Home » Opinie » Citesti:

Este istoria capabilă să soluționeze conflictul eclezial din Ucraina?

Ortodoxie publica octombrie 15, 2018 Opinie
10 comentarii 1,823 Vizualizari

Articol de Thomas Bremer și Sophia Senyk

La începutul lunii septembrie a anului 2018, conflictul coagulat între Patriarhia Constantinopolului și Patriarhia Moscovei privitor la statutul Ortodoxiei din Ucraina a escaladat. Patriarhia Ecumenică, ca răspuns la cererea președintelui și a parlamentului ucrainean, a anunțat pregătirea unui Tomos în vederea acordării autocefaliei Bisericii Ortodoxe din țară și a numit doi episcopi ca exarhi în Ucraina. Ca reacție, Biserica Ortodoxă Rusă a întrerupt comuniunea cu preoții și ierarhii Patriarhiei Ecumenice și a anunțat că va lua măsuri suplimentare în cazul în care Constantinopolul va da curs intențiilor sale. La 11 octombrie, Sinodul Patriarhiei Ecumenice a confirmat decizia de a acorda autocefalia și a restabilit comuniunea cu autoproclamatul patriarh Filaret (Denysenko), precum și cu ceilalți episcopi ucraineni aflați până atunci în schismă. Patriarhia Moscovei a anunțat că o serie de contramăsuri vor fi luate de Sinodul său, care se va întruni pe data de 15 octombrie.

Problema centrală o constituie teritoriul canonic. Moscova se raportează la Ucraina ca la propriul teritoriu canonic și pretinde că Biserica Ortodoxă a Ucrainei, singura Biserică recunoscută canonic din țară, îi aparține. Constantinopolul, de cealaltă parte, se consideră  Biserica Mamă a Ortodoxiei din Ucraina și își exprimă îngrijorarea față de unitatea din țară. Cine are dreptate?

În acest conflict, ambele părți fac recurs la istorie și sunt de acord asupra unor chestiuni. Ambele admit că Rusia Kieveană, o formă statală premodernă (un fel de comunitate de principate), a primit creștinismul în secolul al X-lea de la Constantinopol. Atunci când centrul politic al acestei formațiuni statale a început în veacul al XII-lea să se mute înspre nord, mitropoliții și-au păstrat atât titulatura „de Kiev”, cât și dependența de Constantinopol până la jumătatea secolului al XV-lea. După unirea de la Florența, mitropoliții, acum „de Moscova”, au încetat să mai ceară Constantinopolului confirmarea numirii în scaunul episcopal.

A continuat să existe și un mitropolit de Kiev, care la acea vreme își avea reședința în Marele Ducat al Lituaniei. După unirea politică dintre Lituania și Polonia (1569), situația Ortodoxiei din ținuturile ucraino-belaruse s-a înrăutățit; iar după ce ierarhii au acceptat Unirea cu Roma (1569), doar doi episcopi ortodocși  au mai rămas în acest teritoriu. În 1620 a fost instalat un episcop de Kiev care se afla în comuniune cu Constantinopolul. Din acest moment consensul dintre cele două Patriarhii a încetat.

După ce, în secolul al XVII-lea, statul rus cu centrul la Moscova și-a extins teritoriul asupra Kievului și a părții de est a actualei Ucraine, conform tratatului de la Andrusovo, ambele Patriarhii au ajuns la o înțelegere prin care mitropolitul de Kiev urma să fie numit și hirotonit de către Moscova, în schimb acesta avea să-l pomenească pe patriarhul ecumenic.

Situațiile ulterioare de (ne)pomenire a patriarhilor ecumenici de către mitropoliții de Kiev, pot servi ca exemple de interpretare diferită a documentelor la care acum ambele părți fac apel. Faptul că mitropoliții de Kiev au încetat la scurt timp pomenirea patriarhului de Constantinopol, poate fi interpretat ca un act de nerespectare a unui acord, dar poate fi văzut și ca o consecință și, într-un anume sens, ca o recunoaștere a ceea ce era realmente posibil pentru ei. Istoria abundă cu astfel de exemple de acorduri sau articole de acorduri care pur și simplu au căzut în desuetudine.

