Home » Global / Europa »Opinie »Sinteze » Citesti:

Europa, 2017 : între noul ev mediu, noul Leviathan şi întoarcerea la origini

Alexandru Dodan decembrie 27, 2016 Global / Europa, Opinie, Sinteze
39 comentarii 9,837 Vizualizari

“Ca să stai la masă cu diavolul ai nevoie de o lingură cu coadă lungă. Lingura Europei are însă coada foarte scurtă”, parafraza un vechi proverb englez, în 2014, orientalistul francez Frederic Pichon, în cartea sa avertisment – “Siria. De ce Occidentul s-a înşelat” – atât de tragic confirmată ulterior pe străzile din Franţa, Belgia, Germania. Criticând politica capitalelor occidentale în Siria, şi Orientul Mijlociu în general, Pichon riscase “profeţia” că din zonele cenuşii create de aceste politici “va veni mâine o violenţă oarbă, care va spulbera societăţile noastre fragile”.

În ultimii ani, nu foarte puţini la număr, asistăm la o rutină macabră, al cărei sens profund alarmant e rareori expus public de mulțimea analiștilor, comentatorilor şi formatorilor de opinie. Grupuri de criminali, sau asasini singuratici, comit fapte abominabile în orașele europene. Oameni nevinovați, care au ghinionul să se afle în ţintele vizate de aceşti criminali, sunt pulverizați de explozii, rupți în bucăți, umpluți cu cuie, bile de rulment şi șrapnel, mitraliați, înjunghiați, striviți cu camioane, lăsați invalizi pe viață. Familii întregi sunt distruse fizic sau psihic, majoritatea definitiv. Apoi, la scurt timp, apar politicienii mainstream (adică „de centru”, „moderaţi”, „frecventabili” aflaţi – încă – la guvernare). Cu fețe prelungi, întristate, sfâșiate – nu de gloanțe, schije sau camioane, ci de durere – depun buchete de flori în locurile abia spălate de sânge de pompieri, se ţin de mână, apoi rostesc câteva fraze standard, scrise parcă de un autor unic. Ritualul poate continua, în funcţie de numărul de victime, cu un marş „de solidaritate”, deşi vicitimele ar fi avut nevoie de solidaritatea politicienilor cât timp erau în viaţă, nu după trecerea – prematură şi tragică – la cele veşnice. Dintre frazele şablon pe care liderii le rostesc se distinge – de departe – cea care susţine că „teroriştii nu vor învinge, nu vor reuși să ne schimbe modul de viață, nu vor reuși să ne zdruncine încrederea în valorile societăţii deschise”.

Apoi intră în scenă eșalonul secund (de sprijin) – editorialişti din presa mainstream, ONG-işti, universitari, experţi etc. – care reia mesajul politicienilor cu mult mai mult aplomb, fapt explicabil prin aceea că nu depinde de votul unor electorate tot mai traumatizate, dezorientate şi în căutare de soluţii. Mesajul-cheie al acestui eșalon secund este cel al „echilibrului corect între măsurile de securitate şi drepturile omului”, cu concluzia subliminal indusă că menţinerea societăților „deschise” merită un preţ considerabil. Aproape niciunul dintre erudiţii reprezentanţi ai acestui eşalon nu intră însă în detalii: cât de mare poate fi acest „preţ”, ce înseamnă “echilibrul corect” între libertate şi securitate (concret, la obiect, nu la nivel de lozinci), şi faţă de ce, exact, ar trebui menţinute „deschise” societăţile occidentale, aflate sub asalt.

Apoi, după câteva săptămâni, se lasă liniştea, emoţiile se calmează, presa îşi mută atenţia spre alte subiecte din actualitate, iar ceea ce rămâne la finalul fiecărui nou episod tragic este o idee de genul „sunt unele probleme, dar mergem înainte”, confirmată ulterior de absenţa, de fiecare dată, a unor reforme legislative, penale şi securitare, care să semnaleze că politicienii „centrişti” au înţeles să răspundă cumva la carnagiile din stradă. Mai grav, au început, din vara anului 2016, să se audă mesaje (întâi la Nisa, acum la Berlin), formulate tot mai explicit şi rostite la niveluri tot mai înalte, de genul – „societăţile deschise sunt inerent expuse ameninţărilor, va trebui să ne obișnuim cu această idee”. Este un mesaj devastator prin implicaţii, pentru că sugerează nu doar că elitele vest-europene nu au de gând să ajusteze cursul politic din ultimele decenii, de „deschidere multilaterală totală” (valorică, migraţionistă, economică etc.), dar prind chiar curajul să-şi anunțe cetățenii că trebuie să se obișnuiască cu ideea că pot fi „selectați” aleatoriu de nişte criminali periculoşi, cărora statele respective nu prea au ce să le facă, pentru a fi ucişi sau mutilaţi pe viaţă.

Chiar şi fără noul val de atacuri teroriste, era destul de clar că epoca de pace a Europei post-1945 este pe cale să expire. Crizele conjugate după 2008 – economică, demografică, de încredere, financiar-bancară, a monedei euro, a datoriilor suverane, a spaţiului Schengen, a integrării europene, a relaţiilor dintre instituţiile UE şi statele membre, a migraţiei, a Brexit-ului, pentru a le numi doar pe cele foarte vizibile – ameninţă oricum să se transforme în orice moment într-un vortex scăpat complet de sub control de actualele elite „obosite” istoric. Dar dacă mesajul pe care acestea încep să-l formuleze cu tot mai mult curaj – „obişnuiţi-vă cu ideea că aţi putea fi ucişi de terorişti” – ajunge să difuzeze în masa societăţilor europene şi să fie înţeleasă bine în implicaţiile ei, anul 2017 (că tot se vor împlini 100 de ani de la lovitura de stat bolşevică din Rusia) are toate şansele să consemneze o nouă schimbare la faţă a Europei.

După lungul şir de atentate sângeroase comise în Europa şi America de Nord, au apărut – timid – comentatori care au îndrăznit să afirme faptul statistic că, aproape fără excepţie, teroriştii au profile care se leagă, într-un fel sau altul, de islam – fie sunt descendenţii familiilor musulmane imigrate în Occident începând cu anii 1960, fie provin din imigraţia recentă din ţări în care islamul este religie de stat sau majoritară, fie provin din familii mixte în care unul din părinţi (de regulă tatăl) e de religie musulmană, fie sunt occidentali (iniţial creştini sau atei) convertiţi la islam. A afirma acest fapt statistic nu echivalează cu emiterea unei judecăți de valoare stupid-generalizatoare sau cu aruncarea anatemei asupra tuturor musulmanilor din lume. Nicidecum. Dar poate reprezenta un prim pas, absolut necesar, în înţelegerea reală (nu filtrată ideologic) a fenomenului care ucide cu o frecvenţă tot mai mare zeci, chiar sute, de civili inocenţi, cel puţin din punct de vedere politic. Nu există nicio şansă de combatere eficientă a unui astfel de fenomen – care este simultan social, politic, cultural (în sens larg), religios, securitar şi militar – dacă natura lui nu este corect înţeleasă. Or, o parte însemnată a elitelor occidentale, cu precădere cele zise „de stânga” sau „progresiste”, refuză virulent fie şi apropierea de înţelegerea fenomenului, preferând să se refugieze în spatele panopliei lozincarde a „corectitudinii politice”. O abordare al cărei caracter „progresist” este foarte greu de observat, cel puţin prin raportare la numărul în creştere rapidă al victimelor terorismului.

Negarea oficială, timp de decenii, a realităţii empirice din stradă a provocat mutaţii permanente la nivelul mentalului colectiv occidental. Dincolo de problemele grave provocate de „blocarea în proiect”, la jumătatea drumului, a construcţiei Europei unite (abordate separat, într-un alt articol), încrâncenarea unei majorităţi a politicienilor occidentali în a le spune electoratelor lor că „ochii lor nu văd bine ceea ce văd” a avut o contribuţie foarte importantă la ridicarea actualului val politic zis „populist” (de fapt, anti-sistem). Campioane la slalomul uriaş printre jaloanele realităţilor ultimilor ani au fost Administraţiile Obama şi Hollande, secondate – doar aparent surprinzător – de Administraţia Merkel, condusă de un politician creştin-democrat, deci teoretic „de dreapta”. Ideea-forţă a acestor administraţii a fost că „religia nu are nicio importanţă” şi că atentatele sunt comise de „radicali” şi „extremişti”, nu de „musulmani”. Altfel spus, faptul că printre atentatorii care au umplut de sânge Occidentul în ultimii ani nu s-a aflat niciun fundamentalist creştin, niciun extremist hindus, niciun evreu ultra-ortodox, niciun fanatic budist, niciun taoist, confucianist, adept al religiilor tribale izolate, şi nici măcar vreun anarhist ateu sau revoluţionar marxist, este pentru aceşti lideri o pură coincidenţă.

S-a ajuns până la situaţii ridicole în care politicieni occidentali (altminteri foarte laici, non-religioşi şi cel puţin aparent neintersaţi de teologie) au intrat, indirect, în polemici cu maşinăria de propagandă a aşa-zisului „Stat Islamic” (SI), pe tema „adevăratului islam” : în timp ce primii insistau, din proprie iniţiativă, că teroriştii sunt doar nişte criminali care pervertesc religia şi se lansau (nefiind musulmani) în exegeze publice despre ce înseamnă “adevăratul islam”, liderii SI, din ascunzătorile lor din Siria şi Irak, umpleau spaţiul virtual cu mesajul exact contrar – „nu este adevărat, sunt martirii noştri, adevăraţii reprezentanţi ai islamului”. Teroriştii înşişi, ori de câte ori au lăsat mesaje înainte de a comite un măcel, au susţinut acelaşi lucru : că ei sunt „adevăraţii musulmani”, care au „înţeles corect” sensul religiei islamice, iar toţi cei care nu sunt de acord cu această interpretare sunt fie infideli, fie apostaţi. Desigur, odată intraţi pe terenul teologiei islamice, liderii occidentali „laici şi seculari” nu pot decât să piardă bătălia „argumentelor” şi polemicile cu propagandiştii SI. Exact din acest motiv, marea majoritate, paşnică, a comunităţilor musulmane din statele occidentale a rămas tăcută, siderată şi captivă între valul de violenţă oarbă, de o parte, şi inadecvarea totală la situaţie a liderilor politici, de cealaltă parte. Frapează în acest sens, la analiza declaraţiilor publice făcute de politienii “progresişi” occidentali în ultimii 10 – 15 ani, contradicţia între afirmaţia ubicuă că “terorismul nu are nicio legătură cu religia” şi preocuparea ciudată pentru comentarii privind islamul, întâmplător sau nu religia a peste 99% dintre cei care au comis atentate teroriste în Occident după 1990.

Bun, să admitem pentru o clipă, pentru rigoare analitică, că ideea politicienilor mainstream din ultimii cel puţin 15 ani, conform căreia recrudescenţa terorismului anti-occidental „nu are nicio legătură cu religia”, ar fi corectă. Ar însemna atunci, logic, că ne aflăm în prezenţa unor grupări criminale organizate deosebit de periculoase, a căror motivaţie nu avem capacitatea de a o înţelege (ştim doar că vor să omoare cât mai mulţi oameni), şi a căror activitate pune grav în pericol stabilitatea societăţilor şi statelor vizate. Or, dacă ar fi aşa, statele respective ar avea tot dreptul suveran să adopte măsurile politice – legislative şi administrative – necesare, fără vreo „legătură cu religia”, la nivelul de fermitate, chiar duritate, necesar atât pentru a se auto-apăra, dar mai ales pentru a apăra societăţile pe care le reprezintă. Dar aici intervine „marea ciudăţenie” – statele respective par paralizate în faţa criminalilor şi nu fac mai nimic pentru schimbarea stării de fapt (în afară de ritualul deja standardizat după fiecare măcel, amintit mai sus). Urmărind ce se întâmplă, orice cetăţean al statelor respective îşi pune, mai devreme sau mai târziu, întrebarea principală: de ce nu ne apără nimeni?

Cazul Franţei este emblematic. Lovită grav în inima ei – geografică, socială, dar şi simbolică şi valorică – la Paris (Charlie Hebdo şi Bataclan) şi Nisa (Promenade des Anglais, chiar de ziua naţională), părea iniţial că se va îndrepta spre o reformă amplă care să schimbe paradigma anti-teroristă actuală. Discursurile apăsate ale preşedintelui Hollande şi succesivilor săi prim-miniştrii făceau trimitere iniţial chiar la un „război” cu terorismul şi teroriştii. În cele din urmă, Parlamentul nu a putut agrea nicio singură iniţiativă legislativă de natură să-i redea statului avantajul şi iniţiativa tactică, respectiv capacitatea de a apăra pro-activ societatea, prin descurajare şi măsuri anticipative, nu prin intervenţii reactive de urgenţă, de genul arestării sau lichidării teroriştilor, urmate de numărarea victimelor lăsate în urmă de aceştia. Dezbaterile parlamentare şi-au epuizat rapid suflul şi puţinele energii politice reale au dispărut ca apa în nisipul deşertului. Şi-au impus punctul de vedere, odată în plus, adepții „drepturilor” şi „deschiderii”, adică, la modul concret, cei care susţin că „nu se poate face nimic”, în afară de intensificarea activităţilor poliţieneşti şi securitare (care pot ameliora pe termen scurt situaţia, dar nu o pot rezolva pe fond).

Tragedia recentă de la Berlin ilustrează, odată în plus, miezul problemei. Teroristul, imigrant ilegal în UE, era cunoscut serviciilor de poliţie, securitate şi informaţii din Germania, dar şi celor din Italia, unde făcuse şi închisoare pentru infracţiuni serioase. Frecventa moschei salafiste, nu făcea vreun efort să-şi ascundă orientarea jihadist-radicală, se “documenta” pe internet despre modalităţile de fabricat bombe şi era interesat să cumpere arme de pe piaţa neagră. Deşi autorităţile germane aveau indicii că individul este periculos şi poate pregăti un atentat, l-au lăsat în libertate pentru că legislaţia în vigoare nu le-a permis să facă mai nimic înainte ca respectivul să umple Berlinul de sânge. Desigur, poliţiei berlineze putea să-i dea prin cap ideea blocării perimetrului respectiv cu parapeţi de beton şi impunerii unei zone de acces strict pietonal, mai ales că exista precedentul de la Nisa. Pe fond, problema nu priveşte însă poliţia şi serviciile de informaţii/securitate, ci politicul, mai exact legislaţia care permite unor potenţiali criminali periculoşi să se plimbe nestingheriţi prin UE şi să pregătească atentate, în timp ce autorităţii publice executive a statului “suveran” nu îi permite să facă aproape nimic înainte de comiterea unei crime în masă, chiar dacă serviciile de informaţii au strâns volume întregi despre potenţialii terorişti. Oricine a urmărit modalitatea de acţiune a presei occidentale în astfel de situaţii, nu poate să nu observe o situaţie ciudată. Ziariştii, aproape fără excepţie, se concentrează pe chestiuni de genul – “de ce poliţia a eşuat?” – şi chiar dacă această abordare jurnalistică este legitimă în sine, surprinde cvasi-absenţa şi a unor abordări jurnalistice în direcţia liderilor politici care conduc partidele sau coaliţiile guvernamentale în parlamentele statelor respective, de genul – “de ce nu votaţi în Parlament o nouă legislaţie anti-teroristă, dacă cea existentă este ineficientă în protejarea cetăţenilor?”. De ce presa este atât de dură, chiar intransigentă, cu greşelile guvernelor, dar indulgentă şi iertătoare cu liderii politici şi parlamentele, care au de fapt puterea de a schimba legile? Mister.

