ele.

        În primăvara din clasa a X-a, în timp ce învățam pentru treapta a II-a, am înțeles Fizica de clasa a IX-a de la sine. Nu pot spune ce s-a întâmplat, am înțeles-o pur și simplu, lucrurile au început să aibă sens și să se lege. Ar putea să fie vorba de capacitatea de abstractizare, care crește odată cu vârsta elevului.

        Există copii (și adulți) care înțeleg mult mai bine dacă li se arată, de asta Youtube e plin astăzi de tutoriale. Poate asta are nevoie fetița la vârsta asta, să-i arate cineva cum e cu rotunjirile utilizând monezi și bancnote înșirate pe masă. Peste un an sau doi va înțelege oricum și singură, de la sine.

        • Aici apare un efect interesant – de intarziere a intelegerii (parca Ebert-Meumann ii spune, nu am la indemana sursa acum). E dovedit: dupa o perioada de latenta, mintea revine si pricepe mai bine.

          Aveti dreptate in privinta fortarii pe o cale nepotrivita: nu da rezultate. Repetitium mater studiorum est nu se refera la papagalism, ci la revederea din perspective diferite a aceluiasi lucru. Presupun ca asta vi s-a intamplat si cu fizica inteleasa subit: revederea, chiar sumara din alta perspectiva a declansat intelegerea.

          Sunt multe teorii ale cunoasterii. Dar cadrele didactice trebuie: a) sa le cunoasca si b) sa le aplice. :-).

          Nu spun ca o teorie sau o metoda e mai buna decat alta, fiecare e liber sa aleaga si sa incerce. Spun doar ca a fi cadru didactic e o meserie si nu se rezuma la a relua oral ce e scris intr-un manual si nici la a repeta si verifica temele.

          • Oamenii invata cu viteze diferite, din diverse motive. Mai mult invata cu diferite viteze in diferite domenii, in diferite perioade ale vietii. Gandesc tot cu viteze diferite.

            Si calitatea gandirii poate fi diferita, unii accepta ce li se spune imediat altii nu. Noi avem nevoie de ambele tipuri de gandiri. Exista chiar o carte dedicata „Thinking fast and slow” parca ii zice, acolo explica multe. Unii vad, inteleg una altii alta. Unii au nevoie sa digere, sa analizeze, sa faca conexiuni altii nu. Unii de fiecare data vor avea indoieli si vor compara rezultatele altii nu le pasa. Tine si de bagajul de cunostinte, de experienta, de multi factori. Procesul de invatare e rezultatul a doua substante care se elimina in creier, in AI sunt simulate cu scoruri.

            Invatamantul nu e individual. El invata pe toti cu aceasi viteza, el nici nu incearca sa vorbeasca cu fiecare elev, e un monolog.

            • Spun doar ca daca inveti pe altii, asta e o meserie si trebuie invatata.

              O vizita in orice librarie la raftul de pedagogie va fi cat se poate de lamuritoare. Si de deceptionanta.

    • Ritmul nu e alert, cel mai probabil cadrul didactic respectiv nu stie sa-si planifice materia: s-ar putea sa copieze planificarile de pe site fara a le adapta la clasa si la metodele proprii, nu-si face planuri de lectie etc. Evident, daca mergi pe ideea „insirarii” cunostintelor totul pare o goana nebuna.

      ///

      Rotunjirea e foarte simpla, dar trebuie explicata pe intelesul copilului, nu pe cel al adultului! Exemplul utilizabil depinde de mediul personal, de inspiratie etc.

      Utilitatea matematicii nu e data de folosirea directa – in realitate in afara de adunare in viata de zi cu zi nu folosim altceva. Utilitatea e data de formarea unui tip de gandire, de intelegerea stiintelor in general.

      In plus, daca fetita v-a auzit astfel de pareri, automat nu va mai dori sa invete („daca tati spune ca nu foloseste, de ce sa invat?!”). Copiii au auzul foarte bun :-)), se mai si prefac ca dorm … :-).

    • Ca părinte cu copiii în „sistem”, va dau perfecta dreptate! E o alergare prin materie și multa informație prezentată greoi. La liceu mi se pare cel mai greu, sa îl determini pe adolescent să își „rupă” timp din fata calculatorului pentru a citi „Enigma Otiliei” sau „Ion”.
      Va înțeleg perfect!

  14. Intr-o frumoasa dimineata de vara, prin anii ’70, plimbandu-ma, discutam cu cineva care, in decursul liceului (real) fusese mereu de nota 10, despre examenul de admitere (la universitate) cand, surprinzator de vesel si destins, ne-a iesit in drum unul din fostii colegi de liceu, cu note de 5-6 si deseori corigent; lasa intotdeauna impresia dezolanta a umilintei, sfiiciunii, neparticiparii, neimplicarii pe care o datora, credeam, familiei numeroase si modeste(?!), desi tatal lui purta uniforma armatei Romane…
    uluitor a fost atunci sa-l auzim vorbindu-ne „de sus”, cu aroganta, dispretuitor, declarandu-ne ca avea asigurata intrarea in facultate fiindca tatal lui putea… spagui, spertui pe oricare profesor din comisiile de admitere la orice facultate, Politehnica sau Universitate…
    disparuse orice urma din sfiiciunea de altadata:
    „Ha, ha, ne-a mai si ras in nas, voi ati luat mereu premiu, da, stiu, v-ati straduit atat de mult cu invatatura, ha, ha!, iar acum nu aveti macar certitudinea succesului la concursul de admitere, vedeti, insa eu n-am nici o grija, stiu ca pot intra la orice facultate, fara sa ma straduiesc sa invat nimic, doar pe banii tatalui meu, care lesne imi deschid toate portile zavorate pentru voi!”, ne-a adaugat el ranjind malitios…
    Imprejurarile au fost de natura sa nu ne mai iasa in drum vreodata, nu ca ne-ar fi lipsit…

  15. Imi pare rau. discutam, „discutii” ne invartim in jurul cozii pe cate insa nu reusim s-o prindem.
    Un text stufos care analizeaza un alt text !! ??? o „analiza literara” asupra ce ?
    Nu am gasit nici o sultie concreta cum putem iesi din impas . Cum putem reusi sa integram tinerii in societate , sa-si gaseasca rolul si rostul in functie de capacitatile pe care le au.
    Nu vad o solutie cum poate fi rezolvata lipsa cronica a fortei de munca din Romania, cum se poate stopa exodul tinerilor indiferent de de calificare. studii. etc,etc.
    La textul anterior am avut un comentariu cu solutii concrete, a fost acuzat de sustinerera mediocritatii , de utilitarism si nu mai stiu ce pt ca am dat solutii pt. tinerii de 7 – 8 , care nu pot , nu vor mai mult insa reprezinta un numar important , poate cel mai mare al celor care sunt la scoala si urmeaza a fi pregatiti, ce facem cu ei ?
    In Romania nu exista solutii pragmatice. concrete decat intr-un numar foarte redus, mediul de afaceri , parinti, societatea au pretentii insa nimeni nu este dispus sa treaca de orgolii, de gadirea elitista acolo unde nu este indicata si mai grav, tinerii nu sunt consultati in aflarea dorintelor profesionale ale acestora. Au fost si sunt sacrificate in continuare generatii de tineri pt nimic, fara rezultate si finalitate dar ne place sa discutam despre nimic.

    • Nu gasim o solutie pentru ca ne uitam in directia opusa :-).

      Si eu am incercat din greu sa formulez masuri de reforma a educatiei pentru a ajunge la concluzia ca nu poti avea o educatie pro-piata intr-o societate construita anti-piata.

      • Cine spune ca fiecare tanar trebuie sa urmeze un liceu cu 12 clase ? consider 10 clase indeajuns pentru dobandirea notiunilor e baza, scrisul, cititul si socotitul la nivel inferior, restul materiilor fiind cultura generala. Daca dupa clasa a 10 a cine nu doreste sa urmeze un liceu n-are decat sa invete meserie cel putin 3 ani, teoretic si practic, fii convins foarte mult tineri ar opta pt acesta varianta daca ar avea unde sa urmeze aceste scoli profesionale.
        Liceul se poate urma si la seral si ulterior dobandi bacalaureatul cu optiunea continuarii unei facultati technice. Mai exista aceasta alternativa in Romania ?
        Avem centre de pregatire profesionala ? mai ales in mediul rural ? in care tinerii pot dobandi cunostiinte despre agricultura moderna ? cum pot acesa fonduri europene ,finantari si multe altele ? nu este nevoie de nici o facultate pentru a fi un fermier bun. Am dat doar un exemplu, noi discutam de Harvard, Oxford de parca ar fi „mantuirea” invatamantului mondila !!
        Nu se pot sari fazele unei dezvoltari sanatoase, in occident generatii de oameni si-au rupt coate muncind pe branci, cu carca cum se spune pe la noi, inainte sa treca la o dezoltare superioara.

        • Astfel de decizii trebuie sa apartina parintilor, nu statului.