În conflictul actual, ambele părți interpretează documentele într-un mod favorabil punctului lor de vedere. Nici una dintre părți nu arată înțelegere pentru perspectiva celeilalte. Fiecare tabără acționează de parcă documentele ar oferi dovezi clare. Dar nu este așa. Documentele nu sunt univoce. Ele au fost scrise la un moment dat, într-un anumit context și ele trebuie prin urmare, să fie interpretate, iar orice interpretare este realizată la un anumit moment și într-un anumit context. Apropierea de vechiul sens al documentelor și de posibila lor relevanță pentru contextul actual necesită o abordare hermeneutică. Dar istoria nu poate dovedi cine are sau nu dreptate în actualul conflict.

Ce semnificație are acest lucru pentru problema autocefaliei ucrainene? În primul rând, aceasta nu poate fi rezolvată printr-un recurs la trecut. Principala problemă este aceea că nu există un consens cu privire la modul de obținere a autocefaliei în cadrul Ortodoxiei. Există două modele: 1) Biserica Mamă are dreptul să o acorde, sau 2) Patriarhia Constantinopolului deține acest drept. „Sfântul și Marele Sinod”, care s-a întrunit în Creta în 2016, nu a abordat această problemă, deoarece, anterior Sinodului (în fază pregătitoare a acestuia), Bisericile nu au putut ajunge la un acord asupra unui document pregătitor. Nici cazurile precedentele nu sunt de mare ajutor, deoarece în majoritatea exemplelor de până acum, Constantinopolul era și Biserica Mamă.

Cu siguranță, Biserica Ortodoxă Rusă interpretează în mod eronat situația socială și eclezială din Ucraina și nu înțelege gradul în care se dorește existența unei Biserici autocefale naționale – dorință care există de asemenea și în interiorul Bisericii Ortodoxe canonice din Ucraina, adică în cadrul Bisericii Ortodoxe care se află sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei. Însă la fel de adevărat este și faptul că această Biserică nu a solicitat autocefalia. Patriarhia Ecumenică nesocotește acest fapt și se comportă ca și cum nu ar exista o Biserică canonică în Ucraina. Ea susține că este preocupată de unitatea Ortodoxiei în Ucraina, însă prin ignorarea Bisericii Ortodoxe din Ucraina trădează contrariul. Ambele tabere se ignoră reciproc, la fel cum fiecare parte ignoră interpretarea documentelor realizată de către cealaltă parte.

În Ucraina, aspectul politic a ajuns în prim-plan, datorită guvernului care se folosește de toate mijloacele pentru a obține autocefalia. Dar autocefalia este un concept eclezial și privește structurile bisericești. Prin încercarea de a avea o „Biserică națională ucraineană” în contextul agresiunii militare rusești, elitele politice speră să câștige pentru ei înșiși sprijinul popular. Ei nu numai că neglijează faptul că Ucraina este o țară multi-etnică și multi-confesională, ci repetă, totodată, modelul bisericilor naționale specific Europei de până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. După modelul Patriarhatelor vechi, nu este absolut necesar ca un stat independent să aibă o biserică autocefală. Are o „Biserică Națională” vreun loc într-un stat modern democratic și orientat spre vest? Dar pentru creștinii practicanți, are aceasta vreun sens?

Pentru a fi clari: am prefera ca Ortodoxia din Ucraina să fie autocefală și unită și credem că acest lucru se va și întâmpla în cele din urmă. O Biserică ucraineană autocefală ar putea oferi Ortodoxiei o Biserică locală independentă, de unde ar putea fi trimise noi impulsuri pentru viața Bisericii, pentru teologie, pentru dialog ecumenic și relații cu „lumea”. Cu toate acestea, modul în care se încearcă în prezent acordarea/obținerea autocefaliei – prin forțe politice, prin acte unilaterale ale Constantinopolului, prin propuneri de legi părtinitoare și discriminatorii și prin diseminarea de informații false și înșelătoare – nu reprezintă calea corectă.

Această problemă atinge o serie de întrebări importante precum tradiția Bisericii, ideea de „teritoriu canonic”, relația Biserică-Stat, unitatea Panortodoxă; toate, întrebări la care Ortodoxia s-ar cuveni și ar trebui cu siguranță să dea un răspuns. Istoria însă, de una singură, nu oferă o soluție la problema din Ucraina.

__________________________


Thomas Bremer predă Teologie Ecumenică și Studiul Bisericilor Răsăritene la facultatea de Teologie Catolică din cadrul Universității din Münster, Germania

Sophia Senyk a predat pentru mai mulți ani Istoria Bisericii Ruse în cadrul Institutului Pontifical de Studii Orientale din Roma, iar acum este călugăriță ortodoxă în obștea mănăstirii din Bose, Italia.

