Home » Analize »Educatie »Opinie » Citesti:

Esecul bunelor intentii. Concursurile pentru posturile de directori

Mihai Maci noiembrie 21, 2016 Analize, Educatie, Opinie
35 comentarii 7,236 Vizualizari

Am fost (şi am rămas) unul dintre susţinătorii iniţiativei d-l Ministru al Educaţiei Mircea Dumitru de a stabiliza pe post, prin concurs, directorii unităţilor de învăţământ preuniversitar. Motivul e simplu: atâta timp cât directorii sunt perpetuaţi prin numiri şi renumiri, ei sunt la mâna celui care îi confirmă. În speţă a celui care ocupă (aşa cum s-a văzut) pasager fotoliul ministerial şi, chiar mai mult decât a unui om, a unui întreg aparat birocratic (concretizat pe teren de Inspectorate) care depinde – prin fire văzute şi nevăzute – de partidul care numeşte ministrul. Nu e nici un secret: directorii de şcoli sunt mai înainte de toate oameni şi apoi, ca români, se simt şi ei săraci. Ca în orice domeniu, numirea într-o funcţie antrenează “schimbarea statutului social” şi, odată cu acesta, a “bazei lui materiale”. Astfel, cei tineri încep să se gândească la mutarea de la bloc la casă, iar cei vârstnici – care ştiu prea bine cum se fac calculele – sunt foarte interesaţi de “continuitatea salarială” până la pensie. Astea toate vor să spună că un om, ajuns în funcţia de director, are de apărat şi nişte lucruri ceva mai concrete decât “obiectivele strategice”şi “perspectivele de reformă ale educaţiei” în România. Oamenii îşi fac planuri, îşi iau credite, îşi trimit copiii la studii (acolo unde bănuiţi) şi lucrurile acestea îi leagă de un venit previzionat a fi constant şi, implicit, îi fac foarte vulnerabili la presiunile Inspectoratelor, ale Ministerului, ale Agenţiilor şi ale Comisiilor lui. “Doctrina Andronescu” (preluată de toţi descendenţii Doamnei “garantată Vanghelie”) juca abil tocmai cu această frică de pierdere a poziţiei, căci – într-o societate apatică precum cea românească – toate mediile în care lumea se adună (precum şcoala, universităţile, Biserica, instituţiile de Stat, ce-a mai rămas din cele militarizate) sunt canale foarte eficiente de transmitere a mesajelor de mobilizare electorală. Sigur că nici un partid nu va recunoaşte că foloseşte aceşti vectori, dar miza lor e foarte mare pentru toate formaţiunile politice. Lăsându-i pe directori în incertitudine şi dându-le de înţeles că, dacă sunt “cooperanţi”, îşi pot prelungi mandatul (ceea ce, adesea, înseamnă că îşi pot plăti creditul) d-na Andronescu îşi asigura fidelitatea “organismelor din teritoriu”, căci cea a celor centrale (în speţă a administraţiei Ministerului) era dintru început favorabilă unei politici contruită pe “strategii” şi “raportări”, fără nici o coliziune cu realitatea efectivă. Să judecăm strâmb o clipă: poate că, în ultimă instanţă, o asemenea dependenţă politică nu e neapărat rea, căci orice director ştie (mai ales după legarea şcolilor de primării) în ce măsură “înţelegerea” politicului (pe fondul unor bugete întotdeauna insuficiente) e necesară supravieţuirii instituţiei pe care o conduce. Numai că, după cum ne-a arătat-o experienţa, ideea “doctrinei Andronescu” nu era aceea de a face din directori reprezentanţi ai şcolilor pe lângă autorităţile publice, ci aceea de a-i condiţiona prin nişte privilegii (care puteau fi oricând retrase) să ţină sub control situaţia, din ce în ce mai tristă, a şcolilor. Asta revenea la trucarea datelor statistice prin “raportarea” de “performanţe” şi coborârea ştachetei în predare şi evaluare, precum şi prin controlul profesorilor (prin gradaţii salariale, aranjări de norme, “sarcini” birocratice şi posibilităţi de meditaţii) pentru ca aceştia să nu aibă timp să se gândească la situaţia lor – de ultim nivel al salarizării – şi să nu se revolte (în guvernările de stânga). Dimpotrivă, trebuia să li se explice, “de la om la om”, că dreapta e întotdeauna cea care face reforme anapoda şi stânga cea care “dă” – un improbabil 5 % la un salariu de mizerie, dar dă. Altfel spus, directorul era tratat ca un vechil: avea nişte “drepturi” în plus, dar în contul acestora trebuia să-i menţină în sărăcie şi obedienţă pe cei de sub el. Concursul gândit de d-l Mircea Dumitru, chiar dacă nu rezolva problema dependenţei politice a instituţiilor de învăţământ (căci o asemenea problemă, sedimentată de decenii, cere mai multe măsuri, bine orchestrate şi susţinute – fapt ce depăşea mandatul actualului ministru), arăta totuşi că ceva se poate face: stabilizându-i pe directori pe posturi, aceştia obţineau o (relativă) independenţă faţă de Minister şi de instrumentele lui din teritoriu. De aici tot circul ce a rezultat când d-l Mircea Dumitru a anunţat că nu dă înapoi. Dacă vă amintiţi, d-na Andronescu (şi d-nii Liviu Pop, Sorin Câmpeanu, dimpreună cu clasicii “sindicalişti din Educaţie”) vocifera(u) că e inacceptabil să se facă asemenea concursuri (cu schimbări pe funcţie) în timpul anului şcolar. Ca şi când curriculumul, programele şi manualele nu s-ar fi schimbat niciodată în ultimele decenii pe parcursul anului şcolar! Ca şi cum copiii ce se află acum pe-a III-a (sau a IV-a?) – dimpreună cu învăţătorii lor – ar fi beneficiat de manuale de primară în ultimii ani! Sau ca şi cum elevi, părinţi şi profesori ar cunoaşte – măcar cu trei luni înainte – “metodologia examenelor naţionale”, a Bacalaureatului, a Licenţelor, a doctoratului ori a concursurilor pe posturi! Ce mai contează toate acestea, când ochişorii înlăcrimaţi ai micuţilor sunt aţintiţi pe schimbarea de directori?!

D-l Mircea Dumitru a persistat şi a semnat: concursurile pentru posturile de directori au avut loc în termenul stabilit. Numai că şi cu termenul acesta e o problemă: îl putem respecta, dar deciziile ferme, dublate de timpul scurt, induc şi ele o distorsiune a realului. Finalmente, d-l Dumitru a avut concursul pe care şi l-a dorit, însă – atât cât pot eu să-mi dau seama – schimbarea pe care o propagă acest concurs în sistem va fi minimă. Ca unul care am participat în comisii la concursul pentru ocuparea posturilor de directori îmi permit să cred că această bună intenţie a sfârşit destul de trist. Despre ce e vorba?