          La limita, nu ar trebui sa existe nici macar 4 clase obligatorii. Este totusi necesara o minima obligatie, pentru a elimina riscul exacerbarii protectiei sociale. Si din alte motive.

          Dar este o mare aiureala: faptul ca stai 12 ani intr-o sala de clasa nu ineamna decat ca nu te ploua. Invatamantul impune un efort din partea celui care invata, iar acest lucru nu poate fi obiectul unei obligatii.

    • Ambii autori Castaian si Atanasiu si multi alti care ,,comenteaza” mai sus confunda grav doi termeni invatamantul si educatia si le recomand intoarcerea ca studenti in bancile de la cursurile de pedagogie.Invatamantul se adreseaza cognitivului si inseamana informatie, manipularea informatiei, recunoastere rezolvare de probleme. Educatia se adreseaza afectivului si modului in care ne raportam la situatie suntem sau nu suntem curiosi.
      Va reamintesc ca la examenele de Bacalaureat ale olimpicilor medaliati cu aur la diverse olimpiade scolare, foarte rar se obtine un 10, iar rata de promovabilitate este sub asteptarii (75%) fata de astfel de ,,genii” cum sunt numiti adesea in presa.
      In ce priveste IQ studentilor de la Harvard, ar trebui sa ne gandim ca un examen promovat acolo costa o mita de minim 100000 $.
      https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/scandal-la-universitati-de-elita-din-sua-studenti-din-familii-bogate-si-ar-fi-platit-locurile-1097055

        • Trolarea pe Contributors e mai elaborata decat pe HN, dar tot facuti gramada sunt. Daca erau in stare de ceva, nu stateau la pomana sa primeasca ce li se scurge printre degete de la sefii lor. Dar asa e intotdeuana: trolii cu ponosul, sefii lor cu ponosul :-)))

    • @UB @Dedalus
      la comanda politica, n-a fost o problema sa implementeze o solutie pentru introducerea religiei in scoli

  16. Profesorilor DIN ROMANIA le plac elevii de nota 10 fiindca:
    – recita papagaliceste ceea ce vor ei sa auda.
    – sint disciplinati, tacuti, nu misca in banci, se uita ca vrajiti la profesorul semizeu atunci cind acesta „preda” lectia noua, nu deranjeaza NICIODATA cu intrebari incomode si rid subaltern cind profesorul semizeu spune o gluma oricit de rasuflata, sau subaltern-complice, atunci cind face un apropo „subtil” la adresa unui „prost” din clasa.
    – alearga, supusi, dupa note de 10 la toate materiile, oricare ar fi acestea
    – le intaresc convingerea ca ei fac o treaba grozava la catedra; daca unul singur e de 10, inseamna ca ei si-au facut treaba, restul… ghinion.

    Am constatat ca dupa doar citiva ani la catedra, in care fac zilnic pe desteptii in fata unor copii nestiutori, repetind an de an aceleasi lucruri, majoritatea profesorilor dezvolta un complex de superioritate ridicol, frizind patologicul, fata de tot restul lumii. Se pricep la absolut orice (cum se poate vedea si din articolul de mai sus), ca niste veritabili intelectuali ce se inchipuie, si nu concep sa fie contrazisi.

    Cei care au facut scoala in Romania dupa 1950 si au reusit ceva in viata au facut-o in pofida scolii, devenita un tot mai cumplit mestesug de timpenie an de an, nu datorita ei.

    • Ia de recitește măcar asta :
      Mărturisesc că, pe măsură ce trec anii, mă simt tot mai descumpănit în faţa luărilor de poziţie tranşante si sigure pe ele care apar periodic în presă, cu mare succes şi pe reţelele sociale, care ne spun exact care sunt problemele sistemului de educaţie din România şi cât de simplu ar fi să le înlăturăm. Trăim vremuri neprielnice pentru oamenii cu dubii si asta ne ocupă tot timpul, (…)”
      Sublinierea îmi aparține și dorește a-ți atrage atenția asupra unor caracteristici ale comentariului dumitale.

  17. Domnule profesor, mai exista in gimnaziu obligatia sinistra de invatat „pe de rost” comentariile literare facute de altii, de zeii proftabili ai programei scolare, comentarii fara de care nu te puteai prezenta la examenul de intrare in liceu?

    Acea practica teribila care a amputat vreme de decenii creativittatea si obisnuinta gandirii cu mintea proprie, mai exista? Daca da, atunci e semn ca nu ati reusit sa miscati lucrurile pe fond fata de anii toalitarismului.

    Le fel, obisnuinta profului de a preda la foc automat lectia la clasa si abia dupa ce suna clopotelul de pauza sa catadicseasca sa intrebe copiii nauciti de avalansa de vorbe „ati inteles?”, se mai practica? Aveti colegi care „predau” in felul asta? Dvs. o faceti?

  18. Pentru a verifica o ipoteză, nu putem face o analiza statistică pe un eșantion de 30 de elevi pe care îi cunoaștem personal. Când vorbim de generații de elevi este normal sa vorbim la modul general despre educație, nu sa ne referim la excepții. Problemele și soluțiile se cunosc de zeci de ani; s-au realizat sute de studii și experimente până acum, iar unele țări sau instituții au implementat practicile bune și au văzut rezultatele bune. La noi este o problema de implementare; teoria o știm.

    • Educatia „corecteaza” imediat orice masura vrei sa aplici, spre mentinerea status-quo.

      Nu e o problema de implementare, ci avem o eroare de intelegere a societatii: credem ca o putem „ingineri” in cele mai mici detalii. Vedem ca nu se poate si insistam. De decenii insistam sa refacem comunismul dar sa avem si educatie ca in statele liberale.

  19. Confirm cee spuse despre Harvard.
    Absolvenții de Oxford găsesc loc de muncă oriunde în bussines, finanțe, industrie, chiar dacă au absolvit litere sau filosofie.
    O amintire!
    Liceul de top I L Caragiale din Poiesti la mijlocul anilor 60 îmi lasă în memorie faptul că nu se făcea nicio diferențiere socială, conta doar cât de bine învățai, ăsta era criteriul reușitei.
    Ce s-a întâmplat după ține doar de contextul politic și ideologic în care primau revoluționarii de profesie ai lui Ceaușescu.

  20. „incapacitatea noastră marcată de a ne asculta şi de a acţiona prin cooperare pentru a schimba ceva în bine” nu afectează doar educația. Care cooperare? La noi nici nu s-a terminat bine epoca înhățării individuale a tot ceea ce-ar trebui să fie comun.
    Am avut și avem o droaie de miniștri, prim-miniștri, președinți de formație dascăli. Și-a ieșit ce vedeți. Mai vreți alte dovezi pentru a concluziona că educația nu este o prioritate? Într-o societate cu multe elemente de infrastructură socială și culturală feudale, „a avea” îl bate de departe pe „a fi” sau „a ști”.
    Pe Contributors apar multe tâmpenii care nu pot fi scuzate prin așezarea lor în categoriile opiniilor personale sau incitărilor la dezbatere. Citindu-le pe unele, îți vine să-ți faci cruce. Lipsa eratelor, a retragerii unora de pe site, a articolelor „reparatorii” dovedește că trăim într-un mediu culturalmente mai puțin dens decât credem, cu creșteri organice, care-și au vitezele lor.

  21. Aș adăuga o nuanță la discuția dvs. despre memorie. Subscriu întru totul la ideea că înțelegerea memoriei ca facultate pasivă de stocare, și, în consecință, anatemizarea ei, este cu totul păguboasă. Sunt de acord că există lucruri care trebuie memorate. Problema e că niciunde nu sunt învățați copiii să memoreze. Cum să memoreze altfel decât mecanic, pe de rost și după rimă, o poezie la grădiniță? Cum să memoreze brațele Dunării altfel decât prin repetare, ca un ciocan ce bate un cui: Chilia, Sulina, Sfântu Gheorghe? Cum să memoreze o butadă faimoasă a unui critic literar, sau un aforism al unui filosof?
    Medievalii știau multe despre arta memorării, pentru că, pentru ei era vitală. Noi am cam uitat cum să memorăm altfel decât prin repetare mecanică. Și-atunci, memorarea despre care se discută în spațiul public , apropos de școli, e doar un tip anume de memorare. Cel mai păgubos.

        • @Ursul Bruno – poate că în loc de brațele Dunării, eu prefer să memorez modele de rachete aer-aer și avioanele pe care se montează ele, ca să nu poți tu să vii cu povești despre rachete neonaziste, ce zici? Apreciez oricum standardele flexibile ale moderării, ieri dimineață eram mai catolici decât papa.

      • Știu eu, ca să le știi dacă cumva ajungi la Știi și câștigi?
        Ca să știi pe unde mergi cu vaporul dacă te duc părinții în deltă?
        Răspunsul cu cultura generală vrei să-l iei în calcul?
        Că dacă spun „Ca să iei bacul” o să zici că e begging the question – de ce să întrebi asta la bac?
        Memoria funcționează și ea ca un mușchi – nu o pui la lucru, se atrofiază
        Bănui însă că nu eștii serios, ci că te ții de trolaj pseudo-filosofic.