Traducere: Marius-Ștefan Ciulu

Textul sursă: https://publicorthodoxy.org/2018/10/12/history-ukrainian-conflict/#more-4742 [14.10.2018]

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre:



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    CONSTANTIN STERE MARELE RĂSBOIU ȘI POLITICA ROMÂNIEI

    EDITURA ZIARULUI „LUMINA” BUCUREȘTI 1918

    EXTRASE

    pag.133-136

    UCRAINA

    Când într´un discurs din Cameră d. Take Ionescu, în perfectă armonie cu polițismul moscovit, și sprijinit de aplauzele d lui N. Iorga, a tăgăduit existența Ucrainei — i-am răspuns :
    „Atunci când în Parlamentul țării românești se afirmă dreptul la viață al neamului românesc întreg și unit, aceasta asociare la cea mai mare minciună și la cel mai mare păcat al Rusiei oficiale, prin tăgada dreptului la viață al unui popor atât de obidit ca cel ucrainean, și cel puțin de două ori mai numeros decât întreg poporul românesc, este un simbol care caracterizează de minune întreaga politică preconizată de d. Take Ionescu.
    N’am în vedere numai sentimentalitatea, dar în momentul acesta mare de prefacere, ce simț politic și ce putere de prevedere denotă însuși faptul ignorării chestiunii ucrainene ?
    O națiune vie de 30 milioane nu va putea sa fie stârpită de pe fața pământului, oricare ar fi rezultatul răsboiului de astăzi. Rusia fiind învinsă, chiar de nu s’ar renaște imediat Statul ucrainean, problema nu poate fi sustrasă din câmpul de viziune al nici unui om de
    Stat, și mai puțin al unui om de Stat român. Iar în cazul triumfului Rusiei, necesitatea pentru aceasta țară de a duce lupta fara preget impotriva unui mare popor ce nu vrea să moară, predestină caracterul și rolul Statului rus in toata Istoria europeană.”
    («Viața Românească», 1915, No. 12, p. 167).

    Au trecut puține luni după ce aceste rânduri au fost publicate, și ca unul din primele rezultate ale revoluțiunei rusești, ne a fost dat să asistăm la lupta pentru reconstruirea statului ucrainean.
    Ce este această Ucraină, necunoscută până eri marilor noștri bărbați de Stat și marilor noștri savanți ? Cari sunt sorții de izbândă pentru această luptă de renaștere ?
    [...]
    Insăși Academia de științi din Petersburg, într-o ședință istorică din 30 Ianuarie 1905, a fost silită să recunoască, că graiul rușilor mici (ucraineni) nu constitue un dialect al limbii ruse, ci e o limbă slavă independentă, ca și celelalte limbi slave, cum sunt cea poloneză, cehă, bulgară sau sârbă, și că «națiunea lor e distinctă de a marilor ruși».

    Destinele poporului ucrainean până la a doua jumătate din secolul al XVII au fost cu totul separate de Istoria rușilor mari. Viata de stat a ucrainenilor e cu multe veacuri mai veche de cât a Moscoviei, si numai după o Istorie glorioasă, bogată în lupte și momente dramatice, Ucraina s’a unit în 1654 prin tratatul din Pereiaslavl, pe baza uniunii personale, cu Rusia.
    E de prisos să expun aci peripețiile lungei tragedii ce a urmat după acest tratat. E o strangulare sistematică a unui popor de peste 30 milioane suflete.
    Deja în 1720 Petru cel Mare a început să prigonească limba ucraineană; sub Ecaterina II limba ucraineana a fost cu desăvârșire interzisă ca limbă de Stat și în toate manifestațiile vieții publice, autonomia Ucrainei a fost desființată, țara împarțită în gubernii ; în sfârșit și toată populația liberă de la sate a fost transformată în iobagi. Iar în zilele noastre, în 1876, un celebru ucaz interzice chiar limba literară ucraineana, și oprește pînă și introducerea oricărei scrieri în această limbă în imperiu.
    [...]
    In adevăr, pentru imperiul rus stăpânirea Ucrainei este de o importanță vitală.
    Numai prin Ucraina împărăția moscovită a ajuns o mare putere europeana ; fără Ucraina, ea ar fi rămas un Stat, pe jumătate asiatic, fără mare influență în viața Europei.

    Pierzând Ucraina, Rusia nu numai că ar fi enorm slăbită economicește, dar ar fi izolată și de țărmul mării Negre, cu porturile ei prospere.
    Aici trebue căutat, cum vom vedea, unul din cele mai puternice motive, care a îndemnat Rusia țaristă la răsboiu.
    [...]
    Oamenii de Stat ai Rusiei țariste întotdeauna își îndreptau privirile cu îngrijire în spre Ucraina.
    Din punctul de vedere strict juridic, nu se putea tăgădui revendicările ucrainenilor.
    Chiar profesorul Nolde, dela universitatea din Petersburg, a fost silit să recunoască în tratatul sau despre «Dreptul Constituțional al imperiului rus», că :
    «Tratatul de Pereiaslav, care a fost încheiat în 1654 între Rusia și Ucraina, trebue considerat ca o uniune personală între cele doua State. Astfel poporul ucrainian «cu drept cuvânt, vede în acest tratat un act de independență, ce nu poate fi contestat din punctul de vedere al Dreptului constituțional».
    Bine înțeles, stăpânii Rusiei nu se jenau de considerațiunile juridice, — după concepția oficială poporul ucrainian pur și simplu nu există. Chiar sub liberalul țar Alexandru II ministrul Valnev a declarat, ca «o limbă ucrainiană n’a existat veodată, nu există, și nu va exista niciodată». Iar d. Sasonov chiar în cursul acestui răsboiu a asigurat «că toată chestiunea ucraineană este o pură invențiune nemțească !…»
    [...]

  2. Lucifer spune:

    Eu cred că Ucraina fiind un popor, naţiune, stat recunoscut internaţional are dreptul la Autocefalia bisericii sale ortodoxe. Aşa că nu văd de ce se escamotează problema. Nimeni nu are dreptul să se opună hotărârilor poporului ucrainian şi implicit al bisericii sale.

    • ion spune:

      Eu asa inteleg ca hotarele bisericii nu sunt aceleasi cu ale statelor, au fost stabilite mai demult. Problema este ca rusii nu le-au prea respectat si au ocupat cu biserica lor cat au putut.

      Eu am alta intrebare, situatia e foarte similara in r. moldova, aici incotro ne miscam? Sunt si in moldova 3 biserici din cate imi aduc aminte. Dar ce se intampla in belarus?

  3. Mihai Badici Mihai Badici spune:

    Istoria nu prea rezolvă nimic. Ea poate cel mult motiva, Țepeș n-a vrut să se întoarcă nici măcar când l-a rugat Eminescu :)
    Din păcate biserica rusă a crezut mereu că e o idee bună să fie brațul cu patrafir al imperialismului rusesc iar acum trage ponoasele. Nu prea văd ce justificare teologică ar avea de pildă păstrarea calendarului iulian, care pare chiar mai absurdă decât calea ferată lată și norma OIRT…
    Urmează să vedem, vorba poetului, ce ascunde și preafericitul nostru pe sub poale…. sperăm că nu ne pune și el textul cu “consensul” precum cineva din anii ’90 …

    • Zev spune:

      Domnu Badici, usor cu figurile de stil, ca ne speriem toti, lasati sa ramana ascuns sub poalele mentionate, suntem si de-astia cu inima maimslaba pe-aici. In cntext insa, ghici ce facu’ prea bucurosul rusilor cand s-a aliniat la stat cu tot cu biserica (chestie care da, s-a amplificat sub Putin, dar dateaza de pe vremea lui Boris dirijorul), ca sa nu mai spunem de predecesori. Pai, a trantit o catedrala de neam prost, mare parte cu gratuitati de la stat si cu bani de la stat. Suna familiar?

      • Mihai Badici Mihai Badici spune:

        Ei, dacă era doar o catedrală mai mergea. Eu văd lucrurile în altă perspectivă: mitul celei de-a treia Rome stă la baza imperialismului rusesc încă de la începuturi (o mică paranteză ideologică în comunism, dar tot pe acolo). Ori, brusca trezire la viață a Constantinopolului (a doua, cum ar veni) îi cam lasă fără benzină ….spirituală, ceea ce e în interesul nostru imediat.

        • ion spune:

          Toti stiu ca e mit, ei nici nu ascund. Mitul este un marker social, el spune in ce tabara e omul.

          Mie imi place calendarul Iulian fiindca e simplu, nu vad motive pentru calendarul Gregorian, sunt aceleasi motive false cu ora de vara/iarna. Dar asta este nu tin cu dintii de el.

          • Mihai Badici Mihai Badici spune:

            Aici nu se pune problema dacă e simplu sau nu, e o falsă problemă.După dvs e musai să facem ora de zece minute sau 100 ca să fie simplu? Noi trimitem nave în afara sistemului solar și nu ne descurcăm cu anii bisecți? :) Problema e să cultivi intenționat un decalaj față de restul lumii pentru a-ți afirma autoritatea. Dacă ați lucrat la o sau cu o multinațională știți ce înseamnă să sărbătorești Crăciun, Paște în alte zile decât restul lumii. Nu mai zic de scrierea chirilică ( să-i întrebați pe sârbi dacă a mai rămas vreunul care să nu fi învățat grafia latină) . Un instrument al imperialismului, îmi mențin afirmația.

            • ion spune:

              Ani bisecti erau si in calendarul Iulian. Daca e sa fim mai exacti noi nici nu folosim calendarul Gregorian asa cum a fost el definit pe timpul lui Gregorii. Noi folosim un calendar bazat pe calendarul Gregorian, dar care se adapteaza la rotatia pamantului, se corecteaza permanent cu secunde inainte inapoi. Acum daca mergem in spatiu, mai e nevoie sa-l corectam cu rotatia pamantului? Are sens in spatiu sa-l corectam cu rotatia pamantului?

              Iulian a stiut foarte bine de aceste probleme, el a ales un calendar simplu ca toti sa-l poata utiliza un calendar deterministic, la fel a fost si acel a lui Gregorii, desi formula e mai complicata, dar noi nu folosim un calendar deterministic acum ce unul nedeterministic.

              Am facut soft de gestiune, incercati sa calculati ceva pentru urmatorii 10 ani la nivel global, o sa va dati seama despre ce vorbesc. Da o solutie e sa fie toti pe acelasi calendar, dar atuncea renuntam si la Time Zone? O sa ajungem tot la un calendar de tipul lui Iulian, de fapt ajungem la calendarul astronomic sau Unix, care functioneaza ca un calendar Iulian dupa o regula simpla.

              Cand te-a trimis multinationala la o prezentare e important sa nu pierzi pauzele de cafea si masa :) , e important sa fii in rand cu lumea. Dar cand incerci sa orchestrezi uzine pe diferite continente, linii de productie, transport, incepi sa injuri rau aceste calendare.

              In privinta orelor de 10 sau 100 poate ar fi mai simplu, pana la urma noi cand facem calcule le facem in secunde, dupa putem afla cat face in minute, dar minutul cat are? aici depinde de calendar, fiindca trebuie sa aplicam leap seconds, astea pot depinde si de tara. Va dati seama ce harababura e? Dar daca vrem sa calculam ceva pe viitor? Nu stim cand si cum vor fi aceste leap seconds. Asa si acum ne gandim dar cat la % din populatie poate face un calcul de timp corect? Asa ajungem la concluzia ca totul trebuie sa fie cat mai simplu, extrem de simplu, fiindca sunt multi actori.

              In privinta autoritatii, da, asta e un marker pentru ei ca sa stie cine face parte din tabara lor. Dar ce spuneti de calendarul folosit in china, japonia si de arabi, evrei? Poate renuntam la alfabete, ieroglife si limbi? Eu sunt pentru, dar ceilalti ce o sa zica? Daca maine china va deveni puterea nr. 1 in lume incet incet o sa trecem pe ce vor ei asa cum s-a trecut de la franceza la engleza, de la imperial la metric, apropos unii inca nu au trecut la sistemul metric. Realitatea e mult mai complexa decat ne pare, atentie mare la detalii.

  4. Mihai spune:

    Nemtii sunt calul troian al Rusiei in UE. Asa se explica pozitia oamenilor de cultura nemti.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ortodoxie publică


Ortodoxie publica

Inițiativa „Ortodoxie publică” își propune să ofere publicului român acces la analize teologice semnate de specialiști, teologi, sau jurnaliști celebri în primul rând... Citeste mai departe


E randul tau

Am facut o tentativa de a accesa fonduri europene, cu afacerea sotiei, acum vreo doi ani...in viata ...

de: MirceaM

la "PSD-Dragnea, pătlăgeaua “cu chimicale” şi neofascismul românesc"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

aprilie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)