S-a dorit mai întâi ca acest concurs să debuteze cu o probă (eliminatorie) aflată undeva la intersecţia între un test psihologic de atenţie, unul de gândire critică, unul de cunoştinţe generale (în management educaţional) şi unul de capacitate de a formula clar experienţa didactico-managerială. Un asemenea tip de testare “transversală” îşi are, neîndoielnic, raţiunea lui: să vedem cine sunt oamenii care gândesc şi cum gândesc cei ce pretind “funcţii de conducere”. Noi ne-am obişnuit ca la acest nivel să avem persoane adesea anecdotice, care asigură funcţionarea (aşa cum e ea) a instituţiei pe care o conduc pe baza unor “cunoştinţe” (relaţii) personale: un telefon dat “unde trebuie” şi “când trebuie” mai palează ceva din nevoile respectivei unităţi. Or, dacă vrem să ieşim din cercul vicios al “prieteniilor” interesate (cu reţelele de conexiuni ale “oamenilor de bine”), trebuie să vedem cum gândesc cei care aspiră la posturile decizie; apoi vom putea determina câtă atenţie, luciditate şi autonomie sunt în măsură să îşi asume. Repet, ideea era bună. Felul în care a fost pusă în practică a fost cât se poate de nepotrivit. Mai înainte de toate, ne-am trezit cu un tip de examinare pentru care lumea nu era pregătită. Regula unui examen serios e aceea de a preciza clar şi din timp, care sunt cerinţele. Tocmai setul de cerinţe, limpede formulate, dimpreună cu timpul şi bibliografia necesară interiorizării lor reprezintă unificatorul celor ce se prezintă la examen. Dacă nu pornim de la aceasta regulă a aducerii la un numitor comun, atunci selecţia însăşi e viciată de faptul că unii – indiferent de atitudinea examinatorilor – vor avea anumite avantaje faţă de alţii. În testul grilă s-a încercat eliminarea avantajului pe care l-ar putea avea directorii în exerciţiu asupra celor aflaţi la prima candidatură, dar s-au produs dezechilibre în alte direcţii. De pildă a creat rumoare (la început) şi ironii (mai apoi) o întrebare din test: “Măgarul întotdeauna are…? A) grajd  B) potcoave  C) harnaşament  D) copite  E) coamă” Dincolo de formulare (legată – in acest caz – de poziţionarea verbului), adesea problematică la exmenele noastre, e aici ceva ce merită a fi sesizat: o asemenea întrebare îi avantajează din start pe cei care au cunoştinţe de logică, în speţă ştiu că regulile definirii reţin la genul proxim trăsăturile esenţiale ale lucrului definit. Numai că mulţi dintre candidaţi – cei care şi-au făcut liceul în anii ’80 – n-au făcut logică în şcoală şi încă mai mulţi n-au (mai) făcut-o nici în facultate. Logica e ea însăşi o ştiinţă (cea care are ca obiect regulile gândirii corecte) şi nu ceva care ar putea fi dedus intuitiv într-un context sau altul. În cazul citat de mine, cu o oarecare atenţie s-ar putea observa că primele trei răspunsuri sunt facultative, iar dintre ultimele copitele sunt mai definitorii decât coada. Însă şi aici e o problemă: cineva care stă să se gândească – sub presiunea examenului – pierde timp, în vreme ce cineva care are cunoştinţe de logică poate trece cu uşurinţă peste o asemena întrebare pentru a se focaliza pe cele mai dificile. O spun cu toată sinceritatea: personal găsesc că o asemenea formă de examinare e utilă (şi nu doar pentru directori, ci în toate domeniile), numai că ea s-ar cuveni să fie anticipată de însuşirea regulilor de bază ale acestui tip de gândire. În lumea anglo-saxonă gândirea critică, argumentarea şi dezbaterea sunt practici (nu materii!) care se exersează mereu, pe tot parcursul studiilor. La noi se fac, cu statut de excepţii (mai curând tolerate) şi, vai!, cel mai adesea numai teoretic, doar la anumite specializări universitare. E cam dificil – şi nu nepărat cu rezultate bune – să vrem să le universalizăm dintr-o dată. Şi direct într-un examen! Încă ceva, n-am văzut nicăieri nici o corelare a rezultatelor – bune – slabe – la această testare cu pletora de acte referitoare la “studiile şi diplomele postuniversitare” cerute la interviu. Ar fi fost o bună ocazie să medităm la rostul unei bune părţi din aceste “masterate” şi “traininguri”. Mai e o problemă care mi-a atras atenţia la această primă formă de examinare: în a doua parte a testului erau mai multe întrebări relative la cunoştinţele de management educaţional ale a candidaţilor la postul de directori. Unele se pretau unui răspuns intuitiv şi probabil directorii în exerciţiu (sau cei ce – chiar – făcuseră masterate de management aplicat) se vor fi descurcat mai uşor aici. Altele, în schimb, aveau un aer (cam) ciudat. De pildă: “Un lider axat preponderent pe calitatea şi impactul predării în şcoală este considerat un lider:  A) Transformaţional  B) Instrucţional  C) Inspiraţional”. Să fim serioşi: “lider istrucţional” în ce limbă e?! Sintagma asta nu e nimic altceva decât un decalc, o transliterare în limba română a ceva ce vine – probabil – din engleză. Numai că nu doar cuvintele ne vin din engleză, ci şi gândirea ce le subîntinde. Iar anglo-saxonii, aşa cum îi ştim, sunt oameni practici; oameni care folosesc cuvintele în mod adecvat, pentru a numi realitatea de care se lovesc. Preluându-le, fără nici o mediere, vocabularul noi facem proba unei defazări patetice: nu doar că nu suntem în stare să numim realitatea lumii noastre, ci ne şi interzicem numirea acesteia, creând o realitate secundă, de vorbe goale, care se vor rostogoli şi vor strivi ceea ce ni se dă în experienţa efectivă. La distanţa ce există între şcolile “de elită” şi cele “de cartier” sau între cele de oraş şi cele din rural, n-ar fi fost mai firesc să întrebăm: cum se numeşte profesorul care îşi face treaba, împotriva oricărei speranţe, într-o şcoală săracă? O să-mi spuneţi că n-avem un cuvânt pentru a-l numi. Dar tocmai asta e problema “managementului educaţional” din România zilei de azi! Puteam încerca, la acest concurs, măcar să vedem cum l-ar putea fi defini (dacă tot le testăm gândirea) candidaţii la postul de director. Nu e rău să-i citim pe americani, canadieni şi australieni pentru a înţelege care sunt problemele lumii lor la nivelul educaţiei, dar nici nu e bine să-i copiem unu la unu (căci, totuşi, criticăm plagiatele!) căutând să înghesuim realitatea noastră în cutiuţele vocabularului lor. Să fiu iertat, dar eu unul le-aş fi dat ca bibliografie aspiranţilor la posturile de directori cărţile despre educaţie ale lui Ştefan Bârsănescu ori cele ale lui Dimitrie Todoran. Nu din naţionalism, ci pentru a vedea că cineva chiar a luat în serios problemele lumii noastre. Şi pentru frumuseţea unei limbi pe care o uităm, tot papagalicind decalcuri.

Însă dacă aici lucrurile arată remediabil, a doua probă – “interviul” – mi s-a părut a fi dovada concretă a imposibilităţii oricărei schimbări reale a ceea ce e înţepenit şi disfuncţional în învăţământul românesc. Despre ce e vorba? “Interviul” avea două părţi: una de examinare a dosarului candidatului, cealaltă de prezentare a proiectului managerial. Prima a constat în prezentarea, una câte una, proiectate de pe calculator pe perete, a diplomelor candidaţilor. Diplome, cât mai multe diplome! Cine îşi închipuie că universităţile, cu masteratele şi şcolile lor doctorale, funcţionează în gol, se înşeală amarnic. Ele produc exact ceea ce piaţa cere: diplome. Foi de hârtie (adesea nici măcar de carton) pe care scrie ce vrea clientul. Iar clientul vrea cât mai multe asemenea foi, pe care – în fapt – nu contează ce scrie. Contează doar să le aibă şi să fie multe. Era o lungă listă de diplome care “să ateste” doctorate, masterate (mai ales în “managementul educaţiei”), “cursuri de formare”, traininguri (mai ales în străinătate) şi orice putea omul dovedi: că a fost director, şef de catedră, membru în comisia de examen; orice. Un bun director trebuie să aibă – ca primă condiţie – doctoratul? Atunci una din două: dacă acum nu i-am numit pe toţi doctorii (în “siguranţă naţională” şi altele) directori, atunci, în mod cert, peste patru ani toţi candidaţii vor avea doctoratul. Durează doar trei şi e plină ţara de “şcoli doctorale”! Dacă acestea sunt criteriile, atunci mă tem că d-l Gabriel Oprea are mai multe drepturi la un loc în Academie (aia mare, nu a lui) decât d-l Viorel Barbu. Pariez că d-l Oprea are mai multe diplome decât d-l Barbu. E relevant pentru un candidat la postul de director alo unei şcoli rurale dacă a făcut traininguri în străinătate? Poate fi un avantaj diploma de organizator a nu-ştiu-ce concurs (cu nume hilar) pe banii părinţilor? Trebuie să fie toţi directorii autori de cărţi cu ISBN? Parcă era vorba ca toate aceste “titluri” – care se cumpără în universităţi-bidon şi care au mercurialul publicat în presă – e preferabil să fie lăsate la o parte şi să ne concentrăm pe calitatea umană. Ce pot să văd eu din această calitate, când – într-o, vai!, cât de binecunoscută logică – sunt îngropat în hârtii? Şi ce pot să spun – ca membru al comisiei? Să-l întreb pe om ce-a scris în teză? Ce înseamnă “formarea” pe care o afişează? Cu ce drept l-aş întreba (căci, nu-i aşa, eu nu sunt “specialist” în domeniul lui)? Şi apoi, nu avem timp de aşa ceva; candidaţii sunt mulţi, diplomele fiecăruia cu zecile, toată lumea vrea să scăpe şi să plece acasă, aşa că numarăm şi confirmăm: pe asa o are, 0,25, pe aia nu, minus 0,25…  Nu ştiu cum e prin alte părţi, dar aşa ceva s-ar putea numi concurs doar în România. Să fiu iertat că revin la d-l Gabriel Oprea; în ciuda a ceea ce se spune, dânsul nu e nici un orgolios, nici un impostor. Ci, pur şi simplu, un om care a înţeles cum funcţionează lucrurile. Dacă diplome trebuie, ducem una pe zi. Dacă se caută opere în limbi străine, nu-i nimic, sute de publishing-uri scot cărţi pe bani (şi te caută ele, cu oferta pe internet). Ce se cere, aia dăm. Nu e aceasta logica pieţei, atât de celebrată de toată lumea? Vreţi hârtii; veţi avea parte de munţi de hârtii. Dacă asta se cere, în câţiva ani tot sistemul de educaţie va produce – la coste astronomice – diplome pentru orice. Şi, probabil, ca într-o spirală a absurdului (şi a inflaţiei), cu cât vor fi mai multe, cu atât se vor cere încă mai multe. După calculul meu, anul acesta erau în jur de 20. Sunt gata să pariez că peste patru ani vor depăşi suta. Cei ce vor un salariu de director ştiu de pe acum ce au de făcut! N-ar fi fost mai normal să-i cerem omului o singură diplomă – cea de absolvire a studiilor superioare – şi să ne concentrăm pe felul în care el e capabil să prezinte problemele şcolii lui şi modalităţile în care unele din aceste probleme pot fi rezolvate? Nu asta era miza examenului? Aşa, am numărat diplome – ceea ce, în treacăt fie spus, putea face orice secretară. N-am (mai) avut timp (şi, onest vorbind, nici disponibilitate) să ne întrebăm ce e în spatele acestor diplome. De fapt, la noi în ţară nimeni nu (se) întreabă aşa ceva. Toate diplomele sunt bune. Dacă nu azi, mâine. Căci cine poate spune ce va (mai) fi mâine? Şi ce – alte – diplome se vor (mai) cere.