        • @Alex – îți recit și astăzi zeci de coduri de tranzistoare de la IPRS Băneasa, cu care începusem să mă joc încă din clasa a V-a. BC-uri, BD-uri, BF-uri, de care vrei tu. Însă profesorii din gimnaziu puneau problema cam la nivelul tău, că altfel nu ar fi ajuns profesori de gimnaziu :)

          • Dar cu ce ar fi memorarea inscriptiilor de pe tranzistoare mai <i/i> decat cerintele profesorilor de gimnaziu?!
            Alex a folosit bratele Dunarii ca pe un exemplu pentru memorarea mecanica, exact asa cum recitai tu in clasa a Va tranzistorii de la Baneasa. Orice alt exemplu ar fi oferit, Harald ar fi intrebat cu aceeasi emfaza „de ce ar trebui?”, pentru a continua apoi cu sintagme de genul „la nivelul tau”. Din doua, una: ori nu vezi padurea de copaci, ori faci trolling. Ambele variante nu sunt magulitoare.

            • @Hantzy – trebuie o tonă de chutzpah ca să acuzi pe alții de trolling când scrii astfel de comentarii. Dar dacă asta promovează regimul Merkel, asta faci și tu și cei 4-5 colegi ai tăi.

      • Desigur, nici cuvintele din limba română nu ar trebui memorate, e suficient să știi latinește și regulile de transformare fonetică. Și uite așa știi toate celelalte limbi romanice fără să le memorezi, eficiența e maximă :)
        Aparent totuși creierul nostru combină informațiile pe care le are în „memorie” iar dacă nu are nimic în memorie n-are ce combina. Totdeauna se poate pune întrebarea „de ce să memorez asta?” cu o oarecare noimă ( dacă ești patagonez s-ar putea chiar să nu conteze câte brațe are Dunărea) dar ceva tot trebuie să memorezi. De obicei entuziasmul „învățării prin descoperire” se cam sparge la poarta „tablei înmulțirii”. Pentru care, e drept, avem calculatoare, și totusi….

        • Diferenta e in modul in care se memoreaza:

          a) ca obiectiv (trebuie sa stiu bratele Dunarii)

          b) ca o consecinta (varsarea Dunarii in mare are loc prin brate distincte, fiecare delimiteaza o zona samd)

          MMM

          In plus depinde mult de eficienta: tabla inmultirii se memoreaza, pentru ca e mai usor asa decat sa refaci deducerea la fiecare pas. O formula chimica foarte mare nu are sens sa fie memorata, pentru ca o folosesti rar.

          MMM

          Exista insa multe deosebiri privind memorarea, in functie de varsta, clasa specializare. Tendinta este de a ne referi la memorarea din gimnaziu, care ocupa dupa cei mai multi, mult prea mult timp in procesul didactic, in dauna timpului alocat intelegerii. Dar asta tine de foarte proasta pregatire profesionala a unor cadre didactice, tolerata de un sistem socio-economic care nu cere capacitate profesionala.

    • @Alex – tocmai mi-am adus aminte :) că de prin clasa a III-a până printr-a V-a sau a VI-a jucam toată ziua ȚOMANAP cu colegii de clasă. Ajunsesem să știm geografie ceva de speriat, pentru că trebuia să-i poți arăta adversarului pe hartă muntele, râul sau orașul, dacă le contesta. Au dispărut destule țări de pe hartă în ultimii 40 de ani, dar încă le țin minte și azi (Rhodesia a devenit Zimbabwe, Noile Hebride au devenit Vanuatu etc.)

    • Interesant subiect! Nu știu dacă o tehnică a memorarii ar trebui să fie inclusă între deprinderile generale sau să rămână o aptitudine specifică unei anumite meserii. Până la urmă și dactilografia a pătruns în toate aspectele vieții noastre, odată cu digitalizarea.

        • Bineinteles ca sunt mici trucuri de memorare. Insa nu asta ma interesa, ci daca ar fi necesar un curs de mnemonica, un fel de ars memoriae sau ars reminiscentiae integrat pentru asimilarea unor cunostinte generale.

          • Giordano Bruno a patit-o (si) din cauza preocuparilor pentru mnemotehnica. :-)

            Exista si tehnici pentru a tine minte, spre exemplu, siruri lungi de cuvinte disparate.

  22. Nu sunt nici, pro, nici contra, ba mai mult, eu as pune „si-si” in loc de „sau-sau” la toate argumentele. Fiindca nu exista o corelatie intre notele de la scoala si succesul in viata si, in consecinta, niciun motiv de polemica aici!
    Totusi, statistic vorbind, este un adevar: elevii de 7-8 reusesc cel mai bine fiindca sunt, in general, oameni mai realisti, mai putin perfectionisti, mai putin afectati de esec, mai capabili sa se bucure de victorii mici si de ceea ce au, acum si aici.
    Dintr-un alt punct de vedere, prin compensatie, inteligenta lor emotionala si sociala este mai dezvoltata decat IQ-ul si au mai mult curaj (sau mai putine de riscat) daca-si valorifica talentele, pe cand la elevii de 9 si 10, acest aspect, al exprimarii presonalitatii, este umbrit sau chiar inlocuit de IQ… singurul pe care sistemul de invatamant il premiaza, din pacate, si nu doar in Romania. Si pentru care parintii si profesorii pun, din pacate, presiune pe copil.
    Exista 6-8 tipuri de inteligenta si totusi invatamantul le testeaza doar pe aceea lingvistica (limba si literatura romana) si analitica (matematica), incepand cu evaluarile nationale la clasele II-IV si pana la probele obligatorii de la bac. Cu alte cuvinte, oricine poate fi de 10, dar nu neaparat la materiile testate de sistem. Este arhivehiculat exemplul lui Einstein care, ca elev, a fost catalogat ca dislexic si corigent la matematica… Si viceversa, 10 la mate si romana NU inseamna succes in viata.
    Nu in ultimul rand, acum, ca informatia exista la distanta de un click, competente ca discernamantul, gandirea critica si creativitatea in utilizarea ei devin mult mai importante decat detinerea (memorizarea) acesteia.
    De unde stiu asta?
    1. De la zeci de generatii de elevi pe care i-am urmarit crescand si avand mai mult sau mai putin succes in viata, necorelat in niciun fel cu notele lor;
    2. Dintr-o statistica pe care am facut-o ad-hoc, la revederea mea de 20 de ani de la terminarea liceului: noi, cei „de 10” suntem deja divortati si suntem platiti mediu spre minim; cei de 5-6 muncesc afara; corigentii… sunt politicieni – adica meseria celor fara o meserie, din pacate.
    Fostii nostri colegi de nota 7-8 sunt segmentul care se declara cel mai fericit: fie ca sunt familisti sau nu, ca au copii sau nu, ca au un job bine platit sau o mica firma, sunt cei mai multumiti de ei insisi si de situatia lor.
    Pentru ca:
    1. Sistemul TRISEAZA (acum, ca si in comunism): premiaza olimpicii si lasa in voia sortii 90% din populatie, care ar excela in alte tipuri de inteligente/competente nevalorificate (lucru dovedit de testele PISA), ca apoi sa NU ii plateasca cel mai bine pe premianti. Dimpotriva, are mai multe „succesuri” cealalta extrema…
    2. Ca rezultat, cei 10% fie fac „misionariat” in RO (profesori, medici, inventatori, ingineri etc.), fie pleaca din tara, iar cei 90% raman subeducati si… mai si voteaza;
    3. Succesul este ceva extrem de subiectiv si nu depinde de „nota” pe care o luam statistic de la ceilalti (la scoala sau in viata), ci de propria perceptie despre sine. Din acest punct de vedere, un elev obisnuit sa fie „de 10” are asteptari mult prea mari de la sine si de la ceilalti, si e mult mai greu de multumit, atat la scoala, cat si ulterior (in familie, in societate, in cariera, in mediul de afaceri sau chiar intr-un banal concediu) decat unul de 7(exceptiile confirma regula).
    In consecinta, cercul vicios se inchide in societate, cu legi si conditii fiscale votate de corigenti, deci automat nefavorabile pentru premianti.

