Home » Opinie »Sinteze » Citesti:

Fantasmele trecutului și iluziile viitorului

Cristian Felea decembrie 22, 2018 Opinie, Sinteze
11 comentarii 2,920 Vizualizari

”Noi, europenii, după câte se vede peste tot, suntem mult prea individualiști ca naționalități. Or, dacă vrei să faci o masă întreagă din asta, cum e în America, nu se poate, nu cred că o să meargă, o să iasă bucluc. O să trebuiască multă chibzuință.”[1]

Regele Mihai I al României

Ce legătură ar putea să existe între motivațiile orbanismului și cele ale putinismului ca doctrine ale autoritarismului, având în vedere că au izvorât în condiții diferite: orbanismul într-o țară membră a Uniunii Europene, care în urmă cu puține decenii reușea să se smulgă din îmbrățișarea mult prea strânsă a comunismului sovietic și cerea imperativ un loc în Casa Democrațiilor Europene, iar putinismul tocmai pentru a împiedica amenințătoarele tendințe centrifuge din sfera de influență a Moscovei, antrenate de colapsul imperiului sovietic?

Răspunsul nu este ușor de dat, este și firesc, dar pentru România cred că începe să devină vital să înțeleagă cât mai corect, dar și cât mai rapid: (i) ce înseamnă orbanismul și putinismul, (ii) ce-și propun ele ca doctrine autoritariste și, mai cu seamă (iii) dacă au dezvoltat obiective comune și, dacă da, care anume sunt acestea?

Părerea mea este că răspunsul la chestiunile formulate mai sus nu poate fi aflat doar urmărind evoluțiile contemporane din Ungaria și Federația Rusă, ci recurgând la un excurs istoric în perioada timpurie a formării conștiinței naționale maghiare și a celei ruse, pentru că autoritarismele, indiferent de nuanțe, din nevoia de a se consolida ca doctrine ale gestionării statului recurg la potențarea sentimentului identitar și al mândriei naționale, pentru a lubrifia conștiințele, pregătindu-le să accepte fără mari rezerve știrbirea libertăților proprii în favoarea unui presupus bine comun.

Mai mult decât atât, dat fiind faptul că înaintașii noștri s-au confruntat secole de-a rândul în istorie cu cele două puteri, ce ne-au considerat un neglijabil accident al istoriei, deci buni de stăpânit, suntem obligați astăzi să luăm aminte la semnele vremurilor și să înțelegem cum anume ne privesc vecinii noștri unguri ori puterea rusă, sau liderii acestora împreună, pentru a anticipa provocările viitorului de care nu vom fi scutiți, tocmai pentru că istoria are ciudatul dar de a fi cumva…ciclică.

LECȚIILE UITATE DINTR-O ISTORIE DES INVOCATĂ[2]

În secolul IX țaratul (proto)bulgar al hanilor (țarilor) Krum, Omurtag, Boris sau Vladimir atinsese perioada de maximă glorie, stăpânind teritorii la sud de Dunăre, în Câmpia Panoniei, dar și o parte a actualei Transilvanii. Omurtag s-a opus unei prime tentative a maghiarilor de a se infiltra în zonele de sub stăpânirea bulgară și, în urma confruntărilor (de la jumătatea sec. IX) triburile maghiare au fost alungate peste Nistru.

Anterior (începând cu sec. VIII) maghiarii, coborând dinspre Volga, s-au stabilit inițial în stepele din nordul Mării Negre, integrându-se Chaganatului Hazar (Chazar). În secolul IX, sub presiunea pecenegilor, s-au desprins din Chaganatul Hazar, s-au divizat în două grupuri, iar unul dintre acestea, condus de Levedias, și-a început migrația spre vest, către inima Europei.

În tot secolul al IX-lea maghiarii s-au comportat asemeni unor triburi războinice în căutare de oportunități de conflict și de pradă, lăsându-se pe rând antrenați în confruntări cu germanii lui Ludovic al II-lea, cu moravienii lui Svatopluk, cu bizantinii împăratului Leon al VI-lea (cel Înțelept) sau cu bulgarii țarului Simeon.

În final, alianța țarului Simeon cu bizantinii a pus bazele unei forțe militare care i-a alungat pe maghiari spre nord, iar aceștia s-au stabilit în Câmpia Panonică. Apoi principala lor preocupare a fost aceea a expedițiilor de pradă către centrul, sudul și vestul Europei. Totodată, în timpul lui Arpad, și-au consolidat prezența în Câmpia Panoniei (sec. X), instituindu-și autoritatea asupra slavilor, bulgarilor și românilor pe care i-au găsit acolo.

Incursiunile maghiarilor spre vest i-au determinat pe germani să își sporească eforturile pentru stoparea lor, iar acestea au fost în final încununate de succes, în urma victoriilor repurtate de Henric I Păsărarul (933) și Otto I cel Mare (955), ce au pus capăt aventurii ungurilor spre vestul continentului.

Prăbușirea primului țarat bulgar, după încheierea domniei țarului Simeon (968 – 972), a creat condițiile care i-au transformat pe pecenegi în cel mai important factor politic din regiunile nord-dunărene. Aliați ai bizantinilor în conflictul cu regatul Rusiei kievene[3], pecenegii l-au înfrânt pe principele rus Sviatoslav Igor (971), ceea ce a ajutat mult imperiul bizantin, în vremea lui Ioan Tzimiskes.

Alianța (de conjunctură) pecenego-bizantină s-a destrămat destul de repede și, după sfârșitul domniei bizantinului Vasile al II-lea, pecenegii au devenit o amenințare pentru Imperiul Bizantin. Către finele secolului XI, în peisaj au apărut și cumanii. Inițial controlând regiunea meridională a Moldovei, cumanii s-au extins treptat către sud și vest, în Balcani și spre Câmpia Panoniei.

Invaziile din secolele XI – XII i-au izolat pe românii nord-dunăreni de slavii din vest și din sud, ceea ce a favorizat procesul de românizare. Populația românească din Câmpia Panoniei și din Balcani nu a avut aceeași soartă, împărțindu-și destinul cu slavii balcanici.

Pecenegii și cumanii au amenințat în mai multe rânduri Regatul Ungariei în secolul XI, până când regele maghiar Solomon, împreună cu principii Geza și Ladislau au reușit să le stăvilească. Ultima invazie pecenego-cumană în Ungaria a fost cea din 1091 – 1092, după care raportul de forțe a înclinat în favoarea ungurilor.

Înlăturarea pericolului pecenego-cuman a deschis regatului Ungariei drumul către Transilvania, în secolul XII. Să remarcăm totuși un fapt important, și anume că notarul regelui maghiar Bela al II-lea, Magister P., menționa în Gesta Hungaronum (mijlocul sec. XII) că teritoriile transilvane sunt în afara patrimoniului lui Attila, deci în afara dreptului de moștenire al lui Arpad.

Secuii s-au așezat în Transilvania în mai multe etape, după ce fuseseră supuși de unguri în Câmpia Tisei (în prima parte a sec. X). Până la așezarea lor în centrul Transilvaniei (sec. XII), secuii au fost semnalați în munții Matra și pe Crișuri. Și atunci, și ulterior misiunea secuilor a fost aceea de pază a frontierelor Regatului Ungariei.

Tot în secolul XII comunitățile germane (sașii, denumiți în documentele vremii fie flandrenși, teutoni sau saxoni) au colonizat sudul Transilvaniei la cererea Regatului Ungar, prilej pentru ca secuii să fie deplasați din centrul spațiului intracarpatic către estul și sud-estul depresiunii transilvane.

În Balcani secolele XI și XII au fost marcate de tentativele repetate ale bizantinilor de a menține sub control aceste teritorii, mai ales după răscoala Asăneștilor (Petru și Asan) a popoarelor vlah (români) și bulgar. La sfârșitul secolului XII, împăratul bizantin Isac al II-lea, împreună cu socrul său, regele ungur Bela al III-lea, au declanșat o campanie militară împotriva statului Asăneștilor care nu și-a atins scopul, în principal din cauză că la Constantinopol împăratul a fost răsturnat de la putere de fratele său, Alexos al VI-lea, care a decis să-și retragă trupele și să oprească ofensiva.

În vremea papei Grigore al IX-lea (sec. XIII) teritoriile locuite de români în exteriorul arcului carpatic erau considerate a fi protectorat al Sfântului Scaun Apostolic. Victoriile pe care regele ungur Bela al IV-lea (1225 – 1235) le-a obținut împotriva lui Ioan Asan al II-lea i-au permis acestuia să anexeze Țara Severinului, dar (în primă fază) nu și să-și extindă suzeranitatea asupra teritoriilor de la sud de Carpați[4], pentru că nu a avut acordul papei. În cele din urmă, cu acord papal (obținut în condițiile în care regele maghiar și-a reconfirmat credința catolică) Bela al IV-lea și-a adăugat și titulatura de ”rege al Cumaniei”.

Invazia mongolă din secolul XIII a întărit rolul regatului Ungariei în regiune, în măsura în care regele Ladislau, cu oștiri formate din secui, sași și români a reușit să opună o rezistență eficientă acțiunii armate a invadatorilor și să-i îndepărteze de teritoriile intracarpatice și de regatul său. Vremelnic, totuși, mongolii au rămas să stăpânească regiunile extracarpatice și Balcanii, acolo unde, răzleț, aveau de înfruntat răzvrătiri armate ale băștinașilor (cumani și vlahi).

În secolul XVI voievodul Basarab I-ul, numit de papa Ioan al XXII-lea princeps devotus catholicus, a început să afirme tendința politică de ieșire a formațiunii sale statale feudale (de la sud de Carpați și nord de Dunăre) de sub suzeranitatea regatului Ungariei. Succesorul lui Basarab I-ul, adică Nicolae-Alexandru a continuat tendința, îndreptându-se pentru protecție externă către Imperiul Bizantin, motiv pentru care a trecut Biserica munteană sub ascultarea Marii Biserici de la Constantinopol.

Nucleul inițial al statului moldovenesc (în sec. XIV) s-a aflat în nord-vestul teritoriului dintre Carpați și Nistru (aproximativ în actualul bazin al râului Moldova). Raporturile economice ale primei formațiuni statale moldovenești cu Transilvania și cu Rusia Haliciană[5] au permis și o colonizare a teritoriului său cu maghiari, secui și sași în perioada de formare.

Între anii 1340 și 1349, Polonia a anexat Rusia Haliciană, iar regatul Ungariei, sub Ludovic d′Anjou, și-a extins influența la est de Carpați. ”Marca de apărare” (creată aici de Ludovic d′Anjou) a fost încredințată vasalilor maramureșeni conduși de Dragoș din Giulești. Profitând de distanța față de centrul politic al regatului Ungariei, marca de apărare a început să se dezvolte pe cont propriu.

Bogdan I-ul din Cuhea, după ce s-a răzvrătit fățiș față de regele ungar, a trecut în Moldova și, în 1365 s-a pus în fruntea unei acțiuni de rebeliune față de regatul maghiar. Încercările lui Ludovic d′Anjou de a readuce teritoriul Moldovei bogdaniene sub ascultare a eșuat. Urmașul lui Bogdan I, Lațcu, s-a aliat cu Polonia, care i-a oferit sprijin împotriva Ungariei și, mai mult, a mijlocit pe lângă Papalitate pentru protecție, în schimbul acceptării confesiunii catolice pe teritoriul Moldovei.

Evoluția Moldovei spre un stat de sine stătător a cunoscut o paranteză, după ce între 1377 – 1378 Ungaria a cucerit Haliciul și a readus și Moldova sub ascultare. Dar, odată cu restabilirea dominației poloneze asupra Haliciului în anul 1387, Petru Mușat, domnitorul Moldovei, a rupt definitiv relația cu regatul Ungariei și a orientat politica statului, pentru un secol, către Polonia.

Istoria secolelor X – XIV, a genezei primelor formațiuni statale românești ca actori politici în arealul viitoarei Românii Mari, nu ne alimentează acele motive de mândrie națională ce se hrănesc din imaginarul cu care ne obișnuise doctrina național-comunistă, care inventase cândva inclusiv o istorie (absolut ideologizată) a unui așa numit ”stat național centralizat dac” ca strămoș al României Mari.

Ca să revenim la realități atestate istoriografic, cred că ar trebui să recapitulăm câteva dintre aspectele de forță ale modului în care s-au plămădit primele formațiuni statale locuite de români, și anume:

(i) elementul daco-roman al populației era prezent atât în arcul intra-carpatic, în estul Câmpiei Panoniei, cât și în exteriorul arcului carpatic, inclusiv la sud de Dunăre (în Balcani), cât și spre est, până în Nistru și Marea Neagră;

(ii) marile migrații au fixat în această zonă populații ca slavii, bulgarii, cumanii, maghiarii sau pecenegii, ca să enumerăm câteva dintre cele care nu doar că s-au suprapus elementului romanic (germenele viitorului popor român, așa numiții vlahi), dar s-au și amestecat cu acesta în formațiuni statale ce au premers formarea Țării Românești, a Moldovei și a Transilvaniei;

(iii) elementul românesc de la sud de Dunăre a cunoscut în perioada de formare condiții mai dificile decât cel de la nord de Dunăre (ceea ce explică astăzi de ce evoluția lor a fost diferită), iar elementul românesc din Câmpia Panonică a fost în mare parte asimilat de maghiari;

(iv) regatul Ungariei a jucat un rol fundamental în constituirea formațiunilor politice locuite de români, fie că în cauză a fost Transilvania (dominată politic pe mai departe de maghiari, secui și sași, dar locuită majoritar de români) ori Moldova, sau Țara Românească;

(v) românii și conducătorii lor nu au fost dintotdeauna creștini de tradiție răsăriteană, orientarea lor către Marea Biserică a Constantinopolului venind ca o decizie politică în căutare de sprijin pentru efortul de emancipare față Regatul Ungariei sau de Polonia. Adoptarea ritului grecesc în credință s-a dovedit însă un excelent mijloc de extindere a influenței ortodoxe slave asupra poporului român, pentru că rolul limbii ritualice grecești a fost aproape imediat preluat de slavonă;

(vi) nașterea imperiului rus trebuie pusă în legătură cu arealul (dunărean) în care ne găsim și care fusese identificat de cneazul kievean Sviatoslav Igor ca fiind ”…inima țării mele, acolo se adună toate bogățiile pământului…”. În imaginarul unui popor astfel de idealuri ce aparțin perioadei de formare rămân eterne și devin temeiuri puternice ale mitologiilor întemeietoare.

NOUL RĂZBOI RECE SAU VREMEA CÂND SPIONII SE FAC DIN NOU UTILI

MEMENTO 1:

Potrivit agenției maghiare de presă MTI, vineri, 23 noiembrie ac., secretarul de stat Árpád János Potápi, responsabil pentru politicile naţionale ale Cancelariei premierului Viktor Orban, a declarat la Miercurea Ciuc că ”Guvernul Ungariei nu renunţă la acest pământ”, nu renunţă la maghiarime, la părţile naţiunii maghiare şi la istoria maghiarilor[6].

Preşedintele Comisiei de politică externă a Parlamentului Ungariei, Nemeth Zsolt, a declarat, miercuri, 25 iulie ac., la Băile Tuşnad, la lucrările Universităţii de Vară, că proiectul european trebuie să dea un răspuns corect la problema Trianon, pentru că altfel nu se mai poate vorbi despre un proiect comun: ”Pentru că e o problemă europeană acest Trianon şi trebuie să găsim împreună o soluţie. Pentru că aceste comunităţi (ca cea maghiară din România, n.m.) şi multe alte comunităţi există tocmai din cauza acestor (…) moşteniri istorice. Şi noi, statele naţionale, trebuie să găsim o soluţie comună, trebuie să avem o coordonare, o armonizare în acest sens a ideilor, proiectelor noastre şi tocmai noi suntem prezenţi la această masă ca să continuăm dialogul care va duce până la urmă la găsirea unei soluţii şi este foarte clar că trebuie ca fiecare ţară, fiecare stat să-şi definească poziţia faţă de această regiune a Europei Centrale şi de Est.[7]

MEMENTO 2:

În timpul (convorbirii cu Angela Merkel, n.m.) Vladimir Putin ”și-a exprimat profunda îngrijorare în legătură cu decizia Kievului de a-și aduce forțele armate în stare de alertă și de a instaura legea marțială”, se spune in comunicat(ul Kremlinului, n.m.). Președintele rus a denunțat “acțiunile de provocare ale părții ucrainene și încălcarea grosolană a normelor de drept internațional de către navele militare ale acesteia”, subliniază comunicatul. De asemenea, Putin și-a exprimat “speranța că Berlinul va putea influența autoritățile ucrainene pentru a le descuraja în legătură cu ulterioare acțiuni negândite”, adaugă textul comunicatului emis de Kremlin.[8]

Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, l-a acuzat pe omologul său din Ucraina, Petro Poroşenko, că a orchestrat o „provocare“ navală în Marea Neagră pentru a-şi creşte popularitatea înaintea alegerilor, scrie The Guardian. ”Navele militare au intrat în apele teritoriale ale Rusiei şi nu au răspuns gărzilor de coastă… Ce puteau face?”, s-a întrebat el. ”Ar face la fel şi în ţara ta, este absolut evident”, i-a transmis el unui om de afaceri străin. ”Aceste ape teritoriale au fost mereu ale noastre, chiar înainte ca (peninsula) Crimeea să facă parte din Rusia”, a adăugat Putin.[9]

Autoritarismul guvernărilor din Rusia lui Putin și Ungaria lui Orban este o realitate pe care astăzi nu o mai pune nimeni la îndoială, sau în orice caz niciun politician cu conștiința trează, specialist de politică externă, comentator avizat sau pur și simplu orice persoană obișnuită care are o conștiință civică formată, spirit liberal și înțelege cât este de util să se păstreze informat.

La Moscova liderii opoziției politice și civice care se opun guvernării lui Putin petrec mai mult timp în aresturile poliției decât în libertate, atunci când nu sunt asasinați de criminali obscuri ce nu au niciun mobil, fie el unul formal valid, pentru gestul lor. La Budapesta Orban își construiește – sfidând principiile democrației și liberalismului european, valori la care Ungaria a aderat atunci când a semnat Tratatul de aderare la UE – o justiție paralelă, respinge populist acordarea de azil străinilor, modifică legislația muncii pentru a-i impune cetățeanului ungur simplu înrobitoarea săptămână de lucru de șase zile (în contextul în care statele nordice experimentează ziua de muncă de patru zile!) și face toate acesta (la fel ca și cei din grupul lui Dragnea) punând pumnul în gura opoziției parlamentare și mimând dezbaterea în Parlament.

Orban nu este un Putin și doctrina sa nu a răzbătut în peisajul politic maghiar pentru că actualul premier al Ungariei s-a inspirat din ideile putinismului. Pur și simplu politicianul Viktor Orban s-a născut ca un liberal promițător, a adoptat apoi populismul cu accente naționaliste, ce i-a garantat revenirea la putere pentru că a fost imediat îmbrățișat de electoratul maghiar, pentru ca în fine, după 2010, să își arate adevărata față, de lider autoritarist și elitist.

Era doar o chestiune de timp până când Viktor Orban să își fundamenteze și o doctrină în numele căreia să solicite formal poporului să legitimeze – deghizate sub o lungă listă de declarații de intenții legate de redarea măreției de odinioară a națiunii maghiare, popor creștin și cu drepturi istorice în Europa Centrală și de Est – controlul societății prin: (i) eliminarea presei libere și centralizarea controlului asupra trusturilor de presă favorabile partidului său[10], (ii) înființarea unui serviciu secret controlat direct prin cabinetul său[11] și centralizarea controlului politic al serviciilor secrete existente, (iii) întărirea armatei[12], (iv) negocierea directă cu concernele internaționale ce operează investiții în economia maghiară, (v) reprimarea organizațiilor societății civile și șicanarea sistematică a opoziției[13] și (vi) finanțarea liderilor maghiari care reprezintă politic minoritățile din țările vecine Ungariei, după principiul loialismului față de principiile orbanismului.

Dacă pe coordonatele sale interne politicile lui Viktor Orban și-au dat măsura intențiilor reale ale orbanismului prin legislația care înființează un sistem de justiție controlat de puterea executivă, controlul presei, creșterea numărului de zile de lucru ale săptămânii sau desființarea universităților particulare care nu convin FIDESZ, politicile externe al guvernului Orban s-au evidențiat, pe de altă parte, prin trei tipuri de acțiune care au surprins neplăcut partenerii Ungariei, și anume:

(i) contestarea permanentă a valorilor și politicilor Unionale, de la chestiunea migrației și independența justiției până la principiile liberalismului și regimul de sancțiuni impus Federației Ruse;

(ii) alinierea cu Federația Rusă în chestiuni de politică externă, cooperare economică și viziunea asupra influenței ruse în Europa, în special în Europa de Est și Balcani;

(iii) presiunea pusă pe guvernele din țările vecine, prin abordări inamicale în chestiunea minorităților maghiare sau chiar în privința unor cazuri punctuale legate de anumiți cetățeni de etnie maghiară.

Toate aceste coordonate de politică externă ale guvernării Orban au menirea să construiască în ochii electoratului maghiar și a europenilor imaginea unei Ungarii care își reafirmă dimensiunea istorică de putere central și est europeană, pornită într-o ofensivă atent (admirativ?) urmărită deopotrivă la Bruxelles, cât și la Moscova, Beijing, Washington, Tel Aviv/Ierusalim etc..

Pentru a fi credibil, Viktor Orban a făcut declarații puternice care au luat la țintă Comisia Europeană, exprimându-și deschis preferința pentru ca alegerile europarlamentare din anul 2019 să aducă la Bruxelles și la Strasbourg o nouă majoritate, formată din politicieni care-i împărtășesc viziunea și l-a angajat pe Steve Bannon pentru a sprijini efortul de atingere a acestei ținte[14], printr-o campanie cu mesaje antisistem similare cu cele care l-au adus la putere pe Donald Trump.

Dar mai există, suplimentar și mult mai îngrijorător, o listă de acțiuni ale guvernului Orban care denotă o preocupantă corelare cu Rusia lui Putin și o doză puternică de inamical față de vecinii Ungariei, dar și față de partenerii săi din Uniune și NATO, cum ar fi:

(i) implicarea fățișă a politicienilor FIDESZ și a serviciilor secrete maghiare în țările vecine, acolo unde există comunități de maghiari importante. Cel puțin în cazul României, comunitatea maghiară a fost aleasă ca destinatar preferat al mesajelor doctrinei orbaniste[15], care a și fost enunțată ca atare la Băile Tușnad în 2014, de o manieră ce a început să-i îngrijoreze inclusiv pe maghiari autohtoniști sau pe cei care nu împărtășesc viziunile FIDESZ;

(ii) protejarea infractorilor din țările vecine sau din alte țări în care Ungaria își corelează politicile cu Rusia. Cel mai recent și răsunător caz este cel al extragerii din Macedonia a lui Nikola Gruevski, fostul premier condamnat la Skoplie la doi ani de închisoare cu executare, și căruia i-a fost acordat azil la Budapesta. Atitudinea lui Orban, extrem de cinică în cazul Gruevski, denotă o planificare specifică a acțiunii, proprie serviciilor secrete și a rezidențelor acestora și executarea sa într-un moment în care Skoplie nu-și permite să se confrunte cu Budapesta, atât timp cât obiectivul țării este să adere la Uniunea Europeană[16]. Dar Budapesta a acordat suport și protecție și unor politicieni români de origine maghiară, condamnați pentru corupție, și nu s-a sfiit – prin vocea vicepremierului Zsolt Semjén – să avertizeze un București paralizat de inacțiune că o va face și cu alte ocazii, oricând va considera de cuviință să protejeze politicienii de origine maghiară în fața legilor statului român[17];

(iii) favorizarea relației cu Federația Rusă, în detrimentul celei cu SUA[18].

Pe de altă parte, Rusia lui Putin se află în plină ofensivă în Europa, principala țintă fiind refacerea pârghiilor de control asupra Estului și a Balcanilor și influențarea politicilor marilor capitale europene și ale organismelor unionale de la Bruxelles.

Baza ideologică și istorică a acestor mișcări se regăsește – și este tot mai pregnant vizibil acest lucru – în teoriile Panslavismului sau a celor privind A Treia Romă[19], potrivit cărora influența Moscovei trebuie să se întindă asupra tuturor slavilor, dar și asupra tuturor ortodocșilor[20], până la Elba în Vest și în Sud-Est până în Balcani. Extinderea Uniunii Europene și a NATO cu primul val a găsit Federația Rusă condusă de siloviki, foști membri ai ministerelor de forță care conduceau Rusia Sovietică, în simbioză cu oligarhia care parazitează economia Rusiei.

Extinderea NATO a fost semnalul pentru elitele de la Kremlin că imperiul este pe care să-și piardă sfera de influență și, o dată cu ea, să se găsească sub amenințarea democratizării de tip occidental, care implică un cu totul alt tip de relații sociale, pentru care nimeni dintre elitiștii ruși de astăzi nu este pregătit.

Consecința a fost aceea că cekiștii au decis să ia puterea, Vladimir Putin fiind propulsat la putere[21]. Iar Vladimir Putin a aplicat fără abatere planurile de întărire ale unei guvernări autoritariste în interiorul țării, precum și pe cele de trecere, în relațiile externe, la o combinație de ofensivă diplomatică, militarism și amestec în zone și state în care și-a declarat interesul strategic. În anul 2008 a atacat Georgia, care își dorea să acceadă la NATO și și-a întărit controlul în Abhazia și Osetia de Sud.

În anul 2014 Rusia a atacat Ucraina și a ocupat Crimeea, apoi a susținut mișcările separatiste care au scos de facto de sub controlul Kievului regiunile Donețk și Lugansk. Teama Kremlinului a fost legată de perspectiva ca succesul Revoluției Euromaidan de la Kiev, care a avut ca rezultat alungarea de la putere a președintelui pro-rus Viktor Ianukovici, să nu conducă la integrarea Ucrainei în NATO și UE.

Destabilizarea Ucrainei a fost doar primul pas. Federația Rusă și-a generalizat ofensiva, a adus trupe în Siria, a organizat cele mai mari exerciții militare din ultimele decenii, a militarizat enclava Kaliningrad și Crimeea, finanțează mișcările extremiste din Europa și a interferat în referendumul Brexit[22] și alegerile prezidențiale din SUA. Recent, forța militară rusă a fost proiectată și pe continentul sud-american, în Venezuela[23], o decizie strategică în care unii observatori văd deschizându-se o cale de reeditare a crizei rachetelor din Cuba, din anul 1962.

Dar principala țintă a Rusiei lui Putin rămân Estul și Sud-Estul Europei. Recentele expulzări de ofițeri de spionaj sub acoperire din Grecia[24] sau arestări de spioni din Austria[25] dovedesc acest lucru. Preocuparea NATO, UE și SUA față de ostilitatea fățișă a Rusiei lui Putin a crescut permanent, iar retorica diplomației ruse sau a lui Vladimir Putin personal oferă noi și noi motive de preocupare, cu fiece nouă zi.

NOI ROMÂNII ÎNȚELEGEM CE AM FOST, CE SUNTEM, CE VREM ȘI CE AVEM DE FĂCUT?

Probabil că cea mai mare dilemă a noastră, ca neam, pe care și istoriografii au dificultăți să o explice plauzibil, este cum se face că un popor care-și revendică continuitatea dublu milenară în arealul intracarpatic, la sud și est de Carpați, spre Dunăre și Nistru nu a avut voința și forța de a construi o formă statală puternică în perioada medievală și de a lupta pentru propășirea sa, așa cum au făcut împrejurul nostru ungurii, polonezii sau rușii, de exemplu.

Tind să cred că răspunsul se regăsește undeva în fibra neamului, destul de dispus să se mulțumească cu puțin, chiar dacă dezvoltă interior – ca pe niște mituri ce rămân doar în imaginarul colectiv – ambiții formidabile. Știm, de exemplu, că regele trac Burebista a reușit să edifice, în secolul I î.C., un stat antic al triburilor dacilor și geților, care includea teritorii ce astăzi se regăsesc în cuprinderea statelor bulgar, ungar sau ucrainean, ca să nu mai punem la socoteală și Basarabia.

Totuși, după revolta triburilor împotriva administrației sale (probabil anul 44 î.C.), în urma căreia și-a pierdut viața, regatul său s-a spart în alte patru și formațiunea care a rămas să-i continue viziunea s-a limitat la regatul condus din Munții Orăștiei; un regat care mai târziu[26], sub conducerea lui Decebal, a încercat să se opună Romei, dar fără succes.

Și contemporanul lui Burebista, dictatorul roman Cezar, a pierit în condiții oarecum similare în același an 44 î.C., dar încercărilor de divizare ale imperiului, pe care le-au inițiat Brutus și Cassius, s-a găsit cine să li se opună, Octavian continuând cu succes viziunea lui Cezar și aducând Roma la o glorie și o strălucire nicicând egalate.

Găsesc că exact acest gen de abordare, acest tip de viziune a viitorului ne-a lipsit nouă întotdeauna; și tot acesta este și motivul pentru care, atunci când un lider providențial a îndrăznit totuși, așa cum a făcut Mihai Viteazul, realizările sale nu s-au transformat într-un program politic pentru viitorul românilor, ci din nou într-un mit, pentru alte trei secole. Mihai Viteazul a fost o mare personalitate a epocii sale, la cumpăna dintre medieval și modern. Ulterior, între secolele XVIII și XX, personalitatea lui Mihai Viteazul a căpătat dimensiunile unui simbol național românesc.

Unii contemporani ai lui Mihai Viteazul, în manieră umanistă, au definit unirea teritoriilor locuite majoritar de români ca un act de restitutio Daciae; ideea refacerii Daciei fusese și anterior în mintea mai multor principi, nu toți români. Pentru prima dată, însă, un principe român a avut forța și a dispus de conjunctura în care să realizeze o unire a românilor, marcând trecerea de la solidaritatea instinctivă de neam la solidaritatea efectivă, adică de la o națiune medievală către o națiune modernă.

Mihai Viteazul s-a considerat pe sine, pe de altă parte, ca fiind un membru al Republicii Creștine; el a devenit supus și aliat al principelui Transilvaniei, iar mai apoi al Austriei din motive politice, ca membru al Ligii Creștine (cea mai largă alianță europeană a acelor timpuri, o creație modernă pentru acele timpuri ce privea spre viitor), dovedind o vocație europeană și trasând românilor o misiune (europeană) pentru viitor.

Ideea națională nu a încolțit neapărat în mintea românului obișnuit[27] (nici pe departe), ea a fost rezultatul fuziunii dintre ambițiile latente pe care elitele neamului românesc au început să le cristalizeze, sub impulsul ideilor reformiste și al Iluminismului ce radia din Europa Apuseană, acolo unde fermentul unei noi viziuni asupra lumii începuse să fie eliberat, ca rezultat inclusiv al succesului în afaceri al unei noi clase ce nu aparținea nobilimii conservatoare.

La fine de secol XVIII și început de secol XIX, când ideile iluministe dăduseră în pârg, Europa era zguduită chiar și de revoluții cu program ateist, iar în America de Nord se puneau bazele primului stat democratic modern; așa se face că ideea națională a început să prindă contur și printre elitele românești din Transilvania, deschizător de drum fiind Ioan (Inochentie) Micu (Klein), episcop greco-catolic[28], care a militat neobosit (prin petiții și influență personală) pentru emanciparea românilor ardeleni.

Adevăratele revoluții, însă, le-au făcut Școala Ardeleană – ale cărei idei sunt strălucit cuprinse în petiția Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae[29] și care a introdus ă în limba română, în locul scrierii chirilice și a tipărit primului dicționar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda – și Mișcarea Memorandistă. Deviza Școlii Ardelene a fost “Virtus Romana Rediviva” (VRR), care îndemna la renașterea vechilor virtuți ostășești în lupta pentru drepturi naționale, pentru limba și credința străbună, pentru unirea tuturor românilor într-o singură țară. Din Transilvania ideea națională a radiat către toate teritoriile locuite de români.

Să reținem, însă, că eeea ce numim generic Transilvania era, la început de secol XIX, o varietate administrativ-teritorială formată din: (i) Mare Principat al Transilvaniei, o provincie a Imperiului Austriac (Habsburgic) cu organizare politico-administrativă proprie (guvernator, Dietă și Guberniu); (ii) Partium-ul, adică provinciile Crișana și Maramureșul și (iii) Banatul; atât Partium cât și Banatul fiind părți constitutive, deși relativ bine individualizate, ale Provinciei Ungaria a Imperiului.

Pe de altă parte, Bucovina era (deși majoritar locuită de români, dar unde rutenii/ucrainenii ajunseseră a doua națiune ca proporție) o parte constitutivă neindividualizată ca atare a Provinciei imperiale Galiția (fosta Rusie Haliciană/Haliciul).

După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, în 1812, aceasta a fost reorganizată conform dorințelor țarului Alexandru, dar a păstrat o oarecare autonomie. În anul 1818 capitala provinciei a fost stabilită la Chișinău. Din anul 1829 autonomia Basarabiei a fost anulată de țarul Nicolae, care a trecut la centralizarea imperiului. În provincie limba rusă a fost impusă ca limbă oficială și, din anul 1844, biserica ortodoxă basarabeană a trecut sub conducerea unui mitropolit rus.

Tratativele de pace privind Chestiunea Orientală, ce au avut loc după Războiul Crimeii, au constituit prilejul pentru ca problema unirii Principatelor Române – la acea vreme aflate sub ocupația militară austriacă, după ce anterior se aflaseră mai multe decenii sub protectorat rus – să fie pusă pentru prima dată de către francezi.

Inițial, în martie 1855, baronul François-Adolphe de Bourqueney, un diplomat francez, a evocat în cadrul unui memorandum ideea unirii Moldovei cu Valahia, care să le confere o forță și o stabilitate suficiente pentru a deveni un tampon la gurile Dunării între imperiile rus și otoman. În februarie 1856, la Congresul de Pace de la Paris contele Alexandre Colonna-Walewski[30], reprezentantul Franței, a reluat ideea unirii celor două principate române, eventual sub conducerea unui principe dinastic străin.

Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza – în baza prevederilor Convenției de la Paris – ca domnitor[31] în ianuarie 1959 atât în Moldova cât și în Țara Românească a luat Puterile Garante prin surprindere. De altfel, tratativele de la Paris lăsaseră deja să se întrevadă care din cele șapte puteri garante erau favorabile unirii principatelor (adică Franța, Rusia, Sardinia și Prusia), cine se abținea (Anglia), dar și care erau oponenții fervenți (Austria și Imperiul Otoman).

O mențiune este important a fi făcută în legătură cu Rusia, care la acel moment era favorabilă ideii de unire a principatelor doar pentru că, de fapt, planurile sale aveau bătaie mult mai lungă și includeau permanentizarea dominației asupra principatelor române și fixarea graniței cu Austria pe Carpați și cu otomanii la Dunăre, inclusiv dominația asupra Gurilor Dunării.

Succesul mandatului (interimar) al lui Alexandru Ioan Cuza a grăbit momentul în care Principatele Române unite să-și consolideze statalitatea, sub domnia unui principe dinastic străin. Locotenența domnească a avut întâi pe masă propunerea ca acest principe să fie Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei. S-a renunțat la această variantă, datorită previzibilei opoziții a lui Napoleon al III-lea.

A doua variantă a fost Carol-Ludovic de Hohenzollern[32], pe care Ion C. Brătianu a reușit să-l convingă să-și asume sarcina de domnitor al Principatelor Române, cu sprijinul nemijlocit al Franței și al Prusiei. Toate aceste evoluții au ostilizat Rusia, pe măsură ce planurile sale de impunere a suzeranității asupra principatelor se îndepărtau.

În 1878, chiar dacă armata Rusiei colaborase cu cea română pentru victoria asupra otomanilor, între părți interveniseră tensiuni ce stăteau să se transforme într-un conflict, care a fost evitat prin intervenția celorlalte puteri garante[33]. Cu tot sprijinul pe care l-au avut, Principatele Române nu au fost acceptate de Rusia ca parte la Tratativele de la Berlin, singurul lucru admis fiind ca delegația română (adică Brătianu și Kogălniceanu) să-și prezinte argumentele în favoarea independenței, dar în condițiile în care poziția Principatelor urma să fie doar auzită, nu și ascultată[34]. În cele din urmă independența a fost obținută, deschizând calea pentru constituirea Regatului României, sub domnia lui Carol I-ul.

Centenarul ne-a împrospătat tuturor informația istorică, dar ne-a furnizat și variante extrem de diverse de interpretare ale semnificațiilor evenimentului istoric al Marii Uniri, ce a început cu anul 1918 – în special cu declarația politică a Unirii, cuprinsă în Rezoluțiunea Marii Adunări de la Alba Iulia – și s-a desăvârșit pe măsură ce au intervenit evenimente, precum: (i) Decretul regal 3631 din 11 decembrie, care a consfințit unirea Transilvaniei, Banatului, Sătmarului și Maramureșului cu Regatul României, (ii) Tratatul de la Versailles, ratificat de Liga Națiunilor în ianuarie 1920 sau (iii) Tratatul de la Trianon, semnat cu Ungaria de puterile învingătoare, în iunie 1920 ș.a.m.d..

Așa cum în secolul XIX Unirea Principatelor a fost o soluție gândită și, în final, impusă de Puterile Apusene, și Marea Unire a avut la origine tot o idee progresistă, născută de această dată dincolo de Atlantic, și anume la Washington. În 8 ianuarie 1918, cu zece luni înainte ca Marele Război să ia sfârșit, președintele american Woodrow Wilson a prezentat în fața Congresului un program în paisprezece puncte, privind restabilirea păcii în Europa și garantarea unei noi ordini la nivel mondial, cu înființarea unei adunări generale a națiunilor[35]. Două idei din discursul său (punctele 10 și 11) au permis Regatului României să își extindă granițele, aducând într-o vatră unică românii din Transilvania, Banat, Basarabia sau Bucovina, prin aplicarea principiului autodeterminării.

Woodrow Wilson a impus principiile sale Europei de după Marele Război, dar acest lucru nu ar fi fost suficient, dacă o serie întreagă de evenimente nu s-ar fi îngemănat în modul cel mai fericit, iar conducătorii țării nu ar fi fost determinați să se angajeze în luptă pentru idealul Unirii; din acest motiv anul 1918 poate fi numit anul de grație al românilor și rămâne deocamdată în istorie ca apogeului românismului, un dar al Providenței[36] pe care nu l-am putut păstra întreg mai mult de două decenii.

La finele anului 1917, începutul anului 1918, românii din Banat, Ardeal, Părțile Ungurești, ori Bucovina sau Basarabia nu întrevedeau o modalitate concretă prin care unirea teritoriilor pe care le locuiau în majoritate ar fi putut să se integreze cu Regatul României și să formeze o unică țară a tuturor românilor.

În cazul Bucovinei, de pildă, Republica Populară a Ucrainei Occidentale revendica și partea de nord-vest a Bucovinei, cu orașele Cernăuți, Storojineț și Siret, iar în 24 octombrie/6 noiembrie, a preluat efectiv puterea în partea de nord a teritoriului, inclusiv în orașul Cernăuți, unde trupele ucrainene au ocupat edificiile publice. Acesta este contextul în care s-a decis de fapt unirea Bucovinei cu România.

Sub presiunea naționalismului ucrainean (rutean), Consiliul Național Român a cerut ajutorul Regatului României și l-a primit (cu acordul Puterilor Învingătoare): pe 29 octombrie/11 noiembrie Divizia 8 Română a intrat în Bucovina, în Cernăuți, „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”. După 11 noiembrie, unitățile armatei române au trecut și râul Prut, luând sub control întregul teritoriu al Bucovinei, dar și partea de nord-vest a județului Hotin, aflată până atunci sub ocupație austriacă.

Basarabia a fost mai întâi favorabilă autonomiei și s-a creat Republica Democratică Moldovenească, proclamată în decembrie 1917 și condusă de un guvern ce-l avea ca premier pe Pantelimon Erhan. Desigur, pe fondul disoluției Imperiului Rus, independența Basarabiei era un mare bun câștigat. Doar că, în acel moment, în mica republică acționau forțe politice divergente: (i) bolșevicii, puternic încurajați în acțiunile lor de succesul revoluției bolșevice în Rusia, (ii) unioniștii, (iii) facțiunile țărănești, (iv) partidele marilor proprietari de pământ etc.

Sub presiunea agitatorilor bolșevici, unirea cu România a fost văzută ca singura soluție salvatoare nu doar de partida unionistă, cât mai ales de marii proprietari de pământuri, de capitaliștii care-și voiau salvate averile de furia roșie. Așa se face că, în ianuarie 1918, guvernul Pantelimon Erhan solicită ajutorul Regatului României, iar guvernul Marghiloman dă curs solicitării și autorizează Divizia 10 să restabilească ordinea în Basarabia. Guvernul rus – Consiliul Comisarilor Poporului – consideră însă acțiunea de pacificare ca fiind o agresiune armată și rupe legăturile diplomatice cu România, care nu vor mai fi restabilite până în 1934.

Acesta este contextul ce a devenit decisiv pentru unirea Basarabiei cu România. În 28 octombrie 1920 Franța, Italia, Marea Britanie și Japonia au semnat la Paris, cu România, Tratatul care recunoștea unirea Basarabiei cu Regatul României, document ce nu a fost recunoscut de Rusia Sovietică[37].

Nici unirea Ardealului, Banatului și a Părților Ungurești cu Regatul României nu ar fi avut loc dacă Armata Română nu ar fi purtat lupte grele cu cele maghiare, angajate de guvernul bolșevic de la Budapesta în recuperarea teritoriilor despre care considera că i se cuvin și care au declanșat, în primăvara anului 1919, o ofensivă în direcția Transilvaniei, cât și către Slovacia.

Ca răspuns, Armata Română, în a doua jumătate a anului 1919 a preluat inițiativa și a acționat viguros, cu cinci divizii, împotriva armatelor lui Béla (Cohen) Kun, reușind, după lupte grele duse în Munții Apuseni și pe Tisa să avanseze către Budapesta. Consiliul Puterilor Învingătoare a cerut guvernului României să-și retragă trupele la linia de demarcație, dar partea română a refuzat să ia în calcul retragerea până când armata mobilizată de bolșevicii maghiari nu este dezarmată și demobilizată.

Béla (Cohen) Kun a refuzat termenii impuși de România, iar Armata Română a decis continuarea ofensivei dincolo de Tisa și, în primele zile ale lui august 1919 a intrat în Budapesta, unde a rămas până în februarie 1920, securizând situația din capitala Ungariei, dar și procesul de unire a Transilvaniei cu țara.

La Centenar, așa cum putem cu toții constata, situația din jurul României este fixată în cu totul alte cadre decât cele ce conduseseră la disoluția imperiilor și crearea statelor naționale, inclusiv a României Mari, dar pericole similare, interne și externe continuă să existe și sunt destule motive să considerăm că sub ochii noștri – atunci când nu mai credeam că este posibil – ar putea chiar să escaladeze.

Ori, dacă la fel ca în anii 1918 – 1920 nu suntem dispuși și capabili să ne angajăm în luptă pentru a păstra ceea ce avem, atât împotriva pericolelor interne cât și a amenințărilor externe, drame ca acelea din anul 1940 se pot repeta, chiar dacă ne vine greu să credem plauzibil acest lucru. Pentru a fi capabili să luptăm pentru România astăzi, așa cum am făcut-o odinioară, avem nevoie:

(i) de politicieni dedicați, competenți și care să fie în afara suspiciunilor de pact cu rețele de corupție ori cu reprezentanții unor puteri străine ostile țării;

(ii) de o economie robustă și inovativă, piață liberă și cadre fiabile de reglementare care să permită dezvoltarea și deplina punere în valoare a factorilor de producție, în special a inovației ca motor de creștere al viitorului;

(iii) de o armată profesionistă, bine dotată și antrenată, bine condusă și gata de sacrificiu, precum și de servicii speciale capabile să prevadă amenințările externe și să le cuantifice corect forța, dar și să combată eficient pericolele interne și pe exponenții acestora;

(iv) de patriotism, vocația națiunii, civism și determinare în slujba comunităților cărora le aparținem și a națiunii, respectul față de minorități și loialitate față de România;

(v) atitudine proeuropeană, toleranță și dorința de a fi educați și deschiși către valorile autentice europene, determinați să participăm la edificarea Uniunii Europene, ca unică garanție pentru o națiune română prosperă și liberă și în viitor ca și astăzi.

Celor care cred că există (și alte) alternative pentru viitor le sugerez să reflecteze profund asupra modului în care s-a degradat societatea românească în deceniul IV al secolului XX și cum un stat slab, cu politicienii corupți a fost pus în situația de a asista pasiv, în anul 1940, la modul în care România a fost nevoită să renunțe la Cadrilater, la Basarabia și Bucovina de Nord, la Nord-Vestul Transilvaniei, adică la o treime din teritoriul României Mari, fără să găsească forța de a lupta cu onoare pentru cauza națională; toate acestea fără ca prețul cedărilor teritoriale să fie evitarea distrugerilor din al doilea conflict mondial sau evitarea comunizării României.

Nu în ultimul rând, trebuie să înțelegem că a lupta presupune nu atât folosirea forței armate a națiunii în caz de nevoie, cât fortificarea națiunii pentru a putea conta printre cele europene. Ori fortificare fără eliminarea corupției din societate (și a corupților din fruntea țării), fără urbanizare și agricultură sustenabilă, industrializare digitalizată, educație performantă, un sistem de sănătate publică de încredere și o armată care să conteze, nu există. Acesta ar trebui să fie programul politic prioritar al oricărui partid care vrea guvernarea în România, cel puțin cinci decenii de acum înainte!

NOTE_______________


[1] Stelian Tănase, ”Conversații cu Regele Mihai”, Ed. Corint, 2018

[2] Evenimentele istorice sunt evocate folosind ca reper bibliografic principal ”Marea istorie ilustrată a României și Republicii Moldova”, publicat de Editura Litera, 2018

[3] Cneazul Sviatoslav Igor (945-972), din Casa Rurik (varegi din tribul care a întemeiat Rusia kieveană la cererea triburilor slave – primul cneaz Rurik, în cca 862 a cucerit Novgorod iar cneazul Oleg, în cca 880 a stabilit capitala la Kiev). Învingător al bulgarilor și pecenegilor, mare dușman al bizantinilor, Sviatoslav a controlat nordul Dobrogei și a cucerit în 968 așezarea dunăreană pe care bulgarii o numeau Pereislaveț (Preslaveț), adică Micul Preslav (pe teritoriul județului Tulcea de astăzi). Cneazul i-a șocat pe toți ai săi când a anunțat schimbarea de capitală I-a trimis mamei sale Olga (Sfânta Olga) o scrisoare în care menționa: “Nu-mi place să stau la Kiev, vreau să trăiesc în Pereislavețul de pe Dunăre. Acolo este inima țării mele, acolo se adună toate bogățiile pământului, din Grecia aur, țesături, vin și tot felul de fructe, din Boemia și Ungaria argint și cai, de la ruși blănuri, ceară, miere și robi”. Schimbarea capitalei se face în 969, după care Sviatoslav Igor pleacă într-o campanie militară. Locuitorii Micului Preslav (mulți dintre ei bulgari și pecenegi) se răscoală împotriva guvernatorului kievean Vok, care abia reușește să scape cu viață, fugind din cetate. Sviatoslav revine imediat, reprimă răscoala și situația se liniștește.

[4] Teritoriul Munteniei actuale

[5] Haliciul sau Galiția este o regiune istorică împărțită actualmente între Polonia (Voievodatul Podcarpatiei) și Ucraina (regiunile Lvov, Ivano-Frankovsk și cea mai mare parte a regiunii Tarnopol). La început a fost locuită de români, polonezi și ucraineni. Galiția se mărginea la est, în secolele XII-XIII cu formațiunea independentă a bolohovenilor aproximativ în dreptul râului Ușița. În același timp, râul Nistru separa la sud Galiția de formațiunile prestatale românești: Onutul, Sipenițul etc. Granița de sud a Haliciului trecea pe Nistru prin orașele și cetățile Vasileu (satul Vasîliv, raionul Zastavna), Onut- Bacota- Ușița- Cucelmin- Calius. După prăbușirea Imperiului Roman, care stăpânise o lungă perioadă de timp sud-estul Poloniei și vestul Ucrainei (toate teritoriile de la sud de râurile San, Bugul de vest, Nistru și Ztir), populația originală a migrat, regiunea fiind populată treptat de slavii vestici, mai precis de un trib croat, lendianii. În deceniul al patrulea al secolului al IX-lea, slavii vestici au devenit parte a statului Moravia Mare. După invazia triburilor maghiare în inima Moraviei Mari din anul 899, lendianii din regiune au trecut sub stăpânirea Regatului Ungariei. În 955, această regiune a trecut sub controlul Regatului Boemiei. Doar 15 ani mai târziu, aceeași zonă era inclusă în Regatul Poloniei. Această regiune a fost menționată de Sfântul Nestor Cronicarul în 981 ca parte a Rusiei Kievene, după ce Vladimir cel Mare a ocupat-o înfrângând Polonia. Vladimir cel Mare este cel care a fondat orașul Volodimir-Volinski și i-a creștinat pe locuitorii lui. Regiunea a fost recucerită de Polonia în 1018, doar pentru a trece din nou sub controlul rusilor în 1031. Teritoriul a fost colonizat de slavii estici în Evul Mediu timpuriu și, în secolul al XII-lea, a fost fondat de către urmașii lui Vladimir Cnezatul Galiției, care avea să se unească la sfârșitul aceluiași secol cu Volînia vecină, pentru a forma Cnezatul Galiția-Volînia. Acest cnezat a rezistat timp de un secol și jumătate.

[6] https://www.g4media.ro/inalt-oficial-din-ungaria-la-miercurea-ciuc-guvernul-ungariei-nu-renunta-la-acest-pamant.html

[7] https://evz.ro/revoltator-parlamentar-ungar-cere-interventia-ue-ungaria.html

[8] http://www.ziare.com/angela-merkel/vladimir-putin/putin-si-merkel-au-vorbit-despre-conflictul-dintre-rusia-si-ucraina-ce-i-a-cerut-liderul-rus-1539831

[9] https://adevarul.ro/international/europa/ce-spune-putin-despre-incidentul-stramtoarea-kerci-intalnirea-trump-1_5bfea864df52022f75e5d7de/index.html

[10] https://www.g4media.ro/mogulii-din-ungaria-construiesc-un-mega-trust-mediatic-in-sprijinul-guvernului-viktor-orban.html

[11] https://www.mediafax.ro/externe/guvernul-maghiar-vrea-sa-infiinteze-un-nou-serviciu-secret-9003530

[12] https://evz.ro/putin-orban-transforma-serviciile.html

[13] https://www.g4media.ro/totul-despre-legea-sclaviei-si-despre-scandalul-instantelor-paralele-infiintate-de-orban-pentru-a-controla-procesele-dintre-stat-si-cetateni-cum-au-ajuns-ungurii-la-saptamana-de-lucru-de-sase-zile-sau.html

[14] https://www.hotnews.ro/stiri-international-22817927-fostul-sef-campanie-lui-trump-colabora-viktor-orban-pana-europarlamentare.htm

[15] https://adevarul.ro/international/europa/canalele-soft-power-aleungariei-active-romania-1_5c011c56df52022f75faa2df/index.html

[16] https://www.dw.com/ro/cazul-gruevski-l-a-ajutat-ungaria-pe-fostul-premier-macedonean-s%C4%83-fug%C4%83-din-%C8%9Bara-sa/a-46449716

[17] https://adevarul.ro/news/eveniment/vicepremierulungariei-zsolt-semjen-promite-protectie-tuturor-ungurilor-condamnati-penal-inafara-ungariei-1_599ee0bb5ab6550cb846c518/index.html

[18] https://www.g4media.ro/viktor-orban-sfideaza-sua-a-refuzat-cererea-washingtonului-de-extradare-a-doi-traficanti-rusi-de-arme-si-i-a-trimis-la-moscova.html; https://www.g4media.ro/reactie-dura-a-sua-la-adresa-ungariei-in-cazul-traficantilor-de-arme-predati-moscovei-suntem-dezamagiti-decizia-ridica-semne-de-intrebare.html

[19] De exemplu: ”Mitul veșnic al panslavismului: A treia Romă” (http://revistapolis.ro/7439/)

[20] Deci inclusiv asupra românilor, grecilor…

[21] https://revista22.ro/international/kgb-la-varful-puterii-politice-din-rusia

[22] http://www.ziare.com/brexit/marea-britanie/raport-state-precum-rusia-sau-china-e-posibil-sa-se-fi-amestecat-in-votul-pentru-brexit-1461385

[23] https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/bombardiere-rusesti-in-venezuela-raspunsul-kremlinului-la-criticile-sua-1046915

[24] https://adevarul.ro/international/europa/grecia-expulzeaza-doi-diplomati-rusi-suspectati-incercat-submineze-acordul-macedonia-1_5b45e382df52022f7518e49a/index.html

[25] https://adevarul.ro/international/europa/scandal-spionaj-viena-colonel-austriac-suspectat-furnizat-timp-zeci-ani-informatii-rusiei-1_5be55529df52022f754ccfe6/index.html

[26] Finele secolului I, începutul secolului II d.C.

[27] Diferența dintre viziunea elitelor unioniste românești și cea a țăranilor români, de-a lungul timpului, care priveau cu atenție spre rezolvarea altor doleanțe, ce țineau de nevoile primare, a fost strălucit ilustrată de Ion Creangă în povestirea ”Moș Ion Roată și Unirea”. Diferențele de viziune nu erau întâmplătoare; spre exemplu unirea vremelnică înfăptuită de Mihai Viteazul, ca act politic, nu a acordat nicio atenție românilor aflați în șerbie/iobăgie, dimpotrivă. Așadar, nu este întâmplătoare atitudinea țăranului fruntaș Ion Roată, din Vrancea, care: ”…după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temeiu pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.

[28] Unirea unei părți a bisericii ortodoxe românești din Transilvania și Părțile Ungurești cu Roma a avut ca bază doctrinară documentele conciliilor de la Lion și Ferarra. Astfel, după Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică din 1054, vestul romano-catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea Consiliu din Lyon în 1274, după care unii împărați Paleologi au fost acceptați în Biserica Latină. Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1392-1448) a încercat să negocieze o uniune cu Papa Eugen al IV-lea (1383-1447), iar Conciliul de la Ferarra din 1439 a avut ca rezultat adoptarea și semnarea decretului Laetentur Coeli („Se bucură Cerul”), de uniune a bisericilor. Semnarea actului, de către papă și împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul al Bizanțului, a avut loc în data de 6 iulie 1439 la Florența.

[29] Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanțelor laicilor și clericilor români:

-„ca numirile odioase și pline de ocară: tolerați, admiși, nesocotiți între stări și alte de acest fel, care ca niște pete din afară, au fost întipărite fără drept și fără lege (pe fruntea națiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate și desființate“ (reintegrarea românilor ca națiune de drept în Transilvania)

-„națiunea română să fie repusă în folosința tuturor drepturilor civile și regnicolare“ (restituirea drepturilor istorice vechi medievale)

-„clerul acestei națiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în același fel ca și clerul națiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii“ (egalitatea clerului)

-„la alegerea slujbașilor și deputaților în dietă … să se procedeze în chip just, în număr proporțional cu această națiune“ (reprezentare proporțională în dietă și funcționărime). Textul Supplex-ului se refera transparent la Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului a Franței și include și unele motive istorice, precum și statistici despre români (care formau aprox. 55% din populația Transilvaniei).

[30] Politician franco-polonez, despre care se pretindea că ar fi fiul ilegitim al lui Napoleon I-ul și al amantei sale, contesa Maria Walewska

[31] În fapt un mandat temporar, ce nu putea fi în niciun caz transmis ereditar ori sub o altă formă

[32] Fiul lui Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei

[33] Franța, Prusia, dar și Austro-Ungaria

[34] Altfel spus, Rusia a fost de acord ca politicienii români să-și prezinte argumentele, așa cum doreau Franța sau Prusia, dar insista, în același timp, că Principatele Unite nu sunt un stat recunoscut, deci nu reprezintă un subiect statal ce poate ridica pretenții de care să se țină seama.

[35] http://avalon.law.yale.edu/20th_century/wilson14.asp

[36] Putere supremă a divinității în guvernarea lumii, puterea de a predetermina evenimentele spre binele oamenilor (DEX)

[37] De altfel, la negocierile de la Paris, Rusia nu a trimis o delegație care să participe la tratative

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "11 comments" on this Article:

  1. Liță spune:

    Cam inconsistente concluziile trecerii în revistă a evenimentelor istorice care au condus la formarea statului român modern. Imediat după 1867 am avut politicieni extraordinari și o armată bine echipată și bine instruită, iar în 1940 totul s-a prăbușit, politicienii erau corupți, armata neechipată și neinstruită, iar prin extensie așa este și acum.

  2. man of war spune:

    prezentul se leaga de trecut, iar de prezent viitorul. dupa ce au maltratat trecutul si au schilodit prezentul, aschimodiile tinjesc dupa reconcilierea viitoare. or, asa ceva nu i posibil.

  3. Dedalus spune:

    Hai sa dacem abstractie de trecut, pentru o clipa!

    Oare cati cetateni inteleg ca astazi este necesar sa stii notiunile de baza din teoria politica si din politica internationala, pentru a putea participa in cunosinta de cauza la viata politca a tarii?

    Cati inteleg ca totusi trebuie sa mai citesti cate ceva din doctrine politice, teoria economiei, inainte de a te aventura in politica sau chiar inainte de a decide ce si cum votezi?

    Scoala nu ofera astfel de cunostinte si nici prea multe persoane cu cultura minima in aceste domenii nu sunt, asa ca devine imperativ sa mai si citesti cate ceva, sa te auto-instruiesti

    In loc sa zaci cu orele in fata unor emisiuni TV inepte sau in loc sa te pironesti cu ochii in FB pentru a vedea la ce restaurant mege vecinul sau ce mai face pisoiul socrilor, cred ca ar fi totusi eficient sa citesti macar o ora pe saptamana cate ceva.

    S-ar evita astfel tot felul de pareri inepte si, mai ales, s-ar putea pune presiune pe factorul politic sa conduca in mod profesionist si realist. De-asta ne platim politicienii, sa stie sa conduca. Dar nu putem sa le cerem lor ceva ce nici noi nu stim ce e.

    • Paul Butoi spune:

      Io sunt 1000 % de acord cu dv .
      Asta nu ma face sa uit ca – in Realitate – cel putin 42 % din tinerii de 15 ani sunt – oficial – analfabeti functionali .
      Adica nu inteleg ceea ce citesc .
      Din cate am observat io – in Realitate – la totalul populatiei , cifra ar fi cam dubla .
      Iar unii – Robert Swartz , de exemplu – sustin ca 9 din 10 oameni nu stiu sa gandeasca ( critic ) .
      Asa ca ( zic io ) solutia ar fi , mai curand , emiterea – si repetarea insistenta – in spatiul public a concluziilor simple ( care pot fi usor retinute ).
      De genul :
      ” puterea in Romania este detinuta de Parlament , care hotaraste Legile pe care le aplica Guvernul numit de el ”
      ” in Romania , Presedintele doar vorbeste ”
      ” cele mai importante alegeri sunt cele Parlamentare ( din decembrie 2020 ) ”
      Ma gandesc ca astfel ar putea fi contracarate ” adevarurile ” fundamentale intrate in constiinta natiei , de genul :
      ” toti sunt la fel ”
      ” fura astia , dar ne dau si noua ”
      Si – in special – iluzia ca daca am votat in 2014 impotriva PSD – si am castigat – nu mai este nevoie sa ne prezentam la vot in 2016 ( pentru ca avem Presedintele nostru , care rezolva problemele ) .
      Iata ca – in Realitate – nu le rezolva .
      Pentru ca – in Realitate – nu are cum sa o faca .

      • Dedalus spune:

        Un studiu al UE ajunge la concluzia ca 70% din populatia Romaniei este analfabeta functional.

        Insa un analfabet functional intelege ce i se spune. Orice om intelege ce i se spune. Analfabetsimul se refera la scris/citit. nicidecum la capacitatea de a intelege.

        Problema majora este ca de teama faptului ca nu vor fi intelesi, 99% din cei care ar putea sa explice, nu o fac.

        Este insa adevarat ca este nevoie si de capacitate de concentrare, astfel de explicatii nu se pot da in 3 minute.

        Dar este dezirabil si posibil.

        “Munca de la om la om” nu a disparut si nu va disparea. Incercarea unor oficine dughiniste de a controla tensunile si de a la orienta in directia dorita prin trolare pe internet este o risipa de bani, este inutila. Dar, sigur, este imoral sa lasi fraierii sa-si pastreze banii …:-))))

  4. Constantin spune:

    “Tind să cred că răspunsul se regăsește undeva în fibra neamului, destul de dispus să se mulțumească cu puțin…”

    Sper să nu se găsească cineva care citind despre “fibra neamului” să se gândească la vreo motivație genetică. Apoi, pe de altă parte, au fost în mod cert numeroși factori care au avut roluri importante în evoluția istorică a continentului și a lumii, dintre care opțiunile popoarelor însele au fost după părerea mea (și nu numai a mea), determinante. Istoria a demonstrat însă că adesea cei care nu se mulțumesc cu puțin riscă să piardă totul.

    Dacă privesc către alte popoare cu destine dramatice, cele nord-europene, spre exemplu, românii ar putea desprinde concluzia că factorul cultural a avut un rol semnificativ în evoluția lor. Și totuși, eforturi de stimulare a patriotismului (nu vorbesc acum și aici despre contexte și modalități de înfăptuire) au existat de-a lungul istoriei românești.

    Disponibilitatea de a studia în căutarea unei explicații potrivite pentru felul în care românii și înaintașii lor și-au exprimat sentimentul național de-a lungul celor două milenii (existent și puternic, fără îndoială) ar trebui probabil să o aibă specialiștii în psihologie socială, antropologii șamd. Contribuția recentă pe această temă a d-lui D David fiind, cred eu, departe de a epuiza subiectul, studiile interdisciplinare, cu participarea istoricilor, antropologilor etc. sunt binevenite.

  5. George Alexandru Costan Costan George spune:

    Nu sunt întru totul de acord cu concluziile, dar întrebarea dacă înțelegem prin ce trecem zilele acestea este foarte bună. Răspunsul cred că este: „Nu” și nu este din cauza unei istorii uitate. Multe din detaliile istorice prezentate de dumneavoastră sunt de facultate și nu prea relevante, având în vedere că nu prea mai avem legături cu populația românofonă medievală, dincolo de elementul geografic.

    Partea interesantă din argumentația dumneavoastră ține de o idealizare a perioadei interbelice, afirmând că începând din anii 1930 am început să decădem ca societate civilă. De ce? Atunci, mare parte din români erau analfabeți, trăiau din agricultură de subzistență, mortalitatea era mult mai mare ca acum, participarea la viața politică era foarte slabă, discrepanțele între birocratul din București și țăranul basarabean erau foarte mari, iar corupția ajungea până la vârful statului. Armata a fost prost dotată în al doilea război balcania, în Primul Război Mondial și, în final, și în Al Doilea.

    Vorbind de secolul XX, da, 1918 a fost unul dintre cei mai importanți ani din existența statului, după doar 40 de ani de independeță și aproape 60 de existență. Dar a fost un amestec între un context geopolitic unic, o clasă politică racordată la Occident și un civism activ și cu viziune strategică bună (deși, redus numeric comparativ cu zilele noastre).

    În schimb, vorbind de secolul XXI, trebuie să amendez lista nevoilor noastre și să vă contrazic legat de cauza pentru care noi suntem așa cum suntem: „fibra neamului, destul de dispus să se mulțumească cu puțin”. Suntem un stat tânăr, care a început de la nivelul Evului Mediu, în 1859, cu probleme sociale grave, reușind să ieșim masiv din sărăcie întâi, în comunism (oarecum și pentru scurtă vreme), și în final, după 2000, mai ales datorită Uniunii Europene. Subzistența, incertitudinea zilei de mâine și contractul social aproape absent între noi și politicieni ne îndeamnă să ne dorim ori luna de pe cer, ori puțin de la viață. Astăzi, dacă trăim mai bine, ar trebui să ne gândim și dincolo de stomac și să știm ce să le cerem politicienilor, înainte de a ni-i dori niște oameni providențiali. De aceea, aș inversa ordinea nevoilor noastre din concluziile dumneavoastră.

    • Cristian Felea Cristian Felea spune:

      Vă mulțumesc pentru comentariu, completează fericit gândurile cu care am pornit la scrierea articolului.

    • Dedalus spune:

      Simplu: trebuie sa trecem de la “statul care da” la “statul care permite”.

      Indiferent de istorie, trebuie doar sa fim pragmatici.

  6. Cinicul spune:

    Vs citesc cu interes articolele dar trebuie sa spun ca pe acesta l-am digerat mai greu. E prea lung și-l lipseste coerenta.
    Istoria condensata a evului mediu timpuriu este interesantă dar nu cred ca ofera o cheie pentru evoluțiile de azi din Ungaria și Rusia, mai degrabă, poate, a României.
    Ceea ce cred ca merita reliefat este ca formațiunile statale românești de pana la 1878 au fost extrem de rar, și pe timp f scurt de 1-2 ani, independente. Peste jumătate de mileniu in subordinea cumanilor, maghiarilor, polonezilor și turcilor si-au pus amprenta asupra viitoarei națiuni. Din pacate ne lipseste mândria maghiarilor și capacitatea lor de a-și susține o cauză care pare pierdută. Putem sa-l criticăm cat vrem pe Orban, dar trebuie sa recunoastem ca a castigat alegerile de atatea ori pentru ca ungurii simt ca le reprezinta interesele.
    Putem repeta de mii de ori gogoritele propagandei la moda dar asta nu schimba datele, Orban se bucură de o susținere reală în țara “vecină și prietena”.
    Cand la Buc vom avea conducători cu spinarea dreapta vom putea poate sta fara frica pierderii Transilvaniei. Garanția cea mai solidă a păstrării Romaniei de azi este apartments la Uniunea Europeana.

    • Cristian Felea Cristian Felea spune:

      De acord cu dvs., materialul este cam lung (14 pagini word, dacă țin bine minte). Dar știți de ce? L-am scris ca pe-o șuetă între prieteni care discută problemele grave ale vremurilor noastre la masa de Crăciun, atunci când au mai rămas doar paharele de vin și câteva felii de cozonac.
      Poate de aici senzația că este prea multă informație, în parte redundantă, că se amestecă temele, sau că se trag concluzii nu foarte consistente.
      Și totuși…
      Cred că acest material, care a ajuns să-mi fie drag și nu m-am încumetat să-l optimizez, îmi aduce aminte că istoria chiar mă învață, ca român, că nimic nu ni se cuvine mai mult decât altora, vecini ai noștri, că trebuie să ne merităm țara în fiecare zi, că trebuie să prețuim întoarcerea acasă în Europa și că ne face bine să discutăm împreună, între prieteni, aceste lucruri.
      Astăzi mai mult ca oricând.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Cristian Felea


Cristian Felea

Doctor în ştiinţe inginereşti, domeniul: „Mine, Petrol şi Gaze” - Universitatea din Petroşani. Ofițer SRI în rezervă Colaborator al publicaţiei „Revista Minelor... Citeste mai departe


E randul tau

O poveste mai lungă de la Moş Crăciun despre generalul Marin Dragnea: După doar două zile de l...

de: Petre Opris

la "O primă și imensă ticăloșie a noului ministru al Culturii"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

ianuarie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Dec    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)