A doua secţiune a probei orale, ceea ce ar fi trebuit să fie “interviul” propriu-zis, a constat în prezentarea “programului managerial”. Să nu credeţi că omul era chemat a ne spune ce intenţionează să facă în locul pentru care candidează. Nu, el trebuia să parcurgă, într-o ordine precisă, nişte tropi stabiliţi de barem, după care noi îl notam. De pildă, ceva legat de încadrarea în contextul local (nu mai reţin exact formula de pe barem). Ce făceau oamenii aici? O scurtă prezentare a oraşului (sau comunei): suprafaţă, număr de persoane, potenţial turistic etc. – date pe care oricine le poate culege de pe Wikipedia. Urmau apoi analize SWOT şi PEST, cu inevitabila concluzie că suntem “un colectiv tânăr, dinamic şi bine pregătit”, dar avem probleme cu “asalarizarea deficitară” şi “instabilitatea legislativă”. Cred că lucrurile aceastea sunt valabile pentru orice instituţie – sau firmă – din România. Nu e nimic altceva decât un truism (şi încă unul foarte neutru), ambalat în limbajul preţios al unor “analize” cărora, în fapt, nimeni nu le înţelege rostul. Mereu se repetau (precum faimoasele serii de cuvinte: “în lumina lucrărilor Congresului/ indicaţiilor Tovarăşului”) nişte imperative generice – “educaţia pentru întreaga viaţă”, “trecerea la societatea cunoaşterii” – care era limpede că nu spun nimic, dar care, ca toate cele repetate într-un context oficial, au o funcţie ritualică: litania marchează coerenţa “sistemului”, făcându-i pe toţi să rostească – “ca o singură voce” – cuvântul magic ţinut a regenera lumea. La noi lucrurile acestea se învaţă încă din şcoala mică: totul – în frunte cu faimoasele “comentarii”, “eseuri”, sau cum s-or mai numi – merge în această direcţie a repetării unor şabloane şi stereotipuri. Tocmai de aceea, societatea noastră – repet, societatea mai înainte de orice – rezistă organic oricărei tentative de înoire. Noi vrem să repetăm, nu să inovăm. Idealul acestui fel de-a proceda e acela de-a imobiliza timpul, de-a obţine o eternitate cvasi-liturgică, în care aceleaşi persoane repetă mereu aceleaşi gesturi şi aceleaşi cuvinte. Repetiţia aceasta care crează, la toate nivelele, coerenţa de sistem e cea care induce liniştea şi securitatea unei populaţii care ştie că, atâta timp cât formulele stereotipe se rostogolesc deasupra, primejdia viitorului a fost abolită şi nu i se poate întâmpla nimic rău. Practic, noi nu vrem schimbarea (poate pentru că teologia ne-a învăţat că schimbarea nu e nimic altceva decât ruperea unei legături originare, poate pentru că istoria ne-a obişnuit cu faptul că shimbarea e mereu în mai rău); nouă ne ajunge recitarea discursului despre schimbare. Tocmai pentru că se schimbă foarte puţin, discursul acesta e etern actual în lumea noastră. Întreabarea e: cum putem să compatibilizăm acest tip de atitudine cu regula democratică a alegerilor periodice? Aici avem două variante: prima constă în a declara că democraţia e o “erezie” modernă, care trebuie abolită şi înlocuită cu o eternitate efectivă (creştină, dacică, boierească sau cum o mai fi ea). A doua vizează desubstanţializarea alegerilor; rolul lor nu mai e cel de-a schimba ceva, ci acela de a confirma – mai întâi un om, apoi o situaţie; astfel, suntem siguri că alegem întotdeauna binele.

Cam asta am văzut la a doua parte a părţii a doua. Aici omul îşi expunea “programul” lui. Numai că programul acesta era “în acord” – şi acordul acesta era mereu probat – cu programul local (de zvoltarea a oraşului sau a comunei), cu programul Inspectoratului, cu cel al Ministerului, cu Strategia Naţională şi – se putea fără? – cu “Orizontul european”. Altfel spus, ceea ce-şi propunea omul în cauză era să realizeze, la nivel de detaliu, ceea ce – deja – prevedeau toate aceste programe şi strategii. Asta înseamnă că el se vedea pe sine însuşi ca ultima autoritate – în ambele sensuri ale cuvântului (ultima în ierarhia de deasupra lui, dar cea mai mare pentru cei de sub de sub el) – însărcinată cu “aplicarea” unor “prevederi” gândite de alţii. Probabil că oamenii veniţi la concurs ştiau foarte bine că aceşti alţii ordonă şi cer executarea şi nu au nici timp şi nici interes pentru probleme concrete. Numai că, în acest caz, el e în situaţia de a credita (şi de-a aplica) programe făcute în altă parte, la “centru” (până la Bruxelles), care sunt anterioare şi mai importante decât orice realitate efectivă. Viitorului director nu i se cere – sau el nu percepe a i se cere – să rezolve problemele concrete ale comunităţii în care funcţionează, ci să “implementeze” nişte norme gândite de alţii şi ţinute a fi absolute. Cel ce face strategiile e cel ce decide cum va fi realitatea. Aceasta din urmă poate doar să se “conformeze” normelor ce-i sunt impuse. Ideea de bază era aceea a conformităţii. Or, obsesia conformităţii exclude problematizarea. Nici un moment, pe parcursul “interviurilor”, nu s-au ridicat probleme, nu s-a discutat de situaţia dramatică a unor şcoli, de inutilitatea (dacă nu absurdul) unor măsuri administrative, de constrângerile cărora le sunt supuse cadrele didactice. Nimic din toate acestea; dimpotrivă, o monotonie impecabilă a datelor conforme, a plrogrameloranurilor conforme şi a cuvintelor conforme. Recitând toţi aceşti tropi, viitorii directori îşi proclamau deschis apartenenţa la “sistem” şi loialitatea faţă de el. Fiecare dintre ei, ca director, va “executa” ce i se cere, va “aplica” normele impuse şi va exercita funcţia de control pe care i-o delegă “sistemul”. Va spune mereu “ce se spune” şi, mai ales, ce le place inspectorilor, “comisiilor” şi ARACIP-ului să audă. Le va furniza acestora orice hârtii cer, pentru că – asta e – dacă nu le dă, pierde şi şcoala, şi el. Eventual va încerca, “ca om” (cu câte “un telefon”, “o sponsorizare”, “fondul clasei”, nişte părinţi) să rezolve, aşa cum poate, ceea ce se poate rezolva, lăsând restul – la propriu – “în plata Domnului”. Şi, evident, în timpul mandatului se va muta de la bloc la casă. Cam asta a fost. Cu uşoare nuanţe de comic: de pildă candidatul la funcţia de director expunea un “program managerial” al şcolii, iar cei la funcţia de directori adjuncţi trebuiau să vină cu altele – originale! Aceştia n-aveau voie să fie “conformi” între ei, “conformitatea” trebuia să fie doar pe verticală, cu planurile şi strategiile de la care se revendicau. Sau faptul că toţi citeau programele (lor) de pe power-point. Eu credeam că minunăţia asta tehnică le foloseşte medicilor pentru a fişa planşe, matematematicienilor calcule şi economiştilor statistici pe la congresele internaţionale pentru a arăta ceea ce nu includ în prezentarea lor verbală. Acum am realizat că poate să le fie utilă şi emotivilor: dacă, sub presiunea momentului, pierd şirul gândurilor, au şansa de-a citi cu voce (cât mai) tare. Şi cum, pentru a vedea scrisul de pe perete (şi a mânui calculatorul) omul se muta în spatele nostru, uneori aveam impresia că asist la un film deopotrivă subtitrat şi dublat. Oricum, un film dintr-o epocă pe care speram a o fi părăsit.