    Singurii care „scapa” onorabil din acest hatis sunt fostii elevi de 7-8, care au invatat sa-i „scape” si sistemului de invatamant in acelasi fel in care o fac si la maturitate, in orice sistem. Sunt acel segment care, subeducati si nepremiati de sistem, sunt suficient de inteligenti incat sa nu ramana corigenti la viata, ci sa se autoeduce.
    Si nu e nimic rau in asta, parerea mea. Ei pot fi… speranta noastra: viitoarea clasa medie a Romaniei, care momentan ne lipseste atat de mult, dar care ar putea schimba totul, „scapand” influentei mentalitatilor actuale si creand, in timp, altceva! Ar putea fi acea categorie care face un pod peste schisma sociala actuala din Romania.
    Ce s-ar mai putea face?
    Ceea ce nu am invatat noi inca, nici inainte, nici in comunism, nici acum, este ca:
    1. Succesul unei societati nu depinde nici de cei 2% genii, nici de cei 2% retardati din capetele clopotului lui Gausse, ci de educarea MAJORITATII ei. Adica exact a acelor asa-zisi elevi „de 7”, in acceptiunea actuala.
    2. Cultura generala si stiinta NU sunt educatie, ci doar instrumentele ei. In ziua de azi „a sti” pur si simplu a devenit o mandrie goala de sens, mai ales la romani: daca nu invei si cum sa faci sa-ti fie mai bine in viata cu ceea ce stii, cultura generala e buna doar ca sa ne gadile orgoliul.
    3. Mai putin inseamna mai mult. Mai putine cunostinte = specialisti, nu „buni la toate”. Sau, mai exact, buni sa ne plangem la TV sau in articole online pe 7 pagini in care nu exista nici macar o solutie. Daca am invatat ceva de la straini este ca timpul pierdut cu vorbe este acela in care ai fi putut sa faci ceva. Iar o tara care vrea sa prospere nu-si poate permite sa piarda niciun OM.

    Daca corelezi educatia Cambridge, IB, AB, elvetiana sau finlandeza cu nivelul lor de trai, nu mai e nevoie de niciun argument…

    P.S. Nu ma astept ca lumea sa fie de acord cu mine… inca nu s-a atins masa critica necesara schimbarii in acest sens in Romania. Nici eu insami, ca fosta eleva „de 10”, nu m-as fi crezut pe mine pana acum cativa ani… Intre timp, tot ce putem face este sa ne iubim copiii pentru ceea ce sunt, nu pentru cat de aproape sau de departe sunt de un fel de „Mini-Eu”.
    Am scris atat de mult fiindca m-a deranjat foarte tare in articol nevoia de conformism: locul caldut din zona noastra de confort, bascalia si facutul din vorbe, Romania – tara plangerii. Atat de mult ne place chestia asta incat de mii de ani ne conformam sa fim sclavi ascultatori si nu cuceritori, spectatori si nu actori in propria viata. Da, conformismul e bun, pentru conservare, dar fara nonconformism nu evoluam niciodata!
    Ei bine, eu cred ca ne-am conformat destul. Si ca in acea sinusoida a entropiei si negentropiei specifica oricarui fenomen natural, e timpul sa renuntam, macar pentru un moment, in ceasul al doisprezecilea, la conservarea zonei de confort personal. Sa acceptam ca, daca un copil s-a nascut acum asa cum s-a nascut, e pentru ca selectia naturala are nevoie de el, pentru evolutia speciei. Si ca, in aceasta ecuatie, noi suntem desuetii si care ar trebui sa-si deschida inima si sa asculte, nu ei sa ni se conformeze. Noi am esuat sa evoluam. De ce . Contrar articolului, pedagogie exista si invers: eu am invatat foarte mult de la elevii mei. Sau mai exact exista in parteneriat. In subordonare exista doar dresaj… al unei specii inferioare de catre una mai evoluata.
    Intrebarea este: suntem noi, adultii, mai evoluati decat copiii nostri? Imposibil… selectia naturala nu alege sa se nasca noi combinatii genetice (din milioane de spermatozoizi care intra in competitie pentru un singur ovul), decat daca sunt mai viabile si mai utile pentru viitor decat cele existente deja. Adica decat noi.
    Singurul lucru pe care eu, ca adult, pot sa-i invat pe cei mici este CUM sa invete: cum sa ia din experienta mea ceea ce le foloseste LOR. Nu CE anume sa invete… fiindca asta era valabil acum 100 de ani! Ori invatamantul exact asta produce: programe si manuale.
    Asta inseamna, ca profesor, sa renunt la „trebuie” si sa-mi pun mintea si sufletul pe o taraba publica. Iar ei sa invete sau nu… depinde cat de atractiv si argumentat stiu eu, ca profesor sau parinte, sa le „vand” ceea ce am. Paradoxal sau nu, cu cat renunti mai mult la falsa autoriate, controlata prin teama, cu atat castigi mai multa autoritate reala, venita din admiratie si iubire.
    In caz contrar, concurenta neloiala in educatie – societatea, mass-media, internetul – e nebanuita, incontrolabila si neobosita!!!

    In concluzie, daca exista vreo corelatie pentru succesul unui copil in viata, aceea nu este cu notele lui, ci cu masura in care-a fost iubit. Fiecare copil este unic si fiecare isi aduce contributia lui proprie la viitorul unei natii… asta daca renuntam sa le mai punem etichete cu note in loc de aripi si sa-i clasificam, dupa criteriile depasite din mintea noastra.
    Am ajutat copii „de 7” sa ia 10 la evaluare sau la bac, fara sa-i dresez sa invete pe de rost, ci cu nenumarate povesti, exemple, imagini, filmuletze si exercitii adaptate stilului lor de invatare, facandu-i sa inteleaga si sa se exprime pe limba lor. Am sustinut in fata parintilor lor cauza unor copii de 7 la evaluarea nationala ca sa-i sustina mai departe in liceele vocationale unde aveau talent. Unul dintre ei este acum student la Scenografie in Bucuresti si are deja expozitii personale. Altul a fost admis la o universitate de top din strainatate etc.

    Da, e extrem de greu, daca-ti pasa, e dureros de-a dreptul sa constati, mai ales la o varsta care nu mai e propice schmbarii, ca daca TU nu te schimbi, ci continui sa te conformezi, devii nu numai inutil, ci si o piedica in calea evolutiei propriilor tai copii. Uneori e atat de greu incat iti vine sa plangi, sa te lasi de invatamant sau sa pleci in lumea larga… pana cand lacrimile de frustrare se transforma in lacrimi de fericire, atunci cand un alt fost elev te suna sa-ti spuna ca a reusit si sa-ti multmeasca. Nu pentru note, nu pentru meditatii, ci pentru… incredere. Si-atunci iti readuci aminte ca, pentru a renaste, trebuie mai intai sa mori… cate putin, de fiecare data. Intocmai asa si cu evolutia unei specii sau a unui popor…

    • Doamna Cornelia, respect!
      Când vom învăța să ne iubim copiii și să îi respectăm, vom ști și cum sa ii educam și cum sa îi învățăm. Pentru că vom avea suficienta deschidere sa ii ascultam și pe ei. Și, cum bine ați spus, sa învățăm de la ei și odata cu ei.
      Mulțumesc pentru că există dascăli că dumneavoastră!

    • Sistemul de notare in Ro este practic discretionar, din cauza neintelegerii rolului sau in procesul didactic din clasa. Fiind discretionar, e inerent si excesiv de heterogen la scara intregii tarii si chiar in cadrul aceleiasi catedre.

      In orice caz, notarea nu isi propune sa evalueze sansele unui elev in viata, ci doar sa verifice in ce masura obiectivele operationale au fost atinse, lucru util si pentru elev si pentru profesor. Asa ar trebui sa fie :-).

      As indrazni insa sa spun ca este total ne-natural ca educatia nationala sa se bazeze exclusiv pe caracterul si vocatia profesorilor (de gimnaziu si liceu). Mai ales in acest mileniu.

      Aspectul formativ al procesului didactic este ceva cunoscut de mult timp, inclusiv din perspectiva personala a elevilor -cati nu au imbratisat o anume meserie fascinati de un anume profesor?

      Ceea ce consider ca este nou in acest mileniu este crestrea puternica a educatiei extra-institutionale. Asta a condus la ruperea scolii de realitate. Personal, nu consider ca se poate re-cupla, dar scoala poate sa integreze acest nou aspect. Aceasta integrare nu e in contradictie cu rolul traditional al scolii, dar este in contradictie cu impietrirea sa in epoca stalinista.

      Sunt si aspecte sociale de rau augur pentru noile generatii, in special in ceea ce priveste deteriorarea „cuibului afectiv” al familiei si aici scoala nu mai poate face nimic.

