Nu mă simt exilată, nici emigrantă, nici imigrantă, probabil fac parte din acel soi de oameni care se simt singuri și ușor diferiți, ușor anapoda față de normă, oriunde ar fi. Singurătatea e un lucru bun atunci cînd e însoțită de independență și, o dată asumată, te scutește de iluzii, la tine în țară sau în altă parte. Dar asta nu înseamnă că nu știu să discern, vorba lui Cioran, nuanțele răului. Prefer să mă simt singură într-o democrație funcțională și într-o țară în care agresiunea asupra aproapelui e rău văzută, nu e în nici un caz încurajată și, la rigoare, e pedepsită. E atît de simplu.
Trăiesc de mulți ani în Spania, prin alegere personală și în primul rînd pentru că mi-am dorit asta, pentru că îmi place aici, ba chiar îmi place în fiecare zi mai mult, ca într-un mariaj fericit. Da, există și așa ceva pe lume, doar că cere efort de fiecare zi și mai cere ceva: curajul de a recunoaște că ești fericit. Asta, într-o cultură a văietatului ca cea românească, e ceva de neiertat. Și totuși eu îndrăznesc s-o spun, din simplul motiv că mi-aș dori ca tot mai mulți oameni, prieteni de-ai mei sau necunoscuți, să se simtă așa. Mai ales dintre cei care încă trăiesc în România. Mi-aș dori să le insuflu un pic de curaj, așa cum mie mi-au insuflat alții, în momentele de cotitură și de nehotărîre.
Și acum, revenind la relația cu țara mea de origine, dacă nu mă simt nici exilată, nici emigrată și nici imigrantă aici în a doua mea țară, atunci cum mă simt? Mă simt, în raport cu România, ca un oscior dintr-un exoschelet. Da, cred că România în acest moment, cu un număr uluitor de cetățeni ai ei care trăiesc în alte țări, este o societate de-vertebrată, dar care are totuși o proteză externă fiabilă, de ultimă generație. Nu spun prin asta că cei rămași, mulți dintre ei oameni extraordinari, n-ar mai conta la nivelul organismului social, spun doar că cei rămași, cei valoroși dintre cei rămași, se găsesc acum într-o stare de confuzie, de rătăcire și de dezamăgire care face aproape imposibilă orice coagulare în structuri dure. Acum, la fel ca la mijlocul secolului XIX, România are nevoie de cei plecați, are nevoie nu doar de competențele lor, nici ele neglijabile, dobîndite în centrele de lumină ale Occidentului, ci mai ales are nevoie de sănătatea lor mintală. Am văzut și văd în fiecare zi români care nu doar că au evoluat profesional acolo unde au plecat, dar care și-au recăpătat, treptat, echilibrul interior pierdut în România. Unii au plecat făcuți țăndări, mai ales femei, trebuie s-o spun, cu riscul de a părea o afirmație ideologică. Nu este, e o realitate statistică. Discriminarea femeii, misoginismul primitiv, unit cu misoginismul rafinat omniprezent în cele mai alese medii, se află în România la cote incredibile și a ascunde asta e de neiertat. Mai ales într-un moment de o tristețe sfîșietoare cum este cel de acum, în siajul crimelor oribile de la Caracal. De la primele înfloriri puberale pînă la vîrste înaintate, dacă ”te ții bine”, așa cum scîrbos se spune pe românește, o femeie are parte, zilnic, neîncetat și neabătut, de micro-agresiuni la fel de insistente ca o ploaie mocănească. Nu vreau să dau exemple, aș avea sute, din proprie experiență, dar le țin pentru alt fel de texte și pentru alte ocazii. Aștept să mai treacă timp, să se mai cicatrizeze, să devină suficient de îndepărtate în timp și spațiu încît să poată fi valorificate literar, pentru că literatura nu se face din furie, ci se decantează, dacă ai noroc, într-un proces îndelungat în urma căruia rămîn povești curate, ușurate de orice balast revanșard. Eu încă simt urme de furie și aș vrea să mă întorc și s-o protejez mai bine pe femeia tînără care am fost, să răspund și mai apăsat insinuărilor, complimentelor, aluziilor, gesturilor intruzive de care am avut parte. Nu le-am rămas cu totul datoare, din fericire, ba uneori le-am zis-o atît de bine încît și acum mă umflă rîsul cînd îmi amintesc, dar ar fi trebuit să fiu mult, mult mai tăioasă. N-am fost niciodată în situații extreme. Dar acele mici agresiuni, acea constantă persiflare dublată de un fel de hărțuială continuă, pe acelea încă mi le amintesc și sînt situații pe care sper ca fiica mea să nu le cunoască niciodată. Nu poți feri copiii de toate relele, nici nu e bine să încerci, dar măcar de răul cunoscut, vechi, local, măcar de ăsta poți să încerci să-i ții departe.
Acest exoschelet pe care-l formează imensa diasporă românească nu e o fata morgana, ci e o proteză funcțională, care acționează prompt și decisiv în momente cum sînt alegerile și o face în ciuda imenselor obstacole puse de structurile externe oficiale ale statului român. Nu că în MAE n-ar exista și profesioniști (am cunoscut personal cîțiva de top), nu că în BOR n-ar exista și preoți dăruiți, dar dincolo de cazuri individuale, aceste două structuri acționează asupra diasporei printr-o presiune constantă, prin zeci și sute de obstacole puse în calea influenței românilor din afară asupra românilor din țară. Depotrivă ambasadele, mai ales atunci cînd sînt conduse de ambasadori incompetenți și slugarnici (din fericire n-a fost cazul Spaniei pînă cum), dar mai ales parohiile externe ale BOR, pline de preoți care fac de rușine delicatețea și modestia care ar trebui să caracterizeze această meserie, acționează de multe ori direct propagandistic, cînd nu intimidant. Mi-a trebuit mult ca să scap de insistențele unui preot român expat, un personaj cu aspect de schimbător de valută și limbaj de băiat de cartier, al cărui unic scop părea să fie un fel de prețăluire a mea și a domiciliului meu, cam pe tiparul agenților vechii Securități. Ceva repulsiv, care n-are nici o legătură cu biserica ortodoxă, așa cum mi-o amintesc eu din copilărie și din familia mea în care există preoți încă de la prima generație de absolvenți ai Teologiei bucureștene. Omul cunoscut de mine avea o misiune clară și nu era nici pe departe una pastorală.
Și totuși, în ciuda lor, exoscheletul funcționează. Spre deosebire de secolul XIX, acum nu mai e nevoie de întoarcere fizică în România, așa încît nu mă impresionează prea mult chemările la glie în care se exersează toți politicienii români, inclusiv cei de ultimă fabricație. Orice s-ar întîmpla în România, oricît de bun, de benefic, cei mai mulți dintre românii stabiliți de mulți ani în alte țări nu se vor întoarce. Eu i-aș sfătui nici să nu încerce, să citească Tinerețe fără bătrînețe înainte de a face orice pas decisiv. Nu e suficientă o viață de om, oricît de lungă, pentru două schimbări atît de totale. O dată stabilit undeva, o dată refăcută o rețea nouă de răspunsuri și gratificații sociale, să te întorci și s-o iei de la capăt în țara de origine (pentru că nu vă iluzionați, nu există întoarcere, ci doar o altă plecare), e uneori prea mult pentru o singură viață. Dar nu e nevoie de întoarcere fizică, mai ales în zilele noastre. Mesajul lor, lucrurile pe care le-au învățat, expertiza lor și mai ales liniștea interioară pe care și-au găsit-o pe alte meleaguri se pot transmite azi României, fără să fie nevoie de deplasări geografice. Aerul a devenit un mediu transmițător de mesaje ca niciodată în istorie. Mă gîndesc deseori la ce ar fi postat, la ce ar fi scris, la cum ar fi comunicat marii exilați români, de la Caragiale la Cioran, dacă ar fi existat World Wide Web pe vremea lor. De la Berlin, ori de cîte ori scria ceva, mai ales după tragedia din 1907, Caragiale avea o vorbă: ”să se răspîndească”. Sînt deci convinsă că n-ar fi ezitat să folosească cea mai formidabilă rețea de răspîndire inventată de mintea umană, cred că ar fi făcut-o cu delicii, fără să se miște din Berlin, desigur, pentru că așa cum spunea ”mă simt bine aici, cu ai mei”, franzela exilului i se părea dulce și cînd a fost invitat la o mare sărbătoare dedicată lui la București, a refuzat politicos, sătul fiind de lumea literară daco-română și de ticăloșiile ei, cum îi plăcea să spună.