Ce-a verificat, până la urmă, acest concurs? Calitatea omului ce vrea să conducă rosturile unei şcoli? Categoric, nu. Nu omul, cu capacităţile lui, a fost subiectul acestui examen. În tot ceea ce a ţinut de “interviu” lucrurile au avut un asemenea grad de genericitate, încât oamenii erau indiscernabili. “Programele” erau stereotipe, cu mici variaţii – “foştii” insistau pe “realizări”, oumini nuovi pe necesarele “schimbări” (exact ca într-o campanie electorală obişnuită). Să fi fost problemele efective ale şcolilor? Deloc. Acestea nu au apărut pe parcursul “prezentărilor”, decât sub eufemisme edulcorate; întrebaţi fiind, candidaţii ocoleau răspunsul (dat fiind că nu ştiau care ar putea fi – mai încolo – atitudinea Inspectoratelor – care organizau concursul – şi a autorităţilor locale – care participau la el). Şi atunci ce a rezultat din acest examen naţional? Evident, numirea directorilor pe posturi. Nu ştiu câţi dintre cei vechi s-au văzut reconfirmaţi în funcţie, dar am bănuiala că destul de mulţi – probabil peste jumătate – ceea ce face ca, în ciuda eforturilor d-lui Mircea Dumitru, “sistemul” să rămână în continuare stabil. Dependenţa şcolilor de autorităţile politice (pompos numite “comunitate locală”) şi subordonarea Inspectoratelor (a căror principală atribuţie e “funcţia de control”) faţă de Minister reduce aproape la zero autonomia de decizie a directorilor. Cei vechi şi nepromovaţi îl vor urî pe d-l Dumitru, cei noi se vor da curând pe brazdă, “vor vedea” şi “vor înţelege” cum se fac lucrurile şi, evident, vor prefera menţinerea pe post altor concursuri. Practic, d-na Andronescu (cu interpuşii dânsei) nu vor avea nici o problemă în a prelua noua structură directorială din teritoriu. Schimbarea unei părţi – nu aşa de mari precum se crede – dintre directori nu va afecta în nici un fel funcţionarea maşinăriei instituţionale a Educaţiei.

Dar, dincolo de toate acestea, acest examen mi se pare că a transmis în masa profesorilor două semnale profund negative. Mai întâi faptul că orice examen e strict o problemă a candidatului; că fiecare e singur şi “se descurcă cum poate”. Examenul acesta nu a fost în măsură să dovedească – efectiv – că orice probă de acest tip e şi o judecată a întregului sistem. Aici mi se părea a fi miza lui cea mai importantă: văzând că omul contează, că problemele sunt ascultate, că sugestiile merg mai departe, profesorii de rând ar fi îndrăznit să numească disfuncţiile sistemului educativ şi să facă presiune măcar pentru reducerea unora dintre ele. Dimpotrivă, văzând că totul se reduce la “concursul de dosare”, că Inspectoratele fac legea, că sunt puşi să dea teste şcolăreşti (pentru căre nu au fost pregătiţi), oamenii au înţeles – poate nedrept pentru d-l Dumitru – că şi acest examen a fost un simulacru. Că, iarăşi, aceiaşi oameni, cu aceleaşi tertipuri, le-au vorbit despre “schimbare” şi că de pe urma acestui discurs nimic nu s-a schimbat şi nici nu se va schimba în viaţa lor. Vor fi la fel de supuşi arbitrariului Comisiilor ministeriale, la fel de dependenţi de Inspectorate (şi de clientela politică pe care acestea o aglutinează) şi la fel de săraci – profesorul de rând (dacă nu are funcţie) fiind pe ultima treaptă salarială în rândul bugetarilor. Probabil că unii îşi vor fi pus speranţe în d-l Mircea Dumitru. Acum îşi vor spune: dacă nici acest om bine intenţionat nu a putut face ceva, atunci e limpede că nimeni nu mai poate face nimic în şcoala românească. Şi mă tem că au dreptate. Revenirea “doctrinei Andronescu” va însemna consolidarea feudalismului în educaţie. Al doilea lucru pe care istoria acestui examen l-a confirmat cu asupra de măsură e faptul că nu omul, ci hârtiile contează. Cel ce-şi “rezolvă” hârtiile – cât mai multe – “se descurcă” şi promovează. Cine nu obţine titluri, acreditări, diplome etc. nu are nici o valoare; pur şi simplu nu există. Ce contează pe unde (şi cum) sunt obţinute aceste hârtii? Pe toate e ştampila unei istituţii publice – şi aceea e singura care se vede şi se numără. A cumpăra o asemenea diplomă nu e o infracţiune, ci o investiţie în viitor.

Mă tem că am ajuns în acel punct în care orice discuţie despre “schimbarea în educaţie” e cu desăvârşire inutilă. Singura schimbare reală ar fi colapsul complet (cu tot ce înseamnă acesta: cu abandon şcolar incalculabil, cu neplata salariilor, blocarea anilor de studii, neţinerea examenelor etc.) al întregului sistem. La ora actuală, lucrul cel mai opus schimbării e menţinerea în viaţă – absolut artificială (căci bazată exclusiv pe proceduri) a formei actuale a şcolii româneşti. Această şcoală nu poate fi reformată.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "35 comments" on this Article:

  1. Turbatu spune:

    ”Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”.

  2. lae spune:

    Dupa acest foileton cateva concluzii se desprind cu certitudine:

    - este un fatalism faptul ca directorii actuali au ramas in functie,
    - doctrina Andronescu este cea care a distrus invatamantul
    - mInistrul Dumitru a avut cele mai bune intentii cu acest concurs dar a cam iesit prost (evident concursul) asa ca nu este vina ministerului ci a sistemului
    - indiferent de rezultate Andronescu et co vor pune mana pe sistem

    • Dedalus spune:

      Doamna Andronescu are aproape 70 de ani. Ca sa parafrazez un ilustru politician, va iesi natural din sistem.

      • victor L spune:

        Odata si odata…da.
        Dar ce lasa in urma? un sistem cu urmasi mai perversi decit ea.

        • Dedalus spune:

          Sau poate nu.

          In toate partidele vin din urma tinerii. Se schimba o generatie.

          La un moment dat lumea se va lamuri ca educatia nationala nu poate fi reformata prin cosmetizari.

          Doar ca vor fi logic posibile doar 2 moduri:

          a) prin incercare, prin reorganizarea intregului sistem (cu pretul unor miscari de strada, sa fim bine intelesi – sunt prea multi profitori ai actualului sistem si au prea mult de pierdut pentru ca sa nu se lupte pentru aceste privilegii)

          sau

          b) in urma unor revolte interne, ale elevilor si/sau studentilor

          ====

          Orientarile ideologice ale reformei sunt destul de amestecate, in lume a fost realizata in fel si chip. Asta si pentru ca educatia nationala este la fel de dependenta de cultura nationala ca si muzica populara sa spunem.

          Concursul pentru directori a avut merite incontestabile, dar nu este parte a reformei ci eventual parte a status-qvo-ului imbunatatit.

          Unii l-au confundat probabil cu o masura a reformei educatiei, de aici si dezamagirea.

          Dar nici sa credem ca raul este nemuritor nu e o solutie. Raul este intr-adevar nemuritor numai daca nimeni nu face nimic.

          Doamna Andronescu nu este nici mai buna nici mai rea decat orice alt ministru. Ca nu va realiza nici o reforma a educatiei, asta e probabil clar pentru toata lumea. Dar nu pricep de ce toata lumea crede ca va fi pusa sa o faca sau ca va fi ministru.

          Dupa cum nu inteleg nici de ce toata lumea asteapta reforma educatiei de la ministrul educatiei. Acest lucru este imposibil. Reforma este gandita intr-un partid politici, sau in afara unui partid politic dar preluata de acesta.

          Ideea unui ministru al educatiei care sta cu picioarele in ligheanul cu apa rece si scrie cu penita pe hartie masurile de reforma ale educatiei imi apare ca fiind cel putin caraghioasa.

  3. UnOarecare spune:

    Multumesc pt articol d-le Maci.
    Nu sunt de acord cu opinia d-vs pe la faza cu cabalina aceea dar intotdeauna e reconfortant sa citesti un articol sincer scris de un om inteliegent.

  4. aleca gheorghe spune:

    Dle.Maci va consideram un luptator al reformei scolare.Ca parinte al unui copil de varsta nepotilor mei cunosteti foarte bine racilele sistemului scolar,care produce.cca.42%ANALFABETI si determina plecare din tara a celor mai buni.