    • intr-un comentariu de fb la un link catre platforma, cineva isi etala superior o retorica voit rautacioasa: ce e reusita in viata ?
      as zice ca e un raport optim intre satisfactie personala si integrare sociala

    • Stimata doamna, aveti mai mult decat 100 % dreptate insa cum bine puteti citi ne complicam in tot felul de explicatii savante cum ar trebuie desfasurat actul educational cat si cel de invatare a unor deprinderi care pot fi de folos in decursul vietii.
      De ce invatam ? nimeni n-a pus acesta intrebare asa cum nimeni n-a putut da un raspuns convingator , din articol nu reise iar comentariile sunt subiective, nimic rau.
      Cum bine spuneti, nu ne intereseaza „geniile” care isi urmeaza drumul, de prosti si oilgofeni n-avem ce discuta. Sunt cei de ” 7 – 8 ” media societatii care, cum bine spuneti sunt fericiti si multumiti de viata lor. Puterea lor consta in inteligenta si experientele comune care puse la un loc fac foarte mult, poate chiar mai mult decat multi cred.
      Un sistem educational performant are obligatia sa puna la dispozitia tinerilor diferite optiuni si alternative ca acestia sa-si poata valorifica cat mai bine potentialul. Avem nevoie de scoli de elita asa cum avem nevoie descoli profesionale, dintre acestea cat mai multe.
      Avem nevoie de facultati asa cum avem nevoie de mai multe variante cum se poate ajunge sa fi ademis in ele.
      Avem nevoie de alternative cum fiecare ar putea sa obtina bacalaureatul si dupa ce a terminat cursurile unei scoli profesionale, pe vremuri se numea luceu la seral asa cum si o facultate technica terminata la cursurile serale nu este o rusine.
      Cei mai buni specialisti , pragamatici si focusati pe rezolvarea problemelor la locurile de munca sunt rezultatul acestui drum, „ocolit” insa cu multa experienta practica.
      Dupa opinia mea, cei mai mari „inamici” a copiilor cat si al tinerilor sunt parintii care considera odraslele trofee, cu cat copiii urca mai mult pe scara „valorilor” profesionale cu atat mai mare este laudoresenia parinteasca fata de preiteni, colegi, vecini etc.etc.
      Cu cat este un parinte mai mandru daca propriul copil ajunge medic sau tamplar ? si are acel parinte curajul sa se laude cu acest fapt, copilul meu a terminat cu bine o scoala profesionala !! acum el are o meserie cu care isi poate castiga o paine.
      Dupa opinia mea acesta este un puct de inflexiune major asupra caruia ar trebuie sa discutam respectiv parintii sa-si puna intrebarile de rigoare.

  23. @Dedalus
    Dumneavostra v-ati intalnit cu motiunea de rotunjire la varsta de 8 ani la ora de matematica? Sunt sigur ca nu. Pentru ca nici eu nu am intalnit asa ceva pe vremea mea. Acuma va intreb: utilitatea aia a matematicii care v-a format acel tip de gandire reliefat de dvs. a avut de suferit prin lipsa notiunii de rotunjire la varsta de 8 ani in cazul dvs? Nu au fost suficiente exercitiile cu adunari/scaderi/inmultiri/impartiri pana la clasa a IV-a ca sa ajungeti in zona „utilitara” a matematicii? De ce trebuie sa incercam sa „facem” genii cu orice pret cand geniile se evidentiaza singure?
    Nota: fetita mea a terminat ciclul gimnazial, iubeste Limba Romana, Engleza, desenul, e inventiva, a urmat o scoala privata, iar acuma a intrat la liceul de arte; in schimb uraste matematica!

    • Daca vreti sa invete rotunjirea, o va invata. Daca spuneti (si ea aude) ca nu foloseste, nu o va invata. Aveti ascendent moral asupra copilei, ii transmiteti propriile valori.

      MMM

      In ce ma priveste, va respect decizia: nu vreti sa invete rotunjirea, asta e! Nu vreti sa invete mate? Voia la Dvs! In definitiv, se poate sta si pe nota 5 la mate, nu are mare importanta.

      Daca aveti senzatia ca mate nu foloseste la nimic in viata – iarasi foarte bine!

      Aveti libertatea de a alege ce considerati ca e util in viata si indrumati copilul dupa aceasta alegere, nimeni nu va impiedica. Exista spre exemplu scoli Waldorf unde lumea nu se omoara cu invatatul matematicii :-).

      Nu stiu ce doriti sa spuneti despre „genii” in legatura cu mate din ciclul primar. Verificati programa oficiala, de pe web-site pentru a va lamuri. Nu cred ca sunt 10 parinti in toata tara care o citesc, dar toti o critica :-).

      Probabil ca atunci cand fetita va da Evaluarea Nationala ea se va da in sistem integrat (tip Pisa), e prevazut si acum in lege dar nu se aplica.

      MMM

      Nu raspund niciodata la intrebari care privesc direct sau indirect persoana mea. Imi cer scuze.

    • octavyo, rotunjirea a fost si pentru odrasla mea una dintre primele incercari din viata de scolar. Imediat dupa invatarea adunarii si a inmultirii, primele Probleme de aritmetica mizau tocmai pe acest lucru. Doar ca au fost prezentate mai practic, ceva de genul:
      Ai in portofel 7,60 Euro si vrei sa iti cumperi o gustare si ceva de baut. Un sandvis cu sunca costa 4,80 iar unul cu cascaval 4,65. Sucul de lamaie costa 2,90 si cel de mere 3,05. Ce anume poti cumpara?
      Copiii, in marea lor majoritate, nu au avut dificultati sa rezolve rotunjirile.

  24. Am uitat sa precizez: fetita mea e unul dintre copiii de 7 daca ne luam dupa rezultatele de la capacitate. Din cauza matematicii! Iar eu, ditamai inginerul care am terminat o facultate in ’95, sunt super multumit. Nu cred ca mai eram „elevul emininke” daca faceam scoala cot la cot cu copilul meu in zilele astea!

    • Nu știu, probabil depinde. Ai mei au trecut destul de ușor peste „rotunjire”, eu am considerat-o chiar o idee bună în spiritul de a păstra cumva relația între abstract și concret, dar în definitiv nu cred că s-ar pierde ceva dacă am amâna rotunjirea penbtru clasa a cincea. În schimb tabla înmulțirii a fost un moment de cumpănă, copiii mei chiar nu aveau deprinderea de a memora lucruri, ceea ce iar mi se pare păgubos. ( Sigur, de asta și vreau să facem niște distincții, școala primară e una, ciclurile superioare sunt altceva. Unul din obiectivele fundamentale ale ciclului primar este dezvoltarea memoriei, de asta când criticăm „memorarea mecanică” trebuie să precizăm la ce ne referim, la „cățeluș cu părul creț” sau la comentariile la Moromeții, diferența e majoră)

  25. @Harald
    Daca vorbiti de treapta a II-a banuiesc ca sunteti din generatia „veche”, asa ca stiti si cum se facea educatia „inainte”. Apropos, mi-a placut la nebunie Fizica Mecanica, chiar m-am indragostit de profa de Fizica in liceu! Revenind la cele zise de dvs. chestia cu YouTube si cu aratatul, cred ca totusi nu vedeti problema: ce rost are sa introducem notiuni grele la varste fragede cand de fapt ar trebui sa ne focusam pe elementele de baza? Incarcam algebra elementara cu lucruri inutile si apoi realizam ca sunt copii care nu pot face operatii elementare la clasa a VIII-a? O simpla ecuatie de gradul I? Nici macar nu stiu sa puna in ecuatie cerintele problemei. Dar programa incearca sa-i invete rotunjirea la 8 ani, vezi doamne, chestie importanta! Aici consider eu ca este problema. Daca va uitati pe manualele din gimnaziu, sunt multe notiuni care „forteaza” gandirea de parca creierul uman a crescut in volum in ultimii 40 ani si copiii nostrii inteleag foarte repede ca doar au mai multa materie cenusie!
    Da, raportat la trecut sunt „cativa” care prind shpilul mai devreme, dar sa nenorocesti mii de copii pt cateva genii este aberant! Pt ca toti trec prin acelasi curriculum, nu conteaza ca nu-i duce capul la notiunile abstracte sau de logica gandite de vreun Mare Prof de prin minister, toti la gramada trebuie sa devina genii nenicule! Iar daca mai ai si un cadru didactic mediocru si fara interes (aproape un numitor comun in sistemul actual!), atunci nivelul de genii scade ingrijorator, iar nivelul de ratati creste infiorator! Se nenorocesc generatii intregi doar pe idei fanteziste, ca acuma poate vedea pe net si intelege mai bine!

    • @octavyo – vă mulțumesc pentru răspuns. Profa de Fizică dintr-a IX-a și a X-a nu-mi plăcea, fiindcă îi dădea note mai mari colegului meu de bancă pe care îl medita chiar ea, deși colegul pricepea chiar mai puțină Fizică decât mine. Iar el n-a intrat la treapta a II-a, deci meditațiile ei au fost inutile.

      Îmi plăcea însă profa de Fizică dintr-a IX-a și a XII-a, îmi punea numai 9 și 10 fiindcă știam mai bine decât ea fizica semiconductorilor :) Dar într-o mecanică de videorecorder mă uit și astăzi ca mâța în calendar, nu înțeleg ce face fiecare componentă. Iar prima dată când am încercat să-i descriu unui electrician auto cum am înțeles eu că funcționează alternatorul, mi-a explicat că am descris un dinam, nu un alternator, iar ultima mașină care avea dinam a fost Dacia 1100 :)

      Nu sunt doar povești, cele de mai sus. Ideea e că elevul trebuie să se descurce cât mai bine în medul ostil pe care-l creează școala românească. Și nu totul se rezolvă prin ecuații, în clasele mici există rezolvări aritmetice la probleme pentru care adulții folosesc ecuații. Ecuația necesită gândire abstractă, artimetica nu.