Problema este mai serioasă decât pare. “Câinele de pază al democraţiei” nu poate fi doberman cu puterea executivă, rottweiler cu cea judecătorească şi bichon cu cea legislativă, pentru că democraţia liberală se sprijină în mod egal pe toate cele trei puteri din stat – legislativă, executivă şi judecătorească. Germania, la fel ca toate celelalte state ale UE, este un stat de drept, ceea ce înseamnă că poliţia şi serviciile de securitate / informaţii acţionează strict în cadrul legal existent. Dacă legea nu permite arestarea şi trimiterea în judecată a unor suspecţi, aceştia sunt lăsaţi pe stradă. Criticii care atacă de obicei guvernele europene pentru “supravegherea deficitară” a extremiştilor suspecţi nu stăpânesc bine “dosarul”. Statisticile federale germane indică prezenţa a cca. 550 de atentatori potenţiali, periculoşi, pe teritoriul Germaniei. Supravegherea continuă a unuia singur dintre ei, 24 de ore din 24, necesită cel puţin 32 – 35 de ofiţeri de poliţie şi informaţii. Asta ar însemna cel puţin 18.000 de ofiţeri alocaţi numai supravegherii elementelor periculoase cu risc imediat, o cifră care ar provoca un cutremur politic într-o democraţie pacifistă ca Germania. Iar dacă luăm în considerare salariul mediu din branşă, în Germania, doar salariile acestora s-ar ridica la cifra astronomică de peste un miliard de euro pe an (la care s-ar adăuga cheltuielile operative, probabil şi mai mari). În cele din urmă, este o problemă de resurse, deci de decizie politică. Decât să plângă la comemorările victimelor, politicienii ar trebui să să se prezinte în faţa alegătorilor şi să le argumenteze fie sporirea masivă a cheltuielilor de securitate (ceea ce ar permite menţinerea cadrelor legislative actuale prin care acţiunea preventivă a statului împotriva suspecţilor de terorism este supusă unor limitări draconice), fie schimbarea legislaţiilor anti-teroriste (ceea ce ar creşte puternic eficienţa statului şi ar scădea drastic costurile aferente pentru contribuabili). Pentru că nici una dintre alternative nu li se pare convenabilă, trag de timp, lasă lucrurile aşa cum sunt, şi se limitează la a participa, cu feţe lungi şi triste, la comemorările victimelor.

Se mai adaugă şi faptul că, spre deosebire de regulile existente în aproape tot restul lumii, în majoritatea statelor europene persoanele care intră ilegal peste frontierele lor internaţionale sunt lăsate să circule liber până la clarificarea statutului lor – acordarea de azil sau repatriere în ţara de origine – chiar dacă nu prezintă documente de identitate care să permită demararea procedurilor de verificare a identităţii lor reale. În imensa majoritate a cazurilor, azilul este refuzat pentru că este evident vorba de migranţi economici ajunşi în Europa prin reţele bine organizate de traficanţi de persoane, dar este deja prea târziu: respectivii au dispărut de mult din zonă, iar având în vedere existenţa spaţiului Schengen, pot ajunge foarte departe de punctul de intrare în UE (cum este şi cazul teroristului de la Berlin, tunisian de origine, intrat în Europa prin Italia).

Legislaţia existentă în majoritatea statelor UE, şi interpretarea extrem de ciudată care a ajuns să fie dată unor concepte precum “societate deschisă” şi “drepturile omului”, face imposibilă plasarea migranţilor ilegali în centre închise (cu toate drepturile garantate şi respectate, dar în interior), până la clarificarea identităţii lor reale şi a statutului lor juridic şi politic, respectiv dacă se califică pentru statutul de refugiat în baza definiţiei fixate de Convenţia de la Geneva din 1951, care fixează 5 criterii clare – perecuţii în ţara de origine pe bază de rasă, religie, naţionalitate, grup social şi opinii politice (criterii neîndeplinite de cel puţin 90% din persoanele care intră ilegal în Europa). Acest “detaliu” este în prezent cunoscut în toate ungherele Africii şi Asiei, şi este principalul factor psihologic care contribuie la alimentarea cu “clienţi” a înfloritoarelor reţele de călăuze şi “transportatori”, care rulează deja cifre de “afaceri” anuale de ordinul miliardelor de dolari: convingerea migranţilor că odată ce au pus piciorul în Europa, indiferent cum, sunt şanse infime să-i mai deranjeze cineva cu probleme legale. Dacă această politică europeană de “deschidere” totală s-ar modifica, fluxul migrator spre Europa ar pierde pe termen scurt cel puţin 80% din volum, adică toată partea de falşi refugiaţi. Cine ar mai plăti (multe) mii de dolari sau euro traficanţilor dacă ar ştii că la capătul sejurului periculos şi extenuant se află plasamentul pe termen nelimitat într-un centru închis, în aşteptarea repatrierii? Ar veni doar cei cu adevărat ameninţaţi şi persecutaţi, pe care Europa poate şi trebuie să-i ajute. Statele de origine ale migranţilor economici s-au adaptat foarte bine la acest context, şi înţelegând cum bate vântul politic prin Europa, au devenit treptat tot mai necooperante în acceptarea repatrierilor propriilor cetăţeni ajunşi ilegal în Europa şi cărora azilul le-a fost refuzat. Dacă principalele state de destinaţie din Europa de Vest sunt atât de “deschise” faţă de migranţi, încât îi lasă liberi pe propriile teritorii fără acte de identitate, de ce şi-ar mai bate capul statele de origine să accepte repatrierea a sute de mii dintre ei (în majoritate absolută bărbaţi tineri, necăsătoriţi şi cu studii irelevante pentru piaţa europeană a forţei de muncă), care au oricum potenţialul de a provoca probleme în orice ţară?

Cazul teroristului de la Berlin este ilustrativ. “Argumentul” autorităţilor tunisiene în tergiversarea eliberării de documentelor de identitate care ar fi permis repatrierea lui Anis Amri înainte de a comite atentatul – scăpat cu greu presei de oficialii germani în atmosfera de şoc care a urmat carnagiului de la Berlin – a fost că “au dubii că respectivul este cetăţean tunisian”. Este o situaţie standard cu care oficialii europeni se confruntă de mai mulţi ani în dialogul cu majoritatea statelor africane (cu câteva excepţii notabile). Migranţii îşi distrug documentele de identitate imediat ce intră în UE – pentru că ştiu exact cum funcţionează sistemul legislativ şi politic european – iar statele de origine tergiversează cât pot de mult eliberarea unor noi documente de călătorie, fără de care repatrierile sunt imposibile, solicitând “dovezi” că respectivii sunt cetăţenii lor. Este un cerc vicios care generează blocaje birocratice de luni, chiar ani, timp în care respectivii hălăduie fără niciun rost prin spaţiul Schengen, iar unii ajung să o ia razna şi să provoace tragedii. În aceste condiţii, mai miră pe cineva că partidele “populiste” care propun desfiinţarea spaţiului Schengen, sau chiar a UE, cresc continuu în sondaje şi se îndreaptă spre un posibil moment de basculare în 2017?

Gravitatea situaţiei face ca acest cerc vicios să nu mai, poată fi rupt, în acest moment, decât de schimbări politice şi legislative adoptate pe baze suveraniste – în coordonare la nivel european (preferabil), sau la nivelul statelor membre ale UE. Situaţia este prea gravă pentru a mai putea fi abordată prin paliative, ca până acum. Ce împiedică, atunci, UE şi statele occidentale să ia măsuri energice contra acestei ameninţări, chiar dacă vor să evite orice referinţă valorică sau religioasă, şi să se cantoneze strict în abordări legislative şi securitare? Din nou, mister. În definitiv, pentru oamenii aruncaţi în aer, mitraliaţi sau călcaţi cu camioanele, şi pentru familiile lor, prea puţin mai contează după aceea dacă motivaţia criminalilor a avut sau nu legătură cu religia. „Problema” cu democraţiile reprezentative este că atunci când liderii care ocupă centrul scenei le prezintă alegătorilor, în mod insistent, mistere adânci şi insolubile, aceştia au tendinţa de a căuta explicații „pe margine”, respectiv pe la politicienii şi forţele politice până de curând ignorate, dispreţuite şi ironizate, care au însă răspunsuri clare (oricare ar fi ele, dar le au) şi propun soluţii, cu subiect şi predicat (similar, nu discutăm dacă bune sau rele, dar le propun).

Toate acestea au produs consecinţe, şi le produc şi azi sub ochii noştri, chiar dacă batalioane disciplinate de analişti, comentatori etc. continuă să recite mantra denunţării „populismului” şi „extremismului”, fără a se preocupa de fondul problemei : în Marea Britanie, electoratul a votat pentru retragerea din UE, ceea ce părea aproape imposibil; în SUA, Donald Trump – o personalitate fără precedent în istoria electorală americană – a câştigat preşedinţia după ce fusese aproape unanim considerat perdant; în Franţa, în perspectiva alegerilor prezidenţiale din aprilie – mai 2017, socialiştii practic nu mai contează, preşedinţia urmând să fie câştigată în cel mai bun caz de François Fillon, conservator catolic în plan social şi liberal clasic în plan economic, pro-rus, iar în celălalt caz de Marine Le Pen, lidera Frontului Naţional, un baroc francez naţional-socialist sui generis, dispusă să meargă inclusiv până la a retrage Franţa din UE, cu siguranţă din zona euro şi spaţiul Schengen, şi “ultra pro-rusă” (Fillon este creditat cu prima şansă, dar un singur atentat terorist major ar putea răsturna acest calcul, ceea ce presupune inclusiv o presiune imensă pe sistemul securitar francez); în Germania, imaginile cu inocenţii striviţi pe caldarâm, împrăştiaţi pe traseul ducând spre un brad de Crăciun dărâmat, de un imigrant ilegal cu antecedente penale şi binecunoscut autorităţilor, au avut pentru dreapta tradițională germană şi cancelara Angela Merkel efectul unei explozii nucleare politice, drumul „Alternativei pentru Germania” spre prima ligă a politicii germane, în perspectiva alegerilor legislative din 2017, fiind acum larg deschis (practic, doar memoria colectivă a catastrofei naziste împiedică încă o basculare radicală a electoratului german, care ar echivala cu finalul „construcţiei europene”); în Olanda şi Italia, partidele anti-sistem, Partidul Libertăţii, respectiv „Mişcarea Cinci Stele”, sunt cel mai bine plasate în perspectiva alegerilor parlamentare din prima jumătate a anului 2017.

De la un capăt la celălalt al Europei, societăţile sunt cuprinse de un sentiment tot mai pregnant de insecuritate. Acest sentiment de insecuritate variază direct proporţional cu ameninţarea teroristă, dar este mult mai complex şi include componente de insecuritate economică, socială, identitară şi (desigur) fizică. În faţa agravării frustrărilor, elitele politice „tradiţionale” post-1945 lasă impresia fie că nu vor, fie că nu pot să „apuce taurul de coarne” şi să introducă reformele cerute şi aşteptate de segmente tot mai largi din electoratele pe care le reprezintă. În această situaţie, având în vedere şi suprapunerea rarisimă de factori cu potenţial de acceleratori politici – alegeri generale / prezidenţiale într-o serie de state cu influenţă mare şi foarte mare în UE, intrarea „în acţiune” a Administraţiei Trump, posibila ajustare a relaţiilor SUA / UE – Rusia, scadenţa războiului din Siria – sunt şanse considerabile să asistăm, în 2017, la debutul celui de-al treilea val al revoluțiilor politice din istoria Occidentului modern.

*         *         *

Revenind la “profeţia” lui Frederic Pichon din 2014, să ne reamintim că în iulie 2016, premierul francez de atunci, Manuel Valls, a fost primul care a validat-o oficial, trimiţând implicit la zorii noului ev european. Criteriul fundamental care defineşte această nouă eră nu ţine de partea agresoare – teroriştii ucid dintotdeauna, în diverse feluri, şi nu de “motive” perverse duc lipsă – cât ţine de partea agresată, respectiv de câteva state vest-europene vizate prioritar, care semnalează în mod periculos tendinţa de a “coabita” pe termen lung cu problema, în loc de a risca politic soluţii reale de lichidare a ameninţărilor.

După carnagiul comis la Nisa chiar de ziua naţională a Franţei, fostul premier francez a declarat în faţa parlamentarilor francezi că “este de datoria sa să anunţe că vor fi şi alte atacuri, şi vor fi şi alte victime inocente“. A mai adăugat că francezii “nu trebuie să se obişnuiască cu asta, dar trebuie să înveţe să trăiască cu această ameninţare“. Unda de şoc a declaraţiei s-a propagat rapid, deloc surprinzător având în vedere implicaţiile ei colosale, dar nu a avut un impact notabil în afara Franţei. Nici “logica” îndemnului lansat de domnul Valls nu a suscitat prea multe analize. Cum poate un individ normal să “înveţe” să trăiască pe termen nedeterminat cu un stres major, generat de un posibil risc fatal, dacă nu se “obişnuieşte” cu el? Majoritatea indivizilor răspund la stresul de acest tip în două direcţii: fie se “obişnuiesc” cu el (se abrutizează, sau dacă nu ne place termenul, se “călesc”), adică exact opusul îndemnului fostului premier francez, fie se alienează şi dezvoltă sociopatii diverse (popular, “o iau razna” în diferite grade şi cu diferite intensităţi).

Mass media franceze, „dezechilibrate” spre stânga la fel ca cele din aproape toate statele occidentale, au ignorat în general declaraţia din 19 iulie 2016 a fostului premier Valls, iar stânga politică a contraatacat preventiv acuzând atunci opoziţia de dreapta de “alarmism” şi “oportunism”, prin care ar încerca să „capitalizeze frustrările francezilor” legate de terorism, în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 2017. Chestiunea excede însă, cu mult, registrul politicii interne din Franţa, după cum s-a văzut, în mod tragic, odată cu reeditarea carnagiului de la Nisa, în mod aproape identic, la Berlin (până şi originea teroriştilor a fost aceeaşi – tunisiană). Ea priveşte întreaga Europă, cu siguranţă partea ei democratică, dar şi UE ca organizaţie.