  5. man of war spune:

    “sistemul educational” este doar o fateta, el poate fi usor extrapolat la mai toate domeniile de activitate. birocratia si populismul nu pot sfirsi (mai devreme sau mai tirziu) decit in fascism / comunism. individul si a amanetat viitorul bazindu se pe “asigurarile” statului. statul ii promite o leafa sigura / stabilitate. statul se substituie asadar individului si principiilor economice naturale.
    cel intrat in malaxorul acestei dependente toxice isi va pierde nu doar libertatea ci si moralitatea. un trepadus alungat din directorat, din munca de indosariere, pus stampile sau produs grafice si powerpointuri, o data inlaturat va fi exact ceea ce este : un birocrat ! asadar aceasta “rezistenta” , mai ales cind ai fost deja spalat pe creier, lenevit si amoralizat, devene de nteles (!?)

  6. andi spune:

    Excelent articol. Concluzia e cam dura, dar ma tem ca e pertinenta.

    Nu ati mentionat inca un lucru care, cel putin mie, mi se pare o dovada importanta a faptului ca aceste concursuri, organizate de aceiasi functionari impamanteniti in Minister, au fost facute doar pentru a conserva sistemul si nu pentru a-l reforma: una din cerintele obligatorii pentru a te prezenta la concurs era sa faci parte dintr-un asa-zis “corp de experti” in “management educational”, o structura la fel de birocratica si bazata pe hartii ca orice alta inventie functionareasca romaneasca. Acum, ganditi-va: cine se duce sa faca parte din asa ceva, daca nu exact oamenii obsedati de a deveni “sefi” de succes, de a fi validati de sistem, de a primi puterea asta asa cum exista deja, sub forma deja batatorita de ani de cumetrie educationala? Un profesor normal, care poate ar vrea sa schimbe ceva, nu are nici macar formal sansa de a participa la competitie, deoarece nu a dovedit ca face parte din sistem sau ca stie cum stau lucrurile, nu face parte din acest organism. Sigur, asa cum ziceti, n-ar avea nici maldarul de hartii cerute de “piata”, dar nu i se da nici macar dreptul de a spera.

    Si, atunci, va intreb: nu-i asa ca schema asta seamana perfect cu – sa zicem – modul de colectare a punctajelor catre cei dornici de a promova in mediul universitar? Nu e de fapt doar o particularizare a crezului si conduitei generale a Ministerului? Nu e exact acelasi tip de forma fara fond care prezinta ca “reforme” un set de reguli contabilicesti rupte de realitate, care numara “competentele” de parca ar fi suruburi? Unde sunt reformatorii deschisi la minte si realmente interesati de calitate? Eu pana acum am vazut doar “bean counter”-i mediocri si plini de orgoliu.

  7. eu spune:

    Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate …

  8. victor L spune:

    …si n-am cuvinte: dezolanta perspectiva.

  9. Cititor spune:

    Domnule Maci, ați descris o realitate foarte trista: scoala noastră a fost, este si va fi si de aici încolo locul de munca al unor oameni ce au învățat si redau papagalicește, din vreme in vreme, un jargon preluat tale quale din literatura de specialitate străină si din “documentele de partid si de stat”, ; multi dintre ei (nu ma refer doar la directori) au un nivel de profesionalism foarte precar, o conduita morala aservita unor interese imediate si meschine, o înzestrare psihopedagogica minima.
    Totul, absolut totul in învățământ se reduce la proceduri, la goana după puncte, la întocmirea si obținerea de acte doveditoare, de semnături, de stampile ca sa poți arata ca exiști, ca meriti calificativul fb, ca poți obține continuitate pe un post, ca poti / meriti un spor la salariu, iată, ca poți conduce o școală. Forma bate fondul, hârtiile-diplomele si punctele (obținute oricum) au devenit unicul criteriu de evaluare.
    Nu-i de mirare ca si acest concurs s-a axat pe o evaluare irelevanta. Lenea intelectuala (dar si cea fizica, propriu-zisa) ii face pe cei ce iau decizii, organizează, conduc sa preia / sa copieze diverse modele fara nici cel mai mic efort de adaptare, uitand ca acele modele vin din tari unde sistemul s-a dezvoltat normal, fara sincope, unde actualii profesori au absolvit scoli serioase, unde diplomele obtinute sunt adevarate. De fapt, dezinteresul e atât de mare încât singura preocupare e sa se bifeze o acțiune in calendar. Nu prea ne interesează o schimbare reala. Cred ca ne e si frica de așa ceva.

    • Dedalus spune:

      Toata lumea doreste ca reforma educatiei sa fie perfecta, sa conduca la o situatie ideala.

      Dar asa ceva nu se poate, nu exista solutii perfecte.

      Noi vrem sa ajungem la o situatie ideala, minunata. Si puricam fiecare element al unei eventuale refrome pana cand dam de ceea ce ar putea sa mearga prost.

      Din aceasta cauza, a dorntiei de a avea un sitem ideal, ajungem sa avem un system din ce in ce mai prost.

      Logica aceasta a condus la decerebrarea majoritatii celor implicate in analiza sistemului educational. Pur si simplu au ajuns incapabili sa gandeasca in termini de solutii.

      Am patit de multe ori treaba asta: daca expun o serie de masuri sau solutii cel din fata mea paralizeaza pur si simplu. Nu se poate gandi la ajustarea unor masuri sau solutii, ci doar la ceea ce ar putea merge rau in solutiile respective.

      In unele cazuri, pesoanele respective sunt pur si simplu surde la solutii. Se gandesc la altceva in timp ce vorbesc despre solutii, in schimb devin superatente cand e vorba de ce e rau si despre ceeea ce ar putea merge prost.

      Nu poti reforma educatia doar criticand-o. Mai trebuie sa vii si cu solutii. Si sa accepti ca nu vor fi niciodata perfecte. Vezi Nirvana fallacy

  10. eu****** spune:

    Bine – am citit articolul pana la capat.

    Totusi la etapa aIIa si aIIIa a examinarii exista posibilitatea sa adresezi intrebari candidatului si sa apreciezi cum a inteles ceea ce a prezentat mai bine sau mai putin bine, dublat si subtitrat…Aici era un camp minunat de distractii pentru orice examinator care se respecta si respecta meseria de profesor si cred ca si pe aceea de Director.

    Oare ce raspunsuri puteau sa ofere candidatii daca erau intrebati, de exemplu:
    1. Descrieti succint o situatie critica in unitatea pe care o conduceti acum sau din activitate pe care Dvs, o desfasurati. Cum a fost rezolvata? Ce metode ati folosit? Care au fost rezultatele obtinute?
    2. Enuntati 2-3 puncte puternice/slabe care va caracterizeaza. Cum pot acestea sa contribuie/fie evitate pentru a atinge succesul in activitatea dvs.de Director?
    3. Ce doriti sa schimbati fata de situatia exista, de ce si mai ales cum?

    In afara de intrebari se mai puteau regiza si jocuri de roluri intre membrii comisiei pentru a testa reactiile candidatului…

    In punctaj se puteau da ponderi diferite lucrarii scrise sau celei de prezentare a planului managerial… Asa, egal peste tot, cu cantec inainte!

    Pentru mine surpriza cea mai mare a fost numarul relativ mare de candidati care au obtinut un scor bun in prima parte a examenului – chestiunea cu nepregatit/neinformat ref. prima parte a examenului nu se sustine pentru ca a fost postat un prezentat un model. Sigur ca era bine sa fie mai mult timp la dispozitie, dar pana si aceasta este o tehnica de departajare intre candidati…

    Cred ca in acest concurs a existat relativ multa libertate in comisiile de examinare – era un joc care se putea desfasura, personal m-as fi distrat un pic – cel putin in partea aIIa – si acolo se putea face o diferenta intre cei care recita paragrafe invatate anterior si cei care gandesc si nu se sperie de necunoscut si de viteza cu care vine acesta spre ei…

    Esecul este al nostru al tuturor – daca este vorba despre un esec.

    P.S.
    M-am uitat concret la rezultatele obtinute de candidatii din Bucuresti si am observat ca exista niste salturi, la unele persoane, intre notele obtinute la examinarea in scris fata de cea de la interviu..

    Si chiar si asa sunt relativ putine persoane respinse/neadmise – ceea ce imi spune ca nu a existat o concurenta reala – poate ca cerintele au fost cele care au limitat accesul la aceste posturi si de unde nu este nici Dzeu nu cere …

    • Dedalus spune:

      Nici o comisie de evaluare de pe aceasta planeta nu va putea decide prin aplicarea unor teste daca un candidat va fi un director bun sau nu.

      O Comisie de acest fel poate doar sa elimine acele persoane cu deficiente clare si vizibile in ce priveste intelegerea lumii si a vietii (nebunii si retardatii) si persoanele parasutate in sistem (cei complet incompetenti).

      Ca sa nu mai vorbim de faptul ca in realitatate o anumita scoala cere anumite calitati, calitati ce s-ar putea foarte bine sa nu foloseasca la nimic intr-o alta scoala.

      O alta intrebare: ce se intelege prin “director bun”? Ce trebuie sa faca un director bun, pentru a fi… bun?

      In afara de lozincile pe care le stim cu totii, ce asteptari avem de la un director bun?

      Presupunand ca un director are in subordine 20 de incapabili si incompetenti, ce poate face?

      Si invers, presupunand ca un director are in subordine 20 de oameni purtati de daruire, competenti si entuziasti, cum poate sa ii recompenseze?

      • eu****** spune:

        Iau comentariul ca pe o chestiune personala.
        O sa raspund la ultimele 2 intrebari.

        Am avut o echipa slaba si aveam 2 solutii – sa ii invat sau sa ii concediez.

        Am depus toate eforturile si in majoritate, dupa ce am aratat maxima transparenta si deschidere in fata oricarei probleme si am dorit sa am o buna comunciare cu toti, indiferent de pozitia lor in organigrama, am reusit un pic sa transform oamenii – cel putin la locul de munca. Mi-a luat cam 1-2 luni – pentru mine a fost o mare bucurie si un rezultat pe care nu ma asteptam sa il obtin asa de repede.

        Dupa etapa dificila de sortare a personalului am gandit un sistem de recompensare.
        Mi s-a spus ca l-am gandit bine – un prof de management mi-a zis, as putea spune/lauda ca a ramas usor fermecat de ce ii spuneam -. Eram intr-o societate comerciala si activitatea comerciala imi permitea acordarea bonusurilor atunci cand nivelul performantei era depasit.

        Personal iubesc activitatile comerciale, cele de interes public ma obosesc, simt ca dau din maini si din picioare pe uscat, si imi plac banutii la maxim, fara sa imi devina zei.

        Probabil ca in educatie cele mai mari bonusuri sunt cele legate de respectul pe care ti-l acorda elevii si de succesele pe care acestia, ulterior, le cladesc plecand din aceea scoala.

        Directorul cred ca ar trebui sa creeze cadrul necesar pentru ca profesorii sa isi atinga nivelul maxim de performanta, dar in acelasi timp ar trebui sa vegheze/corecteze unele abateri profesionale care apar – nimeni nu este perfect.

        Un director daca produce rezultatele asteptate, si un pic peste, si are o echipa armonioasa – multumita la locul de munca si care trage la greu, cand este nevoie – se poate considera implinit profesional – adicalea personal il consider un bun Director.

        • Dedalus spune:

          Directorul unei scoli nu poate decide ce personal sa angajeze.

          Este practic imposibil pentru un director sa concedieze pe cineva.

          ====

          In timpul cursurilor, profesorii sunt la ore, este imposibl pentru un director sa asiste la toate orele si este oricum destul de greu sa asiste si la cateva ore (directorul are si el norma didactica, macar ca e redusa si mai are si diverse activitati administrative consumatoare de timp).

          Sigur, exista si ferestrele – dar acestea sunt putine (sunt oricum nedorite) si ar trebui sincronizat.

          In plus, sunt cazuri in care un cadru didactric are norma la doua scoli.

          ====

          In esenta, este aproape imposibil de transpus experienta conducerii unei societati comerciale la o scoala.

          Desigur, un director bun poate imbunatati ceva, dar in nici un caz esential, legea nu ii ofera instrumentele necesare.

          Ori, a incerca in aceste conditii sa derulezi un concurs prin care sa deosebesti directorii mai buni de ceilalti este practic imposibil.

          Cred ca ar fi trebuit denumit “filtrul directorilor”, nu concurs.

          Din acestr punct de vedere, dupa parerea mea concursul (filtrul) a fost un succes.

          Dar pericolul consta in a crede ca un astfel de concurs, organizat mai bine, ar putea imbunatati educatia nationala sau chiar ar putea contribui la iluzia periculoasa ca este o parte a reformei.

          Din pacate, multe din masurile actualului ministru conduc de fapt la perpetuarea sistemului catastrofal al educatiei nationale, nicidecum la imbunatatirea sa. Sunt o modalitate de a pune gunoiul sub covor.

  11. profesor spune:

    Doina cant, doina suspin, tot cu doina ma mai tin… – bag de seama ca daca s-ar scrie substantivele ca in limba germana ati putea crede ca e vorba despre vreo fata – Bun psiholog romanul care suspina in felul asta; el si-a data seama la timp ca e cea mai buna alegere – sa stea cu necazul lui – sau nu? – pesemne de aici ni se trage faptul ca ne retragem cu necazul nostru si ne mai si altoim copiii acasa, de suparare ca avem la servici(u) un director care ne rinjeste in fata, sigur pe sine in urma incheierii proaspetelor alegeri? M-ar unge la inima “foiletonul” acesta, cum zice aici mai sus cineva, insa gandesc ca si semnatarul face precum autorul anonim care a imbogatit lliteratura noastra populara. Totusi, sa nu aruncam si copilul cu apa din albie; mai sunt si directori din spetza “omul lui Dumnezeu”.

    • Dedalus spune:

      Exact asta e problema!

      Actualul sistem de evaluare nu este capabil sa deosebeasca un director bun de unul mai putin priceput.

      Dupa cum nici un concurs de pe lume nu va putea face aceasta distinctie.

      Ba chiar e posibil ca un concurs sa elimine un director bun, dar care nu prea e obisnuit cu astfel de testari si sa pastreze unul care se pricepe sa fenteze.

      Este si acesta unul dintre motivele pentru care am tot spus ca nu e cazul sa ateptam de la un concurs sa rezolve problema managementului defectuos al unor scoli.

      Dupa cum, in general vorbind, reforma nu ar avea drept scop doar sa ii scoata pe cei incompetenti din sistem, ci sa ii si pastreze si sa ii promoveze pe cei competenti. Si acestia din urma sunt destui, dar sistemul actual inverseaza valorile.

      • eu****** spune:

        Va contrazic.

        exista experientele anterioare ale fiecarui candidat – fie ca sunt din invatamant sau nu- care spun mult despre acesta.

        si mai este felul in care raspunde acesta la situatii neprevazute dar create in etapa de interviu…
        Loc berechet de manifestare a personalitatii si a modului specific de a gandi…

        • Dedalus spune:

          Teoretic.

          Experienta anterioara in alte domenii trebuie sa fie mai intai inteleasa de echipa de interviu – ma cam indoiesc de aceasta intelegere, cat timp am vazut suficiente persoana care nu pot deosebi profitul de cifra de afaceri sau care nu inteleg deosebirea dintre consecutiv si cauza/efect samd.

          Experienta in invatamant – nu exista nici o legatura intre cat de bine preda cineva si cat de bun director ar putea fi.

          Cum raspunde candidatul – oarecum, problema e ca una e sa vorbesti despre ce ai face si cu totul altceva este chiar sa faci.

          Cam aceeasi deosebire dintre a te uita la emisiuni de supravietuire si a ramane singur pe munte in realitate.

          ===

          In realitate, singurul mod in care un director bun poate fi deosebit de unul mai putin bun este analiza activitatii sale de conducere, reale. Dar aceasta activitate trebuie sa fie reala iar analiza trebuie realizata din mai multe perspective, nu doar in ce priveste invatarea in sine.

  12. Mihai spune:

    Articol lung , stufos , am inteles ca se vrea ducerea in derizoriu a testului de ” IQ” , gresit , parerea mea ca nu poti fi director , pozitie in care rezolvi probleme diverse neincadrate in vreo disciplina , fara sa ai un minim de spontaneitate in gandire , eu as da teste de astea in toate institutiile de stat .

  13. Dedalus spune:

    M-am saturat de vaiete si plansete.

    Putem sa ne plangem 1000 de ani ca sistemul de educatie din Romania e catastrofal. Nu se va imbunatati nimic daca ne palngem.

    Am inteles ca asa nu a fost bine concursul. Dar cum ar fi fost bine domnule Maci? Faceti o propunere, veniti cu o solutie.

    Nu trebuie sa fie o solutie perfecta. Asta e si problema de fapt. Tot vrem sa gasim solutii perfecte. Nu exista solutii perfecte. Vedeti Nirvana fallacy.

  14. Mihai Badici Mihai Badici spune:

    Presupun că există totuşi si o parte bună în asta: confirmarea printr-un concurs măcar îi asigură o oarecare imunitate directorului în raport cu autoritatea politică de care depinde. E adevărat că tot e “la mâna primarului” pentru lemne de foc sau bani pentru reparat acoperişul, dar măcar nu prea mai poate fi schimbat aşa de uşor, si in plus o dată precedentul creat, vor trebui musai organizate şi alte concursuri.

    • Dedalus spune:

      Faptul ca un director de scooala este numit politic nu are in el nimic rau.

      Cu ce sunt mai putin edificatoare criteriile politice decat cele de logica?

      Ba chiar sprijinul primariei este un lucru bun, nu rau.

      Stiu ca exista idea ca un director numit politic poate orienta politic comunitatea sa scolara. Dar cum ar putea face de fapt acest lucru?

      ===\
      Rau nu este ca sunt numiti politici, rau este ca nu este facut acest lucru clar, pe fata si conform unei legi.

      Iar un concurs nu va asigura “imunitate politica” unui director.

      Eroarea este in alta parte: in alocarea de bani de la bugetul local pentru cheltuielile scolii. Acestu lucru este absurd, pentru ca spre exemplu in cazul liceelor, elevii sunt din multe parti ale orasului, din multe alte orase sau comune.

      Cea mai sigura “imunitate” politica ar fi revenire la alocarea din bugetul national a tuturor cheltuielilor scolii.

      Sau, alternative, sa acceptam ca primaria numeste politic directorii si asta este. Dar atunci ar trebui sa avem si un system transparent de evaluare a scolilor.

  15. Adi spune:

    Din pacate, concursul a fost un fas, conservand practic sistemul si nu-i face deloc mai putin dependenti de politic pe directori, acestia avand de dat un nou concurs peste 4 ani. Mai ales ca sunt unii, probabil “rebelii”, care au picat la probele II si III (care, prin modul de alcatuire, se pare ca au avut tocmai acest rol).
    Lasand la o parte concursul in sine, realitatea candidaturilor si a rezultatelor a aratat cat de greu poate fi urnit sistemul:
    1) cazurile in care au fost mai multi candidati pe un loc sunt rarisime, ceea ce arata, practic, pe de o parte conformismul celor din sistem (pe principul daca nu curge, picura) si, pe de alta parte, frica celor din sistem de a incerca sa schimbe ceva (cu cuvintele dvs., domnule Maci, se pare ca in sistem nu mai e nimeni care sa-si doreasca trecerea de la apartament la casa, ci doar actualii care isi doresc Audi in loc de Opel);
    2) gradul de promovabilitate este ridicol de mare, de parca in scoala romaneasca e minunat si doar niste nebuni carcotasi vad catastrofa, singura problema a sistemului parand a fi salarizarea.
    3) conditiile ce trebuiau indeplinite pentru inscrierea la concurs si punctajul acordat pentru detinerea a tot felul de cartoane (probabil doar prescolarii nu stiu cum se obtin astea in Romania) au fost parca puse pentru a limita concurenta (pot chiar sa pariez ca in majoritatea scolilor nu exista alta persoana, in afara de cel in functie, care sa le respecte sau sa aiba o sansa la evaluarea cv si a planului managerial – am citit cateva din astea si sunt de rasul curcilor, asa limbaj de lemn si platitudini n-am mai citit decat in documentele de partid).
    4) Singura conditie de bun simt, interdictia ca rudele sa-si fie sefi directi, a fost eliminata se pare pe motiv de discriminare (de catre consiliul de combatere a discriminarii), pentru ca se pare ca exista nu doar dreptul la munca ci si dreptul la a fi director (in scoala in care invata copilul meu este ceva de neimaginat, sunt practic angajate 5 familii, sot-sotie, inclusiv a directorului, si pe masura trecerii timpului, ma astept sa apara si urmasii la masa).
    Astfel s-a ajums la situatia de neimaginat intr-o societate competitiva, ca sa existe directori cu 16, 20 de ani in functie si care inca continua (se pare ca doar pensia ii mai scoate din directorat).
    Personal, nu cred ca se poate schimba ceva, dar cred ca ar trebui macar schimbate conditiile viitorului concurs, prin eliminarea conditiilor de candidatura si de punctaj la probele II si III si mentinerea doar a probei scrise (cu conditiile actuale, par candidaturi pentru posturi executive in multinationale si, sa fim seriosi, cate diplome si cursuri iti trebuie pentru a conduce onest si bine o scoala, mai ales in sistemul centralizat al invatamantului romanesc, in care directorul practic nu ia nici o decizie economico/financiara si nu are a da socoteala parintilor elevilor) si prin limitarea mandatelor de director la maxim 8 ani (desi si asta ar putea fi eliminata pe motiv de discriminare, ca si cea cu rudele, pe motiv ca in Romania exista nu doar dreptul la directorat, ci si acela de a fi perpetuu director).
    P.S. In judetul meu situatia sta asa: inspectorul general, inspectorul general adjunct, directorul scolii unde am copilul – toti sunt doctori (obtinut cand erau in functii), iar CV-urile dansilor sunt lungi cat o zi de post, adevarate nuvele, prin insiruirea cartoanelor de supercursuri cu denumiri alambicate (se pare ca programul in multinationale este practic un concediu nesfarsit fata de oamenii astia, a caror zile de munca au 50 de ore pentru a avea atatea realizari marete sau au realizat cincinalul in 3 ani). Cum dracu, copiii seriosi (si parintii lor) nu vad decat o scapare: studii in strainatate (chiar din liceu) sau emigrarea dupa studii si cariera acolo, daca in invatamantul romanesc exista atata competenta?

    • Dedalus spune:

      a) Doctoratele nu ar trebui sa mai dea nastere la drepturi salariale sau altele de natura materiala, in afara cercetarii stiintifice fundamentale finantate direct de la bugetul national

      b) Sistemul de evaluare al cadrelor didactice si inspectorilor ar trebui schimbat de la evaluarea de dosare si punctaje, la evaluarea directa a performantelor – contract de munca pe perioada determinata, contract de mandate pentru director, excluderea conditiei de termianre a unei facultati de profil pentru cadrele didactice ce sunt angajate in gimnaziu si pentru cele din invatamantul preuniversitar privat

      c) Contractul de munca al inspecotrilor scolari ar trebui sa contina indicatori concretiȘ minim x asistente la ora, minim y discutii cu conducerea scolilor samd. In nici un caz avansarea si mentinerea inspectorilor scolari nu ar mai trebui sa fie dependent de cursuri si CV-uri. Inspectoratele scolare nu sunt unitati de cercetare stiintifica!

      ====

      Unul din motivele nerezolvarii acestor probleme timp de decenii a fost insistenta partidelor politice de a numi in functia de ministru al educatiei personae ce provin din invatamantul universitar -si care prin forta lucrurilor nu au de fapt nici o idee despre ce se intampla in invatamantul preuniversitar.

      Al doilea motiv a fost persistenta abordarii eronate conform careia competenta (cadrelor didactice, inspectorilor) si perorfmantascolilor s-ar putea evalua prin concursuri de tip academic, prin CV- ca in cercetarea stiintifica si prin nesfarsite liste de “indicatori de performanta”.

      Am insistat ani si ani in aceasta dubla eroare si vad ca persistam in ea si acum.

      ===

      O alta eroare fundamental a fost credinta oarba ca scoala este singura institutie care stie si trebuie sa educe tanara generatie – daca se poate pe toti la fel si pe cat posibil tinand familia in afara procesului de educatie.

      Acest lucru a condus la scoli opace, la cresterea numarului de ore in planul cadru, ce la randul lui a fost folosit pentru a genera locuri de munca inutile, cu pretul cocosharii elevilor cu cunostinte inutile.

      • eu****** spune:

        Familia ar trebui sa fie factorul care determina schimbarea in invatamant – dar era pe cand nu se vedea…

        De aceea avem un invatamant arata cum arata!
        De aceea pentru a studia la o universitsate cu adevarat este 99,9% recomandabil sa pleci in afara tarii!

        Tacerea naste monstri!
        Monstrii sunt in invatamantul primar si in manualele de acolo! Horror!

        • Dedalus spune:

          De acord aici. Mai mult, controlul asupra alegerii traiectoriei educative a copiilor ar trebui sa fie redat familiei.

          In acest moment, familia nu poate alege scoala. din simplul motiv ca este aproape imposibil sa afli ce se intampla in realitate intr-o scoala. Scolile sunt perfect opace. Web-site-urile multora sunt lipsite de informatii concludente si abunda in informatii derutante. In multe cazuri, sedintele cu parintii sunt atent regizate si manipulate astfel incat sa nu se afle nimic despre cadrele didactice ce nu isi fac datoria la ore. Asta, cand sunt sedinte cu parintii…

          Reclamatia la inspectorat este total ineficienta, pentru ca inspectoratele verifica hartii, iar scolile s-au specializat in a se acoperi de hartii si semnaturi.

          Justitia este total ineficianta – stim cazuri cu totii de la TV cand dascalul a maltratat pur si simplu copiii si nu s s-a putut face nimic – proba este imposibila!

          Capacitatea familiei de a schimba ceva intr-o scoala in acest moment este ZERO. Cadrul legislativ a fost in asa fel dezvoltat, incat familia nu poate determina nici un fel de schimbare intr-o scoala.

          Eu chiar cred ca e vorba despre o elaborare intentionata ce lasa familia fara nici o posibilitate de actiune.

          ====

          Problema majora este ca nici de aici incolo aceasta situatie nu pare a se indrepta. Educatia nu este in realitate o tema politica majora pentru nici unul dintre partidele politice.

  16. Dedalus spune:

    Cred totusi ca ati asteptat prea mult de la un astfel de concurs.

    In nici un caz nu se poate imagina ca un concurs decide daca un director e bun sau nu.

    Nu concursul decide, ci rezultatele.

    In ce priveste managementul scolilor sunt urmatoarele deficiente:

    a) Directorii nu au posibilitatea sa isi aleaga personalul

    b) Nu exista nici un sistem de evaluare independenta a scolilor
    (cel propus de ARACIS evalueaza dosare, nu perfomante)

    c) Directorii nu pot actiona asupra personaului in subordine

    Prin urmare, concursul nu putea avea decat un singur scop: sa scoata de la conducere persoanele evident incompetente, nebunii si retardatii.

    Din acest punct de vedere, concursul a fost un succes, nu un esec.

    =================

    Pentru ca performanta managementului scolilor sa creasca, trebuie actionat asupra cauzelor performantelor slabe ale scolilor, din perspectiva managementului lor (cauzele listate mai sus).

    Astfel:

    - Titularizarea pe post trebuie sa fie limitata – cel mai bine pe 5 ani, durata la care trebuie sa se reduca si durata contractului de munca – intr-o scoala elevii se schimba, asa ca stabilitatea cadrelor didactice nu are legatura cu performanta scolii

    - Directorii trebuie sa isi aleaga si sa isi poata concedia personalul – altfel la ce mai sunt directori? Sa semneze necesarul de detergent?

    - Evaluarea scolilor trebuie sa se realizezeza in urma unei obligatii de transparenta, a unor prevederi concrete a contractelor de scolarizare si a informarii permanente a parintilor cu privire la procesul de invatare.

    ============

    Nici un concurs, oricat de bine ar fi pregatit, oricat de atent articulat si oricat de obiectiv nu va avea vreun effect real asupra managmentului scolilor, daca raman cauzele enumerate.

    Aceste cauze nu pot fi adresate de directorul de scoala, prin urmare chiar un geniu al organizarii daca ar fi, tot nu s-ar schimba mare lucru.

  17. Dedalus spune:

    Domnule Maci,

    Scoala asta se poate reforma. Mie imi este foarte clar cum.

    Am tot enumerat masurile de reforma necesare prin diverse postari, de-asta poate ca e greu de adunat la un loc.

    ====

    Masurile pe care le-am propus nu sunt miraculoase, nu ne vor transforma in doi ani in prima economie a lumii, nu vor elimina 100% coruptia din sistem si spagile. Nu am un set de masuri prin care sa aducem Raiul Educatiei pe plaiurile patriei…

    Dar masurile pe care le-am propus vizezeaza o normalitate, un acceptabil si sunt – mai ales -fezabile si concrete. Chiar si asa, ele cer totusi curajul de a accepta riscuri, riscuri pe care eu le vad diminuate prin includereea unui mecanism institutional de reglare a reformei pe parcursul implementarii sale.

    O a doua conditie pentru aplicarea unui asemenea plan este reuntarea la abordarea “comanda si control” a scolii actuale si predarea controlului asupra educatiei familiei. Sau a celei mai mari parti a acestui control. Altfel, ramanem in veci prinsi in capcana Statului Tatic (fie el numit progresist – in SUA, fie “de stanga” in unele parti ale Europei, fie numit de-a dreptul comunist sau fascist – prin alte parti).

    ====

    Dar nimeni nu-i mai orb decat cel ce nu vrea sa vada…

    Ne-am invatat atat de mult sa cautam ce nu ar putea merge bine, ca pana la urma nu mai facem nici o reforma.

    Pentru ca , evident, in orice reforma ceva ar putea sa mearga prost, exista si riscuri.

    Si nici o reforma nu ne va garanta un sistem al educatiei perfect, genial, miraculos, extraordinar. Am tot pomenit de Nirvana fallacy – eu consider ca asta e principalul obstacol in demararea unei reforme a educatiei.

    ===

    Intr-adevar mai e ceva: reforma educatiei este o necesitate sociala. Se poate face pasnic, prin masuri (curajoase) sau ea va fi impusa de societate – dar asta se va intampla cu violente si nu stiu daca va fi mai bine decat daca ne-am asuma o reforma de sus in jos (aceasta din urma ar fi evident si mult mai rapida).

  18. observator spune:

    De ce nu ar fi o solutie scolile si liceele particulare? Acolo, directorul si-ar putea alege profesori buni, i-ar putea recompensa pentru realizari, ar putea introduce optionale, i-ar putea concedia pe cei incompatibili cu profesia… La randul lor, performantele ar atrage dascali si elevi de elita si toate acestea ar genera o concurenta sanatoasa.

    • Dedalus spune:

      Si scolile de stat au poaibilitatea de a introduce optionale (curriculum la dispozitia scolii). Desi si eu am fost initial de parere ca un numar mare de optionale este o idee buna de diversificare, experienta a demonstrat ca nu e bine.

      Nu exista personal calificat pentru optionale – din 2 motive: optionalele cer multa didactica si pedagogie pe care nimeni nu le face serios si programa impusa.

      O alta mare problema este intelesul cuvantului “de elita” sau a sintagmei “scoala buna”.

      Cererea actuala este diversa si nu mai poate fi satisfacuta de un singur fel de scoli si de catre o singura programa.

      General vorbind, societatea actuala s-a indepartat mult de paradigma “educatiei in pachete”, aparuta in epoca industriala. Nici chiar conceptul de “disciplina de studiu” nu mai este de actualitate.

      Lumea s-a schimbat mult in jurul Romaniei dar noi ne incapatanam sa frecam un invatamant medieval. Cand vine vorba sa il schimbam, ni se face brusc frica.

      ===

      Scolile private ar fi o solutie dar e nevoie de un cadru legal mult mai permisiv, care sa vizeze nu privatizarea in sine, ci DIVERSIFICAREA ofertei. Diversificarea reala, nu cea declarativa de acum.

      Astfel, s-ar putea permite infiintarea de scoli comunitare (conduse direct de primarii), scoli private cu programa libera (cu exceptia unor notiuni de romana si matematica), scoli de stat cu porgrama si organizare traditionale, scoli de stat sau private cu invatare intensiva sau, dimpotriva, cu invatare combinata cu home-schooling. Si mai sunt si altele.

      Pentru ca familia sa poate alege in cunostinta de cauza, doua lucruri ar trebui legiferate:
      a) obligatia de informare completa din partea scolii
      b) existenta obligatorie a unui contract de scolarizare detaliat

      Pentru a se asigura atat disponiblitatea cat si mobilitatea cadrellor didactice, ar tgrebuiio legifrerate:
      a) contractul de munca pe durata determinata – 5 ani (scoli publice) sau 1 an (scoli private)
      b) dreptul directorului scolii de a-si alege prin concurs profesorii (in cazul scolilor publice) sau la discretie (cazul celor private)
      c) cu exceptia disciplinelor romana si matematica, pentru toate celelalte ar trebui permisa predarea de catre persoane fara studii superioare (oricum, avand in vedere ca 75% din absolvenit isi cumpara prtobabil diploma, care ar fi deosebirea intre un profesor cu diploma cumparata si unul fara diploma?!)

      Trebuie regandit si sistemul de evaluare a elevilor si cel de promovare a cadrelor didactice.

      ===

      Problema mare este ca o reforma trebuie sa vizeze legaturile dintre toate aceste aspecte, nu poate fi partiala.

      In cazul comentariului Dvs. as spune ca scolile private pot fi o parte a reformei educatiei nationale si pot stimula resursa umana in ce priveste conducerea scolilor, dar pentru aceasta este nevoie de multe alte masuri in paralel, pentru a se atinge acest obiectgiv.

  19. dan spune:

    Directorii de scoli, ca si cei de spitale, sunt numiti politic. Schimbarea se poate face in urmatorul fel. Deoarece atat scolile, cat si spitalele, sunt finantate de catre minister dar si de catre primarii (cel putin cladirile in care functioneaza), ar fi foarte utila separarea conducerii intr-una administrativa (costuri, cheltuieli, finantare, etc.) si una profesionala (medicala, respectiv educationala). Adica, primaria sa numeasca un director administrativ (care RASPUNDE de partea functionala si eficienta a imobilului) iar ministerul sa numeasca directorul medical, respectiv educational. Acesta raspunde de cadrele medicale (didactice), platite de ministere, de relatiile cu pacientii (elevii), de formarea profesionala, de angajarea cadrelor (si nu a femeii de servici). Daca numirile se fac pe baza de concurs, fara implicare politica, iar managerii sunt stimulati sa aiba rezultate, am putea avansa. Cred ca se poate, ca exemplu la Spitalul Judetean Suceava unii medici au venituri lunare de peste 25.000 RON, acordate in mode legal.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)