Home » Analize »Global / Europa »Opinie » Citesti:

Europa secolului XXI va fi federală, sau nu va fi deloc

Alexandru Dodan mai 5, 2016 Analize, Global / Europa, Opinie
12 comentarii 2,541 Vizualizari

Crizele care lovesc Europa începând din 2008 – financiară, economică, a datoriilor suverane, a competitivităţii, a migraţiei, a politicii de vecinătate – nu sunt o fatalitate şi nici nu pot fi explicate satisfăcător dacă se insistă pe abordări secvenţiale şi sectoriale. Singură abordarea de ansamblu ar avea o şansă, dar pentru ca aceasta să se impună la nivelul dezbaterii publice ar trebui ca elitele europene (politice, intelectuale, financiare, media, academice) să admită că mama crizelor care zguduie Europa este una pur politică. Scenariu puţin probabil, pentru că ar implica acceptarea responsabilităţilor pentru degringolada actuală.

După semnarea Tratatului de la Roma (1957), care a pus bazele integrării europene, timp de aproape 60 de ani au fost două motivaţii majore ale acesteia pe care elitele respective le-au invocat constant în discursul adresat publicului, iniţial vest-european, apoi şi central-est european: menţinerea păcii pe continent şi prosperitatea europenilor. Amândouă sunt moralmente inopozabile şi politic inatacabile, de unde şi succesul fulminant iniţial.

Nu vom discuta aici dacă natura umană a atins nivelul unde devine viabilă o construcţie politică care exclude complet războiul, inclusiv ca ultima ratio, şi nici dacă un sistem economic, care depinde în ultimă instanţă de oameni, nu de formule matematice, poate creşte la infinit fără corecţii mai mult sau mai puţin abrupte. Dar ambele discuţii ar promite să fie intersante.

Se poate însă discuta despre cele două mari promisiuni ale elitelor (vest)europene de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Prosperitatea considerată ireversibilă decenii la rând este de 8 ani în recul, cu accente dramatice în statele sud-europene, şi fără perspective realiste de inversare a tendinţei. Clasele mijlocii europene sunt devastate de crizele începute în 2008, iar politicienii evită să discute în ce măsură creşterile economice şi ale veniturilor individuale dinainte de 2008 s-au datorat preponderent avansului productivităţii şi inovaţiei sau, dimpotrivă, injectării de fonduri publice obţinute prin credite garantate suveran.

Pacea europeană a fost menţinută după 1945, în sensul că a fost evitat un nou război între statele-naţiune europene, dar rolul NATO şi al “umbrelei” de securitate oferite de SUA, în condiţiile ameninţării URSS, nu pot fi ignorate de nicio analiză onestă. Criza migraţiei, consecinţă a aşa-zisei “primăveri arabe” începute în 2011, a trezit Europa la realitatea că în era globalizării pacea poate fi periclitată şi de alţi factori decât un război inter-statal. Mulţi europeni se simt din nou ameninţaţi, cu deosebirea că astăzi riscurile temporare de securitate din trecut (e.g. o ocupaţie militară a unui stat inamic) sunt înlocuite de riscuri permanente.

Crizele actuale ale Europei, succesive într-un timp relativ scurt, evident interconectate şi care par să se amplifice reciproc într-o “furtună perfectă”, sugerează nu doar că ceva, undeva, a fost gestionat foarte greşit, dar şi că există o cauză comună a derivei actuale. Prin urmare, unde ar trebui căutată sursa problemelor?

Încă dinainte de Tratatul de la Roma, la nivelul “iniţiaţilor” în tainele integrării europene nu se îndoia nimeni de scopul acesteia: un stat comun european. Proiectul era, de altfel, anterior celui de-Al Doilea Război Mondial, şi dezastrul provocat de acesta întărise poziţiile adepţilor depăşirii paradigmei statului naţional. Era logic şi fezabil în primele decenii după 1945. Şi totuşi…

Ceva nu a funcţionat. La nivelul politic, al comunicării şi dezbaterilor publice din statele europene (vorbim până în 1990 strict de cele necomuniste, ulterior şi de celelalte), niciun lider politic, nicio instituţie naţională sau europeană, nu şi-au asumat vreodată – public, explicit şi programatic – elementul cheie al “proiectului european”: finalitatea lui. Mai exact, obiectivul lui ultim, care nu putea, şi nu poate, fi decât unul politic. Aproape fără excepţie, au fost preferate abordările edulcorate şi neangajante care au generat confuzie între obiectivul procesului şi beneficiile asociate lui.  Creşterea economică şi prosperitatea se pot obţine şi fără  procese de integrare continentală (sunt destule exemple în lume), iar dispariţia războaielor intra-europene nu înseamnă că la scară regională sau globală europenii au obţinut garanţia dispariţiei problemelor de securitate (pacea în familie nu garantează pacifismul etern al vecinilor).

Elitele europene au evitat timp de decenii, cu un talent remarcabil, abordarea publică şi frontală a problemei fundamentale a proiectului european: integrarea politică. Departe de dezbaterea publică, în grupuri restrânse, diplomatice şi nu numai, motivaţia acestei abordări era uneori rostită, cu voce scăzută: “popoarele europene n-ar fi acceptat niciodată” un stat comun, deci “se impunea” o politică prudentă, a paşilor mărunţi. În mod ciudat, într-o Europă al cărei discurs oficial şi public este inundat de referiri la democraţie şi drepturile omului, leadership-ul politic a ales pentru cel mai important proiect continental de la Roma Antică încoace nu calea democratică “de jos în sus”, ci cea elitistă “de sus în jos”.