Deşi nu s-a văzut prea bine în Europa prin hăţişul disputelor cu miză electorală foarte mare în 2017, problema fundamentală enunţată de domnul Valls la 19 iulie 2016, probabil involuntar, este în esenţă următoarea: poate fi salvată ordinea politică şi socială instaurată treptat în Europa începând din secolul 18, bazată pe drepturile individului, contractul social stat-cetăţeni, separaţia dintre stat şi religie, respectiv separaţia puterilor în stat? Afirmaţiile domnului Valls au părut atunci, în mod alarmant, să încline spre răspunsul “nu”.

Multor francezi le place să se refere la Franţa ca la “patria drepturilor omului”, ceea ce este doar parţial adevărat. Având în vedere importanţa crucială a tematicii drepturilor omului în contextul crizei migraţiei şi ameninţărilor teroriste, fără precedent în istoria recentă europeană, ar fi poate corect să spunem că sintagma respectivă este, în bună măsură, o exagerare. Ideea modernă a “drepturilor omului” – care iniţial se numeau “drepturi naturale ale individului” – îşi are originea în filozofia politică engleză din secolele 16-17.

Până să se impună în modernitatea occidentală ca urmare a revoluţiilor americană şi franceză de la sfârşitul secolului 18, conceptul “drepturilor omului” a fost cu predilecţie, timp de peste un secol, un produs intelectual şi politic exclusiv englez, bazat în principal pe gândirea “părinţilor” liberalismului (clasic, desigur) – Thomas Hobbes şi John Locke, în principal. Cu ei a început totul, iar revenirea la originile democraţiei moderne occidentale nu este nici pe departe, cum ar putea părea, un demers istoric, ci un exerciţiu de supravieţuire a Europei aşa cum o cunoaştem.

În unele medii politice şi intelectuale occidentale este mai nou la modă dezbaterea privind “reforma islamului” – o utopie politică şi un non-sens teologic, pentru orice minte limpede care înţelege exact subiectul. Ideea principală care se încearcă a fi promovată prin această dezbatere este că toate problemele Europei cu migraţia şi terorismul se leagă, într-un fel sau altul, de “nereformarea” islamului, şi că odată ce o “reformă” a acestei religii ar avea loc, problemele ar dispărea. Trebuie spus, în context, că deşi o astfel de abordare este mai puţin defetistă şi capitulardă decât cea a domnului Valls de genul “nu este mare lucru de făcut, unii inocenţi aleşi aleator de terorişti vor muri“, pe fond se înscrie şi ea în aceeaşi categorie a paliativelor derizorii, menite să mascheze absenţa capacităţii sau voinţei politice reale de a aborda frontal problema.

Totuşi, pornind de la constatarea mai mult decât evidentă că democraţia liberală pluralistă şi conceptul “drepturilor omului” nu sunt produse ale religiei şi civilizaţiei islamice, ci produse prin excelenţă europene – adică, mai precis, produse de sinteză ale civilizaţiilor greco-romană şi iudeo-creştină – elitele occidentale actuale ar trebui să-şi bată mult mai puţin capul cu “întoarcerea” pe toate părţile a islamului şi proorocirea “reformei” acestuia, lăsându-le musulmanilor înşişi rolul de a lămuri această chestiune. Ce ar trebui în schimb să facă, şi încă urgent, elitele europene, ar fi să lanseze o mare dezbatere privind reforma modului de înţelegere şi aplicare a “drepturilor omului”, concept care s-a îndepărtat într-atât de originile sale nobile încât a ajuns să joace un rol care nu-i fusese defel destinat la origini, cel de cal troian plasat în “cetatea” civilizaţiei occidentale, după cum o demonstrează toate polemicile sterile şi fără orizont politic de rezolvare care au loc deja de ani buni, pe tema combaterii terorismului.

În esenţă, Hobbes şi Locke au enunţat existenţa a patru “drepturi naturale” ale omului (individului): dreptul la viaţă, la integritate fizică, la libertate şi la proprietate, în această ordine. De acolo a rezultat, în mod firesc, un al cincilea: dreptul, la fel de natural, al indivizilor de a-şi apăra, legitim, drepturile naturale. Prima şi cea mai importantă constatare care se impune este că “unghiul de atac” din abordările occidentale apologetice pe tema drepturilor omului, care s-a impus începând din anii 60 ai secolului trecut, ignoră aproape cu desăvârşire faptul că timp de cel puţin 200 de ani de la apariţia conceptului, aproape nimeni în Europa, apoi în SUA, nu şi-a imaginat că aceste drepturi vin din neant şi trebuie acordate indivizilor din raţiuni de oportunitate politică. Nici Hobbes, nici Locke, şi nici discipolii lor nu au fost revoluţionari, atei sau anarhişti. În limbaj actual ar putea fi desemnaţi ca intelectuali creştini preocupaţi de binele general: prudenţi faţă de riscurile derivelor despotice ale statelor şi suveranilor, nu îşi făceau totodată nici iluzii excesive cu privire la natura umană eliberată de orice constrângeri (termen aproape proscris astăzi), şi argumentau extrem de clar că omul are respectivele drepturi naturale, care îi trebuiesc recunoscute şi apărate, pentru că reprezintă încununarea creaţiei divine, altfel spus pentru că le-a primit de la Creator odată cu actul creaţiei.

La origini, postularea drepturilor indivizilor de a nu fi ucişi, mutilaţi, torturaţi, întemniţaţi fără motiv, umiliţi sau jefuiţi de bunurile lor a avut la bază ideea că astfel de acte, indiferent dacă sunt comise de persoane sau state, reprezintă o insultă la adresa divinităţii. Astfel spus, în ciuda a ceea ce cred azi majorităţi solide din aproape toate statele europene, “drepturile omului” nu sunt, esenţialmente, un produs al gândirii laice, ci al celei religioase (creştine).

A doua constatare, mai actuală astăzi ca oricând, este că ordinea în care “părinţii” drepturilor omului le-au enunţat pe acestea nu a fost una aleatoare, în funcţie de inspiraţia unui autor sau a altuia. Până târziu, la “declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” emisă în 1789 de revoluţionarii francezi, şi care a reprezentat un punct de turnură în Europa continentală poate mai serios decât respectiva revoluţie în sine (prin “evacuarea” programatică a divinităţii din politică), toţi autorii clasici au menţionat dreptul la viaţă ca principal drept natural al omului. Era o abordare logică şi raţională, având în vedere că un individ poate beneficia de integralitatea drepturilor sale naturale doar dacă este în viaţă. Timp de câteva sute de ani, a fost de la sine înţeles în Occident că apărarea dreptului la viaţă şi integritate fizică are prioritate în faţa apărării altor drepturi naturale, sau a drepturilor derivate din acestea. Spre exemplu, până în urmă cu mai puţin de 100 de ani, instigarea făţişă la nerespectarea legilor, la lipsă de loialitate faţă de statul de apartenenţă sau de azil, la subversiune vizând modificarea prin forţă a formelor de guvernământ şi a drepturilor şi libertăţilor individuale, pentru a nu mai menţiona instigarea la omor, război civil, ori acte de violenţă vizând uciderea ori schilodirea unor concetăţeni, nu aveau nicio şansă să fie considerate manifestări ale “dreptului la opinie” sau “dreptului la liberă expresie”. Dimpotrivă, având în vedere potenţialul criminogen ridicat al unor astfel de manifestări, ele erau definite ca infracţiuni la legile penale şi tratate în consecinţă de puterile executive ale statelor occidentale.

Iar prin asta, democraţia şi prosperitatea nu numai că nu au fost “periclitate” sau “înăbuşite” (argument falacios auzit până la refuz în dezbaterile vest-europene actuale, de câte ori se încearcă, timid, discutarea unor măsuri pro-active şi eficiente de combatere a terorismului), dar chiar au prosperat şi diseminat în întreaga lume într-un ritm care azi pare neverosimil însuşi Occidentului cuprins de confuzie axiologică şi îndoieli existenţiale. Câţi formatori de opinie mai au cutezanţa să afirme că democraţiile pluraliste occidentale, societăţile lor „deschise” (atunci, spre ce trebuie, nu spre orice, ca azi) şi economiile liberale au prins putere şi s-au impus ca etaloane globale exact în perioada istorică în care legile lor erau ferme faţă de subversiune, iar puterile lor executive aveau mijloacele să combată atât ameninţările interne, cât şi cele externe? Când drepturile indivizilor erau judicios echilibrate de obligaţiile acestora, nu doar retoric, dar şi în practica politică? Când dreptul la opinie nu presupunea câmp liber propagandei de esenţă anarhistă, iar dreptul la libera expresie nu putea fi invocat ca alibi pentru apologia crimei?

Privind retrospectiv, este uluitor că în astfel de chestiuni de importanţă crucială, de care depinde în cele din urmă supravieţuirea istorică a unor societăţi în matricile lor culturale, capetele luminate ale Europei înţelegeau mai bine mizele şi gândeau mai limpede într-o epocă premergătoare revoluţiilor ştiinţifică, industrială şi informaţională. Acum 365 de ani, anticipând parcă actuala criză a Europei, Hobbes argumenta că “răul cel mai mare” (summum malum) într-o comunitate este frica de moartea violentă pe care unii indivizi din acea comunitate o pot provoca altora. Astfel, chiar dacă indivizii au drepturi legitime inalienabile, o comunitate aflată “în stare naturală”, adică lipsită de o autoritate suverană care să o guverneze, evoluează inexorabil spre “războiul tuturor împotriva tuturor”, pentru că indivizii vor tinde să devină maximalişti în urmărirea propriilor interese şi agende politice. Pentru a evita apariţia acestui “Leviathan” (după numele monstrului biblic), Hobbes considera că frica de violenţă avea capacitatea de a-i convinge pe indivizii dintr-o comunitate de a ceda o parte din drepturile lor naturale către o autoritate suverană, în schimbul protecţiei oferite de aceasta în cadrul unei ordini legale. Se prefigura astfel teoria contractului social, prin care indivizii ieşeau din “starea naturală” şi intrau în societatea modernă.

Câteva decenii după Hobbes, şi de pe poziţii mai îngăduitoare faţă de raţiunea şi toleranţa indivizilor, Locke relua ideea că apărarea de către indivizi a drepturilor lor naturale nu este, în sine, suficientă, de unde şi apariţia istorică a “societăţilor civile” (alt concept grav “rătăcit” azi de originile sale, după 3 secole), adică a formelor de organizare în care indivizii îşi rezolvă disputele în mod civil (am spune azi, civilizat, adică fără forţă brută), cu ajutorul unui guvernământ care garantează o ordine legală în care drepturile indivizilor sunt apărate.

Hobbes şi Locke au intuit în mod similar importanţa puterii suverane şi a societăţii supuse legilor pentru apărarea drepturilor (naturale ale) omului, argumentând – convingător, până relativ recent în istoria gândirii şi practicii politice din Occident – că “starea naturală” (anarhică) de exercitare a acestor drepturi prezintă riscuri prea mari, inclusiv cel de pierdere de către indivizi exact a drepturilor lor naturale. Mai aproape de modernitate, Locke s-a distanţat de Hobbes prin argumentarea imperativului separaţiei puterilor în stat, prin clarificarea contractualismului social între “puterea suverană” (stat) şi “societatea civilă”, şi prin noutatea absolută a “dreptului la revoluţie” al societăţii atunci când statul devine tiranic şi încalcă flagrant drepturile indivizilor (care a inspirat, decisiv, declaraţia de independenţă a SUA).

Atentatele din 2016 de la Nisa şi Berlin, şi mai ales reacţiile establishment-urilor politice la aceste atentate, riscă, din această perspectivă, să dea lovitura de grație moştenirii politice şi intelectuale a lui Thomas Hobbes şi John Locke. Aceasta ar însemna însă, nici mai mult, nici mai puţin, decât intrarea într-un „nou ev mediu” european, care va rupe cu tradiția modernă a drepturilor şi libertăţilor individuale. Chiar vor asta elitele politice şi intelectuale actuale europene? Sau sunt cu adevărat naive şi nu înţeleg ce forţe istorice reacţionare sunt pe cale să elibereze, prin ceea ce fac, din cuşca în care cu greu au fost închise şi ţinute în ultimii 3-400 de ani?

Primul, şi cel mai important drept al omului, este dreptul la viaţă. Motivul ar trebui să fie evident pentru oricine: morţii nu mai au nevoie, în această lume, de nici un „drept”. Nici de proprietate, nici la „egalitate” şi „nediscriminare”, nici la liberă opinie şi expresie etc. Pentru ca drepturile omului, folosite azi tot mai mult ca pretext pentru menţinerea paraliziei politice în faţa ameninţărilor existenţiale la adresa ordinii liberale din Occident, să fie salvgardate şi aplicate, este esenţială garantarea, înainte de orice, a dreptului la viaţă.

În prelungirea revoluţiei franceze, care a marcat o direcţie distinctă faţă de linia iniţială a liberalismului clasic anglo-american, societăţile Europei continentale s-au îndepărtat treptat de tradiţiile, esenţialmente religioase, puternic înrădăcinate timp de 1000 de ani (mai exact, în primul ev mediu european). Unii şi-au dorit depărtarea de tradiţie şi au promovat-o, altora le-a fost impusă (uneori cu forţa), dar cei mai mulţi europeni au acceptat-o tacit şi treptat, fiindcă au constatat beneficiile noului mod de viaţă – siguranţă personală, stabilitate legală şi prosperitate economică – nu pentru că au fost revoluţionari sau ultra-progresişti.

În Occident, avansul ordinii liberale în teritoriul deținut cândva de tradiţie a fost constant şi a depăşit recent sfera politicului, intrând în premieră şi în zonele private definite de aceeaşi tradiţie (căsătorie/familie). Pe rând, instituţiile bisericii şi monarhiei au fost golite de substanţa originară. A urmat, după 1945, statul naţional suveran, culmea, un „produs istoric” brevetat chiar de revoluţia franceză şi care umpluse golul lăsat în Europa de dispariţia monarhiilor justificate religios. Lansarea de către elitele europene a unui proces vizând, implicit, unificarea politică a Europei, fără însă a avea voinţa reală de a-l finaliza, a fost o greșeală strategică majoră, care astăzi joacă rolul de bombă cu ceas la temelia Europei. Suveranitatea a trecut de la monarhi la naţiuni (adică la elitele naţionale), apoi…s-a pierdut undeva pe drumul, niciodată clar precizat de arhitecţii integrării europene, între statele-naţiune şi Europa “unită”. În combinaţie cu efectele neprevăzute ale globalizării, crizei migraţiei şi recrudescenței terorismului de masă, adăugate ulterior, rezultatele sunt devastatoare. Confruntaţi cu ele, milioane de europeni caută soluţii alternative de salvare dintr-o situaţie pe care o percep ca o amenințare vitală.

În plan securitar, efectul introducerii spaţiului Schengen înainte de operaţionalizarea unor servicii europene (comune) de securitate şi informaţii, a unei baze de date comune care să includă traficul la frontierele exterioare, şi a unor facilităţi care să permită primirea, trierea şi verificarea, în regim de control legal, a unui număr mare de refugiaţi / migranţi datoraţi unor crize extra-europene majore, a fost similar efectului pe care, în plan economic, l-a avut introduerea monedei euro înainte de instituirea unei autorităţi politice centrale a UE, a unei trezorerii comune, a unui buget şi fiscalităţi comune, şi înainte de mutualizarea datoriilor publice a statelor membre.