  26. Pentru ca o idee, părere sau punct de vedere să fie demne de luat în considerare trebuie să se sprijine pe o bază de date/cunoștințe. Această bază de date/cunoștințe se obține din experiența personală și din experiența acumulată de omenire de-a lungul istoriei și tezaurizată în patrimoniul universal de cunoștințe. Problemele apar la modul de conectare(școala) la patrimoniul universal de cunoștințe precum și la ce asimilezi de acolo. Pentru că nu cred că Steve Jobs sau Elon Musk nu au asimilat nimic din patrimoniul universal de cunoștințe. In cel privește pe Edison, el și-a format baza de date/cunoștințe preponderent prin experimente, dar nu se poate spune că a fost complet izolat de patrimoniul universal de cunoștințe.

  27. Citat:
    „Amuzant sau nu, „inteligenţa emoţională” nu pare să fie corelată cu succesul în viaţă, nici măcar în accepţiunea simplă în care este folosit termenul în articolul domnului Atanasiu, ca prosperitate materială”

    Dar la ce ajută inteligenţa emoţională? Eu ştiam că succesul în viaţă depinde de EQ, SQ(inteligenţa socială) şi de încrederea în tine însuţi. Sistemul de învăţământ antrenează doar mantalul,iar inteligenţa socială ţi-o dezvolţi în legătură cu colegii de la şcoală (în privinţa asta personal nu sunt de acord cu învăţământul la distanta). Cei mai mulţi elevi nici nu au auzit de EQ sau SQ.
    Şi da, e demonstrat că cei cu note mai mici au cel mai mare succes în viaţă.

    • @Vigor Mortis – inteligența emoțională e discutabilă, e o noțiune destul de ezoterică. Nu se poate preda în școală inteligență emoțională, la fel cum nu se poate preda creativitate.

    • @Vigor Mortis – nici ”încrederea în tine însuţi” nu se poate preda în școală, ea funcționează pe bază de testosteron. După milioane de generații de evoluție, nu se poate crea ”omul nou” în școală, indiferent ce vă promit diverse ideologii.

      • Din câte ştiu, ‘omul nou’ se vroia obedient, în nici un caz unul cu încredere în el însuşi şi stăpân pe emoţiile sale. În literatura de dezvoltare personală există cărţi care te învaţă să-ţi creşti încrederea în tine însuţi deci se poate. O personalitate Alfa e mai puţin dependentă de sistem. Ce om poate fi mai liber decât unul stăpân pe emoţiile lui.

  28. @Hantzy
    Am dat exemplul acela doar pt a arata inutilitatea bagata in programa de clasa a II-a. Pai daca peste cativa ani oricum o intelege din practica, de ce mai pierzi timpul cu asa notiuni? Chestii d’astea bagate aiurea duc la aparitia unor sincope in procesul de asimilare al matematicii. Din acel moment, oricat am incercat, domnisoara nu a mai vrut sa auda de matematica. Pt ea a fost un blocaj, nu putea trece mai departe din cauza ca „Doamna” nu a reusit sa o faca sa inteleaga, iar la varsta aia se atasase f mult de „Doamna”. Ghinion, nu?
    Personal, nu vad utilitatea unor notiuni abstracte introduse in manualele „moderne”. Cu ce ajuta? Pe cine? De ce complicam unele lucruri cand ele devin evidente peste ceva timp prin logica unui creier mai dezvoltat din punct de vedere biologic? Cu ce ne ajuta „fortarea” inainte de vreme? Nu vorbesc doar de copilul meu, vad in jur o gramada de copii care abia reusesc sa treaca examenul de capacitate. Toata lumea se uita la cei de 10, dar grosul este sub 7. Chestia asta nu da de gandit? Ce-i gresit daca aproape 60% dintre absolventii de clasa a VIII-a reusesc sa scoata o medie sub 7 la capacitate? Nu mai vorbesc de bacalaureat. Care-i scopul educatiei „moderne” daca noi producem analfabeti functionali pe banda rulanta? Si cifrele o confirma an de an!

    • @octavyo – v-am scris și mai sus, dvs ați încercat abstractizarea, nu școala. Școala se mulțumește cu aritmetică în clasele I – IV, nu cere de le elev abstractizare și ecuații.

      V-a scris și @Dedalus (23/07/2019 la 10:46) unde ați procedat greșit, ar trebui să acceptați evidența.

  29. @ Ursul Bruno, exact!
    Anglia are bacalaureat pe 3 nivele de complexitate, Olanda pe 9 nivele. Evident, fiecare nivel fiind urmat de optiuni specifice de parcurs profesional. Elvetia are o intreaga filiera vocationala nu doar in liceu, ci PARALELA in totalitate cu filiera vocationala: concret, dupa liceu si bac, urmeaza obligatoriu un an de internship/ucenicie in domeniul ales de candidat, dupa care acesta trebuie sa aleaga daca isi face mai departe studiile pe filiera academica (devenind profesor, cercetator etc.) sau vocationala, pt a lucra in industrie, productie. Diferenta majora intre ei si noi este ca nu se ridica in slavi academicul, iar muncitorul trebuie sa fie mai prost (ca anti-reactie la proletarismul din comunism), nu! De ce sa nu ai si in industrie muncitori cu IQ 150? Acolo nu trebuie creativitate, rezolvare de probleme, luarea unor decizii capitale? Departajarea optiunilor de cariera in RO pe acest criteriu (cei cu peste 6 la bac merg la universitate, cei sub 6, nu) este profund gresit! Este vorba de acelasi elitism pagubos, prin care iti alegi cariera in functie de nota, nota care nu are absolut nimic de-a face cu abilitatile reale si complexe ale unui om si cu capacitatea lui de a le utiliza intr-un domeniu potrivit pentru el si util societatii.
    Din experienta mea, promovarea examenelor nationale in RO nu.este imvatare, ci dresaj: repeti cu copilul niste algoritmi de rezolvare specifici pana cand e in stare sa-i aplice el insusi la tipul de subiect respectiv, in examen.
    Asta-i tot! Cu riscul sa scandalizez pe toata lumea, copiii din RO nu invata nimic pregatindu-se pentru evaluarea de clasa a opta sau pt bac, in afara de acesti algoritmi, pe care nu-i vor mai folosi niciodata, nici in viata de zi cu zi, nici in viitoarea cariera. Singura motivatie si castig unui copil care invata este: trebuie sa iau nota X, ca sa intru la liceul/facultatea Y. Punct.
    De ce spun ca NU imvata? Pentru ca, din punct de vedere biologic, invatarea este exclusiv experientiala: creierul invata doar atunci cand, trecand printr-o experienta de viata, o percepe ca utila/placuta, iar sistemul de recompensa o memoreaza pentru a o putea repeta in viitor sau neplacuta/amenintatoare, iar creierul o memoreaza pentru a o evita.
    Cu alte cuvinte, asa cum s-a spus incepand cu Einstein si pana la cercetatorii contemporani, invatarea s-a produs doar atunci cand in creier s-au format noi centri nervosi de asociere neuronala pentru o anumita activitate practica. Memorarea este doar o functie cognitiva, nu invatare! Drept dovada, orice algoritm de rezolvare a problemelor de genetica la bac, memorat mecanic, prin repetitie (precum cainele lui Pavlov), este doar un reflex conditionat temporar care dispare la scurt timp dupa disparitia stimulului care l-a motivat (examenul), fiindca memoria nu il selecteaza ca esential pentru supravietuire, deci algoritmul nu este trecut din memoria de scurta durata in cea definitiva.
    Ce difera intr-o abordare a unui examen in sistem Cambridge, de exemplu, fata de cel romanesc? Un fenomen ramane in memorie de la sine, DUPA intelegerea lui, nu prin repetarea unui algoritm de rezolvare, ci prin punerea elevului in diferite situatii de lucru, din care invata singur, nu despre CE fenomen e vorba, ci CUM sa gaseasca singur propriul mod de a raspunde acelei probleme.
    Mai concret, o sa dau cateva exemple:
    1. In sistem romanesc, elevi de 10 la matematica nu stiu sa rezolve problema „Daca am o gradina cu lungimea X si latimea Y, de cati metri de sarma am nevoie ca sa fac un gard care sa inconjure gradina de 3 ori?”. Un elev de 10 stie sa rezolve doar daca ii spui explicit in enunt: aplicati formula perimetrului… in timp ce un elev de 7 care nu stie formula, se apuca sa deseneze gardul de sarma, sa masoare cu rigla de 3 ori si sa adune valorile… ajungand la rezultatul corect experiential FARA sa fi tocit formula perimetrului. In Cambridge, abia dupa ce toti elevii au facut asta, sunt invitati, ca next challenge, sa faca mai multe incercari practice pentru A DEDUCE o formula general valabila pentru rezolvarea unei astfel de probleme in viitor. Cu alte cuvinte, nu se memoreaza o formula, ci se creeaza o competenta, care nu se mai uita niciodata!
    2. Ca fosta eleva de 10, am invatat abia la 47 de ani (de la un coleg) ca numarul pi se poate calcula practic foarte simplu: iei orice cerc (un pahar, de exemplu), o sfoara si o rigla. Masori cu sfoara circumferinta si diametrul, apoi sfoara cu rigla, si… calculezi pi. Apoi faci acelasi lucru cu alte cercuri: o lustra, o farfurie, imaginea lunii de pe cer intr-o fotografie… toate dau aceeasi valoare, o constanta. Dupa acest exercitiu, copilul iti va spune singur definitia, si anume ca pi este o constanta care masoara raportul dintre… , punct in care ii poti arata cum se pune asta in formula de calcul al lui pi.
    3. Ca tot s-a discutat rotunjirea si intelegerea fizicii aici… e-adevarat, capacitatea de abstractizare se formeaza la copil abia incepand cu varsta de 14 ani, in medie.
    Asta nu inseamna ca nu poti invata mate sau fizica de la 7 ani (in Cambridge, stiintele incep in clasa I), dar fara formule, doar cu experimente, filmuleze si desene.
    Despre rotunjire, eu ma gandesc asa. Ii spui copilului sa-si imagineze ca 10 colegi de clasa merg la pizza, de exemplu, si desenezi 10 pizza. In acest caz cate pizza mananca fiecare copil? Cate una INTREAGA, evident. Dar daca un copil nu mai vine? Ce facem cu a zecea pizza? In cate parti o impartim la ceilalti 9 copii (si lasi copilul sa deseneze… si sa greseasca de mai multe ori, pana se prinde ca pentru a obtine felii egale, trebuie sa imparta pizza mai intai in jumatate, apoi fiecare jumatate in jumatate s.a.m.d., pana obtine cel putin 9 felii egale. Mai intai o sa „greseasca” obtinand un numar par, dar… nu-i nimic, desenam din nou,de 100 de ori, daca trebuie. Apoi, cand ai feliile, ii pui altfel problema: cate felii facun o pizza intreaga? A cata parte dintr-un intreg e o felie (pus sub forma de fractie)? Apoi faci impartirea fractiei si… obtii zecimala.
    Evident, asta presupune mult mai multe ore in programa si imaginatie din partea profesorului… insa castigul copilului nu e doar ca a inteles cum se obtine o zecimala si cum se rotunjeste la intreg (aproape o pizza sau aproape doua pizza – exercitiul se poate face si cu bani, monede pt zecimale si bancnote de 1 leu, ca intreg), ci se formeaza multe alte competente pe langa: spiritul de investigatie, gandire critica, rezolvare deprobleme etc. Ba chiar se formeaza si competente afectiv-sociale, daca se dezbate si se argumenteaza in clasa DE CE trebuie sa taiem pizza ramasa in feliiegale si CUM facem asta, astfel incat toti copiii sa fie fericiti?!
    De fapt, aici e diferenta de care vorbeam intre instructie si educatie. Cum bine spunea cineva pe-aici, instructia se adreseaza cognitivului, memoriei, logicii. Educatia se adreseaza afectivului, prin instructie, ca mijloc, si nu optional, secundar instructiei cognitive. Sa stii sau sa nu stii pe de rost numarul pi in viata e o chestiune de ego, de orgoliu personal, inutil supravietuirii. Sa stii insa ca TU ai redescoperit formula lui pi, precum marii invatati din istoria omenirii, creeaza la copil sentimentul propriei valori, increderea in sine, evitarea indiferentei, stimularea curiozitatii si mai ales curajul de a nu spune niciodata in viata „nu stiu, nu ma priveste…”, ci „hmm… ia sa vedem daca… oare se rezolva problema?” Acesta e, parerea mea, scopul educatiei, prea des confundata la noi cu simpla imstructie abstracta.