Supremă ironie şi imens paradox: Europa, leagănul democraţiei, a ajuns astăzi într-o criză cu risc existenţial nu datorită eşecului democraţiei, ci datorită unui proiect elitist. Tratatul fondator de la Roma, care a lansat Comunitatea Economică Europeană (CEE), şi Tratatul de la Maastricht (1992) care a lansat Uniunea Europeană (UE) şi a deschis drumul spre moneda euro, s-au succedat la 35 de ani. În condiţiile strategice excepţional de favorabile din 1992, care nu se vor mai repeta prea curând – prăbuşirea URSS în est şi absenţa oricărei ameninţări din sud – liderii europeni au evitat odată în plus să clarifice obiectivul politic al “procesului” : o federaţie sau o confederaţie europeană fiind singurele opţiuni, desigur, pentru că nimeni nu şi-a propus vreodată (re)înfiinţarea unui imperiu european.

Menţinând ambiguitatea, elitele europene au lansat în 1992 cel mai original hibrid politico-instituţional şi pseudo-statal din istoria universală. Pasul din 1992 s-a distanţat suficient de logica CEE (asociere de state suverane într-o piaţă unică), dar nu s-a apropiat deloc de logica unei (con)federaţii funcţionale. UE s-a născut dintr-un compromis asimetric şi – privind retrospectiv – inadecvat istoric, negociat între 1989 – 1991 de Franţa şi Germania, respectiv de preşedintele François Mitterand şi cancelarul Helmuth Kolh.

Gândind la sfârşitul secolului 20 în logica dominantă la începutul lui, liderii francezi au înţeles că prăbuşirea Cortinei de Fier face reunificarea germană inevitabilă, dar au ratat şansa de a o privi ca o oportunitate, nu ca un risc de revenire la o Europă dominată de Germania, ratând astfel esenţialul. Liderii vest-germani erau dispuşi atunci la concesii majore pentru a obţine reunificarea ţării, iar condiţia Parisului de a accepta introducerea unei viitoare monede comune europene, în schimbul renunţării la obiecţiile franceze faţă de reunificare a fost acceptată fără mari probleme. Nicio capitală vest-europeană nu s-a întrebat, cel puţin nu în mod serios, ce efecte va avea o monedă comună fără o autoritate politică centrală, fără o trezorerie comună, fără un buget şi o fiscalitate comune, fără o mutualizare a datoriilor publice.

A fost scăpat din vedere “detaliul” că tocmai marca (vest)germană era garanţia optimă de ţinere a puterii germane în limite rezonabile, pentru că făcea produsele super-competitivei industrii de export germane scumpe în Europa de sud şi est, unde erau cumpărate în monedele locale. Cât timp dispuneau de monedele lor naţionale, statele europene mai puţin eficiente decât Germania (adică aproape toate celelalte) aveau la îndemână “arma” devalorizării, cu care corectau deficitele de productivitate, şi cea a creşterii dobânzilor la creditele în monedele respective, cu care preveneau dezechilibre grave în sistemele lor financiare. În 1999 aceste “arme” au fost însă depuse în schimbul unor “criterii de convergenţă” dintre care două, vitale, deficitul bugetar sub 3% din PIB şi datoria publică sub 60% din PIB au fost încălcate masiv, în principal pentru că nu exista o autoritate politică capabilă să impună respectarea lor.

Convergenţa reală, capabilă să corecteze dezechilibre de productivitate acumulate în sute de ani de evoluţii istorice diferite, ar fi trebuit să fie opera unui guvern central şi unui parlament european cu puteri explicite de a defini şi aplica politici continentale coerente, inclusiv vizând transferul de resurse şi apropierea nivelurilor de salarizare şi de beneficii sociale. Aşa s-ar fi pus bazele unei Uniuni Europene solide, nu doar la vârf, ci şi la bază, dar nu despre asta a fost vorba la Maastricht în 1992. Convergenţa trebuia să privească prioritar drepturile şi obligaţiile europenilor, securitatea şi nivelul lor de trai, nu politicile fiscal-bugetare ale statelor naţionale, destinate susţinerii unei monede comune introduse prematur. Confuzia între priorităţi a salvat (poate) sistemul bancar european, dar riscă astăzi să-i piardă pe europeni.

UE, aşa cum a fost lansată în 1992, pe trei piliere funcţionând pe logici diferite, chiar contradictorii, este o treime confederaţie legată de picioare, şi două treimi uniune de state (semi)suverane legate la ochi. Cu 15 ani înainte de a lovi în plin, crizele actuale ale Europei au fost “ademenite” instituţional, printr-o construcţie care cu greu le-ar fi putut scăpa.

Pilierul comunitar, ceea ce ar fi trebuit să fie piatra de temelie a unei federaţii europene, a fost teoretic supus logicii supranaţionale, unde Comisia Europeană (CE) şi Parlamentul European (PE) au puteri largi. CE nu este însă un guvern european propriu-zis, investit democratic de PE, ci un fel de superintendent al unei părţi din UE, ai cărui actori principali (comisarii europeni şi şeful lor) sunt desemnaţi prin negocieri netransparente şi neproceduralizate între statele membre UE, mai exact între cele cu pondere mare, printr-o metodă pur tranzacţională. PE este ales democratic de toţi cetăţenii statelor membre, dar este lipsit exact de atributele fundamentale al unui parlament: cel de a vota legi cu caracter obligatoriu în jurisdicţia politico-teritorială care l-a ales – UE – şi cel de a demite Executivul (CE) dacă nu mai are încredere politică în el.

Pilierele PESC (Politica Externă şi de Securitate Comună) şi JAI (Justiţie şi Afaceri Interne) au rămas, în 1992, în zona logicii inter-guvernamentale, a deciziilor adoptate în unanimitate (sau cu majorităţi calificate), un indiciu clar că în 1992 elitele (vest)europene au ratat a doua mare oportunitate de a face pasul decisiv spre o (con)federaţie europeană. Partizanii “garanţiilor” naţionale s-au întors acasă, probabil, satisfăcuţi de la Maastricht, însă fără motiv.

PESC s-a născut moartă: o “Uniune militară” a fost de la bun început iluzorie, în condiţiile în care statele UE nu doar şi-au redus constant cheltuielile militare după dispariţia URSS în 1991, dar nici nu au manifestat vreun interes deosebit în a finanţa şi echipa preconizatele “EU battlegroups”. După aproape 25 de ani, este evident faptul că UE, din punct de vedere militar şi securitar, nu există în afara NATO. Ambiţiile, oricum modeste, n-au fost niciodată egalate de o voinţă politică pe măsură. În ce priveşte “politica externă comună”, impunerea de către statele membre influente, la înfiinţarea ulterioară a SEAE (Serviciul European de Acţiune Externă, aşa-zisul “minister de Externe” al UE), a renunţării la cotele naţionale proporţionale în favoarea “criteriilor de competenţă” a scos, de facto, instituţia respectivă din zona inter-guvernamentală dar nu a plasat-o în cea comunitară, ci în cea ambiguă. SEAE face astăzi, în cel mai bun caz, politica externă a birocraţiei de la Bruxelles şi cea a instituţiilor europene, nu “politica externă a UE”, fie şi pentru banalul motiv că nu există un stat numit “UE”.

Pilierul JAI a fost gândit la Maastricht ca piatră unghiulară a metodei inter-guvernamentale, garanţie a suveranităţii statelor membre. A fost o altă iluzie: trei mecanisme autonome au fost plasate în angrenajul “suveraniştilor”, care s-au bucurat atunci degeaba. Unul era deja prezent din 1985 – spaţiul Schengen – celelalte două, politicile privind imigraţia şi azilul, au devenit oficiale la Maastricht. Schengen-ul, imigraţia şi azilul au fost plasate în 1992 în zona metodei comunitare, ceea ce a afectat din start soliditatea pilierului JAI, cum s-a văzut recent, în mod tragic, pe străzile din Paris şi Bruxelles. Degeaba menţine un stat controlul asupra serviciilor de poliţie, securitate şi informaţii, dacă nu are controlul frontierelor, nu ştie cine intră şi iese în/din teritoriul “naţional”, şi nu poate decide criteriile de diferenţiere între migranţi şi azilanţi. Altfel pusă problema, îşi imaginează cineva o firmă privată de securitate care ar accepta să protejeze un obiectiv, fără să i se permită să instaleze un perimetru şi puncte de control-acces?

Puţini comentatori ai crizelor actuale ale UE îşi amintesc azi că spaţiul Schengen a fost iniţiat în 1985 de un grup minoritar din cadrul CEE (Franţa, Germania de Vest şi statele Benelux), printr-o mişcare voluntaristă, neaprobată atunci de ceilalţi membri, şi care s-a derulat iniţial complet în afara CEE. În amestecul de entuziasm şi confuzie care a urmat prăbuşirii regimurilor comuniste din Europa de Est, vocea oponenţilor s-a estompat treptat, până la punctul în care Tratatul de la Amsterdam (1999) a consemnat fuziunea între dreptul UE şi regulile Schengen.

Argumentaţia destinată scepticilor a fost, în esenţă, aceeaşi cu cea din cazul monedei euro. Europenilor li s-a argumentat că frontierele interne vor fi abolite, însă cele externe vor fi consolidate, la fel cum li s-a argumentat că renunţarea la monedele naţionale va fi compensată de “criteriile de convergenţă” destinate evitării derapajelor financiar-bancare şi bugetare. Ambele promisiuni au rămas pe hârtie, nu pentru că ar fi existat un “complot”, ci pentru că, obiectiv, nu aveau cum să fie onorate. Ordinea logică a operaţiunilor a fost inversată, iar rezultatele se văd. Spaţiul Schengen este parţial suspendat, soarta lui atârnând într-un fir de păr: un singur nou atentat terorist de amploare i-ar putea da lovitura de graţie. Zona euro mai supravieţuieşte dintr-un singur mare motiv: Banca Centrală Europeană (BCE) din Frankfurt – o bancă de emisie suverană, fără stat suveran asociat, altă premieră absolută în istoria mondială – injectează lunar sume imense atât în băncile europene, cât şi în cumpărarea de obligaţiuni ale statelor din zona euro, care ar intra rapid în încetare de plăţi dacă ar trebui să se împrumute pe piaţa liberă de capital, având deja 16 trilioane de euro datorie suverană acumulată.

“Ilogica concepţie” a UE din 1992 a provocat două consecinţe principale. Prima – a fost irosit al doilea context geopolitic excepţional de favorabil pentru un pas decisiv în direcţia unei reale (con)federaţii europene, ceea ce a slăbit treptat entuziasmul europenilor, tot mai puţin capabili să înţelegă o astfel de construcţie instituţională. Respingerea de către francezi şi olandezi în 2005, prin referendum, a proiectului unei Constituţii Europene a fost (sau ar fi trebui să fie) un prim mare semnal de alarmă. A doua – CE şi PE, Executiv şi Legislativ “fără de ţară”, au evoluat inexorabil spre statute informale de membre sui generis ale UE, mai puternice decât orice alte state membre, cu excepţia – parţială – a Germaniei, Franţei şi Marii Britanii. Este evident oricui că preşedintele Comisiei, Jean-Claude Junker, discută astăzi de la egal la egal cu cancelara Angela Merkel, preşedintele François Hollande şi premierul James Camerron, dar are o putere şi influenţă net superioare celor ale oricărui alt şef de stat şi guvern din UE. Parlamentul European poate audia, ca “sfat al înţelepţilor”, orice oficial de top din statele membre, pe subiecte precum politicile interne, standardele democratice sau respectarea drepturilor omului, dar este lipsit de pârghia politică esenţială de votare a legilor care ar putea schimba sau influenţa realităţile care fac actualente obiectul interpelărilor, evaluărilor sau criticilor sale colocviale.

Cine mai crede că UE are 28 de membri, ar trebui să numere mai bine. Sunt deja peste 30, iar crizele combinate izbucnite după 2008 nu au făcut decât să întărească şi mai mult puterea membrilor UE îndeobşte neobservaţi: Comisia, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, Curtea de Justiţie (lista fiind deschisă). Regula valabilă la nivelul statelor – o birocraţie, odată înfiinţată, va acţiona în primul rând în numele propriilor ei interese – este cu atât mai valabilă la nivel suprastatal, mai ales când nu există nicio instituţie politică executivă, bazată direct pe votul întregului corp electoral european, care să ţină sub control o astfel de birocraţie. Avertismente le recente ale filozofului Jurgen Habermas privind îndepărtarea UE de idealul federalist de la 1957 şi de calea democraţiei reprezentative, sunt mai mult decât întemeiate. Riscurile sunt severe.

Niciuna dintre reformele aduse Tratatului din 1992 la Amsterdam (1997) şi Nisa (2001), şi nici renunţarea la cei 3 pilieri ai UE prin Tratatul de la Lisabona (2007) prin introducerea “competenţelor partajate” nu a rezolvat problema, care era, şi este în continuare, una de fond, nu de formă, deci imună per se la orice “re-formă”. Încercările stresate ale ledership-ului UE, după 2008, de a stăvili crizele Europei au adus în discuţie concepte precum “uniune fiscală”, “uniune bugetară, “uniune bancară”, chiar şi “uniune de securitate” (după recrudescenţa atacurilor teroriste). Se discută despre multe “uniuni” în UE, cu excepţia celei mai importante, a cărei ignorare decenii în şir a contribuit decisiv la criza actuală a Europei: uniunea politică.

În afară de justificarea specioasă amintită anterior (“Europenii n-ar fi acceptat niciodată…”), partizanii construcţiei şi arhitecturii super-complicate ale UE au mai avut o mantră favorită în zona dezbaterilor academice şi în formate restrânse: “Europa nu e SUA!“. Afirmaţie ontologic adevărată, dar altminteri un truism banal având valoare politică egală cu “Europa nu e China!”, “Europa nu e Africa!” etc. Roata şi formula apei sunt aceleaşi în toată lumea, iar principiile politice ale federalismului nu prea fac nici ele excepţie. Nevrozele faţă de presupusa “dominaţie globală” a SUA, devenite “trendy” în saloanele europene după dispariţia URSS în 1991, au contribuit de asemenea la dificultatea liderilor europeni de a privi lucrurile în faţă.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, cele 13 state care s-au desprins de statul de colonii ale Imperiul Britanic şi au format nucleul SUA erau mult mai diferite între ele decât se crede azi. Engleza era vorbită de o majoritate relativă. Minorităţi consistente vorbeau germana, galeza, franceza, olandeza, spaniola, suedeza etc. Până azi, SUA nu au o limbă “oficială”. Deosebirile politice şi culturale care existau atunci între statele puritane din Noua Anglie, urbanizatul New York, statele de fermieri precum Pennsylvania şi statele de plantatori conservatori precum Georgia şi Carolinele, nu erau cu mult inferioare deosebirilor similare care există astăzi în Europa între statele vestice, scandinave, mediteraneene, şi estice. Nici limba, nici diferenţele culturale şi de dezvoltare nu au fost decisive în America. După cum nici azi, în Europa, nu sunt.

Între reunirea Congresului Continental în 1774 şi ratificarea Constituţiei SUA (în vigoare, cu 27 de amendamente) în 1789 au trecut doar 15 ani, în care elitele americane de atunci au comprimat, in nuce, aproape aceleaşi dileme şi controverse cu care se “luptă” fără succes elitele europene în ultimii 60 de ani: împărţirea puterii între state şi “centru”, împărţirea influenţei statelor asupra instituţiilor centrale, moneda comună, trezoreria comună, datoriile comune, apărarea comună. Ambiţiile exagerate, populiştii şi radicalii nu lipseau nici atunci, după cum nu lipsesc nici azi. Şi totuşi, în doar 15 ani, în condiţii economice, tehnologice şi de securitate mult mai dificile decât cele actuale din Europa, elita americană de acum două secole a înţeles că problema principală (“Ce fel de stat vrem?”) trebuie abordată frontal, nu “pe ocolite”, şi a mai înţeles că o uniune de tipul confederaţiei “slabe” între state aproape suverane prezinta un risc inacceptabil de anarhie şi ruină economică, deci de eşec al întregului proiect.

Masa critică pentru înfiinţarea federaţiei nord-americane s-a constituit în 1787, prin ceea ce s-a numit “marele compromis”. După 13 ani de dezbateri incendiare între “statele mari” şi “statele mici”, delegaţii la Congresul Continental au găsit punctul de echilibru: un Parlament (Congres) bicameral, în a cărui cameră inferioară statele sunt reprezentate proporţional cu numărul populaţiei (dar prin mandate de 2 ani), şi o cameră superioară în care toate statele sunt reprezentate egal, de către doi senatori (prin mandate de 6 ani, însă). Pe baza acestui compromis, un stat ca Wyoming, cu jumătate de milion de locuitori, are un singur deputat în Congres, faţă de cei 53 ai Californiei, un stat cu aproape 40 de milioane de locuitori. În Senat însă, California are, la fel ca Wyoming, doar 2 senatori. Senatul american este cheia de boltă a federalismului occidental modern şi explicaţia rezistenţei sale în SUA. Nu este deloc de mirare că extrema stângă politică din SUA cere azi desfiinţarea Senatului, dar este cel puţin surprinzător că experienţa americană de compromis federal a fost ignorată de plano în Europa.

Din acronimul SUA, fiind prea concentraţi pe “A”, europenii au pierdut iniţiala principală “U”. Unitatea face puterea, doar că nu în orice condiţii. Natura umană fiind prin definiţie imperfectă, suveranitatea politică nu poate, tot prin definiţie, să dispară. Poate însă, greşit gestionată, să migreze spre zone unde este mai puţin vizibilă, dar şi mult mai puţin responsabilă faţă de corpul social care i-a dat naştere. Mii de analişti, comentatori, ziarişti etc. deplâng în ultimii ani avansul partidelor şi mişcărilor politice europene extremiste (de regulă de stânga în sud, de dreapta în nord, Franţa fiind din nou “caz special”, cu ambele în creştere), anti-sistem, anti-europene, anti-imigratie, populiste. Se argumentează până la saturaţie că acestea nu au soluţii pentru alegătorii lor, ceea ce este perfect adevărat, dar rareori se menţionează că toate sunt, de fapt, doar simptomele unui proces blocat la jumătatea drumului.

Alături de credinţă, ambiţie şi lăcomie, frica este unul dintre cilindrii motorului Istoriei. Multor europeni le este astăzi, pur şi simplu, frică. Statele naţionale, cu bunele şi relele lor, dar care ofereau un cadru inteligibil, au fost semnificativ “golite” de puterile lor suverane începând din 1957. În “epoca de aur” 1992 – 2008 nu s-a prea observat că suveranitatea care migra treptat de la statele naţionale europene nu se regrupa, de fapt, în nicio instituţie politică capabilă să compenseze acest transfer printr-o suveranitate superioară, legitimată democratic, la scara întregii UE. Crizele combinate izbucnite după 2008, în paralel cu amplificarea efectelor globalizării, au provocat europeanului “mediu” dileme şi traume încă subevaluate. Instituţiile UE şi birocraţia europeană au mers înainte (chiar foarte bine) apărându-şi interesele, în timp ce statele foste/semi suverane ridică tot mai des din umeri a neputinţă. Este simplist a-i blama pe europenii care se simt abandonaţi “în bătaia vântului” că se uită înapoi spre formule verificate istoric, şi pe politicienii zişi “extremişti” (de fapt, patetici şi paseişti). Cel puţin în egală măsură, ar trebui blamaţi autorii contextul care i-a făcut pe mulţi europeni să-şi piardă încrederea în integrarea europeană, să voteze cu pseudo-politicieni la care nici nu s-ar fi uitat înainte de 2008, sau – cazul britanicilor – să ia serios în considerare chiar ieşirea din UE.

Cursul politic adoptat de elitele europene după 1945, şi menţinut după 1990, de a promova “discret” agenda integrării politice, este deasemenea responsabil, într-o măsură importantă, de calitatea politicilor naţionale şi europene actuale. Într-o epocă în care marea dezbatere politică ar trebui să fie cea între federalişti (apărătorii “unităţii în diversitate”) şi naţional-democraţi (apărătorii “drepturilor şi specificului statelor”), între protecţionişti (la scară europeană) şi adepţi ai liberului schimb (transatlantic, înainte de toate), Europa rămâne captivă opoziţiei – anacronice la nivelul anilor 2010 – între “stânga” şi “dreapta”, două abordări ideologice originate de revoluţia franceză din 1789 (acum peste 200 de ani!), care astăzi sunt golite de sens şi nu mai înseamnă nimic pentru europeni. Partidele politice europene se complac sub etichete istorice precum “socialist”, “social-democrat”, “liberal”, “conservator” etc. situaţia regăsindu-se şi în Parlamentul European (instituţie amputată de rolul ei major de Legislativ federal), unde “familiile” politice constituite reflectă foarte bine trecutul Europei, nicidecum viitorul ei.

Popoarele, inclusiv cele europene, nu au apetenţă pentru analize complexe. Mulţi europeni intuiesc însă destul de bine riscurile revenirii la “căile bătute” ale suveranităţii restânse la nivelul statelor naţionale, înainte de toate riscul prăbuşirii majore a nivelului de trai şi dispariţiei facilităţilor sociale extinse. Dacă totuşi cochetează tot mai frecvent cu această opţiune, este pentru că se tem că au ajuns “ai nimănui”, că nu există instituţii dependente direct de votul lor care să le apere interesele, că au rămas expuşi unei migraţii globale provenind din două continente – Asia şi Africa – care totalizează peste 5 miliarde de oameni (de 10-15 ori mai mulţi decât în UE). Să luăm un exemplu: alegătorul italian. De ce s-ar regăsi el în “stânga” sau “dreapta” din peninsulă, sau în partidele zise “anti-sistem”, când supravieţuirea economiei italiene în vechea paradigmă a statului naţional depinde vital şi direct nu de Executivul de la Roma sau de Legislativul italian, ci de deciziile adoptate de un alt italian, Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene (funcţie neelectivă democratic), fără ale cărei programe de “facilitare cantitativă” – un eufemism pentru injectarea masivă de euro în piaţa bancară din zona euro – sistemul bancar din Italia s-ar prăbuşi rapid şi ar trage economia după el?

Din multele sute de conferinţe, seminarii, mese rotunde etc. destinate oficialilor şi diplomaţilor, la care am participat înainte şi după aderarea României la UE, două au fost ideile unor preopinenţi pe care mi l-am reamintit frecvent după 2008, odată cu crizele combinate care ameninţă să doboare “proiectul Europa”. Prima suna aşa: “Integrarea europeană este ca mersul pe bicicletă. În clipa în care se opreşte, se prăbuşeşte“. Iar a doua: “În Europa nu mai există azi state mari şi state mici, ci doar state mici care au înţeles că sunt mici – şi caută o Uniune puternică – şi state mici care îşi fac încă iluzii că sunt mari – şi caută soluţii iluzorii“.

În ultimul său turneu european, preşedintele Obama a afirmat explicit că SUA au nevoie de o Europă unită şi puternică. Este o evidenţă pentru oricine urmăreşte evoluţiile globale actuale. Problema este că epoca în care Europa putea să fie atât unită, cât şi puternică, fără să facă integrarea politică este pe cale să expire, şi încă foarte repede. Europa secolului XXI va fi federală, sau nu va fi deloc.

Nota: Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "12 comments" on this Article:

  1. Ghita Bizonu' spune:

    1) Nevrozele faţă de presupusa “dominaţie globală” a SUA, devenite “trendy” în saloanele europene după dispariţia URSS în 1991 Numai dupa 91? Ati auzit cumav de Le Défi américain ? 1967!!!

    2) nimeni nu şi-a propus vreodată (re)înfiinţarea unui imperiu european Nu stiu cine era acel Nimeni insa din cate stiu Wiili 2 si Adolf chiar asta doreau. Si desi nu zicea “imperiu” nici Stalin nu era departe …Iar ideea unui Stat european .. pai tocami asta este : Imperiu!!

    Insa ideea unei Federatii Europene (SUE ) este nitel prea grabita. Eutropa este prea diversa si mai rau are prea multe enterese contrarii – avem o Europa Mediteraniana care “natural” se “indreapta” catre Levant si N Africii, o Europa Atlantica care este legata de comertul atlantic , mai avem Germania care face ochi dulci Rusiei …. si fiecare doreste “sa isi vada de treaba lui/ei”.
    Iplus tarea ar mai marsa Germania catre federalism astfel incat votul polonezilor, cehilor cehilor si nimina odiosa al grecilor sa impuna ceva Germaniei !!!!

    Si in fine Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român. NU angajează MAE insa sunt cele “corecte” dpv la MAE …

    • MIHALLY 2 spune:

      Statele Unite au supravietuit si s-au consolidat cultivand diversitatea, nu atenuand-o – ma refer la diversitatea locala a statelor componente – cartofi ca in Idaho nu sunt nicaieri, , nici cimitire vesele ca la Sapanta – cat si la diversitatea etnica in functie de originea primara a locuitorilor- politisti irlandezi, mafioti italieni , bancheri arabi , etc – si care mai nou duce in perspectiva la extinderea Americii Latine pana hat, incolo spre Canada, fara ca asta sa pericliteze vreodata coeziunea interna si statutul de supraputere
      E adevarat ca in Europa diversitatea multicolora poate fi mai profunda. Dar daca asta devine o piedica in calea integrarii ea se cere atenuata , nicidecum cantata sau proclamata – cu mandrie ? – ca un fel de fatalitate. In orice caz nu de lipsa de malebilitate poate fi banuita populatia Romaniei in aceasta chestiune in conditiile in care Csolosh, Johannis, Kolde sau Kovesi – si in perspectiva poate chiar Nemesh – sunt nume ce se regasesc curent in centrul puterii de la Bucuresti. E adevarat lipsa oricarei urma de ~mitici~ printre varfurile din capitala
      Bulgariei, Budapesta, pare in acest context un motiv de oarecare ingrijorare.

  2. ion adrian spune:

    Intr-un cuvant ce a spus mai de mult Basescu, dar si multi altii de dupa 1900 incoace:Statele Unite ale Europei!
    Da! Da! si iar Da! , dar doar daca se renunta la corectitudinea politica de tip ferma animalelor si se recunosc radacinile acestei entitati care nu sunt in nici-un caz islamice, pagane sau altele decat crestine!

  3. Omics spune:

    Un articol extraordinar.

    Remarc faptul că cine nu vrea unificarea politică Europei insistă pe diferențele culturale. În India diferențele lingvistice și culturale sunt incomparabil mai mari. Discut mereu acest lucru cu un indian din Sudul Indiei (unde nu se vorbește o limbă indo-europeană, și au o scriere de mii de ani). Indianul îi vede pe europeni mereu gata să se războiască fără motiv.

    Mai remarc că totuși interesele federaliștilor sau național-democraților trec prin poziția economică, politică, de stânga sau de dreapta, a protagoniștilor.

  4. Caliman Eugen-analist dezvoltare economica spune:

    1.,,Mama crizelor” care scutura UE, este cea economica iar nu politica, fiind generata de limitele functionale ale unei (simple) ,,uniuni vamale”, dar cu restrictii economice nationale absolute, ca si cum ar fi ,,Statele Unite ale Europei”.Modelul economic clasic, european a fost eliminat/interzis la integrare, iar in locul lui nu s-a creat un ,,nou mecanism/model” de dezvoltare economica nationala.Nimic nu dovedeste mai bine aceasta situatie, decit ,,retragerea” anuntata a M.Britanii din UE, conditionind raminerea in Uniune, de reluarea modelului economic European:cu dreptul de vama si restrictii tarifare, de a incheia acorduri comerciale, monetare, vamale, etc. dupa interesul sau, de a reglementa in interesul sau migratia, de a nu acorda ajutoare sociale pentru emigranti, de a nu adopta moneda Euro, etc.Oare odata cu aceasta revenire la modelul european clasic, al ,,libertatii economice nationale”, Anglia n-a iesit practic din UE, aruncind in aer toate acordurile de asociere?
    2.In locul unui nou model economic, axat pe permisivitate, competitivitate economica inalta (cu indicele 1 ca al Singaporelui de pilda), cu tehnici de accelerare a dezvoltarii industriale, toate preluabile de la Asia emergenta (prin care Japonia epocii Meiji si apoi ,,tigrii asiatici” au ajuns tari industriale dezvoltate intr-o generatie), UE a inventat STRATEGIILE si DIRECTIVELE BIROCRATICE, alaturi de conducerea CONTABILA tip FMI, a economiilor nationale (nu dezvoltatoare economic).Oare nu asta este si concluzia de fond a economistilor romani, care au meritul de a intelege nevoia unui ,,nou model de dezvoltare economica”, tocmai ca reactie la blocajul economic al tarilor UE, lipsite de orice model de dezvoltare?Ca urmare a pierderii modelului economic prin integrare, tarile UE stagneaza economic, iar clasa politica si partidele politice care inainte se intreceau pentru a realiza si indeplini politicile de dezvoltare economica nationala – au devenii primitori de directive/strategii si raportori de executarea lor, catre birocratia UE!Solutia este de a ,,combina” intr-un NOU MODEL economc, ceeace a mai ramas valid din modelul economic (european) pierdut prin integrare(adica componenta valutara si bugetara), cu modelul de dezvoltare economica, asiatic, de crestere a competitivitatii economce nationale!Creind o competitivitate/functionalitate economica inalta, catre indicele 1, modelul clasic european devine de prisos, fiindca nu mai trebuie ,,alergat” cu instrumentele acestuia dupa investitori si resurse, ci ele vin singure in tarile UE!
    3.Pe baza acestui nou model de dezvoltare, este posibila ,,reconstructia economica si industria” a tarilor foste comuniste, industrializarea accelerata a celor ramase in urma fata de ,,liderii industrali”, prin constructia de proiecte COMUNE intre Romania de pilda si firmele din tarile dezvoltare, pentru investitii industriale in Romania si celelalte tari, pentru ajungerea din urma a tarilor dezvoltate.Iata ca, astfel cauzele politice ale nefunctionalitatii pot fi ocolite si compensate prin INSTITUTIONALIZAREA dezvoltarii economice, prin modul mai sus aratat!
    4. Uniunea politica europeana este ceva de durata a cel putin ,,trei generatii” ca acceptie si timp de constructie daca luam in considerare dificultatile si durata incheierii doar a acordurilor de pina acum in UE.Situatia natiunilor europene a carei constiinta si apartenenta nationala s-a format chiar si in 10 secole nu este prin nimic comparabila cu cea din SUA de acum aproape trei secole.Diversele ,,populatii” emigrate in coloniile americane nu-si pierdeau statutul national in cazul uniunii politice (ca cele din Europa) fiindca nu-l mai aveau, odata plecate de acasa.Din contra si l-au cistigat odata cu Federalizarea Politica a Coloniilor, devenind o natiune!
    5.In concluzie, Europa anului 2016 ,,va fi fara a fi federala”, daca va intelege ca pina in anii 2092 nu poate realiza acest lucru.In schimb, in 6 – 10 luni, poate prelua si impune tarilor UE ,,noul proiect de dezvoltare economica” bugetar-european, combinat cu cel ,,institutional asiatic”.Critica autorului la adresa UE este absolut intemeiata – problema fiind aceea ca acum UE nu poate functiona altfel, avind o ,,conformatie” pur birocratica.Actuala stare si ne-functionalitate birocratica ramin imposibil de schimbat in lipsa ,,transformarii” UE din Uniune ADMINISTRATIVA, birocratica, intr-una ECONOMICA/TEHNOCRATA, pe baza unor ,,reguli pro-active economic si instrumente dezvoltatoare noi”.

  5. Harald spune:

    E prea devreme pentru o confederație europeană. Puterea Germaniei ar trebui sever limitată, pentru că azi e disproporționată, dar e greu de crezut că Germania va accepta limitarea puterii ei actuale. Mai degrabă va fi tentată să acumuleze și mai multă putere, în maniera informală în care a acumulat-o și până acum.

    Episodul Constituției Europene, cu privire la care România și Bulgaria nu au avut dreptul să-și dea cu părerea, dovedește că democrația nu e tocmai prioritate absolută la Bruxelles. Noroc că Franța și Olanda au respins-o, dar s-ar putea să nu fi învățat nimeni nimic din asta.

    În orice caz, nu are nimeni nevoie de o Europă germană, așa că pentru moment soluția e ”mai puțină Europă”. Vom vedea ce se va mai întâmpla pe viitor, dar dacă în materie de integrare lucrurile par astăzi blocate cam peste tot (și chiar par) înseamnă că există un fenomen aflat deja în derulare, pe care încă nu-l percepem.

  6. FEDERALISMO O MUERTE spune:

    Inteleg ca, dupa parerea autorului, federalizarea Europei nu doar ca e o idee buna, dar mai e si singura buna si orice alta cale inseamna, implacabil, sfirsitul Europei. FEDERALISMO O MUERTE.

    Articolul descrie pe larg, identificind o multime de greseli care s-ar fi facut pina acum, ceea ce se vede cu ochiul liber de ani de zile (si ceea ce multi au anticipat ca se va intimpla), si anume ca procesul federalizarii Europei prin vehicolul UE e in moarte clinica. Ca si vehicolul de altfel.

    S-ar zice ca tot ce putem sa facem e sa mai bifam o idee buna care a fost prost aplicata.

    Ce blestem pe noi, romanii, sa avem parte doar de experimente esuate din cauza unor nepriceputi. In mai putin de 30 de ani contabilizam a doua idee buna ratata din cauza ca a fost neglijent implementata.

    Nu-i, nimic. Mai incercam o data. Eu sint convins ca elitele Europei lucreaza pentru noi. Vom avea in curind o noua idee in jurul careia sa ne adunam si, de data asta, la a treia incercare, nu se poate sa nu reusim sa ne teleportam ca vintul si ca gindul in viitorul luminos al intregii omeniri.

    (Cum va arata acel viitor luminos nu avem de unde sa stim, dar asteptam sa aflam chiar de la elitele conducatoare ale Europei. Sau de pe Contributors.)

  7. Decebal spune:

    Pentru a se putea ajunge, cu adevarat, la interese comune si convergente ale tarilor europene, trebuie sa mai curga multa apa pe Dunare, zic eu. Poate Europa secolului XXII sau XXIII sa fie federala. Secolul XXI mi se pare mult prea aproape, pentru o Europa federala armonioasa, stabila si prospera.
    Stau si ma intreb care ar fi limba oficiala a unei Europe Federale?…

  8. DanT spune:

    “Deosebirile politice şi culturale care existau atunci între statele puritane din Noua Anglie, urbanizatul New York, statele de fermieri precum Pennsylvania şi statele de plantatori conservatori precum Georgia şi Carolinele, nu erau cu mult inferioare deosebirilor similare care există astăzi în Europa între statele vestice, scandinave, mediteraneene, şi estice.” – să nu uităm însă că deosebirile dintre Nord şi Sud au dus la Războiul de Secesiune din 1861-1865. Unitatea SUA a putut fi asigurată doar prin victoria militară a Nordului.

    Mai puţin cunoscut, în Elveţia federalizarea s-a putut face doar prin război (până în 1848 Elveţia a fost o confederaţie). Cantoanele conservatoare catolice au încheiat în 1845 o alianţă împotriva tendinţelor de federalizare susţinute de cantoanele protestante. În 1847 a izbucnit războiul, catolicii au fost învinşi, şi în 1848 Elveţia a devenit stat federal.

    Dar în Europa, evident, nu poate exista elementul de constrângere, nici pentru realizarea federaţiei, nici pentru menţinerea ei. Ceea ce pune proiectul sub semnul întrebării.

  9. Alex1 spune:

    Un articol foarte documentat si bun. Diagnosticul EU impecabil.
    Nu mi-au placut titlul si referile la modelul SUA; din urmatoarele motive:
    1Nu cred ca UE poate sa scape de chinurile cautari si gasiri unui viitor convenabil pentru toate popoarele sale printr-o simpla adaptare a unui model existent, chiar daca acesta este de succes. In general soluta copy-paste mi se pare putin cam simplista pentru o problema atat de complexa. Am avut un presedinte care ne amagea cu modelul Suedez cand de fapt el se gandea la complet altceva. Din aceleasi motive si titlul mi se pare cam prea dur.
    2Cu actuala populatie a UE nu se va putea face niciodata un sistem similar cu cel din SUA. Sa nu uitam ca SUA nu s-a facut prin federalizarea triburilor de indieni autohtoni, ci cu populatii venite din toate colturile lumii. Poate ca la acest scenariu se gandeste si birocratia de la Bruxeles coordonata de la Berlin; dar nu cred ca ne-ar place ca viitoarea UE sa fie facuta de populatii afro-asiatice, iar urmasii nostrii sa fie plasati in rezervatii unde sa fumeze pipa pacii mondiale.
    Avand in vedere ca, in prezent, UE a cam luat-o pe aratura in cautarea unui drum catre un viitor mai bun, in loc sa caute modele din trecut, ar trebui sa faca ceea ce face un atlet care se pregateste pentru o saritura record si a facut cativa pasi gresiti. Atunci cand vezi ca nu-ti va iesi pasul bine pentru saritura perfecta, te intorci inapoi, te concentrezi, iti planifici pasi in asa fel ca sa ai o bataie cat mai buna si doar dupa aceia incerci din nou.
    Asa si UE ar trebui sa inlocuieasca actuala birocratie de la Bruxeles care a esuat, sa revina la ceea ce stia sa faca cel mai bine in trecut, adica rezolvarea unor probleme concrete de care erau interesate toate tarile componente si intre timp sa inceapa o alta constructie, de data aceasta pe baze democratice. Partea cu intoarcerea a si fost facuta de catre unii membrii UE( vezi Marea Britanie). Si Germania o urmeaza indeaproape cu taierea drepturilor sociale pentru muncitorii comunitari. Sa nu uitam ca s-a promis Angliei ca daca ramane in UE birocratia de la Bruxeles va fi restructurata.
    Sa speram ca exista un viitor pentru UE, poate intr-o federatie sau poate intr-o alta forma de organizare..

  10. MariS spune:

    Articolul este unul foarte bun, însă, înainte de a rezolva dilema federal-confederal, ar trebui să ne întrebăm ce fel de civilizaţie propunem pentru noua entitate în devenire. Ce valori trebuie să aibe la bază şi spre ce ţeluri comune să se îndrepte? Ce se va întâmpla cu diversele culturi, obiceiuri, tradiţii? Da, azi se spune că estul se occidentalizează, dar vestul oare se orientalizează şi el? Sau judecăm simplist, în alb şi negru: orientul e rău, occidentul e bun? Tradiţiile sunt rele, libertinismul e bun? Îi închidem pe conservatori şi tradiţionalişti în ţarcuri şi fumăm cu ei pipa păcii?
    Proiectul european e unul elitist, şi asta nu e rău în sine, pentru că elita ar trebui să fie preocupată de valori. Sau ar trebui să fie. Nu numai de putere, prosperitate sau pace. Războaiele moderne se poartă economic şi energetic. În viitor se vor purta energetic şi, mai ales, informaţional. Lumea evoluează, condiţiile s-au schimbat, nu putem copia modele de acum două sute de ani. Trebuie să găsim altele noi, trebuie să găsim o linie de echilibru între nevoia de integrare şi cea de păstrare a ceea ce e bun. E o provocare nouă şi trebuie să găsim soluţia adecvată. Integrarea va deveni o necesitate în viitor, în principal la nivel de continente, dar nu integrare oricum, nu integrare prin dizolvare, doar de dragul integrării sau pentru mai multă putere. Optica noastră ar trebui să se schimbe: azi prea multă confruntare şi prea puţină cooperare, mâine să încercăm să inversăm procesul dacă vrem să supravieţuim. Supravieţuirea va deveni scopul prioritar de mâine ..



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alexandru Dodan


Alexandru Dodan

Alexandru Dodan este un diplomat român cu 20 de ani de experienţă în domeniul relaţiilor internaţionale, dintre care aproape 15 ani în serviciul extern al MAE. A deţinut fu... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)