Cineva, undeva, a greşit grav calculele. În actualul context european, virajul elitelor mainstream spre un mesaj public de genul “ca să salvăm societatea deschisă, trebuie să acceptăm că unii din noi pot fi ucişi” ar putea avea efect de detonator. Niciun guvernământ cât de cât serios, sau care se ia cât de cât în serios, nu poate cere cetăţenilor săi să se obişnuiască cu ideea că pot fi masacraţi la întâmplare, şi că nu e mare lucru de făcut în această privinţă. Prea puţini vor fi dispuşi însă să accepte o interpretare a “deschiderii” care presupune că pot fi aleatoriu ucişi sau schilodiţi de viaţă, în numele “toleranţei” statelor lor faţă de potenţialii criminali. Societăţile (vest) europene se apropie rapid de punctul în care vor re-interioriza conceptul de “summum malum” enunţat de Thomas Hobbes. Iar de acolo nu vor mai exista decât două ieşiri: noul ev mediu european, sau revenirea la originile “sănătoase” ale democraţiei liberale occidentale.

Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român.”

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "39 comments" on this Article:

  1. DanT spune:

    Articol corect, desigur.
    Pentru ca batjocura să fie completă, mulţi imigranţi adulţi fără acte se înregistrează drept “copii” şi sunt internaţi în centrele pentru copii:
    “Scandalul asupra falșilor copii a căpătat amploare în Suedia în această săptămână în urma uciderii tinerei suedeze, de meserie psiholog, Alexandra Mezher. După înfiorătoarea crimă, care a șocat o țară întreagă, mama tinerei a spus reporterilor că rezidenții mint atunci când vine vorba de vârsta lor pentru a putea beneficia de un tratament preferențial în aziluri. Aceasta susţine că fiica ei i-a povestit că în acel centru avea grijă de bărbați care au 20-24 de ani și nu de copii și adolescenți aşa cum aceștia pretindeau că sunt.”
    http://ro.blastingnews.com/international/2016/01/imigran-ii-care-pretind-ca-sunt-copii-oare-care-este-varsta-reala-a-acestor-barba-i-00760545.html

    Două observaţii:
    “François Fillon, conservator catolic în plan social şi liberal clasic în plan economic, pro-rus” – politicienii occidentali care doresc normalizarea relaţiilor cu Rusia nu sunt “pro-ruşi”. Sunt pur şi simplu nişte politicieni realişti.
    Pro-ruşi sunt acei politicieni care preferă integrarea în structurile conduse de Rusia (Uniunea Euroasiatică, alianţa CSTO) şi nu în UE sau NATO – de exemplu Lukasenko.

    “Pentru a evita apariţia acestui “Leviathan” (după numele monstrului biblic), Hobbes considera că frica de violenţă avea capacitatea de a-i convinge pe indivizii dintr-o comunitate de a ceda o parte din drepturile lor naturale către o autoritate suverană” – e eronat.
    De fapt Leviathanul lui Hobbes era tocmai corpul de cetăţeni, avându-l în frunte pe monarh:
    https://www.college.columbia.edu/core/content/frontispiece-thomas-hobbes%E2%80%99-leviathan-abraham-bosse-creative-input-thomas-hobbes-1651

    • DanT spune:

      Şi, cum spuneam într-un comentariu la alt articol, nu e nevoie să inventăm noi roata, avem deja modelul unei societăţi democratice, pluraliste, dar cu o identitate puternică şi cu măsuri de securitate corespunzătoare: Israelul.

  2. Cinicul spune:

    Frédéric Pichon este unul din putinii jurnalisti si politologi occidentali care nu s-au aliniat la ofensiva mediatica occidentala de a escamota realiatea razboilului din Siria. In afra cartii mentinate de Alexandru Dodan, autorul articolului de mai sus, Frédéric Pichon a publicat si numeroase articole in Le Figaro despre situatia din Orientul Apropiat, articole care descriu o alta realitate decat cea prezentata de Al Jazera, CNN, BBC sau France24, ca sa nu mai vorbim de media romaneasca lipsita si ea de orice coloana vertebrala.

  3. Gamma spune:

    Am de comentat doar despre ideea de a ne obisnui cu terorismul . E banal . Masinile omoara de trei ori mai multi oameni decat toti criminalii din lume iar acestia de sute de ori mai multi decat militarii angajati in toate conflictele din lume . Teroristii sunt la nivelul albinelor .

    Am inceput cu propriile calcule dar intuind ca abinele sunt la fel de periculoase ca teroristii am dat de acest articol :
    http://www.infowars.com/report-more-people-killed-by-bees-drowning-in-bath-than-from-terrorism/

    E o treaba de perceptie , se rezolva psihologic .

  4. Bogdan B. spune:

    Interesant articolul si este clar ca autorul are darul de a pune cititorul pe ganduri. Insa, tonul oarecum alarmist ma face sa ma intreb daca mortile si schilodirile datorate accidentelor rutiere, care pot fi vazute si ele ca un compromis permis de politicienii printr-o logica utilitariana similara, provoaca autorului aceeasi reactie si daca nu de ce?

    Banuiesc ca rigoarea exercitiului de a considera compromisurile inerente diferitelor solutii (care daca exista in articol mi-au scapat) ar tempera tonul.

    • D.L. Stancu spune:

      Trebuie sa fii dus foarte departe ca sa compari accidentele inerente vietii pe pamint cu crimele cu premeditare. Pentru tine e tot un drac sa se prabuseasca un avion din cauza unei defectiuni tehnice sau din cauza unei bombe plasate printre bagaje?

      Ia de citeste despre Logical Fallacies, poate intelegi ce prostii debitezi in public cu aerul ca esti foarte istet:

      http://www.logicalfallacies.info/

      ////

  5. Kurt spune:

    Metodele sunt decisive. Nu declaraţiile sau ţelurile înalte, lăudate. Nu există dubii asupra faptelor criminale enumerate.Textul e frumos formulat, un pic prea pesimist?

    ….”….. Societăţile (vest) europene se apropie rapid de punctul în care vor re-interioriza conceptul de “summum malum” enunţat de Thomas Hobbes. Iar de acolo nu vor mai exista decât două ieşiri: noul ev mediu european, sau revenirea la originile “sănătoase” ale democraţiei liberale occidentale….. „….

    Să lăsăm bisercica în sat (Die Kirche im Dorf lassen… ). Crimele din ultimul timp nu sunt ultimile. Atentate vor mai fi. Cîte ? Să comparăm cu numărul victimelor în ţară. S-a clarificat asasinarea a celor peste 1000 de victime civile neînarmate din decembrie 1989? Se cunosc numele făptaşilor? O listă cu numele „nomenclaturiştilor” budgetari 1939-1989? De ce nu?! Publicistica e a patra putere în democraţia română tînără.
    Cîte victime au fost în Franţa în ultimii ani? Multe? Da. Foarte multe?

    … „….Acum 365 de ani, anticipând parcă actuala criză a Europei, Hobbes argumenta că “răul cel mai mare” (summum malum) într-o comunitate este frica de moartea violentă pe care unii indivizi din acea comunitate o pot provoca altora. … „….

    Tradiţia gîndirii occidentale (nu şi cea ortodoxă- balcanică- bizantină – rusească..) bine prezentată a fost enunţată în Anglia medievală şi aplicată 1976 în SUA, apoi „declarată” la Paris 1789. Statul laic de drept în SUA separă statul de biserica fără doar si poate. Franţa se declară stat laic cu separare strictă în scoli publice între statul laic şi biserică (puţin aplaudat de dreapta creştină, şcolile catolice confesionale private… Fillon… …). Să numărăm victimele primei armate „naţionale” franceze după 1789 în Vendee (sute de mii, la Lyon…), cele americane din Vietnam? Sau nu contează viaţa unui om la fel de mult ca viaţa altui om? Fixarea emoţională ca în textul de faţă, pe asasinatele din ultimii ani duce la soluţii? Soluţii găsite şi formulate pe baza axiomelor enunţate ( vezi şi I. Kant: handle so das die Maximen deines Willens jeder Zeit als allgemeine Gesetzgebung gelten können…. nu fă altuia ce nu vrei … e o bază COMMON SENS în UE) migălos în textul de faţă?

    …. „…În esenţă, Hobbes şi Locke au enunţat existenţa a patru “drepturi naturale” ale omului (individului): dreptul la viaţă, la integritate fizică, la libertate şi la proprietate, în această ordine. De acolo a rezultat, în mod firesc, un al cincilea: dreptul, la fel de natural, al indivizilor de a-şi apăra, legitim, drepturile naturale….. „……

    Nu trebuie numărate şi comparte victimile celui de al III Reich cu cele în Bundesrepublik D.? După 1989 sunt puţine victime asasinate din cauze politice sau ale islamismului politic terorist. Mai puţin de 100! Libertatea germanilor are deci puţine victime, dictatura a cauzat milioane de morţi.
    Cei 50 de ani de dictatură autohtonă 1939- 1989 românească au costat sute de mii de vieţi omeneşti. Victimele mineriadei FSNist/Iliescene ale anilor 1990 aşteaptă pînă azi clarificare faptelor şi sentinţele statului de drept. Statul de drept după 26 de ani de democraţie originală….?

    …. „…., Locke s-a distanţat de Hobbes prin argumentarea imperativului separaţiei puterilor în stat, prin clarificarea contractualismului social între “puterea suverană” (stat) şi “societatea civilă”, şi prin noutatea absolută a “dreptului la revoluţie” al societăţii atunci când statul devine tiranic şi încalcă flagrant drepturile indivizilor (care a inspirat, decisiv, declaraţia de independenţă a SUA)…. „…..

    Democraţia nu înlătură conflictele, nu înlătură cauzele conflictelor, nu înlătură conflictele de interese. Conflicte sunt starea normală în democraţia occidentală. Compromisul politic se obţine în dezbaterea publică, în parlament. Numărul victimelor în societatea deschisă (Karl Raimund Popper- Die offene Gesellschaft… ) e foarte mic în comparaţie cu oricare dictatură din trecut sau dictatură actuală.

    … „..La origini, postularea drepturilor indivizilor de a nu fi ucişi, mutilaţi, torturaţi, întemniţaţi fără motiv, umiliţi sau jefuiţi de bunurile lor a avut la bază ideea că astfel de acte, indiferent dacă sunt comise de persoane sau state, reprezintă o insultă la adresa divinităţii. Astfel spus, în ciuda a ceea ce cred azi majorităţi solide din aproape toate statele europene, “drepturile omului” nu sunt, esenţialmente, un produs al gândirii laice, ci al celei religioase (creştine).
    … „…..

    Declaraţia solemnă de la Alba Iulia 1918 enunţă frumos drepturile locuitorilor din România Mare. Constatarea: s-a practicat contrariul, începînd cu constituţia 1923, stat naţional UNITAR centralizat ( 1919 sunt 30 % minorităţi, urmează legea românizare 1941- expropierea, deportarea şi eliminarea evreilor .. legea naţionalizare 1947 … vînzarea cetăţenilor evrei, saşi, şvabi în naţionalcomunismul ceauşist… epurarea etnică…). Cîte victime ale asasinilor politici /religioşi are de deplîns România europeană 2007- 2016? Cum se explică atacurile ortodoxiei în ţară asupra unor minorităţi 2016? Dacă mătur în faţa uşii mele, e măturat peste tot?

    …. „… …… : poate fi salvată ordinea politică şi socială instaurată treptat în Europa începând din secolul 18, bazată pe drepturile individului, contractul social stat-cetăţeni, separaţia dintre stat şi religie, respectiv separaţia puterilor în stat? Afirmaţiile domnului Valls au părut atunci, în mod alarmant, să încline spre răspunsul “nu”. …Multor francezi le place să se refere la Franţa ca la “patria drepturilor omului”, ….. „….

    Care sunt problemele arzătoare în Franţa azi? Numai numărul mare ( cu sutele) de oameni ucişi de teroristi? Ce se poate vedea în banlieu de mult timp? Violenţele tinerilor imigranţi de „culoare” şi musulmani nu e un fenomen nou. S-a rezolvat ceva în Franţa?

    … „ …. Până să se impună în modernitatea occidentală ca urmare a revoluţiilor americană şi franceză de la sfârşitul secolului 18, conceptul “drepturilor omului” a fost cu predilecţie, timp de peste un secol, un produs intelectual şi politic exclusiv englez, bazat în principal pe gândirea “părinţilor” liberalismului (clasic, desigur) – Thomas Hobbes şi John Locke, în principal… „…..

    Anglia / UK a votat Brexit (cu majoritatea tinerilor absenţi la votare…). Bratislava 2016 / Vişegrad cere o schimbare radicală a UE după cerintele „suveraniste-naţionaliste” ale noilor parteneri din est (….. ….folosesc multe argumente şi exemple de omucidere din textul de faţă ). Ce are mai mare influenţă în UE, pericolul din exterior cu imigranţi terorişti sau problemele interne în multe state partenere din UE?

    …… „…. , “declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” emisă în 1789 de revoluţionarii francezi, şi care a reprezentat un punct de turnură în Europa continentală poate mai serios decât respectiva revoluţie în sine (prin “evacuarea” programatică a divinităţii din politică), toţi autorii clasici au menţionat dreptul la viaţă ca principal drept natural al omului … „……

    Guvernele în UE, ( cu o mare parte a opiniei publice ca sprijin .. doamna cancelar Merkel nu are probleme la Bundestagswahl 2017… ) decid în favoarea unor decade mai lungi. Aparent pomenile la mormintele nevinovaţiilor sunt vorbe în vînt. Da. Statele naţionale sunt „monştrii reci” ( Peter Scholl Latour), citoyenii de multe ori nu contează ca indiv, prioritate are statul /naţiunea. Aşa e. Cîte vicime au fost la discoteca colectiv? Vinovaţii? Statul de drept? Sentinţele? Dacă mătur în fata….

    …. „…o parte însemnată a elitelor occidentale, cu precădere cele zise „de stânga” sau „progresiste”, refuză virulent fie şi apropierea de înţelegerea fenomenului, preferând să se refugieze în spatele panopliei lozincarde a „corectitudinii politice”. O abordare al cărei caracter „progresist” este foarte greu de observat, cel puţin prin raportare la numărul în creştere rapidă al victimelor terorismului…. „……

    Unii semnalează la stînga şi virează la dreapta ( exponentul stîngii din SPD, Steger azi…). Se văd deja consecinţele pentru Bundestagswahl în toamna 2017. SPD şi Linke sunt alarmate, de sondajele actuale!

    … … „…Suveranitatea a trecut de la monarhi la naţiuni (adică la elitele naţionale), apoi…s-a pierdut undeva pe drumul, niciodată clar precizat de arhitecţii integrării europene, între statele-naţiune şi Europa “unită”… „….

    UE are deficite democratice. Cine îl cunoaşte pe Martin Selmayr/ CDU (mîna dreaptă a lui J. C. Juncker … a organizat salvarea Greciei şi menţinerea Atenei în Euroland.. … împotriva lui W. Schäuble / CDU… din Der Spiegel)? Cum se poate recîştiga încrederea citoyenilor în UE (Bratislava 2016 /modelul Vişegrad suveranist- naţionalist)? Speranţele tinerilor din sud-est- balcani al UE se îndreaptă spre?… ??!! … Canada, Australia, SUA, UK??!

    … „…Tragedia recentă de la Berlin ilustrează, odată în plus, miezul problemei. Teroristul, imigrant ilegal în UE, era cunoscut serviciilor de poliţie, securitate şi informaţii din Germania, dar şi celor din Italia, unde făcuse şi închisoare pentru infracţiuni serioase. Frecventa moschei salafiste, nu făcea vreun efort să-şi ascundă orientarea jihadist-radicală, se “documenta” pe internet despre modalităţile de fabricat bombe şi era interesat să cumpere arme de pe piaţa neagră. Deşi autorităţile germane aveau indicii că individul este periculos şi poate pregăti un atentat, l-au lăsat în libertate … „…

    Bundesrepublik D. a primit imediat după 1989, în anii 1990, sute de mii de imigranţi în fiecare an, pînă la 1 milion pe an. Nu e ceva nou 2015! Probleme mari şi grave nu sunt. Domna Merkel/CDU cîştigă alegerile 2017.

    … „….în Franţa, în perspectiva alegerilor prezidenţiale din aprilie – mai 2017, socialiştii practic nu mai contează, preşedinţia urmând să fie câştigată în cel mai bun caz de François Fillon, conservator catolic în plan social şi liberal clasic în plan economic, pro-rus, iar în celălalt caz de Marine Le Pen, lidera Frontului Naţional, un baroc francez naţional-socialist sui generis, dispusă să meargă inclusiv până la a retrage Franţa din UE, cu siguranţă din zona euro şi spaţiul Schengen, şi “ultra pro-rusă”…… „ ……

    Alegerile în Franţa 2017 au o pondere mai mare. Fillon înseamnă relaţii normale Paris- Berlin, ca în ultimii 50 de ani. Cu o strălucire mai palidă în UE. Atîta tot.

    …. „…Grupuri de criminali, sau asasini singuratici, comit fapte abominabile în orașele europene. Oameni nevinovați, care au ghinionul să se afle în ţintele vizate de aceşti criminali, sunt pulverizați de explozii, rupți în bucăți, umpluți cu cuie, bile de rulment şi șrapnel, mitraliați, înjunghiați, striviți cu camioane, lăsați invalizi pe viață. Familii întregi sunt distruse fizic sau psihic, majoritatea definitiv. Apoi, la scurt timp, apar politicienii mainstream (adică „de centru”, „moderaţi”, „frecventabili” aflaţi – încă – la guvernare). Cu fețe prelungi, întristate, sfâșiate – nu de gloanțe, schije sau camioane, ci de durere – depun buchete de flori în locurile abia spălate de sânge de pompieri, se ţin de mână, apoi rostesc câteva fraze standard …. „ ……

    Aşa e. Aşa va fi şi în viitorii ani. Miliardele de Petrodalori ale statelor din Golful Persic /Arab finanţează terorismul politic în lume/UE/SUA. Sunt milioane de tineri arabi /musulmani fără jobs şi fără nici o perspectivă, în afară ca « mercenari/ martiri », răsplătiţi în Petrodolari (pînă acum nu s-a emoţionat nimeni din cauza atentatelor palestiniene în Israel.. … Olimpiada 1972 …. pînă azi…. familiile încazează aproximativ 20.000 dolari la moartea unui tînăr martir… şoferul din Niza a transferat dolari familiei… înainte de atentat…).

    … „..finalul fiecărui nou episod tragic este o idee de genul „sunt unele probleme, dar mergem înainte”, confirmată ulterior de absenţa, de fiecare dată, a unor reforme legislative, penale şi securitare, care să semnaleze că politicienii „centrişti” au înţeles să răspundă cumva la carnagiile din stradă. Mai grav, au început, din vara anului 2016, să se audă mesaje (întâi la Nisa, acum la Berlin), formulate tot mai explicit şi rostite la niveluri tot mai înalte, de genul – „societăţile deschise sunt inerent expuse ameninţărilor, va trebui să ne obișnuim cu această idee”. Este un mesaj devastator prin implicaţii, pentru că sugerează nu doar că elitele vest-europene nu au de gând să ajusteze cursul politic din ultimele decenii, de „deschidere multilaterală totală” (valorică, migraţionistă, economică etc.), dar prind chiar curajul să-şi anunțe cetățenii că trebuie să se obișnuiască cu ideea că pot fi „selectați” aleatoriu de nişte criminali periculoşi, cărora statele respective nu prea au ce să le facă, pentru a fi ucişi sau mutilaţi pe viaţă.
    ….. „…

    Este acel „monstru rece /stat naţional” demascat de P. Scholl Latour (in Franţa- luptător în Vietnam şi mult timp jurnalist în lumea arabă . …a avertizat de mult timp….). Democraţia are cele mai putţne victime. Liberatea şi societatea deschisă au cele mai puţine victime, cu şi fără comparaţia cu dictatura.
    Care sunt probleme reale arzătoare în statele /naţiune din UE: la Atena, Roma (băncile sunt falimentare… Bepe Grillo..), Paris (Front National), Varşovia, Budapesta, Bratislava, Sofia, Bucureşti 2017?

    Sărbătorirea a 500 de ani REFORMATION ( K.W. Iohanis e luteran…. nu e ortodox cum acuză Victor Ponta /PSD…) în Nord-Vestul UE: Suedia, Olanda, Danemarca, UK, se sărbătoreşte în state- naţiuni prospere, cu o societate foarte deschisă (Suedia, UK, Bundesrepublik D.). Stabilitatea şi bunăstarea statelor luterane/evangelice din Nord-Vest îi deosebeşte de zona balcani: Atena- Sofia-Bucureşti- Beograd. De ce? Care pildă e de urmat? Care, ce fel de UE vrem? Ce e de făcut? Ce e de evitat? Care principii ? Care valori (Die Würde des Menschen ist unantastbar /Grundgesetz D.:… … copii şi femei pe drumuri ca refugiaţi din zone de război în Siria /lumea musulmană… lăsaţi fără adăpost 2015- 2016- 2017?…. pe drum… ). Cînd se discută în spaţiul public din ţară detaliat şi serios acel Aquis Communautaire/ baza UE, semnat de Bucureşti 2007 la aderarea în UE. Cînd se depăşeşte „decalajul-înapoierea” (moştenit în acei 150 de ani 1861- 1881- 1918- 1939 -1989 – 2016… monarhie regăţeană, naţionalcomunism, democraţie originală…) în cultura discuţiilor publice româneşti, cu acel occident mult reclamat (emoţional, frumos descris) în textul de faţă? Publicistica, sfera publică, societatea civică are o responsabilitate însemnată în democraţia română tînără.
    Schengenland? Euroland?

    Problemele din ţară sunt de dezbătut în parlament la Bucureşti. Deciziile se iau la Bucureşti, în nici un caz la Bruessel /UE. Democraţia în România liberă înseamnă mult mai mult, decît frica de un pericol exterior, terorist, rusesc…. .

    Românii au ales 2016. Românii sunt stăpîni pe soarta lor. Ce e de aşteptat de la noul regim de la Bucureşti 2017- 2021, cu vechii „tovarăşi socializaţi” în FSN/PSDul Iliescean? Care probleme reale arzătoare sunt de rezolvat în ţară azi? Care soluţii „naţionale- originale” (urgenţe în loc de dezbateri… legea retrocedare… legea minorităţilor…) sunt dezbătute în sfera publică? Distanţa Londra/UK – Brexit şi Bucureşti … e ani lumină!

    Încotr-o Bucuresti 2017 – 2021? Ceva din Declaraţia solemnă de la Alba Iulia 1918? Incercare şi….

    • Ghita Bizonu' spune:

      Kurt
      ar fi bine daca ar fi cum scrii „decalajul-înapoierea” (moştenit în acei 150 de ani 1861- 1881- 1918- 1939 -1989 – 2016… monarhie regăţeană, naţionalcomunism, democraţie originală…)
      caci iata o intamplare mai veche :

      Cand, de pe inaltimile Filaretului, am vazut intinzandu-se in fata mea orasul Bucuresti, inecat intr-un ocean de verdeata, l-am intrebat pe tovarasul meu de calatorie:
      - Ce distanta este intre Paris si Bucuresti ?
      - Trei secole, domnule.

      (citat din: De la Pesta la Bucuresti – Insemnari de calatorie de Ulysse de Marseilliac. Discutia a avut loc in anul 1867)

  6. Leo spune:

    Domnule,

    Am citit cu placere articolul, si sunt de acord cu ideile prezentate. Totusi, nu pot sa nu remarc ca ipoteza de la care plecati nu poate fi adevarata.

    Nici un stat nu poate preveni faptul ca cetatenii sai pot fi masacraţi la întâmplare. Daca e sau nu mare lucru de făcut în această privinţa e alta discutie.

    Simplul fapt ca la avem la dispozitie energii relativ inalte inseamna ca ne supunem riscului ca aceste energii sa fie deturnate de… practic oricine. Vorba dvs, pentru morti n-are importanta ca i-a calcat cu camionul un tunisian sau i-a impuscat un Anders Breivik. Arma, camion, avion, efectiv ma autocenzurez sa enumar doar alternativele deja folosite…

    Fireste, sunt absolut de acord ca statul suveran trebuie sa faca tot ce poate pentru a reduce riscul atentatelor de orice fel asupra cetatenilor, si ca in momentul de fata riscul cel mai mare pare a fi asociat cu ISIS-ul.

    Un obstacol interesant este totusi faptul ca, din anumite puncte de vedere, inamicul nu e la porti, ci in cetate. E posibil – si probabil – ca o parte semnificativa dintre atentatori sa nu fie imigranti – legali sau ilegali – ci cetateni la a doua sau a treia generatie.

    Din cate miros, pare ca institutiile de forta s-au trezit binisor din somn si fac profiling destul de politically incorrect. Ramane, bineinteles, sa se trezeasca si politicul…

    Excelent articol, chapeau!

    • roadrunner spune:

      Breivik a fost o contrareactie:

      In them, he lays out a worldview encompassing opposition to Islam and blaming feminism for creating a European “cultural suicide”. The texts call Islam and Cultural Marxism the enemy and advocate the deportation of all Muslims from Europe based on the model of the Beneš decrees, while also claiming that feminism exists to destroy European culture.

      https://en.wikipedia.org/wiki/Anders_Behring_Breivik

      Cind liderii politici pun umarul din greu la distrugerea ceoziunii sociale a tarilor pe care le conduc, fenomenele gen Berivik devin previzibile
      Vezi si https://en.wikipedia.org/wiki/Anders_Behring_Breivik

  7. Caliman Eugan-consultant dezvoltare economica spune:

    Greu de comentat un articol atit de realist, de matur ca evaluare a Europei de azi, in care totul este realizat numai pe ,,jumatate” sau aiurea.Nu avem o uniune economica ci una (doar) vamala, drepturile omului sint pentru emigranti iar nu pentru potentialele lor victime, democratie inca (numai) in favoarea Capitalului financiar-bancar si industrial care preseaza pentru primiri de emigranti, in locul securitatii pentru cetateanul de pe strada, conducere birocrata prin strategii teoretice si directive (birocratice) in loc de una tehnocrata, care sa asigure ajungerea din urma a tarilor dezvoltate si altele.
    Nimeni nu se mai indoieste (probabil nici autorul) ca in situtia de fata, alegerea autoritarismului politic de stinga sau dreapta este sfirsitul democratiei, deoarece lozincard-ismul umanitar UE nu pare a fi depasit la timp, prin masuri de forta contra terorismului.Desi pare ,,contra naturii”, salvarea democratiei are ca solutie, retragerea tarilor inca ,,democrate” din UE, Brexitul fiind simptomatic in acest sens…

  8. Marin Stoian spune:

    “tendinţa de a “coabita” pe termen lung cu problema, în loc de a risca politic soluţii reale de lichidare a ameninţărilor.”
    Cum ar fi ….. ?

    • D.L. Stancu spune:

      Cum ar fi (scuze, dar nu am timp sa traduc):

      1. Israel to be fully encircled with hi-tech fence. (stire din 29 Jun, 2015).
      The Security Cabinet of Israel has approved construction of new sections of the fortified fence on its border with Jordan. When finished, it will fence Israel off from the outside world completely.

      https://www.rt.com/news/270370-israel-jordan-border-wall/

      2. Egypt Introduces Anti-Invasion Law

      The Egyptian government has instituted a new law to halt and reverse the flood of illegal immigrants using Egypt as a springboard to invade Europe.

      The Egyptian law proves that that there is no justification for the “asylum” invasion, and that western European liberals are lying when they say “nothing can be done” to halt the flood.

      Speaking to the Xinhua national Chinese news service, Gabr said that the “law punishes people involved in smuggling migrants with prison sentences and financial fines.”

      http://en.ce.cn/main/latest/201612/27/t20161227_19153515.shtml

      3. Mozambique Deports Ethiopian Invaders

      The African state of Mozambique has started deporting dozens of Ethiopian invaders back home in cooperation with the United Nation’s International Organization for Migration (IOM).

      The deportation action reveals that “applications for asylum” by Ethiopians in Europe and America are just another hoax.

      http://www.iom.int/news/ethiopian-migrants-stranded-mozambique-return-home-iom

      4. Refugee boats should be sent back to Africa, according to Bavarian allies of Merkel’s party. (29. Dezember 2016)

      “The existing policy of automatically bringing to Europe all people rescued in the Mediterranean must be broken,” Bavaria’s Christian Social Union (CSU) urged in an internal paper seen by the Rheinische Post daily.

      http://www.rp-online.de/politik/deutschland/csu-will-gerettete-mittelmeerfluechtlinge-in-afrika-absetzen-aid-1.6492268

  9. radustroe spune:

    Singura solutie e separarea fizica, geografica : deportarea imigrantilor din Orient si Africa inapoi de unde au venit.
    Populatiile nu sunt interschimbabile, rasele si culturile nu sunt echivalente/egale. aducerea de milioane de arabi si africani a dus inevitabil si la distrugerea oridinii politice-culturale.

  10. Torland spune:

    Ia-le servitorii, garzile de corp, automobilele blindate, avioanele private, asistenta 7/24 din partea politiei si a tuturor serviciilor secrete, darima-le gardurile zonelor rezidentiale exclusive (gated neighborhoods/communities) in care locuiesc ca intr-un paradis terestru, scoate-i din palatele obscen de luxoase ale puterii si obliga-i sa lucreze 8 ore pe zi in cubicule austere, lasa-i fara soferi, bucatari, somelieri, caratori de genti si umbrele, fara covor rosu, fanfara si ceremonii ridicole la coborirea din avion si sa vezi cum inchipuitii zei din sfera politicii se umanizeaza si incep sa deschida ochii si sa coboare cu picioarele pe pamint.