    • @Cornelia – in industrie nu trebuie munctori cu IQ de 150, trebuie oameni care sa faca ce li se spune. Este insuportabil pentru cineva cu IQ de 150 sa aiba un sef cu IQ de 100, ajunge efectiv la sinucidere, daca nu poate pleca (de ex. in armata). Creativitatea e de foarte multe ori un blestem.

  30. Un mod foarte interesant de a invata stiintele experiential la varste mici este folosindu-ne de tendinta copiilor de a intreba la nesfarsit „De ce?”. Asta pentru ca „creierul reptilian”, adica hipotalamusul cu centrii nervosi ai emotiilor vrea insinctiv sa invete, inca inainte ca mecanismele cognitive superioare sau sinapsele neuronale din emisferele cerebrale sa fie maturate. De-asta invatarea trebuie stimlata de jos in sus (cu emotii pozitive legate de invatare) si nu inhibata de sus in jos (memorarea de structuri abstracte, fara a intelege „de ce trebuie sa invat asta?” – e.g. Ca tu sa dai prietenilor tai solutia cea mai buna de impartire a feliilor de pizza, cand iesiti impreuna.
    Exista doua tehnici, pe care le-am probat frecvent cu elevii mei:
    1. Cei 5 „De ce?”
    2. Intrebarile quintiliene (numite asa fiindca au fost formulate pentru prima data de Quintus): ce, de ce, cum, unde, cand.
    Exemplu:
    Se da urmatorul filmulet (este in engleza, fiindca din pacate, in limba romana exista extrem de putine resurse educationale online)… dar nu e o problema pentru copii, o imagine e cat osuta de cuvinte sau, mai nou, o lectie multimedia e cat o suta de explicatii ale profesorului):
    https://youtu.be/MpzaCCbX-z4
    Dupa ce il vizionam, elevii stabilesc intrebarile quintiliene in echipe, apoi le selectam impreuna, de comun acord (le si votam, daca nu ne iese amiabil) pe cele mai pertinente:
    CE se intampla cu pendulul lui Galileo?
    DE CE perioada este mereu aceeasi?
    CUM a masurat Galileo timpul cu ajutorul pendulului?
    CAND se opreste pendulul? Oare de ce? UNDE ar putea merge pendulul la infinit? etc.
    Raspunsurile sunt de tip brainstorming, adica le colectam, le evaluam si selectam raspunsurile care par a fi cele mai apropiate de realitate. Aici intervine evaluarea colectiva, un principiu psihopedagogic care nu da gres niciodata: media aritmetica a evaluarilor colective (cu excluderea extremelor) este intotdeauna mai corecta decat orice evaluare individuala obiectiva, inclusiv decat evaluarea profesorului.
    Obiectivul, pana aici, este sa ne dam seama ca:
    – impingand pendulul, ii imprimam o forta cinetica care se opune gravitatiei;
    – pendulul ar merge el la nesfarsit, din INERTIE, dar nu merge, fiindca exista gravitatia;
    Ok. Partea a doua. Cei 5 De ce?
    1. De ce se misca pendulul?
    Datorita fortei cinetice si a inertiei (am invatat deja doua notiuni de fizica).
    2. Atunci de ce se opreste?
    (Gravitatia – a treia notiune).
    3. Cea mai importanta intrebare: De ce perioada de timp dintre doua oscilatii este mereu aceeasi? Ce o mentine la fel,astfel incat sa poti masura timpul cu ea? Aici facem experimentul lui Galileo noi insine: construim un pendul si cronometram perioada de oscilatie cu: lungimi diferite, greutati diferite si unghiuri de amplitudine diferite. Rezulta ca doar lungimea pendulului modifica perioada oscilatiei. Asa ca urmeaza al patrulea De ce?. Pentru ca, cu cat sfoara pendulului este mai lunga, cu atat se freaca mai puternic de pivot: am descoperit a patra notiune fizica: forta de frecare, care insa e contracarata de energia cinetica imprimata permanent pendulului de catre noi.
    Si ultimul de ce: Toate conditiile par sa asigure functionarea pendulului ca un perpetuum mobile… si totusi el se opreste la un moment dat. De ce? Ce forta mai exista? Rezistenta aerului.
    Revenim la intrebarile initiale: Unde nu exista aer? In Cosmos. Da, acolo ar putea exista un perpetuum mobile. Si chiar exista: o pțaneta care graviteaza la infinit in jurul stelei sale nu este altceva decat un imens pendul, prins, in loc de sfoara, de campul gravitational al acelei stele.
    Si de-aici la deducerea formulei lui Galileo nu mai e decat un ultim pas: sa pui deasupra liniei de fractie fortele care incurajeaza miscarea, iar dedesubt, pe cele care se opun.
    Asa se pot invata 5 notiuni de fizica si o formula chiar si la 7 ani… dar in cateva ore bune de clasa, daca nu saptamani. Nu scriind formulele si definitiile pe tabla in 10 minute si-atat.
    Concluzia? Sunt doar niste formule si definitii ceea ce-am invatat asa? Sau niste competente pentru viata? Formulele probabil ca le vom uita, daca nu le mai folosim ulterior. Insa cum se pun intrebarile intr-un proiect personal, cum se lucreaza in echipa, cum se evalueaza pertinent informatia, ca si satisfactia de a descoperi singur formula lui Galileo Galilei nu se uita niciodata!
    In Romania se face instructie. De calitate, ok, mai performanta, academic si cognitiv decat in alte tari, buna pentru olimpici si poate un 10% dintre copii. Educatie, insa, pentru ceilalti 90%, aproape zero. Instructie de specialitate ar trebui sa se faca, cel mai devreme, in liceu. Pana atunci, orice copil, de 10, de 7 sau chiar corigent, ar trebui sa aiba o sansa adaptata lui la EDUCATIE.
    In definitiv, cu totii platim toata viata Statului Roman contributii sociale pentru invatamant, toti copiii nostri au dreptul la educatie si societatea romsneasca are nevoie de TOTI. Nu doar de olimpici, ci mai ales de o clasa medie functionala: elevii asa-zisi de 7.