Așadar, la anul 2019, cei plecați pot să vorbească, să scrie, să fie ascultați sau măcar acceptați. De fiecare dată cînd în țară se întîmplă cîte o nenorocire, din toate colțurile lumii apar oameni de origine română care simt nevoia să dea o mînă de ajutor. M-a impresionat recent profesorul de psihologie de la Berkeley, dar au fost și sînt nenumărați alții. Mi-a rămas în cap chirurgul ortoped din Franța care a scris un text devastador despre falsul specialist în oase de vacă, tartorele ortopediei bucureștene, al cărui nume nu vreau să mi-l amintesc. Și sute, sute de alți români plecați din țară, care se implică, intervin, povestesc. Cu cît mai mulți, cu atît mai bine. Lor li se vor alătura scriitorii români, unii, mulți, de cea mai bună calitate, aflați în alte țări, care continuă să scrie în românește sau au ales o altă limbă, dar care scriu, în mod fundamental, pentru că e imposibil altfel, despre realități românești. Ei sînt cei care vor aduce schimbarea, dacă și cînd vor fi acceptați cu adevărat ca făcînd parte din aceeași țară și din aceeași istorie literară, într-o epocă în care frontierele fizice sau lingvistice, de fapt, nu mai există.
Ce pot face ei, acești români plecați, ex-centrici, dincolo de faptul concret de a vota, în cazul în care mai au cetățenia, sau de a se implica direct în proiecte sau acțiuni politice, culturale, științifice punctuale? Cred că imensul aport, unul fundamental, ține de o zonă mai greu cuantificabilă, dar esențială: ieșirea din minciună. Asta este ceea ce acești oameni, care au trecut, inevitabil, la nivel individual, printr-un proces de lepădare de minciuni, pretenții, false identități și, la nivel social, printr-o integrare nu tocmai ușoară într-o altă țesătură socială, cu alte comportamente decît cele de acasă, cu alte reacții și mai ales cu alte valori, pot aduce României. Cu singura condiție să-și povestească, prin toate mijloacele, cu orice instrumente și în orice medii, experiențele. Trăim un fel de moment pașoptist în care mesajul lui Eliade Rădulescu, Scrieți, băieți, numai scrieți!, are din nou un sens, chiar dacă nu se referă, ca atunci, la o literatură de ficțiune, ci mai ales la una non-ficțională. Iar autorii ei vor fi oameni de tot felul, medici, ingineri, IT-iști, uneori și scriitori profesioniști, dar în nici un caz nu vor fi așa numiții scriitori oficiali români, aceia care în toți acești ani s-au ferit ca de dracul de realitatea socială și politică a țării în care trăiesc, care s-au îmbătat între ei cu prestigii găunoase, au participat la festivaluri și au scris evazionisme, deși nici o cenzură, în afară de propria iresponsabilitate, nu i-a oprit să reacționeze ca artiști adevărați în fața realității insuportabile. Plini de precauție ca nu cumva să-și murdărească pana în texte jurnalistice, cei mai mulți s-au complăcut într-o promiscuitate care nu are nimic de invidiat celei din lumea politică. Iar acei puțini care au îndrăznit, forjînd, din mizeria realității, texte depotrivă îndrăznețe stilistic și autentice moral, au fost acuzați că aruncă cu blamul, că prea exagerează, că atacă la persoană. O mare neînțelegere. Literatura română viitoare, adică ceea ce va rămîne valoros din ea în timp, va fi nu cea scrisă în casa de creație de la Neptun și nici cea premiată recent la Uniunea Scriitorilor, ci acea literatură scrisă în România sau în afara ei, în românește sau în orice altă limbă, dar scrisă în libertate deplină și cu asumarea acestei libertăți de către autor. Pînă la capăt.
Și acum ajung la ceea ce mai pot face acești plecați (atenție, există oameni, eu știu cîțiva scriitori de cea mai bună calitate, care au fost plecați din România ultimilor ani fără să fie plecați și fizic și din această distanță sanitară au reușit să spună lucruri esențiale, îi încadrez și pe ei în aceeași categorie, ca părți ale exoscheletului necesar), în afară de a-și povesti experiențele. Ei pot acționa ca sanitari ai marii contrafaceri care a distrus aproape fiecare domeniu științific sau artistic în România ultimelor decenii. Pentru că dacă credeți că s-au distrus doar administrația sau doar politica sau doar educația, vă înșelați. Potlogăria e bine așezată peste tot, iar structurile de capital simbolic sînt la fel de corupte ca toate celelalte. Există mici Dragnea peste tot, de la Academie, la USR, de la cercetare, la poezie. Peste tot e plin de proști, de iresponsabili, de hoți, de corupți care nu se ocupă decît cu menținerea unui sistem de privilegii și de false prestigii, al căror unic scop nu e decît acela de a acoperi impostura. Fiecare în domeniul pe care-l cunoaște cel mai bine poate face un pic de curățenie, poate scoate la lumină valori uitate, poate face un pic de dreptate. Gunoiul, dezordinea sînt peste tot la fel de totale ca în curtea criminalului de la Caracal, dar întotdeauna se poate începe dintr-un colț și întotdeauna se poate face, cu mult efort și cu multă străduință, ordine. Lucrurile, la fel ca valorile, se pot pune la locul lor, important e să începi de undeva.
Și o să închei cu un exemplu din domeniul meu, din lumea literară, cea pe care o cunosc încă bine, cea din care am plecat fără nici un regret în 2010. Ultimele premii acordate de Uniunea Scriitorilor. O bătaie de joc de dimensiuni grotești.
Las la o parte trista participare la această manifestare a unor persoane onorabile care s-au dus acolo și au ridicat premii și au ținut discursuri din motive pe care nu le pot pătrunde. O vor fi făcut din cine știe de prietenii vechi nescuturate de moliile prezentului, o vor fi făcut din neatenție, dintr-o prea mare vanitate, din senzația (legitimă) că merită un premiu literar, dar uitînd ce fel de adunătură e cea care îl oferă, nu știu și cred că nici nu vreau să intru prea adînc în acest ghem de contorsiuni și raționalizări și politețuri. Au fost acolo cel puțin doi oameni pe care-i credeam dincolo de asemenea cedări rușinoase, care nu doar că s-au expus într-o societate care nu-i merită, dar au fost parte dintr-un spectacol în care printre protagoniști au fost chiar cei care, nu cu mult timp în urmă, au contribuit la adevărate linșaje împotriva lor. Să fie un fel de sindrom Stockholm, ca în cazul femeii care s-a dus și a primit un premiu pentru ”excelență culturală” de la ziarul care o umilise cu puțin timp în urmă numind-o pe nedrept amantă profitoare, cu fotografie și tot tacîmul? Nu știu, e prea complicat pentru mine! Pur și simplu mi se oprește mintea. Dar am zis că las la o parte.
Ce vreau să vă povestesc, ca să aveți o idee despre dimensiunea imposturii, despre felul în care e încurajată prostia cea mai neagră și e prezentată pe post de literatură de mare calitate, este altceva. Unul din premianții Uniunii Scriitorilor din România se numește Mirel Taloș (m-am abținut pînă acum să dau nume, de data asta discreția e imposibilă). Omul ăsta, actualmente vicepreședinte al Institutului Cultural Român, cel care a semnat deplasarea la post a actualei (sau nu mai e?) președintă a ICR, croitoreasa cea vitează Țuroiu, pe post de directoare a filialei Bruxelles (dacă ați pierdut șirul, nu e vina dvs.), deci acest combinator pe bani publici la cel mai înalt nivel (vă amintiți? aceștia sînt cei care le-au luat locul celor care făcuseră din ICR o instituție decentă și care au fost făcuți praf de Antene și de Observator Cultural în anii 2012-2013 pentru cele mai fantasgorice motive!), numitul Taloș, a fost premiat de către Uniunea Scriitorilor, de către președintele ei, profesorul Nicolae Manolescu, și de către onorabilul juriu, pentru cea mai bună carte de debut a anului 2018.
N-am terminat. Problema nu e doar că premiul are evidente accente de politică culturală – nu e rău să te pui bine cu omul de la ICR, fonduri, proiecte, turnire de poeți în zone de interes turistic, asta ar fi încă suportabil, s-a mai văzut, ne-am obișnuit. Gabriel Chifu, de pildă, care nu înțelege nici în ziua de azi ce are lumea cu el, era, măcar, un scriitor onorabil, cu unele reușite punctuale remarcabile. Gabriel Chifu era și este un scriitori decent, subminat de o personalitate indecent de slabă, timorată de paternalismul unui președinte glumeț și iresponsabil, care l-a pus în nenumărate situații jenante. Dar aici, în cazul Taloș, e vorba despre cu totul altceva. Taloș nu poate să scrie, e incapabil de performanță lingvistică minimală care să atingă măcar, cît de tremurător, arta literară (fie ea și mediocră), domeniul îi e complet străin. Taloș este mult, mult sub nivelul unui adolescent aflat la primele încercări literare. Faptul ca a fost premiat, trecînd peste ireal de proasta calitate a scrierilor lui, de către niște oameni pe care-i pot bănui de orice, dar nu de lipsă de discernămînt stilistic, este scandalos. E rușinos și impardonabil. Cînd vă minunați de nivelul de incultură și de indecență și de incompetență expuse de prim-ministrul României sau de un polițist care răspunde la 112, vă rog să luați aminte la cum sună un fragment din cartea semnată de Mirel Taloș, cea mai bună carte de debut în proză a anului 2018 în România de-vertebrată:
”De cum am păşit în galerie, i-am zărit silueta pusă în lumină de o splendidă rochie primăvăratică de culoarea ciclamelor şi m-am simţit pe loc atras de imaginea fermecătoare din faţa mea; a fost de ajuns o singură privire. Mi-ar trebui o frază de aur ca să descriu acel sentiment instantaneu de admiraţie şi de atracţie, frază pe care nu o am. Adevăratele surprize sunt mute, emoţiile pe care le provoacă sunt mai degrabă interioare; eu nu-mi permiteam însă să rămân mut pentru că mintea mea mersese cu un pas înainte şi declanşase spaima că nu aveam să o mai revăd. M-am grăbit să sparg gheaţa cu o replică ce putea să mă şi caracterizeze, astfel încât să cresc şansa de a-i stârni interesul.
– Admiraţi forma sau culoarea? am spus.
– Totul este culoare. În natură nu există formă pură, mi-a răspuns, întorcându-se spre mine, prilej să-i văd faţa, lucru pe care îl aşteptam deja cu maximă curiozitate.” (Mirel Taloș, Colecționarul de nuduri, Editura RAO, 2018).
Acesta e doar un exemplu, recent, strigător la cer, de minciună și impostură, dintr-o zonă pe care o cunosc bine. Sînt convinsă că aproape fiecare dintre cititorii acestui text poate veni cu un exemplu din zona lui de expertiză, din domeniul pe care-l știe, pe care l-a lăsat în urmă în țară sau în care funcționează încă obidit, deprimat de dimensiunea imposturii pe care o vede în fiecare zi. E aproape o datorie patriotică să îndrăznim să povestim. Nu e niciodată prea tîrziu și nu e niciodată inutil.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Admirabil scris. De acord cu toate. Rar am găsit atîta elan și eleganță într-un text recent aici pe contributors.
Fac parte din generația care a auzit o limba românească autentică numai la comentariile de sport ale lui C. Topescu, o limba românească (nu e limba maternă) în contrast cu limba de lemn oficială în naționalcomunismul autohton.
……”… ……. Și sute, sute de alți români plecați din țară, care se implică, intervin, povestesc. Cu cît mai mulți, cu atît mai bine. Lor li se vor alătura scriitorii români, unii, mulți, de cea mai bună calitate, aflați în alte țări, care continuă să scrie în românește sau au ales o altă limbă, dar care scriu, în mod fundamental, pentru că e imposibil altfel, despre realități românești. Ei sînt cei care vor aduce schimbarea, dacă și cînd vor fi acceptați cu adevărat ca făcînd parte din aceeași țară și din aceeași istorie literară, într-o epocă în care frontierele fizice sau lingvistice, de fapt, nu mai există… acea literatură scrisă în România sau în afara ei, în românește sau în orice altă limbă, dar scrisă în libertate deplină și cu asumarea acestei libertăți de către autor……”….
Am participat la foarte multe serate literare ( Kamel Dahoud: Cazul Mersault / Sasa Stanicic: Herkunft/ Jaroslav Rudis: Winterbergs letzte Reise/ Katerina Tuckova: Gerta, Das deutsche Mädchen/ Jachim Topol: Ein empfindsamaer Mensch/ Literatura cehă la Leipzig 2019, țara invitată/ ) timp de mulți ani (M.Cărtărescu, M.Dinescu, Dan Lungu, Gabriela A., etc, după 1991).
Prieteni care au locuit mult timp la București (Neue Literatur 4/1974: Wirre Wegbereiter) și cunosc domemiul literar al anilor 1968-1987 au întîmpinat multe din obstacolele descrise excelent de autoarea.
„Reiche dem Wunder die Hand,
wie einem Vogel”
a recitat doamna Hílde Domin la o serată literară în care a precizat: noi, scriitorii din exil (Thomas Mann, etc) suntem adevărații germani, în nici un caz impostorii naziști din al III Reich.
Romania are, dupa mine, nevoie de o reforma majora a statului.
Sa nu ne amgafim spunand ca nu se face pentru ca nu se stie sau pentru ca nu exista suficienta informatie. Acestea se pot obtine foarte usor.
Doar ca inexorabila legea a utilitatii isi spune cuvantu si aici: daca ne merge bine asa, de ce am schimba ceva?
Mutatis mutandis – aceeasi situatie in Romania ca si in Coreea de Nord: oamenii s-au adaptat si le merge bine. La fel au supravietuit Romanii decenii de-a randul si in comunism: s-au adaptat.
Italia traieste cu Mafia de secole, Columbia cu cartelurile dorgurilor etc. Romania traieste cu societatea atomizata. Noi ne-am invatat sa cladim paienjenisuri sociale particulare: o mana spala pe alta si amandoua obrazul. Asta nu tine de comunism, ci de structura noastra sociala.
Dupa 10 ani de cochetare cu economia de piata si concurenta, am constatat ca asa ceva nu se potriveste cu painjenisul cu care noi eram invatati. Asa ca am presat pana cand ne-am intros la o societate care e construita pe aceasta baza.
Din acest motiv, relatia celor din tara cu diaspora nu poate fi decat strict personala: Ion colaboreaza cu Gheorghe. Daca vom construi o institutie cu obiectul de a sprijini relatia dintre Ion si Gheorghe, rezultatul va fi o institutie care se va folosi de Ion si de Gheorghe pentru a-l sprijini pe Vasile! :-)
+++
Cei din diaspora s-au obisnuit cu tesatura sociala ce cuprinde institutii in nodurile sale importante (asa e in tarile lor de adoptie), au pierdut contactul cu „civilizati spagii” (in sens larg).
De aici si ideea ca „poate nu stiu, poate ar fi bine sa le aratam!”. Din pacate, nu merge asa. Romania a redevenit comunista din punct de vedere social, adica ne-m intors la cultura spagii, a relatillor personale (trebuie sa „Stii pe cineva” pentru a avea ulei, paine,discuri etc. ).
La posturile de la stat bine platite ai acces in ROmania doar daca „stii pe cineva”. Toate examenele sunt simulari, prostii.
Rezultatul este ca ajutorul diasporei nu face decat sa intretina acest painjenis personal, furnizand combustibil: relatii si bani.
+++
Sa precizez: paienjenisul personal al Romaniei este cel care suplineste relatia dintre stat si cetaten, nu ca in democratiile vestice unde fie corecteaza scaperile tesaturii sociale fie suplineste scapari ale organizarii de stat.
Statul roman este structural „statul relatiilor personale”. Altfel spus, eliminand relatiile personale statul ar fi in colaps. Politica din ROmania este cureaua de transmisie a acestui painejenis – ea nu isi propune sa conduca societatea, statul (mai bine sau mai rau).
Ea isi propune sa organizeze accesul la bani si relatii. Nu pentru ca politicenii ar fi, fiecare in parte, niste profitori samd. Ci pentru ca asa functioneaza acest painjenist. Daca scoatem un nod, se va forma altul. Vrei sa rezisti in politica romaneasca? Trebuie sa intelegi ca primesti un post doar daca relatiile tale personale si relatiile altora vor avea de castigat din asta.
Este motivul pentru care ideea de a „aduce oameni integri la guvernare” este una naiva. Ea nu tine seama de faptul ca structura „statului spagii” nu poate fi schimbata prin bunavointa si harul unor persoane din interiorul sau.
+++
Acolo unde s-a reusit trecerea la un stat pro-piata si individualist (in afara devenirii istorice bineinteles), chestia asta s-a facut prin autoritatea acceptata ca urmare a falimentului „statului spagii”.
Falimentul acestuia vine din universala lacomie umana. In cazul capitalismului, lacomia este indreptata spre un scop social, ea conduce la imbunatatirea vietii tuturor. In cazul „statului spagii” lacomia se concretizeaza in impulsul de a lua o halca mai mare din prada comuna, prada care nu prea creste in timp, pentru ca nu are de unde.
Cele de mai sus sunt cumva in in ideea articolului ca unele lucruri trebuie scrise.
Foarte precis anlizat (trecutul). Soluții?
Tinerii sunt tezaurul României. Cred că elevii și studenții de azi se deosebesc enorm de mult de generația părinților și bunicilor, generații fără telefon acasă și fără mașină de scris. Generația smartfone de azi din țară are acces cu un clic la patrimoniul universal în știință, cultură, artă, tehnologie, film, muzică, nu depinde de „informații naționale”.
Am încredere în tinerii de azi.
Multumesc!
Traim intr-o lume globala in sensul deplin al termenului.
Alegerea sociala:
a) te adaptezi
b) schimbi
c) pleci
se face dupa principiul parcursului cu rezistenta minima.
In prezent rezistenta minima este
pentru tineri: varianta c) – nu au trecut personal
pentru cei in varsta a) – e simplu, au mai facut-o (cei mai multi).
Asa ca din pacate si speranta in tineri este una desarta. Cei care ar putea schimba gasesc varianta c) mult mai convenabila, asa ca pleaca.
+++
Odata ajunsi intr-un stat liberal, tinerii constata ca sansele lor sunt ridicate. Chiar daca se plaseaza pe linia minimei acceptari sociale (venit minim, meserii dead-end etc) tot e mai bine penrtu sub aspectul ca se incadreaza intr-un tesut social mult mai putin solicitant decat cel din ROmania. E asa de putin solicitant pentru ca se bazeaza pe norme, nu pe relatii personale.
Din ce se poate vedea prin UK, problema e de fapt alta: nivelul de venituri cu care se mulțumesc românii e cam de 4 ori mai mare decât în RO, dar el e totuși foarte jos la scara societății britanice. De asta ”țesutul social e mai puțin solicitant” ca în România. Când el livrează pizza prin satele dintre Nottingham și Leicester, cine ar putea să-l tracaseze vrând ceva de la el? În România nu cred că livrează nimeni pizza prin satele dintre Ploiești și Târgoviște.
”Țesutul social” e foarte solicitant în UK pentru localnici: unii bărbați se sinucid după ce sunt acuzați de colegele de serviciu de comportament nepotrivit la petrecerile organizate de firmă, unii adolescenți crescuți ”în seră” se sinucid în primele zile la universitate, mii de deținuți fac închisoare pentru fapte pe care nu le-au comis, anual zeci de deținuți sunt găsiți morți în închisori, anual sute de oameniu sunt omorâți cu cuțitul ziua în amiaza mare etc. etc.
Nu știu cum o fi în Spania, dar în UK presiunea societății și presiunea autorităților asupra individului e mult mai mare decât în RO, numai câ românii de pe-aici sunt adesea ”sub radar” în ierarhia socială, de asta sunt în general lăsați în pace.
Presiunea statului asupra individului este mult mai mare in Romania, deoarece in Romania esti nevoit sa te descurci fara stat daca se poate si pe cat posibil sa eviti chiar normele care aparent te-ar ajuta.
Conformarea nu aduce relaxare in Romania, pentru ca normele respective nu sunt destinate stabilitatii statului si societatii, ci apartin unui mecanism de promovare personala a privilegiatilor. Doar in secundar si adesea indraznesc sa spun intamplator -ele servesc „binele general”.
Desigur, sunt nenumarate exemple care pun in evidenta singularitati ale acestor mecanisme. Nu demult a aparut pe Contributors un articol despre mandatarii din comunism (un fel de mini patroni as spune :-) ).
Ideea principla este insa in ce masura acele singularitati evidentiaza abateri de la norma sau evidentiaza chiar norma in sine. Norma de facto.
Ceea ce eu sustin aici este ca abaterile respective de la norma in Romania sunt fie expresia mecanismelor de promovare personala (statul spagii) fie disfuncitonalitatii ale reglajelor statului spagii.
Prin contrast, in democratiile liberale, abaterile sunt sanctionate ca expresie directa a reglajelor stabilite prin lege iar perceptia individuala este diversa tocmai pentru ca abaterile sunt diverse.
In final, perceptia individului in Ro este ca non-conformarea este norma de facto. Ceea ce genereaza o intreaga cosntructie sociala a unor „norme locale” sau „de grup”. Prin contrast, doar grupurile infractionale stabilesc astfel de norme dure in democratiile liberale.
Pe scurt, daca nu te conformezi in Ro, ca regula o iei pe cocoash, iar in UK invers.
Ma opresc la citatul „Dar nu e nevoie de întoarcere fizică, mai ales în zilele noastre. Mesajul lor, lucrurile pe care le-au învățat, expertiza lor și mai ales liniștea interioară pe care și-au găsit-o pe alte meleaguri se poate transmite azi României, fără să fie nevoie de deplasări geografice.”
Mie mi se pare ca are mai mult legatura cu literatura decat cu realitatea. Bineinteles ca si vorbele sunt importante dar daca te opresti la vorbe, ramai cu vorbele. Noi avem nevoie de oameni pragmatici care sa vina si sa produca schimbari. Sa se implice in politica de exemplu, sa convinga alti concetateni sa ii voteze si apoi sa guverneze tara si sa o duca pe o directie buna.
Fapte bune, mai degraba decat vorbe bune.
De acord cu dvs, este adevărat ce spune autoarea despre exoschelet, dar galeria, oricât ar fi de importantă, nu ține locul jucătorilor din teren. Noi, cei rămași, avem nevoie de galerie, de participarea empatică a Diasporei, dar avem mult mai mare nevoie de specialiști care să respingă pe impostorii din cauza cărora concetățenii noștri au plecat. Plecarea este doar soluția personală a celor care decid că viața lor este mai importantă decât interesul comun. În țara de origine impostorii vor prevala cu atât mai mult cu cât exoscheletul nostru se întărește prin transfer fizic. Numai că, mai târziu, răul din țară întărit prin golul creat de emigrare, va afecta pe cei plecați, oriunde se vor afla ei. Sau pe urmașii lor dacă vor face greșeala de a se considera parte din exoschelet în loc să se piardă în identitatea statului de adopțiune. Căci România depopulată va fi pradă ușoară pentru oricine ar fi interesat să o preia, repopulând-o și construind un cap de pod anti-occidental.
Numai prostii fac politica. Cine are ceva in cap, poate sa castige bani altfel.
Articol bun, trateaza situatia din tara vazuta prin ochii unei persoane inteligente si educate care, traind in Spania are termeni de comparatie. Carentele societatii romanesti sunt cunoscute, remediile sunt mai greu de identificat. Cheia este, o stim cu totii, educatia. Cum ajunge „tot poporul” la ea, asta ar fi intrebarea. Si deceniile sau numarul de generatii necesare pentru a putea schimba ceva ! Daca am incepe repede ! Cum ? Si cu ce pret ?
Cand a inceput modernizarea Romaniei clasele avute au adus guvernante din Franta sau Germania pentru a-si educa odraslele.. Azi le aduc de prin Filipine, alte amatoare nu se gasesc. O optiune ar fi scolarizarea in strainatate, atata doar ca cei scolarizati acolo nu prea se mai intorc. Si-atunci ? Solutia ar fi scoala din Romania dar eforturile pentru modernizare propuse de Mircea Miclea si Daniel Funeriu au fost combatute ( cu deosebit succes) de ministri PSD. Vorbiti de impostura ? Pai mama ei e incompetenta cultivata de o scoala in care exigenta a disparut. „Cadrele didactice” sa aiba postul asigurat, fabrica de diplome sa functioneze la turatia maxima. Despre ce educatie vorbim ?
PS. Dna Luminita Marcu e consecventa; mi-o amintesc acum vre-o N ani in lupta cu RL si „corifeii” ei de atunci, aceiasi ca azi. Pe-atunci avea un „complice”; pe ce linie au evoluat (diferit) cele doua personalitati !
Educatia nu poate fi imbunatatita si nici stimulat accesul la ea in Romania.
Din motivul foarte simplu ca societatea romaneasca nu are nevoie de educatie, nu exista cerere pentru educatie. Deloc. Exista cerere de diplome, asa ca diplome se livreaza.
Sa nu confundam dorinta (visele personale :-) ) cu cererea (categorie economica obiectiva). Avem dorinta, dar nu avem cerere pentru educatie.
Educatia reflecta societatea, schimbarile din societate conduc la schimbarile din educatie. Nu invers.
+++
Sa va dau doar exemplul fondurilor private pentru educatie din Romania: majoritatea celor pe care eu le cunosc finanteaza balarii sforaitoare fara nicio legatura cu educatia.
De ce?
a) pentru ca nu e nevoie de educatie (nici macar nu stim ce anume ar trebui sa invatam!)
b) pentru ca si cei care le selecteaza sunt tot atat de incompetenti ca si cei pe care isi propun sa ii sprijne prin finantarea privata a educatiei.
Presupunand ca diaspora ar putea macar sa selecteze spre finantaer proiecte de educatie privata din perspectiva castigata intr-o tara gazda liberala, ramane intrebarea cum sa se faca asta practic?
Ar exista posibilitatea unui crowd-funding directionat pentru finantarea educatiei non-formale din Romania, care sa excluda scolile ca beneficiari. Mi-ar placea sa sprijin o asemenea initiativa. :-)
Exact, nu exista cerere in societate. Noi putem vorbi mult si bine daca nu exista cerere, e ca si cum ai vorbi despre alta planeta.
Dar cine ar putea crea aceasta cerere? Cine ar trebui sa arate cum functioneaza in vest si ce trebuie facut? Ca sa existe cerere, oamenii trebuie si ei sa constientizeze niste lucruri si sa ceara, trebuie sa se convinga ca si functioneaza.
Noi vorbim mult despre una alta, personaje, dar nu vorbim si formulam cereri concrete.
Statul liberal. Se stie cum trebuie facut.
Am mai postat si eu o sinteza a reformei statului pentru a obtine unul liberal.
Este in esenta un proces politic, nu altcumva. Ori, cu USR care umbla dupa cai verzi pe pereti (non-ideologie, reforma administratiei etc.) si cu un PNL stangist si convenabil racordat la robinetele statului (cel putin stie cum sa o faca) nu sunt sanse.
Eu insist asupra faptului ca nu exista o alternativa la reforma statului, condusa politic. Nu se poarte obtine nimic prin intensificarea luptei impotriva coruptiei, prin reforma educatiei sau prin orice altceva de acest tip. Orice astfel de succes partial va fi rapid aneantizat de mecansimele statului roman actual. Aceste se caracterizeaza cum am scris mai sus.
Putem sa ii spunem cleptocrat (@Constantin sustine aceasta perspectiva, reala desigur), socialist (in acceptiunea scolii politologice a Americii de Nord), iliberal (dupa termenul lansat de Orban), cvasidughinist (dupa cum ar sustine teoreticienii „civilizatiei estului”), criptofascist (dupa organizare), criptocomunist (dupa metehnele politice si sociale) etc.
Cum spunea cineva, e greu sa definesti cu precizie un elefant, dar daca il vezi stii ca e un elefant :-).
De ce este nevoie de Institutul Cultural Roman?
De ce este nevoie de Ministerul Culturii?
Aceste institutii fac (dupa uniii foarte prost) ceea ce ar putea sa faca foarte bine si sectorul de afaceri (privat). Le putem desfiinta fara nicio problema.
Sau, la limita am putea avea un Birou Cultura cu cateva persoane angajate intr-un minister al educatiei, culturii, tineretului si sportului condus de un ministru si un singur secretar de stat, cu 10% din functionarii de acum si cu 5% din cheltuielile actuale.
Avem legea mecenatului si sponsorizarii. Suficient.
Excelente intrebari!
Inainte de a va citi comentariul am zis cam aclasi lucru si eu mai jos. Eident ca acste stbilimente (alaturi de multe altele!) sunt luipsite de orice sens.si nu servesc pe nimeni afarade lefegii loer si clientii acestora.
Multumesc!
In plus, aceste stabilimente (buna eticheta!) contribuie din plin la cererea de diplome si la indepartarea specialistilor de sectorul de afaceri, deoarece pur si simplu salariile sunt mult mai mari si conditiile de lucru mai atractive.
Guvernul Romaniei ar functiona mult mai bine cu un sfert din ministerele actuale su cu 10% din personalul actual, la fel si educatia si cercetarea.
Asta nu inseamna ca personalul ar fi concediat. Exista un necesar de personal in protectia consumatorului si in Consilul Concurentei. Este esential pentru o economie de piata ca toata lumea sa ii respecte regulile. Agricultura are nevoie de personal pentru bancile de gene, armata ar trebui sa fie completata cu un Corp Cetatenesc (vezi Polonia) samd.
Lărgind orizontul de timp, la vârsta pensionării, mulţi dintre expaţii actuali se vor întoarce, iar refluxul va deveni chiar fenomen social, prin cumul. Va fi cu siguranţă aşa, fără să putem prviziona acum şi efectele sociale ale refluxului. Ȋn termenii autoarei, să ne dorim chiar o re-vertebrare a României.
Orice pensionar care intentioneaza sa se intoarca in tara trebuie sa se gindeasca la asistenta medicala.
Observatiile mele, nu numai cu romania dar cu foarte multe tari arata ca se intampla contrar la ce spui. La pensie nu se intorc, raman acolo, ei sunt naturalizati deja. Mai mult, multi pensionari pleaca in vest. Motive sunt multe, medicina, ajutoare sociale, copii.
Copii expactilor deja sunt cu o alta mentalitate, alti prieteni, nu mai sunt chiar romani.
mai ales are nevoie de sănătatea lor mintală
*******
Ca sociolog si psiholog amator analizez f stiintific comportamentul romanilor in avioanele spre si de la Romania.
In drumul spre Ro in avion e mare galagie nu se face economie de expresii tari, injuraturi neaose, certuri. La intrarea in tara se face o coada imensa la contril pasapoarte, ca la carne, pe vremuri. Imbrincelile, coatele si, din nou injuraturile sunt la ordinea zilei, mai ales „asta e Ro”.
In drumul spre Ge parca ar fi cu totul alta populatie. Tacuti, preocupati, parca mai ingrijit imbracati, chiar amabili. La controlul pasapoartelor se face cam aceeasi coada, cred ca nemtii o fac special, cind am sosit din alte tari mergea mult mai repede, dar toti stau cuminti si ordonati.
Cu alte cuvinte nu va faceti speranta ca cei eventual intorsi ar fi devenit alti oameni si ar imbunatati ceva in Ro. Nu, poate ca aerul, Carpatii, marea neagra ii transforma in ceea ce au fost. Ca-n filmele SF, sau in povesti, blinda printesa se transforma in vrajitoare
ei, in ziua de azi nu e chiar asa mare diferenta, sa vezi acum 10-15 ani
Realitatea nu e un moment de timp captiv intr-o o fotografie, ci e in continua evolutie, imprevizibila, dinamica si vie. Problema mesajului dvs., perfect justificat de intentii oneste, e ca se bazeaza pe poze facute din anumite unghiuri, unele de la distanta mare, focalizate pe anumite subiecte, dar care nu au cum sa cuprinda complet realitatea vie, traita continuu, aici. Instantaneul fotografic se transforma astfel in cliseu de perceptie si, uneori, chiar lingvistic, iar concluziile la care inlantuirea de astfel de instantanee duce in mod perfect logic sunt, inevitabil, gresite.
Cei care am ramas aici nu suntem nici un accident, nu suntem nici derutati si nu avem nici mai multe sau mai putine calitati decat cei autoexilati. Esantionul de migranti romani e uniform distribuit in toate privintele, atat ca paturi sociale, cat si ca nivel de competenta, educatie si aspiratii. Asa cum e, de altfel, normal. Decizia noastra de a ramane a fost luata in cunostinta de cauza, e asumata, asa cum a fost si a celor care au plecat si nu are de-a face cu vreun defect al nostru. Pentru ca sa putem indrepta tara noastra trebuie sa lucram impreuna, nu divizati de perceptii care ierarhizeaza calitativ, in mod arbitrar, grupuri si creeaza asteptari si responsabilitati nerealiste. Trebuie sa fim uniti in mod real, asa, egali, cum suntem, pentru viitorul unei tari in care multi va veti intoarce si pe care noi o pastram nu numai pentru dumneavoastra, ci pentru ca o iubim, e a noastra si nu am plecat, preferand sa luptam. Nu o sa analizez tarele Spaniei sau Romaniei, dar mitul superioritatii pline de lumina a unor tari sau popoare e unul periculos, nociv si, dupa cum a demonstrat de atatea ori istoria, complet fals, bun doar ca unealta in mana regimurilor opresive.
Sa luptam impreuna si sa nu ne transformam in Talosi considerandu-i Talosi pe toti ceilalti…
Excelent comentariu. M-am saturat de solutiile (unele fanteziste) oferite de oameni care au ales alt loc in care sa traiasca, intr-o civilizatie creata de altii in secole de efort si rabdare. Nu va faceti iluzii, nu se vor intoarce, dar ne ofera gratis sfaturi sa facem noi aici si sa-i facem eventual mandri de tara lor. Eu le doresc succes la toti.
Multumesc; si aveti perfecta dreptate! A crea un sistem bine uns e mult mai greu decat sa i te adaptezi atunci cand e gata facut. Iar faptul ca functionezi bine in acel sistem nu implica in niciun fel faptul ca stii sa creezi unul nou, la fel de bun. Senzatia realizarii si implinirii in societatile bine structurate din Vest o putem avea oricare dintre noi daca mergem acolo, dar asta nu ne face automat sa intelegem ce ar trebui facut pentru a schimba Romania in bine. Pentru ca, adaptandu-ne, vedem doar efectele functionarii societatii straine, nu si modul in care mecanismul a fost proiectat si modificat in timp. Sunt probleme complet diferite, iar a doua e infinit mai complicata decat prima.
Tot ce putem face e sa ne uitam in istorie si sa incercam sa intelegem cum si-au construit ei societatea, cum au raspuns problemelor lor concrete, realitatii vii. Iar apoi trebuie sa ramanem uniti (nu dezbinati prin constructii semantice sau modele artificiale) pentru ca sa putem lucra impreuna pentru societatea de aici. Pentru ca treaba este multa, ajunge pentru toti, dar daca ne impartim in cete vom ramane doar cu vorbele si, probabil, cu ura.
nu succesuri?
de ce nu functioneaza statul roman ? nu romanii, pentru ca dupa cum ati observat, ei performeaza in afara, nu inauntru. ce raspuns mai simplu doriti ? pentru ca inautru functioneaza statul bolsevic cu cateii lor hoti si analfabeti, cu politrucul, militianul, securistul, justitiarul, functionarul, ce nu produc nimic, privilegiati si de neinlocuit. ei nu rezolva si nu produc nimic, dimpotriva, distrug fibra acestei tari (cita a mai ramas). exista vreun grup de romani care sa spuna lucrurilor pe nume ? sau se balacesc toti in mocirla, bucurindu se de binefacerile socialismului care i rasplateste fara vreun merit, cu lefuri si pensii grase ? intr o societate a neispravitilor institutionalizati nu va fi niciodata nici bunastare si nici dreptate. ati inteles cine i exoscheletul ?
Pentru ca pana acum nimeni, dar absolut nimeni, nu a lucrat pentru binele comunitatii si nu a cautat sa repare naravurile unor institutii mostenite de la un regim hipercentralizat, corupt si plin de comunisti/securisti. Romanii sunt la fel de competenti ca orice alta natie europeana, dovada sta si observatia ca atunci cand emigreaza nu au probleme sa atinga performante. Restructurarea institutiilor, insa, e o problema complicata, pe care nici popoarele bogate din Vest n-ar putea sa o rezolve prea simplu la ei in tara daca s-ar gasi in situatia noastra.
Solutia vine tot din Vest, dar nu prin retete miraculoase date de cetatenii vestici actuali, care au primit institutiile gata facute, ci analizand ce au facut parintii si bunicii lor cand si-au format acele institutii. O sa vedeti atunci ca Vestul s-a organizat de jos in sus, pornind de la nevoile reale ale comunitatilor locale care, dorind sa rezolve o problema concreta, au creat un organism, iar in momentul in care nevoia a aparut si in alte comunitati, institutia a fost extinsa si generalizata la nivelul statului.
Solutia este deci o descentralizare reala, adica mai putine acte guvernamentale pentru orice, mai putina politica si intelepciune centralizata si mai multa libertate la nivel local, pe toate planurile. Se elimina centralizarea (deci forta) coruptiei, se creeaza competitie intre comunitati, iar institutiile devin solutii pentru probleme reale, nu cutii goale desenate de vreun strateg obtuz de la Centru, fara niciun continut.
De ce e dificil? Pentru ca sistemul hipercentralizat pe care il mostenim nu vrea sa se lase rupt, iar comunistii/securistii care il sustin prefea sa vopseasca acelasi gard subred in loc sa isi piarda si cel mai mic dintre privilegii.
Nu cumva sistemul central e replicat in fiecare comunitate din Romania? Nu de aia spunem baroni locali, pentru ca e un sistem mai degraga asemanator celui feudal decat unui sistem capitalist, modern? E o asteptare de rezolvare a oricarei situatii de la cei aflati la putere si rezolvarile nu vin din aplicarea legii, ci dintr-un sistem paralel, de relatii interpersonale. Dupa parerea mea, in Romania rezolvarea poate veni din descentralizare – asa cum spuneti – si din micsorarea statului, de orice fel ar fi el. Lucrurile care functioneaza aici sunt cele private care lucreaza pe o piata concurentiala. Tot ceea ce e atins de stat e deplorabil, fie ca vorbim de sanatate (un prieten imi spunea ca si acum, in conditiile in care medicii au in jur de 2500-3000EUR net, daca nu mai mult, a trebuit sa plateasca spaga pentru a se ocupa de parintele lui, intr-un spital de stat din Craiova), de invatamant, administratie, siguranta cetatenilor, etc. Oamenii supravietuiesc in Romania in ciuda statului, nu pentru ca sunt protejati de el. Statul e mai degraba feudal, opresiv, incasator de taxe uneori samavolnice, decat protector, partener, slujitor.
E posibil tocmai pentru ca la vot cei mai multi doresc mai mult stat, nu mai putin.
De ce? Pentru ca „mai mult stat” inseamna de fapt un venit mai mare si sigur pentru fiecare, venit necesar pentru ca fiecare cetatean trebuie sa se concentreze pe relatiile personale pentru a supravietui.
O alta cauza rar discutata este centrarea actiunii pe propria persoana in loc de a te gandi la copiii. Sau, mai bine spus, limitarea gandirii pentru copiii la asigurari personale de avutie si nu sanse si perspective.
Este o reflectare a societatii rurale, in care crucial pentru succes era sa posezi pamant suficient. Dar reflecta si simplificarea societatii si a economiei pana la urma: presupund ca un copil viseaza sa devina astrofizician, sansele sale in Romania sunt restranse. Presupunand ca un copil vrea sa aiba o afacere de succes in Romania intr-un domeniu tehnologic de varf- iarasi sanse restranse.
Si atunci, ce poti sa constriesti pentru copilul tau? Sa ii dai o casa si o masina, meditatii sa ia la un liceu bun si bani sa-si cumpere o diploma de facultate. Astfel incat in final sa se angajeze la stat, cu un salariu bun si sigur, fara sa faca prea mult efort.
Evident, asa ceva este posibil daca si numai daca statul este extins, cuprinde cat mai mult din economie si socieatate.
Asa functioneaza: parintii creeaza si mentin un stat etatist pentru a consuma ei cat mai mult si pentru a le oferi copiilor aceeasi „sansa”.
Votul si offerta politica reflecta aceasta situatie.
In democratiile vestice, o astfel de atitudine s-a dovedit neproductiva pe termen lung si desi este experimetnatata din cand in cand (vezi episodul socialist al Suediei), ea nu mai este de regula luata in calcul.
E posibil tocmai pentru ca la vot cei mai multi doresc mai mult stat, nu mai putin.
De ce? Pentru ca „mai mult stat” inseamna de fapt un venit mai mare si sigur pentru fiecare, necesar pentru ca fiecare trebuie sa se concentreze pe relatiile personale pentru a supravietui.
O alta cauza rar discutata este centrarea actiunii pe propria persoana in loc de a te gandi la copiii (a fost pe Contributors un interviu superinteresant pe aceasta tema). Sau, mai bine spus, limitarea gandirii pentru copiii la asigurari personale de avutie si nu sanse si perspective.
Este probabil o reflectare a societatii rurale, in care crucial pentru succes era sa posezi pamant
suficient. Dar reflecta si simplificarea societatii si a economiei pana la urma: presupunand ca un copil viseaza sa devina astrofizician sau antreprenor intr-un domeniu tehnologic de varf – sansele sale in Romania sunt restranse.
Si atunci, ce poti sa faci pentru copilul tau? Sa ii dai o casa si o masina, meditatii sa ia la un liceu bun si bani sa-si cumpere o diploma de facultate. Astfel incat in final sa se angajeze la stat, cu un salariu bun si sigur, fara sa faca prea mult efort.
Evident, asa ceva este posibil daca si numai daca statul este extins, cuprinde cat mai mult din economie si societate.
Asa functioneaza: parintii creeaza si mentin un stat etatist pentru a consuma ei cat mai mult si pentru a le oferi copiilor aceeasi „sansa”.
Votul si offerta politica reflecta aceasta situatie.
Ca si altora, si mie mi-a atras atentia afirmatia D-nei Marcu ca „nu e nevoie de întoarcere fizică, mai ales în zilele noastre. Mesajul lor, lucrurile pe care le-au învățat, expertiza lor și mai ales liniștea interioară pe care și-au găsit-o pe alte meleaguri se poate transmite azi României, fără să fie nevoie de deplasări geografice.” Se poate, dar nu cred ca se intampla.
Nu stiu cand a parasit D-na Marcu Romania. Eu traiesc in SUA din 1977. Am revenit de muite ori in Romania dupa 1989 si am avut numai experiente care mi-au demonstrat ca interlocutorii mei (multi prieteni, oameni de toate varstele, toti cu pregatire superioara) nu erau deloc interesati de ceea ce am invatat, cat stiu si ce fac in America. Am intrebat des care-i explicatia dezineresului, si mi s-a raspuns: a) pentru ca nici in Statele Unite nu merg lucrurile cum trebuie; b) pentru ca noi ne descurcam si asa; c) pentru ca nu avem nevoie de povesti si de sfaturi, ci de ajutor material; d) pentru ca habar nu ai de ce se intampla in Romania.
Impresia mea este ca (o parte din) oamenii din Romania traiesc cu un complex de superioritate, dublat de cultivarea posturii de victima. Combinatia nu poate duce decat la marginalizare, pentru cei care raman, si dorinta de despartire definitiva, pentru cei care pleaca.
Excelent comentariu, dle Manu. Exact asa e. Am trecut prin experiente similare. Nimic de adaugat. Si, din pacate, nimic de facut.
de ce nu functioneaza statul roman ? nu romanii, pentru ca dupa cum ati observat, ei performeaza in afara, nu inauntru. ce raspuns mai simplu doriti ?
**************
E adevarat, dar romanii performeaza in functii de executie, in marea majoritate, chiar daca aceste functii sunt uneori chiar de high tech. Parerea mea e ca romanii nu au talentul sa practice functii de conducere, nici in economie, nici in sport si nici in politica. Pur si simplu nu se invata aceasta meserie, nu este in genele romanesti acest virus, de aceea a fost necesar cidnva sa fie adus un rege neamt.
Asta e si parerea mea.
Romania nu are un stat bazat pe norme, ci unul bazat pe legaturi personale de grup.
Un astfel de stat al spagii este mult mai putin eficient decat unul bazat pe reguli si are tendinta de a ignora valoarea si libertatea individuala.
Romanii sunt mult mai buni in afara pentru ca energia utilizata in tara pentru constructia „panzei personale” este economisita. Si acest fenomen are loc atat in legatura cu mecanismele prezente cat si cu cele proiectate. Pentru ca panza personala trebuie sa fie re-tesuta mereu, pe cand normele statului liberal se bucura de stabilitate (dinamica, dar oricum…).
Romania are un trecut puternic al atomizarii sociale (impartita in state, unita de doua ori, pusa sa supravietuiasca in comunism tot prin realtii personale). Asa ca nici macar nu mai intelegem ca statul nostru este numai pe hartie capitalist si democratic.
Romanii nu sunt nici mai buni si nici mai rai decat alte natii, doar ca e timpul sa intelegem ca statul trebuie reformat. Sau sa nu intelegem si sa traim de acum incolo decenii de marasm. Nu doar material, sa nu uitam ca suntem in prezenta unei decaderi morale pana la limita abjectiei. Si asta pentru ca „ai pe cineva” te impinge mai devreme sau mai tarziu sa renunti la repere morale din motivul simplu ca nu sunt intarite social.
Luminita Marcu, ne-am cunoscut candva in facultate. Si eu am plecat din tara si predau undeva la o universitate din afara si la fel ca tine mi-am spus ca nu voi trece niciodata prin trauma intoarcerii fiindca pare mai dificila decat cea a ruperii initiale. Nu cred ca ar rezulta in altceva decat o uriasa dezamagire si oricum nu cred ca au nevoie de noi pentru a ramane in mizeria mediocritatii lor. Cat despre USR, spunem ca originea raului in Romania este politicul. Uitam insa ca toti suntem inevitabil fiinte politice. Asa si USR, cum putea cel mai important for al scriitorilor romani altfel decat societatea per ansamblu si politicienii ei. Sau invers?
In orice caz, multa, multa mizerie generala.
Au românii o vorbă:
”A fi Prost nu-i de mirare, a fi Om e lucru mare !”
Educația este Exoscheletul Moral al individului.
Rateuri sau sincope în construirea acestui exoschelet pe parcursul accederii individului spre vârsta maturității biologice au un grad mare de probabilitate a reușitei în lipsa unui Învățător și a unui Master Plan.
A obține un anumit nivel de educație este un ideal care are în față un munte de opreliști deci probabilitatea reușitei este direct proporțională cu nivelul de educație din mediul în care se dezvoltă individul și este potențată de acțiunea conștientă și profesionist condusă de suprastructura societății promovată de mediul în cauză.
Aici principiul este: ”Garbage IN, Garbage OUT !”
Genomul uman este O Entitate dotată cu un minimum de calități și cu un enorm bagaj de defecte. Lăsată în ”Libertate” această Entitate va evolua pe linia minimei rezistențe impusă de Necesitatea momentului. Pruncul salvat de haita de lupi va deveni cel mult un surogat de lup.
Doar Pruncul asupra căruia veghează Mama și Tatăl va putea deveni Un Om.
Însă definitivarea devenirii sale ca Om o va produce doar Societatea Umană în care s-au dezvoltat Mama și Tatăl.
Iar în drumul spre devenirea sa ca Societate, Haita Umană însăși are nevoie de Un Învățător care să știe să citească în Cartea Marelui Plan.
Acest Învățător trebuie să fie prezent aici, lângă Ucenici.
Exoscheletul nu poate fi edificat decât lucrând continuu, cu migală, cu obstinație, asupra fiecărei ”piese”, respectând Omul și Planul.
Este nevoie de secole pentru a construi Exoscheletul Societății Umane.
Românii – în lungul lor pelerinaj prin deșertul Istoriei – au avut parte prea puțin de această mană cerească a continuității Învățătorului cu a sa Carte.
Dimpotrivă, asupra acestui neam s-a abătut, s-a înstăpânit și a durat timp de șapte decenii cea mai ticăloasă formă de manifestare a Răului: Ideologia Marxistă. (dacă recitiți Manifestul Partidului Comunist veți putea privi în măruntaiele acestui monstru și veți descoperi care sunt resursele producerii Răului, veți descoperi cum Marx a pus bazele terorismului statului mafiot, ilegitim și criminal).
Promotorii acestui Rău Maxim, foști și actuali, nu au fost încă demascați !
Loviturile pe care ei le-au aplicat și continuă să le aplice exoscheletului societății românești au produs și produc avarii din ce în ce mai dificil de reparat, aducându-l la limita desmembrării.
În acest context se impune în primul rând stoparea promotorilor statului mafiot, ilegitim și criminal.
Prin VOT !
Acum este momentul să nu ne mai văicărim și să nu ne mai arătăm cu degetul unul pe celălalt !
Acum este momentul să ”venim acasă” cu toții și SĂ VOTĂM direcția către o Societate Umană REALĂ, în care Mamele și Tații să poată preda Fiilor și Fiicelor lor o nouă Istorie a românilor, liberă de Homo homini lupus.
Nu stiu daca cele scrise, sunt in totalitate produsul mintii tale ,dar daca da ,sunt incintat de frumusetea textului ce il prezinti si ca o inchiere , pot spune, doar inca o zicere romaneasca :Maica , lume multa , oameni putini .
Ca o mica observatie , eu stiam zicerea initiala prezentata de tine, sub forma : A fi domn e o intimplare , a fi om e lucru mare
1. „Gunoiul, dezordinea sînt peste tot la fel de totale ca în curtea criminalului de la Caracal, dar întotdeauna se poate începe dintr-un colț și întotdeauna se poate face, cu mult efort și cu multă străduință, ordine.”…
..E perfect adevarat. Numai ca trebuie sa existe oameni care sa simta ca problema le apartine, sa-si suflece manecile si sa treaca la treaba. Amaratul de la Caracal a avut nevasta si a crescut copii care, multumiti cu bucatica de franzela italiana sau spaniola, l-au abandonat. Poate ca printre responsabili pentru gunoiul si dezordinea din batatura stramoseasca sunt si acesti destarati care ingroasa ” exoscheletul”, fie ei oameni simpli sau nepoti de popi. Sigur, nimeni si nimic nu poate sta in calea unui mariaj fericit cu democratii consolidate. Doar ca nu trebuie sa ne miram ipocrit ca, lasat singur, „nea popicu” face victime…
2. „Acesta e doar un exemplu, recent, strigător la cer, de minciună și impostură, dintr-o zonă pe care o cunosc bine”..
Cat de sufocante trebuie sa fie minciuna si impostura, cate exemple strigatoare la cer mai trebuie ca sa pricepem ca problemele se rezolva de cei care cunosc bine zona si, mai ales, sunt dispusi sa se implice constant si responsabil la fata locului !?
Articolul m-a pus pe ganduri, nu in ce priveste latura sa pragmatica, ci in ce priveste esenta natiunii in mileniul acesta globalist.
Din cate mai stiu, natiunea ar fi caracterizata prin constiinta apartenentei iar iar statul national ar fi cel format prin formalizarea regulilor ce fac sa functioneze o natiune ca o societate distincta.
Dar aceasta idee a aparut si s-a consolidat inainte de libertatea de deplasare si de stabilire, ce a facut ca un numar semnificativ de persoane sa nu mai fie in permanant contact cu natiunea dar nici nu dobandesc o constiinta a apartenentei la o alta natiune.
Postnationalismul vine si el cu ideea – fragmentara dupa mine – ca natiunea se dizolva in structuri supranationale. Mda, formal poate … (UE e un exemplu bun, dar sa fim seriosi cati au constiinta faptului ca ar fi „europeni”? Iar fara o astfel de constiinta nu putem vorbi despre natiune, nu?).
Conceptul de exoschelet pare sa inlature aceasta contradictie – in sensul ca pastreaza de fapt natiunea in acceptiunea sa clasica (de constiinta a apartenentei) dar elimina granitele din definitia natiunii.
Treaba asta are impact ideologic masiv, pentru ca schimba fundamentl natura interesului de grup. Orice ideologie politica va pune in centru interesul unui grup, laolalta cu o serie de fvalori impartasite de acel grup dar considerate universale. Care sunt insa interesele si valorile in cazul disaporei? Ce ideologie politica ar raspunde acestora?
In contradictoriu cu cei care clameaza disparitia ideologiei politice (postnationalistii fiind priontre acestia) consider ca atat timp cat exista valori sociale si acestea difera de la om la om, in mod natural- va exista si o ideologie politica, expresie a acestui set de valori.
Per a contrario, ar insemna fie ca diaspora nu are valori (absurd) fie ca toata lumea impartaseste aceleasi valori in aceeasi natiune – ceea ce conduce imediat la doctrina fascista ( a nu se confunda cu dictaturile fundamentate pe aceasta!). Adica, este logic imposibil ca toata lumea sa aiba exact aceleasi valori insa atitudini si comportamente diferite. Pentru a forma un conglomerat din aceste comportamente diferite, ele trebuie sa se completeze precum organele unui corp. Iaca fascismul! Dar istoria a dovedit ca nu functioneaza.
Ori, daca este asa, daca exista valori diferite in diaspora, in sensul in care distributia acetora este diferita de ce a din statul de origine – care este ideologia care le cuprinde? Sau, mai bine spus, ce anume diferentiaza o doctrina politica aplicabila intre granite de una propavaduita in afara lor?
Chestia asta ar merita o cercetare serioasa, dupa mintea mea.
Incantare si dezamgire, asta simt dupa ce am citit un articol marcat de sinceritate si revolta fata de degradarea continua a valorilor culturii autohone, la care majoritatea cititorilor combat efectiv fara sa inteleaga esenta degradarii.
La sinceritate raspund la fel : ma simt singur, stingherit si marginalizat de conationalii mei care aleg indubitabil sa inteleaga, automat sa foloseasca libertatea democratica ca pe o simpla moneda de schimb cu actualitatea multiculturala exprimata de prezent numai prin castiguri cu valoare imediata sau, cel mult, cu proiectie pe maine, pomaine sau pana la alegeri; atat.
Tonul critic al autoarei este impartasit de majoritatea, dar spiritul liber si asumat ramane inca o necunoscuta pentru explicarea paradoxului in care Romania moderna mai supravietuiste decat pe exoscheletul diasporei; a ales sa plece din proprie intitiativa fara sa-si lipeasca eticheta obisnuita de exilat, emigrant sau imigrant si isi patsreaza acea capacitate personala unica de a discerne real nuantele raului cu care nu mai convietuieste gratie alegerii. Dar nici indiferenta nu este, dimpotriva. Combate efectiv si afectiv prin curajul simplu si natural care o insoteste in analiza critica in care nu judeca, doar expune.
Asa ne readuce in actualitate vocea si indemnul unor romani adevarati care se simteau mai bine in diaspora fara a se simti insa impliniti si care nu au renuntat niciodata la identitatea culturala din care proveneau: ”să se răspîndească” urmat de “ Scrieti, baieti, numai scrieti!”. Un curaj si o initiativa care scapa atentiei multora pentru ceea ce inseamna fara sa si exprime citet contextul: adevarul despre libertatea de alegere si autodeterminare chiar daca uneori implica sacrificii, solitudine, doar libertate.
Poate ar mai ramane de inteles ce inseamna implicarea sincera si abordarea unor subiecte sensibile care se prezuma din start cunoscute si intelese, poate. Dar practica traditionala, adevarul imbratisat cu sau fara eschive de scheletul national care se degradeaza continuu ne arata clar ca noi ne luptam pentru democratie, pentru statul de drept fara sa intelegem corect si just ce mai inseamna libertatea personala asumata responsabil, adica cu sacrificiile aferente. Pacat.
Un text frumos dar cred ca autoarea se amageste cu vorbe : diaspora nu este un exoschelet pentru ca majoritatea membrilor ei isi aduc aminte o data pe an de restul corpului pe care pretind ca-l acopera. Cei mai multi in luna august.
Oricat de mult ai crede sau pretinde ca esti fericit in diaspora, daca ai putina onestitate nu poti uita ca in final ai facut un compromis, ai plecat pentru o masina mai mare, un casoi cu piscina, concediu la Acapulco, Ibiza sau Thaïlanda si access nelimitat la Netflix. Asta caracterizeaza 90% din dispora romanesca. Am cunoscut f putin romani din diaspora care citesc o carte (fie ea si in alta limba), merg la teatru sau la un concert. Emigratia economica nu este ceva nou, ea a inceput prin anii 70, sunt max 1000 persoane care au parasit Romania inainte de 89 din motive politice.
Vorbiti de generatia lui Heliade Radulescu. Generatia de la 1848 s-a dus la Paris, Munich sau Berlin sa invente si s-a intors inapoi, intr-o tara cu un decalaj mult mai mare fat de tarile in care au studiat decat cel dintre Romania de azi si Spania (dar si fata de alte tari). Acest eseu este o incercare de disculpare a autoarei si-mi suna foarte fals.
PS
1. Fac si eu parte din «exoschelet ».
2. Copiii asa-zisului exoschelet sunt definitiv pierduti pentru corpul din care provin. Asta nu se intampla la 1848.