    Elita politica din vremurile decazute pe care le traim s-a separat complet de lumea paminteana, la care se uita condescendent, ca la un insignifiant musuroi de furnici. Nu e ceva nou in istorie. Betia puterii face ravagii atunci cind politrucii au prea multa putere si prea multi bani publici pe care sint liberi sa ii toace discretionar. Asa se ajunge la revolutiile in care regi, politruci si bancheri sint ghilotinati, trasi in teapa, mitraliati, violati si incendiati cu familii cu tot in palatele lor aurite de populatia adusa in pragul disperarii.

  11. Torland spune:

    “Ce ar trebui în schimb să facă, şi încă urgent, elitele europene, ar fi să lanseze o mare dezbatere privind reforma modului de înţelegere şi aplicare a “drepturilor omului”, concept care s-a îndepărtat într-atât de originile sale nobile încât a ajuns să joace un rol care nu-i fusese defel destinat la origini, cel de cal troian plasat în “cetatea” civilizaţiei occidentale, după cum o demonstrează toate polemicile sterile şi fără orizont politic de rezolvare care au loc deja de ani buni, pe tema combaterii terorismului.”

    Problema e corect descrisa in articol, insa solutiile de genul celei de mai sus ar putea doar sa lungeasca pelteaua si sa favorizeze dezastrul. Avind in vedere natura complet degenerata a elitei politice europene, in mod sigur si aceasta ipotetica dezbatere privind reforma modului de înţelegere şi aplicare a “drepturilor omului” s-ar transforma tot in interminabile “polemici sterile şi fără orizont politic de rezolvare”.

    Nu “modul de înţelegere şi aplicare a “drepturilor omului”” a provocat inundarea Europei cu milioane de africani si asiatici, ci invitatia cancelaresei adresata acestora, in dispretul tuturor legilor Germaniei si ale UE, dupa principiul “l’état, c’est moi”. Nu legislatia ii impiedica pe politzaii si pe securistii germani sa-i neutralizeze (aresteze) si sa-i trimita in judecata pe suspectii de terorism, ci ordinele secrete primite de la politrucii care conduc Germania, aceiasi care interzic unei prese controlate aproape total sa scrie despre oribilele crime comise de invadatorii musulmani.

    Clasa politica europeana corupta si putreda pina in maduva oaselor trebuie maturata cit mai repede. Preferabil prin vot, fiindca altfel va curge singe. Prea multa ideologie, prea multa vorbarie. “If you see a snake, just kill it – don’t appoint a committee on snakes.”

    Japonia nu primeste imigranti. Lucrul e arhicunoscut si nimeni nu ii deranjeaza. De citiva ani, nici Australia nu mai primeste imigranti si asaltul tarmurilor Australiei cu barci si plute s-a oprit ca prin farmec.

    Imigratia necontrolata in Europa trebuie oprita imediat, milioanele venite in ultimii ani expulzate in regim de urgenta (in Libia, ca oricum e un stat vraiste, iar de acolo sa plece unde vor), iar apoi putem sa dezbatem orice, oricit avem chef.

    I first heard the phrase in Phnom Penh during the siege: “The situation is hopeless, but not critical.” — jurnalist american. Cam aici sintem si noi.

  12. Gabriel-Silviu Aosan spune:

    Un articol excelent. Lucid, argumentat istoric si politic. Util oricarui om care doreste sa se informeze despre trecutul si viitorulul drepturilor omului in Europa de azi.

  13. Torland spune:

    “Marine Le Pen, lidera Frontului Naţional, un baroc francez naţional-socialist sui generis, dispusă să meargă inclusiv până la a retrage Franţa din UE, cu siguranţă din zona euro şi spaţiul Schengen, şi “ultra pro-rusă””.

    Mda. Diabolizare, etichetari si acuzatii lipsite de orice substanta. Si ce ar fi atit de grav in faptul ca e “dispusă să meargă inclusiv până la a retrage Franţa din UE”? UE e o aberatie neo-marxista, o noua uniune sovietica fara nici un viitor si, cu cit se va destrama mai repede, cu atit mai bine.

    Daca Trump e “o personalitate fără precedent în istoria electorală americană” si “a câştigat preşedinţia după ce fusese aproape unanim considerat perdant”, atunci cum ar fi fost considerat, IN VREMURILE DECAZUTE DE AZI, Teddy Roosevelt, unul dintre cei mai admirati presedinti (1901-1909) ai USA?

    Acesta a tinut la Casa Alba un leu si un urs ca animale de companie si avea tot timpul un pistol asupra lui cind se plimba prin Casa Alba desi, cu centura lui neagra la jiu-jitsu si cu istoricul lui de campion de box, nu prea avea nevoie de el.

    Facea zilnic antrenamente de jiu-jitsu si box. Chiar si-a pierdut un ochi intr-un meci amical de box pe cind era presedinte (si “amanuntul” l-a tinut secret fata de marele public). Prin comparatie, ultimii trei gloriosi presedinti americani sint “barbati” care tineau pe linga ei catei pufosi, faceau jogging sau pedalau pe biciclete (si cadeau in cap si se zgiriau pe nas). Spre deosebire de cei trei, Teddy Roosevelt nu a trimis niciodata oameni sa moara in razboaie fara sens, desi el era mai mult decit incintat sa riste sa-si rupa gitul luptindu-se cu ursii.

    Tipul a fost, pe rind, crescator de vite, ajutor de serif, explorator, supervizor de politisti, asistent al Secretary of the Navy, guvernator al New York-ului si erou de razboi. In 1898 a infiintat primul regiment de cavalerie compus din voluntari, cunoscut sub numele de Rough Riders. Rough Riders sint faimosi in America pentru istorica si singeroasa sarja (The Battle of San Juan Hill) din timpul Spanish–American War, dar putini stiu ca, deoarece au fost nevoiti sa renunte la cai, the Riders au atacat ca niste infanteristi.

    Roosevelt a primit scrisori de la cavaleristii din armata, care se plingeau ca trebuiau sa calareasca 25 de mile pe zi la instructie. Ca raspuns, Teddy a calarit 100 de mile de la rasaritul pina la apusul soarelui, la 51 de ani, pur si simplu suprimind astfel dreptul oricui de a se mai plinge de ceva vreodata. Si omul suferea de astm.

    Cind isi facea campanie pentru al treilea mandat, Roosevelt a fost impuscat in piept de un nebun si, in loc sa isi trateze rana, si-a tinut discursul de campanie cu gaura singerinda produsa de glont la vedere.

    Cind a murit, un politician a zis: “Moartea trebuie sa-l fi luat in timpul somnului, pentru ca daca Roosevelt ar fi fost treaz s-ar fi lasat cu bataie.”

    Si daca Trump “a câştigat preşedinţia după ce fusese aproape unanim considerat perdant”, cum se explica faptul ca a cistigat totusi?

    Vladimir Putin si hackerii rusi?

    Nu cumva “unanimitatea” respectiva a fost o fake news story, ca mai tot ce s-a spus si scris despre el, y compris balivernele cu Vladimir Putin si hackerii rusi?

  14. Kurt spune:

    Forma fără fond?

    Statul de drept în democravie e un factor mai mult administrativ. Justiţia, poliţia, impozitele şi securitatea externă sunt responsabilităţi / obligaţii prioritare care nu pot fi delegate. Statul naţional nu poate crea condiţiile pe care se bazează. Societatea civică şi spiritul civic în acţiune pentru binele public şi individual sunt sursa de care depinde statul, fără care e… … forma fără fond (Maiorescu).

    …….”… De la un capăt la celălalt al Europei, societăţile sunt cuprinse de un sentiment tot mai pregnant de insecuritate. Acest sentiment de insecuritate variază direct proporţional cu ameninţarea teroristă, dar este mult mai complex şi include componente de insecuritate economică, socială, identitară şi (desigur) fizică. În faţa agravării frustrărilor, elitele politice „tradiţionale” post-1945 lasă impresia fie că nu vor, fie că nu pot să „apuce taurul de coarne” şi să introducă reformele cerute şi aşteptate de segmente tot mai largi din electoratele pe care le reprezintă. …. „….

    Un fost judecator de la curtea supremă Bundesverfassungsgericht Karlsruhe ERNST-WOLFGANG BÖCKENFÖRDE atrage atenţia asupra faptului că statul nu poate crea de la sine condiţiile pe care se bazează ( …… …. „Der freiheitliche, säkularisierte Staat lebt von Voraussetzungen, die er selbst nicht garantieren kann. Das ist das große Wagnis, das er, um der Freiheit willen, eingegangen ist. Als freiheitlicher Staat kann er einerseits nur bestehen, wenn sich die Freiheit, die er seinen Bürgern gewährt, von innen her, aus der moralischen Substanz des einzelnen und der Homogenität der Gesellschaft, reguliert. Anderseits kann er diese inneren Regulierungskräfte nicht von sich aus, das heißt mit den Mitteln des Rechtszwanges und autoritativen Gebots zu garantieren suchen, ohne seine Freiheitlichkeit aufzugeben und – auf säkularisierter Ebene – in jenen Totalitätsanspruch zurückzufallen, aus dem er in den konfessionellen Bürgerkriegen herausgeführt hat.“
    – ERNST-WOLFGANG BÖCKENFÖRDE: Staat, Gesellschaft, Freiheit. 1976, S. 60.
    ….. …libertatea depinde de citoyeni, de morala lor…..)…”.

    …”….. Problema este mai serioasă decât pare. “Câinele de pază al democraţiei” nu poate fi doberman cu puterea executivă, rottweiler cu cea judecătorească şi bichon cu cea legislativă, pentru că democraţia liberală se sprijină în mod egal pe toate cele trei puteri din stat – legislativă, executivă şi judecătorească. Germania, la fel ca toate celelalte state ale UE, este un stat de drept, ceea ce înseamnă că poliţia şi serviciile de securitate / informaţii acţionează strict în cadrul legal existent…”…. …

    Pentru statul de drept foarte tînar în România liberă , reconstituit după 1989, multe sunt de clarificat. Să începem cu noţiunile care în occident, cu tradiţii foarte diferite, au dus la un consens în multe aspecte privind democraţia şi statul de drept. Suveranul, cetăţenii cu reprezentaţii lor în parlament au puterea / legislativă. ( …. ….. Im Feudalismus regierte der König als Souverän von „Gottes Gnaden“, die Legitimität seiner Herrschaft wurde also transzendent begründet. In der Republik gibt es keine allgemein gültige Definition des Souveräns, in der Theorie ist das Volk Inhaber der Souveränität (→ Volkssouveränität). Doch je nach Verfassung delegiert das Volk mehr oder weniger große Teile der Souveränität bzw. Staatsgewalt an Staatsoberhäupter und Parlamente. In der Wahlberichterstattung finden sich beispielsweise Formulierungen wie „der Souverän hat entschieden“. Das Böckenförde-Diktum gibt einen Hinweis darauf, dass in einer Demokratie die Legitimierung der Herrschaft im Gegensatz zum Absolutismus „von unten“ geschieht. Während der absolutistische Staat seine Bürger zur Loyalität zwingen und somit die Voraussetzungen seiner Herrschaft selbst schaffen kann, ist der demokratische Staat auf die demokratische Gesinnung seiner Bürger angewiesen, die er nicht erzwingen kann.
    Das führt zu Schwierigkeiten bei der Lösung der Frage, wie eine demokratisch verfasste Gesellschaft ihren Fortbestand sichern und sich gegen Gefahr schützen kann. Böckenförde macht auf das Paradoxon aufmerksam, dass der Staat bei dem Versuch, die Demokratie mit „den Mitteln des Rechtszwanges und autoritativen Gebots“ zu verteidigen, selbst zur Diktatur wird, weil er sich damit über das „Volk als Souverän“ stellen würde…… …… statul liberal nu se poate pune deasupra suveranului … ….. ….).

    Relaţiile între executiv/guvernul, legislativul/parlamentul, justiţia şi instituţia de preşedintele republicii, în momentul de faţă atrage atentia dezbaterilor publice. Clarificarea procedurilor între instituţiile statului se obtine pe viu, în aplicarea zi de zi. România se poate prezenta la preşedinţia UE ca un partener normal, cu o democraţie şi o societate civică tînără, activă. Se poate vedea/citi în textele de faţă.

    România 2016 a ales. Suveranul a decis prin vot liber, egal si secret. Parlamentul nou prea 2017 locul lui decis de electorat. Legitimitatea executivului provine din acest vot al suveranului / din parlament. (….. …. Es wird zwischen verschiedenen Formen der Legitimation unterschieden:
    • Die Input-Legitimation beruht auf dem normativen Prinzip der Zustimmung der Beherrschten (government by the people). Sie ist die in der Rechtswissenschaft vorherrschende Kategorie von Legitimation.
    • Die Throughput-Legitimation beruht auf der Partizipation der Beherrschten beim Rechtssetzungsprozess. Ansätze in diese Richtung sind die Formen direkter Demokratie wie Volksinitiativen oder Volksabstimmungen. Eine solche Beteiligung setzt immer auch die Möglichkeit des Zugangs der Partizipanten zu Informationen, mithin Verwaltungstransparenz bzw. Informationsfreiheit, voraus.
    • Die Output-Legitimation beruht auf dem funktionalen Prinzip der Nützlichkeit (government for the people). Die Akteure, die die nützlichen Leistungen erzeugen, müssen nicht unbedingt demokratisch gewählt sein oder einer anerkannten Regierung angehören.
    • Das Gottesgnadentum wird i.d.R. von den Herrschern in Monarchien angewandt, nach welchem sie ihre Macht allein durch die Auserwählung ihrer durch Gott legitimieren. In den meisten Teilen der Welt gilt diese Art von Legitimation als veraltet, auch in Monarchien wie bspw. den Niederlanden. Andere Monarchien wie das Vereinigte Königreich oder Monaco halten hingegen am Gottesgnadentum fest. … …).

    După 26 de ani de democraţie se pot discuta sucesele şi erorile comise. De unde provine credibilitatea, ce crează încredere? (…… … 2010 präzisiert Böckenförde es wie folgt: „Vom Staat her gedacht, braucht die freiheitliche Ordnung ein verbindendes Ethos, eine Art „Gemeinsinn“ bei denen, die in diesem Staat leben. Die Frage ist dann: Woraus speist sich dieses Ethos, das vom Staat weder erzwungen noch hoheitlich durchgesetzt werden kann? Man kann sagen: zunächst von der gelebten Kultur. Aber was sind die Faktoren und Elemente dieser Kultur? Da sind wir dann in der Tat bei Quellen wie Christentum, Aufklärung und Humanismus. Aber nicht automatisch bei jeder Religion.“ ….. ….. de unde provine etosul, spiritul comunitar….. …. Cultura am putea spune…. Deci suntem la izvoarele: crevtinismul, iluminismul, umanismul, dar nu automat oricare religie!…….).
    Publicaţia contributors a sprijinit / contribuit esenţial la dezbaterea în sfera publică privind binele public, SENSUS COMUNIS /I. Kant …(…… Gemeinsinn als innerer Sinn /Avicenna rechnet den Gemeinsinn zu den inneren Sinnen als die Fähigkeit, »quae omnia sensu percepta recipit« Ähnlich Suárez in De anima III, 30 u.a. Thomas von Aquin fasst unter den Gemeinsinn “alle Vorstellungsweise, die nicht den einzelnen Sinnen und dem Verstande zufällt, also Phantasie, Gedächtnis, Apperzeption u.a.”
    In der Reformation unterschied man fünf innere Sinne und stellte neben den Gemeinsinn das Beurteilungsvermögen, Phantasie, Denken und das Gedächtnis.
    René Descartes (1596–1650) bezeichnet als Gemeinsinn dasjenige, was im Geist die Sinneseindrücke zu einem Gesamtsinneseindruck zusammenfasst. Diese könne über die sogenannten Lebensgeister (esprits animaux als angeborene Ideen (innate ideas) sowohl Sinneseindrücke in geistig Bewusstes übersetzen als auch zum Beispiel Willensäußerungen als Akte des Geistes in Muskelbewegung umsetzen. Er nimmt als weitere innere Sinne Hunger und Durst an.
    “Auch die Sensualisten Hobbes, Locke und Condillac behielten den Begriff des inneren Sinnes bei.” … …).

    Cum se obţine interesul, încrederea tinerilor în binele public, în responsabilitatea celor aleşi?
    In era digitală tinerii sunt conectaţi la un patrimoniu universal. Ce se gîndeste, ce se aplică în altă parte se poate afla JUST IN TIME. (… … Bei dem gesunden Menschenverstand geht es “im großen und ganzen um weitverbreitete und normalerweise unbestrittene Überzeugungen”. Nach Kant ist der gesunde Menschenverstand “nichts anderes als der durchschnittliche Verstand eines gesunden Menschen.
    Prominent ist die Lehre vom common sense in der schottischen Common-Sense-Philosophie des 18. Jahrhunderts. Sie gab es aber schon zuvor und die Berufung auf den gesunden Menschenverstand ist auch heute ein beliebtes Argument (Topos).
    Stoa, Cicero
    In der Stoa wurde die Idee gemeinsamer Begriffe (communes conceptiones oder notiones communes) als stärkstes Kriterium der Wahrheit entwickelt. Danach gibt es allgemeingültige Aussagen und Begriffe, wie den des Guten oder die geometrischen Gesetze des Euklid, die man bei Allen voraussetzen kann. Hinter diesen Begriffen steht ein allgemeiner moralischer und erkennender Instinkt.
    Bei Cicero bildete sich der Begriff weiter zur Übereinstimmung aller (consensus gentium), die wie die Naturgesetze allgemeine Gültigkeit für die Gesellschaft hat…. …).

    Societăţile civile în UE /guvernele nu se lasă şantajaţi de terorişti. Guvernele /politicienii în UE declară în public, în numele acelora pe care îi reprezinta, că nu demontează bazele constitutive ale statului de drept. Terorismul nu are forţa de a deforma democraţia. E greu de înţeles şi dureros pentru familiile în doliu. Albert Camus a scris 1942 : nu veţi învinge (scrisoare către un prieten german) !
    Răspunsul democraţiilor occidentale e limpede : nu veţi învinge, nu ne schimbăm stilul de viaţă, nu renunţăm la societatea deschisă. Aşa e. Aşa e bine.

    Societatea civica în România libera îşi clădeşte democraţia şi societatea dechisă azi. Sunt citoyeni cu dublă cetăţenie, cu responsabilitate în ţară si în UE. Aici văd răspunsul la textul ingrijorat, pesimist de faţă.

    Incotr-o România liberă?
    Sapere aude. … un ministru la TM2021.

  15. Alexandru Botez spune:

    Curajoasă analiză. Curajoasă, în condițiile actualei opresiuni generalizate extrem de agresive la care suntem supuși în numele corectitudinii politice, ideologiei progresiste, multiculturalismului, discriminării pozitive etc. Pentru oricine este evident că avem de-a face cu diverse fațete ale unor măști de îngeri, în spatele cărora se ascunde însă același diavol, care întruchipează aspirațiile egoiste și meschine ale unor minoritari de a-și domina semenii majoritari.
    Nu este însă suficient de curajoasă deoarece se oprește la afirmația: „Cineva, undeva, a greșit grav…” Aceasta, în condițiile în care toată lumea știe despre ce este vorba. Mai mult, nu este o situație nouă cu care se confruntă civilizația occidentală. Prin urmare, este ca și cum domnul Alexandru Dodan ar fi scris un bun roman polițist, la sfârșitul căruia se limitează doar să comunice cititorului că „cineva, undeva” a comis o crimă.
    În orice caz, demersul său analitic și publicistic este de salutat și să sperăm că va face și următorii pași pentru a dezvălui adevăratele cauze ale crizei profunde în care s-a afundat Occidentul, una din consecințele ei fiind fără îndoială recrudescența terorismului.
    Pentru o mai bună percepție a valorii acestei analize, sugerez celor interesați să o compare cu analize similare din prognozele pentru anul 2017, ale Geopolitical Futures { George Friedman, Prognoza pentru Rusia în 2017 („Forecasting Russia in 2017”), din 19.12.2016, Geopolitical Futures (https://geopoliticalfutures.com/forecasting-russia-in-2017/ – accesat la 20.12.2016)}, Stratfor {Prognoza pentru anul 2017 („2017 Annual Forecast”), din 27.12.2016, Stratfor (https://www.stratfor.com/forecast/2017-annual-forecast#top – accesat la 29.12.2016)} sau Prognoza globală pentru 2017, a Center for Strategic and International Studies.
    În opinia mea, rezultatul nu poate fi decât un, din toată inima, „Well done Alexandru Dodan”.
    De asemenea, sugerez autorului să încerce să găsească căile pentru ca această remarcabilă analiză să fie publicată și în mass-media internațională.

    • jdaneprst spune:

      Va referiti la in-teligentii care n-au putut vedea nici criza bancara americana inceputa in 2008 si raspandita ca holera in lume , nici interventia Rusiei si Iranului in Siria impotriva teroristilor americano-sauditi ? Cineva trebuie sa aiba probleme la cap ca sa se uite in gura unor incapabili si mincinosi notorii.

  16. neamtu tiganu spune:

    vad pe aici duomni care se eSprima cu mult aplomb spunind ca si masinile omoara oameni si dictatorii au omorit si omoara, au uitat sa vorbeasca de colesterol si sa concluzioneze ca oricum toata lumea moare.
    Desigur, orice om moare dar conteaza cum traieste, traiul cu sabia lui Damocles deasupra capului nu e cel mai placut, daca de traznet, de cutremure, de accidente auto, cancer si gripa e mai greu sa ne ferim, chiar daca incercam, nu vad de ce ar trebui sa ne creem singuri un pericol in plus incercind sa ne-mprietenim cu niste persoane cu care nu ne potrivim. E ca si cum am incerca sa domesticim un lup, sa-l invitam la masa, sa-l educam la TV, cindva isi va aminti ca e totusi lup.

    Nu mi-este frica pt. mine, sunt destul de batrin, dar cind vad grupuri, grupuri de refugiati mergind alene pe linga scoala nepoatei imi tresare sufletul. Zilele trecute am fost intr-un sat german la un tirg de Craciun, a fost si o manifestare a unui grup de dansatoare hip-hop, fetite de la 6 la 14-15 ani. E drept ca cele mai maricele erau destul de dezvoltate, imbracate ca de iarna, deci nu aratau cine stie ce farmece, dar am urmarit un grup de refugiati, intre 17-25 de ani, care urmareau si ei spectacolul. Era suficient sa le urmaresc privirea ca sa-mi dau seama ce le trece prin cap.

    • Bogdan B. spune:

      Exista multe motive foarte bune pentru a controla imigratia. O solutie relativ usor de controlat poate fi interzicerea totala a imigratiei. Alta, mai nuantata deci mai greu de controlat, ar fi interzicerea imigratiei musulmanilor originari din tari majoritar musulmane. Persone rezonabile (sintagma “de buna credinta” poate fi interpretata gresit in acest context) pot avea puncte de vedere diferite despre formele acceptabile de control al imigratiei, deci opiniile merita publicate si considerate.

      Insa, atat articolul, cat si comentariul dumneavoastra enumera o serie de probleme create de refugiati, dar nu mentioneaza nici un beneficiu legat de imigratie sau posibile solutii care pot fi argumentate. Concluzia articolului, ca avem o alegere binara intre “new dark age” sau revenirea la originile democratiei liberale, este in consecinta simplista, nu intru totul sustinuta de ideile prezentate si poate acoperi solutii complet gresite.

      • neamtu tiganu spune:

        si eu sunt imigrant si eu stiu ce-nseamna sa ajungi intr-o alta tara, alta cultura si daca ar fi sa generalizam toata lumea e emigranta, toti vin de undeva.

        Asta nu se poate frina si nici nu cred ca e necesar, din contra un pic de singe proaspat aduce beneficii. Nu mai vorbesc de problemele umane, e absolut crestinesc sa-ncerci sa salvezi oameni aflati in iadul unui razboi. Dar problema de baza e “un pic”, cit de mare sa fie acest PIC.
        Exista voci care vor sa limiteze numarul emigrantilor, altii vor sa selecteze dupa virsta, meserie, religie etc.

        P.S In paranteza fie spus sunt si un pic ofticat, (din nou vine acel pic), cind am ajuns in Germania nu au stiut cum sa-mi faca viata mai grea, sa-mi faca tot felul de sicane, sa-mi trimita scrisori ca trebuie sa parasesc Germania in citeva zile, la citeva luni trebuia sa-mi reinoiesc dreptul de munca si viza de sedere, cei de la oficiul fortelor de munca faceau nazuri ca-ntii trebuie sa obtina viza de sedere, cind mergeam la oficul pt. straini ziceau ca nu-mi pot da viza de sedere pt. ca nu am aprobare de munca. Si asta desi aveam loc de munca ca ing. si eu si nefasta, iar copilul era premiant in scoala. Desi plateam toate taxele nu primeam alocatie de copil, iar daca as fi plecat nu as fi putut profita in veci de pensie, asigurare de somaj etc. chestii care le plateam ca orice neamt.

        • D.L. Stancu spune:

          White Refugees not Allowed in Germany – Frankfurter Rundschau (articol datat 18. Januar 2016)

          http://www.fr-online.de/flucht-und-zuwanderung/migration-ukrainern-droht-die-abschiebung,24931854,33550918.html

          Refugiatilor de razboi veritabili, fugind de conflictul din Ucraina, le-a fost refuzat azilul in Germania in proportie de 95% (si le va fi refuzat de acum inainte tuturor), in timp ce guvernul condus de Angela Merkel admite milioane de “refugiati de razboi” din intregul “nonwhite Middle East” fara sa puna intrebari. Flagrantul dublu standard care favorizeaza “nonwhite war refugees” si ii respinge pe refugiatii albi arata ca scopul real al politicii lui Merkel nu e sa “ajute solicitantii de azil”, ci sa inlocuiasca europenii cit mai repede.

          Conform Frankfurter Rundschau, dintre cei peste 7.000 de ucrainieni care au solicitat azil in 2014 si 2015, doar 5% au obtinut statutul, iar restul vor fi trimisi inapoi in Ucraina.

          Frankfurter Rundschau scrie ca multi dintre refugiati vin direct din Donbas, unde casele si mijloacele lor de existenta au fost distruse.

          In ciuda conflictului in desfasurare, Ucraina a fost declarata o tara “safe” de catre guvernul german. Adica, din acel moment, nici un ucrainian nu se va califica pentru azil in Germania.

          Aceasta politica e in contrast flagrant cu ezitarea continua a guvernului german in a declara Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Bangladesh, Pakistan si multe state africane sub-sahariene ca “safe countries”.

          Prin contrast, Rusia a oferit azil temporar unui numar de 248.201 ucrainieni, iar Polonia a primit un milion de refugiati de razboi ucrainieni.

      • D.L. Stancu spune:

        i”atat articolul, cat si comentariul dumneavoastra enumera o serie de probleme create de refugiati, dar nu mentioneaza nici un beneficiu legat de imigratie”

        Beneficii?

        Germany: 1.2% of Invaders Working

        http://www.wp.de/wirtschaft/nur-wenige-fluechtlinge-finden-einen-job-in-deutschland-id209026785.html

        Musulmanii nu muncesc, domnule. Daca ar munci, tarile din care vin nu ar arata asa cum arata. Spune-mi un ORAS african. Unul gindit, proiectat si construit de africani. Nu exista asa ceva. Ei vin in Europa ca sa profite de aberatia numita stat asistential (aberatie care, cu sau fara imigranti, e falimentara pe termen lung). Daca, de miine, Germania nu mai acorda ajutor social, imigratia inceteaza imediat.

        Si-apoi, imigratia controlata (care presupune asimilarea culturala aka melting pot) e una, iar invazia musulmana, care creeaza in aceeasi tara societati paralele intr-un conflict perpetuu (fiindca musulmanii nu se integreaza in niciunul din popoarele pe care le invadeaza), e alta.

  17. Vali spune:

    Să fie oare doar cele două ieșiri propuse: noul ”ev mediu” european, sau revenirea la originile “sănătoase” ale democraţiei liberale occidentale ?

    Prevăd și o altă ieșire mult mai sângeroasă: ziua în care, în locul politicienilor și datorită revoltei universale a cetățenilor, niște militari vor distribui câteva bombe direct în inima Islamului, fără milă și fără jenă, moment în care Hiroshima va părea o lovitură chirurgicală și vor pune trupele regulate pe străzile europene și vor expulza, alternativa fiind executarea pe loc, toți musulmanii și imigranții din casa europeană.
    Astfel, holocaustul evreilor va deveni un moment palid pe lângă blitzkrieg-ul pentru ”reducerea pericolului terorist din construcția europeană de valori umaniste”.

    Și nu va fi vreo cruciadă și nici că va mai fi vreun jihad vreodată, va fi doar prezentul ce creează viitorul și va respinge întoarcerea în trecutul glorios-idiot pe care să-l mai putem retrăi de dragul evitării deciziilor aparent inumane.

    Și abia apoi se va ridica o clasă politică ce va răspunde cu adevărat cerințelor de securitate, dar și de devenire a societății umane care, așa cum bine știm a fost mereu bazată pe multe cadavre ale nu contează cărui neam sau a vreunei religii sau ideologii.

    Dar, presupun, că nu veți discuta o astfel de alternativă la scenariile formulate intelectual pe la MAE.

    • Dealu spune:

      Scenariul propus de dvs pare intrutotul dezirabil si fezabil dar mai aveti putin de lucrat la un amanunt , si anume trebuie aleasa cu grija ziua Z , adica sa dati bombele intr-o zi cand nu bate vantul. Dar deloc. In nici o directie. Nici spre noi nici spre China nici spre Rusia. Nici macar spre sud spre bazele americane de prin Bahrein. In afara de acest mic amanunt , planul dvs este minunat. Ma mir ca prostii de la MAE nu s-au gandit la el , dar deh, fiind ei prosti…. Si ar mai fi inca un mic amanunt, dupa ce le bombardam nuclear tarile unde-i expulzam ?

      • Vali spune:

        Nici măcar o clipă nu m-am gândit la utilizarea armelor atomice. Probabil exact din motivul pe care l-ai enunțat. Ar fi trist să experiem versiunea asta de viitor în timpul vieții noastre, dar este probabilă. Iar islamul cu un zid de jur-mprejur este un ghetou din care vor mai ieși poate doar cei ce renunță la a mai fi musulmani.

  18. Mihail Seidner spune:

    Felicitari domnule Dodan! Excelenta analiza. Speranta ramane ca lumea se va trezi la timp din letargia de moarte in care a intrat.

  19. ion adrian spune:

    Despre “Fortareata EUropa ” am vorbit si chiar m-am repetat asa ca nu mai este cazul sa ma ostenesc si acum :)

  20. Cinicul spune:

    Acum 10 ani Jacques Attali publica eseul sau Une breve histoire de l’avenir. Versiunea romanesca (Scurta istorie a viitorului a viitorului), tradusa un pic stangace, prezinta niste previziuni surprinzator de precise, dar si unele deja infirmate.
    El prezicea o migratie masiva din Europa de E si Centrala spre Europa de Vest, din Africa centrala si N spre Europa, din Asia de SE si Orientul Mijlociu catre nord-vest si din America centrala si de Sud spre nord. El spune ca USA sunt mai pregatite sa controleze aceasta migratie prin pozitia lor geografica dar si inzestrarea militara.
    Acesta migratie nu poate fi oprita. Nimeni nu poate opri un om flamand si disperat. In plus oamenii din Europa, dar si America de Nord, au ajuns la o bunastare fara precedent, la un hedonism si o delasare care-i face sa devina victime sigure ale barbarilor. Nici romanii s-au putut-o stopa migratia masiva, i-au folosite pe germani ca auxiliari si asa au ajuns victime ale leneviri si coruptiei proprii.

    Un lider arab spunea ca Islamul are cea mai eficienta bomba nucleara, uterul. Lumea bogata are si ea aceasta bomba, dar ea nu este folosita, preferandu-se importul de barbari cu utere functionale. Este suficient sa studiezi proiectiile demografice ale Japoniei, Italiei, Germanie, Spaniei, etc ca sa vezi ca exista natiuni care au ales sa se stinga. Decizia domnei Merkel de a lasa sa intre in spatiul Schengen 1 million de emigranti, majoritatea economici, n-a fost un act umanitar, a fost un risc calculat, o incercare disperata de a redresa declinul demografic al Germaniei.

    Ceea ce trebuie inteles este ca renuntarea la anumite libertati democratice este un proces care a inceput de cel putin 10 ani. Astazi sunt legale actiuni de supraveghere a corespondentei unui individ, actiuni care se exercitau ilegal in regimurile dictoriale ale anilor 80.
    Jacques Attali mai spune ca procesul de distrugere a statelor nationale va continua si cu mai mare intensitate si ca multe prerogrative ale statului national, inclusiv cele care tin de pastrarea ordinei, vor fi preluate de companii private, in special de companii multinationale de asigurari. Migratia masiva, procesul de distrugere a clasei mijlocii, acesul preferential la educatie, vor duce la o ghettoizare inversa, cea in care clasa celor mi bine pozitionati se va izola in spatele unor ziduri bin pazite de agentii de securitate. Procesul este déjà vizibil in US, dar si in lumea a treia, in India, Brazilia, Rusia, chiar si in China.
    Cum spuneam, Attali are si multe previzuni naive, dar daca macar 33% din ce spune se va adeveri, trebuie sa ne pregatim pentru un viitor furtunos.

  21. ion adrian spune:

    Si incet incet ajungem la cele doua lumi ale lui Wells. Desgur asta meritam daca l-am parasit pe Isus.
    Ne-a oferit 2000 de ani dar degeaba, asa ca bun venit Mahomed!

    • Cinicul spune:

      Isus ne-a sugerat un drum lipsit de tentatia celor materiale. Din acest punct de vedere urmasii lui Mahomed (care a murit sarac) sunt inaintea noastra. Va sugerez sa studiati ideile islamaice despre dobanda bancara si filantropie.

  22. Utilitarismul si Noua Ordine Mondiala spune:

    Utilitarismul (utilitarianism), o așa-zisă teorie etică, e încă o aberație ideologică cu care niște paraziți universitari care se pretind filosofi simplifică și reduc spațiul multidimensional în care trăim la o lume binară: plăcere-suferință, “utilul” fiind definit ca suma plăcerilor care rezultă dintr-o acțiune minus suferințele unora implicați în acea acțiune, pentru a pretinde apoi că pot, astfel echipați ideologic, să explice și să justifice tot ce le iese în cale. Totul devine foarte simplu într-o astfel de lume și orice snob, cît ar fi el de retardat, înarmat cu această așa-zisă teorie care nu necesită mai mult de un paragraf pentru a fi descrisă, poate să înceapă să abereze pretinzînd că filozofează.

    Așa erau și enoriașii marxismului. Mi s-a povestit despre o tînără asistentă universitară de marxism-leninism de la Politehnica din Cluj, care îi îndemna pe studenți să abordeze rezolvarea problemelor de matematică de pe poziții marxiste dacă vor să aibă succes la examene și, ulterior, în activitatea lor ca ingineri. Îi asigura că vor fi uimiți cît de folositoare poate fi o astfel de abordare.

    Nu poți să faci omletă fără să spargi ouă, ziceau marxiștii. Și îi exterminau pe toți cei care nu li se supuneau și nu se încolonau în marșul “neabătut” spre viitorul luminos indicat de ei. Pentru asta există ideologiile, ca sociopații să (-și) justifice teroarea și crimele cu scopuri nobile și înălțătoare, care altfel nu ar putea fi atinse.

    Nu poți să obții beneficiile invaziei Europei cu africani și asiatici (viitorul luminos care e, în mintea lor, globalizarea prin multiculturalism, metisaj și open society) fără să accepți și ceva suferință și pagube colaterale, ne informează, foarte iscusit și cu dibăcia care le e proprie, utilitariștii.

    Și dacă popoarele Europei nu vor să se încoloneze și sa mărșăluiască forțat spre acest viitor luminos?

    P.S. Opinia lui Roger Scruton despre Peter Singer, marele maistru al utilitariștilor: “Singer’s works, remarkably for a philosophy professor, contain little or no philosophical argument. They derive their radical moral conclusions from a vacuous utilitarianism that counts the pain and pleasure of all living things as equally significant and that ignores just about everything that has been said in our philosophical tradition about the real distinction between persons and animals”

  23. AC spune:

    ma bucur sa vad un articol atat de substantial care pune atat de deschis problema esecului mainstream-ului politic corect.

  24. Mihaela spune:

    Cateva omisiuni – mici dar cruciale – distrug in totalitate acest argument specios:

    1. Hobbes si Locke nu erau democrati. A-l invoca pe Hobbes in apararea democratiilor occidentale este totalmente incorect: Hobbes ofera o teorie de stat autoritar si arbitrar, care doar prin accident istoric – daca suveranul e intelep si doreste fericirea cetatenilor – poate fi in conformitate cu dreptul natural. Altfel, suveranul decide tot, de la forma institutiilor pana la ce idei pot avea cetatenii despre orice. Locke nu ofera o teorie democratica nici el. Ofera doar o teorie a separatiei puterilor in stat, iar in cazul in care statul abuzeaza de cetateni, doar Dzeu poate decide cine va castiga conflictul dintre popor si stat. Nu vad cum aceste teorii pot fi invocate in contextul European al anului 2017.

    2. Locke a scris un tratat al tolerantei in care explica princiiile pacii sociale prin practica tolerantei fata de varii religii, inclusiv Islamul (mai putin Catolicismul din cauza existentei Papei si ateilor pe care ii credea in esenta imorali). O omisie inocenta? Articolul ar fi aratat cu totul altfel daca, in loc sa incepeti cu Leviathanul si cu Al doilea tratat, ati fi inceput cu Scrisorile despre toleranta.

    3. Hobbes si Locke scriu ca raspuns la razboaiele religioase crestine din Europa. Putem compara aceste razboaie cu contextul European al 2017?

    Ar mai fi ceva: nu stiu sincer daca dvs sau cititorii acestei platforme pot trece de reducerea asta simplistica a Islamului la terorism. Vorbiti de Brexit ca reactie la incompetenta statului de a raspunde terorismului – alta explicatie reductionista. Ca cetatean roman care traieste in Marea Britanie si care, dupa Brexit, este presupusa aproape saptamanal ca “hoata” “prostituata” “turista de beneficii” – sa clarific, fac parte profesional din burghezia mijlocie, deci nici vorba de asa ceva – stau si ma intreb cum pot fi intelectualii romani atat de orbi la percoilele gandirii reductioniste?

    • Yeba spune:

      Mihaela, îmi exprim speranța că, făcând parte din burghezia mijlocie, nu ești supusă frecvent riscurilor pe care le presupun transportul în comun sau mersul singură pe stradă seara, (situație în care ai fi tentată să te uiți mai mult pe statistici și mai puțin pe etichetări gen „reducționist”) și îți poți desfășura, în liniște și în teorie, toleranța.
      Esența replicii mele este însă alta: crezi că Brexitul este cauza și nu efectul faptului că ești presupusă săptămânal „turistă de beneficii”? Eu cred că Brexitul a fost un declic, oamenii s-au simțit liberi să exprime ce presupun. Crezi că pe 22 iunie gândeau diferit?
      Cum între România și UK ai ales UK, e de presupus că apreciezi cum se cuvine libertatea de exprimare. Și apoi, ce importanță are ce presupun ceilalți pe termen scurt, câtă vreme pe termen lung se demonstrează contrariul? Astea sunt riscurile asumate ale alterității.

  25. F. P. spune:

    O analiza complexa si sugerativa, care a cerut o munca laborioasa si repere notabile, pentru care autorul merita felicitari. Dupa parerea mea, cauzele terorismului “islamic” nu sunt religioase, nu sunt islamice, ci eminamente politice. Islamul are doar nesansa de a fi o religie-tinta intr-un plan politic elaborat, a carei parte vizibila, cea ideologica, este cuprinsa in ceea ce ar putea fi denumita biblia conflictualistilor (Samuel Huntington, Ciocnirea civilizatiilor, 1996, SUA).

    Insesi cuvinte si sintagme precum jihadism, stat islamic, terorism islamic, barbarie islamica etc., care conexeaza islamul, in totalitatea sa, ca religie, cu acte teroriste savarsite de indivizi, grupuri si organizatii care revendica o asemenea religie, proiectand si atragand asupra ei, in mod deliberat as spune, perceptia de “religie criminala”, indica, pentru cei care pot si vor sa priceapa, ca islamul este o victima a politicii, mai bine zis a geopoliticii, ca se incerca culpabilizarea islamului, agataraea cuvantului terorist/terorista de efigia acestei religii.

    Unele tari, care au decodat foarte corect ca este vorba despre politica/geopolitica si nu despre religie/islam, denumesc teritorializarea terorista din Siria si Irak dupa acronimul arab Daech, pentru a inlatura o confuzie care se vrea in mod intentionat. De fapt, Daech este in primul rand antiislamica, loveste in Islam. Razboiul dus de Daech are loc pe teritoriile unor state islamice, la fel atentatele teroriste dinafara acestei zone principale de conflict deschis si de propagare lovesc in primul rand tarile islamice.

    Pe de alta parte, terorismul atribuit islamului este mai degraba un neopaganism decat monoteism sau islam autentic. Cred ca acest neopaganism ar trebui sa fie mai atent studiat si adus in atentia marelui public. In principal, neopaganismul terorist ar trebui facut cunoscut celor trei mari religii monoteiste, pentru a devoala inselatoria neopaganilor, setosi de sange si sacrificii umane, sub forma de atentate si razboaie, care se ascund ilegal sub pulpana Islamului, fara voia Islamului sau fara ca acesta sa-si dea seama.

    Cred ca ar fi fost o greseala politica daca migrantii ar fi fost respinsi de la inceput, a fost nevoie de aceasta perioada de incubatie, ca lumea sa se dumireasca despre ce este vorba. Altfel spus, ceea ce sa intamplat, ca atitudine europeana initiala pro-imigratie, indeosebi a cancelarului german Merkel, a trebuit sa se intample, pentru clarificare.

    Nu putem sti daca in caz contrar nu am fi facut, involuntar, jocul neopaganismului, blamand islamul autentic, respingandu-i pe islamicii autentici, izolandu-i si sanctionandu-i dupa criterii fals religioase. Dar aceea a fost o etapa, acum depasita, care a contribuit, intre altele, la constientizarea si vizualizarea propriilor slabiciuni, europene, pe multiple planuri in materie de imigratie, foarte bine evidentiate de autor.

    Ar mai trebui sa nu uitam un amanunt, ca bazele zonelor gri de nealiniere si neintegrare culturala si civilizationala, de pe teritoriile unor state vest-europene, au inceput sa fie puse cu mult timp in urma, de pe vremea “muncitorilor-oaspeti”, adusi de corporatiile transnationale, pentru implementarea planului Marshall, de dupa WW2. Atunci imigrantii au venit la paqchet, atunci corporatiile au facut politica de imigratie. Imi pare rau daca nu suna corect politic, dar asta e realitatea.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alexandru Dodan


Alexandru Dodan

Alexandru Dodan este un diplomat român cu 20 de ani de experienţă în domeniul relaţiilor internaţionale, dintre care aproape 15 ani în serviciul extern al MAE. A deţinut fu... Citeste mai departe


Bucharest Science Festival 2017

Bucharest Science Festival 2017, 27 septembrie - 1 octombrie

Cateva dintre evenimente:
  • Exploratorii frontierelor Cosmice - Conferința susținută de Prof.l Mark McCaughrean, Senior Advisor pentru Ştiinţă şi Explorare în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene
  • Food Evolution - Cum decidem cum să ne hrănim? - vizionarea documentarului Food Evolution + o discuţie prin Skype cu scenaristul şi producătorul lui, Trace Sheehan
  • Atelierele de chimie Kids' Lab
  • Atelierele GeneEd - ateliere practice de extragere a ADN-ului
  • Noaptea Cercetatorilor de la Muzeul Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa" si de la Muzeul National de Geologie

Pentru detalii despre programul complet al festivalului și rezervări vă invităm să vizitați siteul www.BucharestScienceFestival.ro.

E randul tau

Nu se pune problema „acceptării” anonimatului. Pur și simplu nu am fost întrebați, am fost r...

de: Gabriel Fornica-Livada

la "Învățământul care îl merităm. Despre țapul ispășitor și arderea canapelei"

Cauta articole

septembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)