  31. P.S. La exemplul cu pendulul lui Galileo, am uitat sa scriu ce era mai important:
    – Bun, am vazut ca Galileo a descoperit deja asta, cu mii de ani in urma… De ce trebuie sa invat si eu asta?
    – Ca atunci cand iesi pe strada sau mergi la bunici sau intr-o tabara, sa le-arati celorlati copii cum stii tu sa masoritimpul fara ceas, doar cu un pendul cobstruit de tine. :-)

  32. Un exemplu:
    Competenta de format:
    „To use an eye of a Scientist in drawing”.
    La clasa? A 4-a!
    Lectia? Cam asa:
    https://youtu.be/hqh1MRWZjms
    Competenta de mai sus tine, de fapt, de instructie. Care este insa competenta care tine de educatie, si care este de fapt scopul instructiei?
    „How to help others to learn by offering the right feedback.”
    Intrebare retorica:
    Ce le este mai util copiilor in viata, instructia sau educatia?

  33. @”Increderea in sine si inteligenta emotionala nu se poate invata.”
    Dimpotriva, spre deosebire de IQ, care depinde de interactiunea genetica-mediu, deci se dezvolta prin invatare (reflexe conditionate) cu capacitatea de a simti emotii si cu instinctul de a avea incredere in sine ne nastem sine qua non! Fiindca tin de „creierul reptilian” (hipotalamus), acestea sunt reflexe innascute, mostenite din evolutie, involuntare si esentiale supravietuirii, intr-o masura mult mai mare decat IQ-ul.
    Spre exemplificare, de la varsta de 1an, cand copilul incepe sa se recunoasca intr-o oglinda, deci sa aiba acea constiinta de sine prezenta doar la primatele antropoide, el are deja increderea in sine si inteligenta emotionala innascute pentru a supravietui. Cum asa? Pai… ati vazut vreodata vreun bebelus complexat de modul cum arata sau revendicandu-si mai putin nevoile prin plans, fiindca ar merita mai putin decat altii sa fie hranit?
    Cand intr-o incapere doi adulti se cearta, cand e cutremur, cand e razboi… copiii mici incep sa planga… Chiar daca nu inteleg sensul cuvintelor sau semnificatia dezastrului exista un instinct de aparare innascut pentru un potential pericol… si aceasta inseamna ca exista si „senzorul” necesar care sa actioneze ca receptor al unor astfel de emotii negative. Asemenea, cand un strain zambeste unui copil pe strada, acesta ii intoarce zambetul.
    Nu e nimic ezoteric in inteligenta emotionala… este innascuta si consta doar in a invata sa recunoasti, sa denumesti si sa explici 3 pana pana la 8 emotii simple… iar daca nu ne-am naste cu stima de sine, nu am face efortul sa supravietuim.
    Ca sa adaugam aici si inteligenta sociala, omul este o specie gregara… Ati vazut vreodata copii care sa nu se joace impreuna „a priori” pentru ca celalalt este altfel (la culoare, varsta, religie, vorbeste alta limba)? Doar daca au fost invatati astfel de parinti! 
    Fiindca doar asa se intampla tragedia, mai tarziu, prin… educatie:
    – Copiii isi pierd increderea in ei cand sunt comparati cu alti copii sau cu standarde parentale proprii parintilor, si nu lor. Ii facem constienti astfel ca nu sunt destul de buni asa cum sunt si ca ar trebui sa fie ceea ce vor altii de la ei pentru a fi iubiti. Lipsa de iubire = frica de abandon = moarte… fiindca orice copil isi da seama ca are nevoie de adulti pentru a supravietui;
    – „Nu e frumos sa plangi, esti copil mare deja.” „N-ai voie sa-mi raspunzi!” „Nu, pentru ca asa spun eu!” – asa ne spun parintii ca nu-i intereseaza emotiile noastre. Ca ele nu merita exprimate, numite si discutate. Mai mult, ca sunt o rusine si trebuie reprimate. Asa „uitam” de inteligenta noastra emotionala innascuta si-apoi trebuie s-o reinvatam din carti… ca sa avem succes in viata. Si care se poate invata foarte usor… dar nu predand-o in scoli sau acasa, ci practicand-o, prin imitatie. A se citi cele 3 volume ale lui Daniel Goleman, pentru cine vrea sa invete cum.
    Evident, nu ne nastem toti la fel, iar unii sunt mai empatici decat altii. Insa, ca si IQ, EQ si SQ pot fi imbunatatite practic si cuantificate prin teste de progres.

  34. Mi-a placut unul dintre comentariile de-aici: la Harvard sau la MIT toti candidatii sunt alesi cu un IQ peste 150. Criteriul de electie devine astfel EQ si SQ. Concret:
    – cum iti gestionezi emotiile cand te prezinti;
    – cum faci din prezentarea ta un dialog si nu un monolog;
    – cum te adresezi unui public tinta pe limba lui, folosind „buzzwords” specifice domeniului;
    – cum iti faci un CV care sa poata fi citit in 5 secunde pe diagonala (si pastrat pentru lista scurta);
    – cum scrii o scrisoare de intentie cu mai putin de „eu” si mai multi de „dumneavoastra”.
    – cum iti faci relatii si prieteni acolo etc.
    Toate acestea tin de exersarea EQ si SQ, competente pe care educatia din Romania nu numai ca nu le formeaza, ci noi, romanii, le consideram slabiciuni demne de dispret si marketing ieftin, de cele mai multe ori. Insa toate aceste competente se vor dovedi foarte folos mai tarziu, in viata oricui, incepand de laa sti cum sa negociezi compromisurile democratic in viata de familie, ca sa practici democratia si-n societate. Sau cum sa faci dintr-o idee un proiect de succes, ca Steve Jobs. Sau cum sa fii nu doar un profesionist de 10, ci si un medic care stie sa vorbeasca cu omul, un profesor empatic, chiar o mama casnica in stare sa faca din „meseria” ei o arta si o misiune. Oamenii care si-au educat EQ si SQ nu reusesc mai bine fiindca sunt mai buni decat ceilalti la modul absolut, ci fiindca, in comparatie cu ceilalt, sunt mai bine integrati in grup si mai multumiti de ei insisi. Sunt, daca vreti, opusul unui om cu autism sau cu sindrom Asperger, care poate fi concura cu un geniu sau chiar cu un robot in indeplinirea anumitor sarcini strict cognitive, dar niciodata cu o persoana afectiv sanatoasa.
    As spune deci ca educatia romaneasca sufera nu doar de analfabetism functional („Eu cand citesc cu voce tare,nu inteleg ce citesc, fiindca ma concentrez pe citit! – imi spunea un elev de gimnaziu), ci si de autism functional. Iar cele doua sunt mult mai inrudite decat am crede… ce ai facut/invatat/simtit constient si autentic in legatura cu o teorema, o materie sau un profesor in scoala ramane acolo pe vecie, fara safi fost nevoie de vreo mnemotehnica… cred ca avem cu totii astfel de amintiri, nu-i asa? Desigur, abia apoi urmeaza fixarea, exersarea, memorarea… nu inainte.

  35. „A fost odată ca niciodată, a fost începutul sec. XIX. Începutul acestui secol, anii 1900, a adus cu el începutul erei industriale. Înainte de începutul erei industriale, nu prea existau sisteme educaţionale bine puse la punct. Dar acum era nevoie de oameni calificaţi care să muncească, aşa că s-au făcut sisteme pentru educarea maselor, spre binele maselor, evident” – Ken Robinson.

    În al doilea rând avem o droaie de indivizi tobă de carte dar imaturi emoţional.

    Bine ai venit în Matrix :)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Doru Valentin Căstăian
Doru Valentin Căstăian
Profesor, publicist, traducator, doctor in filosofie (Universitatea de Vest Timisoara), realizator de scenarii pentru softuri educationale.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro