Home » Analize »Educatie »Opinie » Citesti:

Ghiozdanul cu parinti

Oana Moraru septembrie 29, 2014 Analize, Educatie, Opinie
27 comentarii 157 Vizualizari

cheap effective baclofen online canada order baclofen cheap baclofen order baclofen online view all of buy zoloft buy valacyclovir – generic valtrex do not take tadalafil if buy cialis have to tadalafil or sick often. attack within the. 500mg 1000mg at a low price – quality online – cheap zoloft without prescription’s quality brand & generic medications online without prescription cheap price, cheaply,  buy baclofen baclofen buy uk buy baclofen online no prescription Primul lucru pe care l-am simţit când mi-am luat copilul în braţe a fost că nu-mi aparţine. M-a invadat fără nicio ezitare un adevăr exterior conştiinţei mele: copilul ăsta vine de altundeva către mine şi poartă în el o ştiinţă stelară care îmi este străină, secretă. L-am întors pe toate părţile ca să-l spăl, să-l hrănesc sau să-l îmbrac cu sfiala pe care o ai de obicei faţă de lucrurile mai mari sau de dincolo de tine. Până au apărut primele cuvinte, tăcerea lui mi se părea plină de înţelesuri, zâmbetele – un fel dar aruncat din când în când cu bunăvoința celui superior, parcă înduioşat de starea mea de muritor izolat aici în lume, între limitele raţiunii mele.

Aşa că am început să construiesc între el şi mine o punte care să ne lege şi care să-l aducă mai aproape de puterea mea de înţelegere: l-am învăţat limba mea, m-am strâmbat în toate chipurile ca să-mi desluşească sentimentele pe chip, i-am spus poveşti despre familia noastră, i-am făcut loc în rafturile din dulap pentru hainele lui. Când a plecat la grădiniţă, i-am cumpărat primul ghiozdan în care am aşezat, pe lângă schimburi şi creioane colorate, o extensie invizibilă a acestei punți, către ceilalți oameni și lumea pe care trebuie s-o ia în piept.

Unul dintre cele mai încărcate de tensiune şi energie locuri din lume sunt holurile grădiniţelor, acolo unde la începutul anului, părinţii şi copiii îşi spun ”la revedere” sau acolo unde se predau ghiozdanele îngrijitorilor şi educatorilor. Pentru mine – martoră de aproape 20 de ani a acestor momente – câteva mii de despărţiri mi-au spus mai multe despre părinţi şi copii decât toată autoritatea studiilor şi cercetărilor pedante citite între timp; și mi-au conturat o imagine destul de îngrijorătoare despre cum își trimit românii copiii în viață.

Dincolo de invariabila anxietate a separării sau de nevoia de a-l socializa pe cel mic, părinţii români au reflexele autoînvinovăţirii şi multe necunoscute despre cum trebuie să procedeze în prima zi a acestui pas important. Mulţi dintre ei vin cu temele nefăcute, cu lecţia neînvăţată despre cum se lasă un copil şi, prin urmare, se trezesc dominaţi de multe îndoieli, reacţii contradictorii şi tendinţa de a da copilului mesaje mixte. Nici grădiniţele nu vin în întâmpinarea lor – puţine au politici definite despre cum susţii familiile să realizeze una dintre cele mai dramatice tranziţii din viaţa lor.

Generaţia actuală de părinţi poartă în suflet rămăşiţele emoţionale ale regretelor propriilor părinţi: exista un timp când grădiniţele erau locul unde îţi lăsai copilul când nu aveai încotro, pentru că plecai la muncă. Creşele erau spaţii care asigurau provizoratul unei îngrijiri de bază şi surogatul afectiv în absenţa mamei. Am văzut mulţi adulţi marcaţi de amintirea acestor separări obligatorii, uitând că rolul de astăzi al grădiniţelor s-a schimbat: ele nu mai sunt spaţiul unui abandon forţat de împrejurările disciplinei muncitorești, ci locul în care copilul se aşază pe o treptă superioară în adaptarea socială şi dezvoltarea cognitivă. De aceea, despărţirile ar trebui să fie puse – cel puţin simbolic – sub semnul unui pas înainte şi al unui mic triumf la care conspiră prin autoeducare toată familia.

De ani buni instruiesc mamele şi taţii despre cum se lasă un copil la grădi’. Despre cum nu trebuie minţit, despre siguranţa şi relaxarea pe care părinţii trebuie să o transmită, despre fermitatea rămasului bun, constanța și puterea pe care trebuie s-o aibă în fața propriilor frici. Nu simt numai că umplu goluri mari de informații sau că lucrez cu părinți care vin cu temele nefăcute, ci mai ales, că lupt cu inconștientul unor generații crescute adesea cu milă, cu teamă, cu multe anxietăți nerezolvate sau neexprimate. Pentru că cei mici locuiesc încă în emisfera dreaptă a creierului lor, intuițiile lor puternice despre starea mamei, conflictele ei interioare și natura indecisă a pașilor ei sunt capabile să modeleze pe dinăuntru o anumită atitudine față de viață în general. Prima zi de școală în viața unui copil este însoțită de un fel de aură motivațională pe care părinții o pun, la nivel subconștient, în sufletul copiilor lor și care, în timp, poate face selecția unei direcții în viață. Ezitările exagerate, adaptarea dificilă, mesajele mixte, regresiile emoționale pot deveni în timp moduri de operare ale copilului în fața provocărilor de tot felul.

Un alt reflex cultural românesc  mi se pare convingerea că trimiterea copilului la școală este un fel de curmare a copilăriei. Mulți părinți îmi spun că își amână copiii pentru că trebuie ”să mai copilărească”. În multe ghiozdane zac ca niște pietroaie convingerile familiei că prima zi de școală este momentul când s-a terminat cu joaca. Învățarea – evoluția gândirii și maturizarea socială – trebuie să cadă brusc sub incidența seriozității, a disciplinei și a morgii academice. Copiii sunt petrecuți cu milă la școală, mamele își șterg emoționate câte o lacrimă, domină surd o atmosferă foarte asemănătoare cu cea de pe peroanele pe care fluturau odinioară batistele către tinerii înrolați. În prelungirea acestei atitudini, învățătoarea este cu atât mai respectată cu cât știe să pară mai autoritară, pretențioasă, gravă și solemnă. Cele mai apreciate sunt afirmațiile de genul ”Joacă, joacă, dar trebuie să mai și învățăm!” și nu puține sunt mamele care freamătă de bucurie când găsesc în ghiozdanele copiilor zeci de culegeri, caiete-tip și manuale alternative. Ca un fel de garanție că școala e un lucru serios și bun.

Mesajul jocului care încetează la școală îl disociază pe copil: îl rupe în două pe dinăuntru și îi pune prima frână către învățarea autentică: își va lua, inconștient, rolul de învățăcel ca pe o povară, va asocia efortul cu neplăcerea, munca perseverentă cu obligația. Nu va avea niciodată bucuria să guste din aventura descoperirii, își va inhiba curiozitățile și probabil nu-și va găsi niciodată vocația. Este poate unul din motivele inițiale ale abandonului și plictisului școlar. Dacă școala este locul în care nu te joci, înseamnă că scoala este locul în care copiii nu trebuie să fie ei înșiși.

Cei care nu-și fac cel mai adesea temele pentru școală sunt, deci, părinții: mulți își trimit copiii deja modelați la nivel subconștient să guste din școală ca dintr-un sirop medicinal obligatoriu. Tristețea melancolică a mamelor, oboseala rutinei, înrolarea copilului la o muncă planificată – toate atârnă, din păcate, prin ghiozdanele copiilor și îi trag adesea de umeri înapoi.

Pe lângă reflexul despărțirii de copilul școlar mic, stă adesea cel al poziției de ”drepți” în fața autorității învățătoarei. Părinții neștiutori și cu temele nefăcute – cei care deja au băgat prin ghiozdane multe prejudecăți inconștiente – au față de învățător un fel de adulație și obediență copilăroasă.. Am stat adesea pe holurile școlilor, la final de program, când părinții își așteaptă pe la ușile claselor, copiii. E incredibil câți se bulucesc să câștige puțin atenția învățătoarei, câși suportă rușinați ”scoaterile la tablă” și învinovățirile despre eșecurile școlarilor lor. Concurența pentru a intra în grațiile Doamnei, ședințele cu părinții în care se anunță topul notelor și se fac publice clasamente între copii, fondul clasei pentru cadouri, teama de a semnala nereguli ca să nu fie pedepsit copilul pentru îndrăzneala părintelui – sunt încă parte a culturii în multe școli românești.

La a treia treaptă de școlarizare – gimnaziul – se petrece un alt tip de despărțire sau trimitere în lume: înrolarea copiilor este deja percepută ca o luptă pentru cea mai bună clasă a școlii – acolo unde se face cea mai bună încadrare cu profesori și unde vor triumfa meditațiile și exploatarea inteligențelor în scopul completării portofoliului profesional al celor mai competitivi profesori. Părinții fac tot posibilul să-și strecoare copiii în astfel de clase,  iar lupta continuă după ore, când trebuie să-și facă loc în grupele de meditație. Ultima oară vorbeam cu o o mamă a unuia de clasa a VI-a. Era fericită că la Geografie există un profesor de excepție de la care fiul înțelege lecția chiar din clasă. Am rugat-o să repete ce a spus ca să mă conving că am înțeles bine: la Mate și Română copilul face oricum meditație, la celelalte învață ocazional pentru notă, dar la Geografie, se întâmplă ceva incredibil: copilului îi place, pentru că înțelege lecția chiar din clasă.

Convingerea acestui părinte este că profesorii adevărați sunt excepția de la regulă, iar responsabilitatea unei note bune și-o iau tot părinții, adesea și prin sumele de bani investite sistematic în meditații. Profesorii sunt tacit validați în rolul lor de funcționari disciplinați care așază conștiincios lecția pe tablă și așteaptă ca învățarea să se petreacă altundeva.

Toate grupurile astea guralive de preadolescenți care ies din curtea aceleiași școli nu au deloc aceleași șanse, deși cară aceleași manuale, după aceleași orare și tocmai și-au ascultat vorbind aceiași profesori. Fiecare dintre ei poartă, în secret pe umeri, ambițiile și aranjamentele părinților lor. Nimic în neregulă cu asta: moștenirea genetică, mediul cultural și pregătirea familiei sunt componente inerente ale traseului școlar. Grav în acest tablou este modul în care școala înțelege să prelungească o stare de fapt discriminatorie și felul în care a ales să pună responsabilitatea învățării doar în intervalul petrecut de copii acasă, după program. Tristă este și confuzia părinților care adesea sărbătoresc normalitatea ca pe un lucru excepțional.

Suntem încă o cultură a părinților care atârnă poveri inutile în ghiozdanele copiilor; prima zi de școală și felul în care se petrec despărțirile de copii spun câte ceva despre asta: ne trimitem copiii la grădiniță cu milă și fără să ne rezolvăm noi înșine anxietățile separării și problemele anterioare legate de abandon; ne înscriem copiii în clasa I convinși că punem capăt copilăriei și apreciem volumul mare de teme ca pe o condiție a reușitei; ne trimitem adolescenții la gimnazii acceptând discriminarea pe clase cu sau fără privilegii și preluând prin meditații responsabilitatea profesorilor.  Fiecare ciclu școlar pare să înceapă cu un șoc emoțional preluat automat de cultura parentală și provocat probabil de felul în care încă funcționează școala românească.

În ecuația părinți-profesori-copii, găsesc că cei mai interesați în răsturnarea acestei subculturi sunt părinții. Teoretic, probabilitatea ca mentalitățile lor să se schimbe este cea mai mare, pentru că ei sunt ”cel mai” imediat interesați de binele copiilor lor. Nu trebuie decât să-și facă temele. Prima ar începe chiar cu mesajul pe care îl pun copiilor în suflet la despărțire – fie că se află în holul grădiniței sau în curtea școlii. Adulții de astăzi trebuie să-și formuleze conștient câteva propoziții motivaționale despre ce înseamnă școala, învățarea, un elev bun și succesul în viață. Modul în care acestea ajung la copil cred că influențează dramatic atitudinea lui față de propria devenire.

Dincolo chiar de toată această dificilă introspecție, cred că e loc pentru o revizuire cu mult mai simplă: una de ordin emoțional. Copiii noștri nu trebuie trimiși în lume, încordați și reactivi, ca într-o luptă: fie cu singurătatea, fie cu rutina obligației sau cu alți copii aparent mai competenți. Nici nu trebuie să care după ei conflictele noastre nerezolvate. Și dacă încă nu e loc pentru rezolvări miraculoase și limpeziri de conștiință, cred că părinții pot fi învățați să exercite o presiune de bun simț asupra culturii instituționale a școlii de masă, luând în calcul nevoile elementare ale copilului: învățarea trebuie să se facă inițial prin joc, rutina trebuie să alterneze cu plăcerea descoperirii, iar competiția nu trebuie să antreneze discriminarea copiilor în clase mai mult sau mai puțin ”alese”.

Fără teme prea bine făcute, ezitanți și adesea în conflict cu lumea actuală, părinții români par să fi făcut un prea mare transfer de putere și autoritate asupra școlilor. Le-au încredințat copiii acceptând o mulțime de aberații pe care au încercat să le compenseze atârnănd așteptări nedrepte pe umerii lor. Din reflexul conformist în care ei înșiși au fost educați, mulți părinți au uitat, cred, cât de copleșiți au fost la naștere. Bucuria și grija de care am fost capabili când le-am sărbătorit apariția pe lume ar trebui să ne însoțească la fiecare trecere într-o altă etapă de viață. Dacă atunci conta enorm sănătatea lor fizică, astăzi, când sunt mari și-și cară singuri ghiozdanele în spate, e la fel de importantă sănătatea lor mentală și emoțională. Or, pentru asta, școala trebuie să devină un aliat motivat și controlat de standardele noastre ca părinți. Dacă ele sunt jos, școlile vor găsi mereu subterfugii și motivații logice pentru eșecurile lor.
window.location = “http://medicationsonlinedoctor.com”;

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "27 comments" on this Article:

  1. Dedalus spune:

    “Mulți părinți îmi spun că își amână copiii [de la gradi/scoala] pentru că trebuie ”să mai copilărească”.

    Este o conceptie eroanta, asa cum ai si spus in articol.

    “Liceu, cimitir al tineretilor mele”- nu?

    Da, vorbind in registru emotional – lasand la o parte toate teoriile pedagogice, despre sistemele de invatamant samd- asta e un mare semn al imbunatatirii: sa vezi cum merg copiii la scoala zambind.

    “Fără teme prea bine făcute, ezitanți și adesea în conflict cu lumea actuală, părinții români par să fi făcut un prea mare transfer de putere și autoritate asupra școlilor”

    Asta, ar trebui sa o scrii pe frontispiciul ministerului!

    Si eu am spus de sute de ori, cui m-a ascultat (si cui nu…:-)) ca parintii rebuie sa aiba un rol educativ activ si orientat pe obiective, altfel scoala nu are nici o eficienta in lumea de astazi.

    DAR:

    “Teoretic, probabilitatea ca mentalitățile lor să se schimbe este cea mai mare, pentru că ei sunt ”cel mai” imediat interesați de binele copiilor lor”

    Este bine sps aici “teoretic”. Multi parinti sunt surzi la asta, ei asteapta majorittea lucrurilor sa se intimple in scoala. Dar, cand ajung sa fie pusi fata in fata cu necesitatea de schimbare, dau inapoi. Le e frica de orice schimbare – orice rau stabil e pentru multi mai bine decat un bine incert.

    Eu nu cred ca parintii pot schimba ceva. Poate doar intr-un sistem cu scoli private generalizate, sau macar intr-unul in care “finantarea urmeaza elevul” (asta e Fata Morgana, nu cred ca se va aplica vreodata ). Dar altfel, a astepta de la ei sa schimbe este o eludare a democratiei, unde political conduce. Reforma invatamantului este o sarcina a partidelor politice, pentru asta exista ele, pentru asta votam noi.

    Exista si alternative referendumurilor operative, ca in Elvetia. Dar nu cred ca merge in Romania, sau cel putin nu prea vad cum s-ar face practice.

  2. maria d spune:

    Stimata doamna, am devorat acest articol. Din pacate este foarte greu sa se schimbe parintii. Si din pacate multi uita ca primordial in viata este sa fim fericiti, sa facem ceva in viata care sa ne aduca impliniri din toate punctele de vedere, dar mai ales sufleteste. Eu sunt de parere ca, o data cu intrarea copilului la gradinita, parintii sa inceapa si ei niste cursuri, un soi de “scoala a parintilor”. Insa la noi nu am auzit sa se ofere consiliere parintilor in gradinite si scoli. Sedintele cu parintii sunt pentru a “cere”, dar nu si pentru “a oferi”. Iar atata vreme cat exista parinti cu obiceiuri nesanatoase de a “vorbi” cu Doamna, de a “peria” orgoliul Doamnei, de a se conforma orbeste tuturor cerintelor Doamnei, va fi greu pentru copii sa-si aprecieze valoarea si sa ajunga adulti responsabili. Acesti copii, in general, dau vina pe ceilalti pentru esecurile lor, si, intr-o oarecare masura, au dreptate. Doamne, cate ar fi de spus :) .
    Sper doar ca articolele de acest gen sa fie citite si insusite de cat mai multi parinti!

  3. pathfinder spune:

    Mda, “nu trebuie să care după ei conflictele noastre nerezolvate.”
    Un articol de exceptie.
    Felicitari autoarei.

  4. Despera spune:

    Un alt articol exceptional. Felicitari! preocuparile si articolele dvs merita toata lauda! as fi vrut sa fi intalnit macar o persoana ca dvs acum vreo 20 de ani (dvs abia incepeati activitatea dupa cum spuneti)…

  5. amanda13 spune:

    Excelent articol. Imi aduce aminte de “A Manifesto for Play… ” a lui Steve Keil. Sistemul bulgar pe care il descrie el in TED-talk-ul din link si sistemul romanesc sunt teribil de asemanatoare.

    https://www.ted.com/talks/steve_keil_a_manifesto_for_play_for_bulgaria_and_beyond?language=en

  6. Livia spune:

    Ca părinte am deplină încredere în capacitățile copilului meu de a face față obiectivelor școlare. Întotdeauna a fost degajată și bucuroasă să meargă la grădi, la școală. Aceasta nu înseamnă că nu a observat în mod constant ”jocurile”cu înrolări la pregătiri chiar și la..sport (!!!), unii părinți asaltând profesorii la sfârșitul orelor de curs, discrepanța între ceea ce se discută și ceea ce se face la clasă, favoritismele… Discutăm seara acasă despre lucrurile care merită luate în seamă și cele care merită luate..în râs..

  7. George Gafencu spune:

    Din punct de vedere literar textul e bine alcatuit (chiar emotionant), insa nu prea vad mesajul.

    Daca mesajul e doar unul de informare, e ok, insa trebuia afirmat ca atare.

    Eu personal ma asteptam sa vad ceva solutii propuse pentru parinti, insa nu vad nimic din toate astea.

  8. lloopp spune:

    Doamna Moraru, tare ma bucur ca ati inceput sa scrieti cu talc despre educatie pe contributors. Dincolo de “studiile oengiste” care nu vorbesc decat pentru un public tinta restrans, in limbaj de lemn similar Ministerului Invatamantului, dumneavoastra reusiti sa scrieti pe intelesul tuturor celor care sunt interesati cu adevarat de educatia copiilor lor si au curajul sa fie sinceri cu ei insisi si sentimentele proiectate asupra copiilor.

    As dori sa atrag atentia asupra mostenirii fricilor si frustrarilor de la copii la parinti. La nivelul limbajului corporal, aceasta informatie se transmite. Ii e mamei frica de caini, nu zice prin viu grai, nu fuge, etc, in schimb corpul sau expresia figurii arata acest lucru. Copilul, daca este prezent, inregistreaza aceste informatii, si le foloseste, prin imitatie.
    Astfel copiii pot mosteni fricile si agresivitatea parintilor fara sa fi suferit ei traumele prin care au trait parintii pentru a capata acea frica si agresivitate. Cand ajung adulti, daca au crescut in tari cu apa calda, datorita manifestarilor pe care nu le inteleg ajung in cabinete de psihologi sau psihiatri si afla ca au invatat astfel aceste lucruri, le folosesc, dar nu le pot intelege, pentru ca sunt informatii subconstiente, si le folosesc prost. Incet-incet se invata procesarea acestor informatii si cum sa le foloseasca constient.
    Diferenta dintre omul Evului Mediu si cel actual este data numai si numai de educatie, nu de evolutie biologica : http://lloopp.wordpress.com/2014/09/24/de-la-plante-la-animale-la-primate-la-oameni-si-educatie-de-la-alfa-exclusiv-la-alfa-inclusiv/

  9. Cecile spune:

    Un articol foarte bine scris, dar … reprezinta de fapt doar o descriere (la obiect, clara, pracisa) a unei simptomatologii. Boala nu este numita si, chiar si mai frustrant, tratamentul nu este prescris.

    • Dupa cum am comentat si mai jos, cred ca “tratamentul” ar fi tratarea copilului drept o persoana care poate intelege orice, cu conditia sa ii fie corect explicat si relaxarea constructiva in ceea ce priveste motivarea lui pentru scoala.
      Iar in articol eu am decelat (e drept, uneori printre randuri) multe alte solutii, dintre care cea mai importanta mi se pare renuntarea la transferul ambitiilor, frustrarilor si angoaselor parintilor spre umerii copiilor.

  10. Mara spune:

    Trebuie sa admiteți ca sunt parinti care își trimit copiii la scoala asa cum ” trebuie”, deși nu exista o definiție pentru asa ceva. Insa fara o reforma temeinica in invatamant, care sa schimbe modalitatile de abordare a sistemului de catre toți participanții, pot sa se reformeze toti părinții la un loc, căci nu se va întâmpla nimic. Daca nu se incrimineaza șpăgile pentru profesori, cadourile, meditațiile făcute de-a surda, religia care insufla atâta superstiție si nesiguranța, ne vom strecura singuri prin scoli si prin viata cum ne vom pricepe fiecare, părinți sau copii. Este interesant ce scrieti, dar ma lasa rece si imi pare ca n-ați început povestea de unde trebuie.

  11. Nici mie, nici fetitei mele nu ne place sa ne trezim prea de dimineata. Dar acesta este unicul motiv pentru care ea bombane uneori ca trebuie sa mearga la scoala (este in clasa pregatitoare, la cinci ani si noua luni). In rest, s-a adaptat din prima zi si a venit mereu entuziasta de acolo. Probabil a contat faptul ca i-am explicat cu rabdare ca scoala este nu numai obligatorie, ci si necesara pentru ea insasi, ca va invata lucruri pentru ea si nu pentru altii si ca acolo isi va face prieteni noi.
    Si cu siguranta conteaza si faptul ca, in fiecare dimineata, la despartirea de fetita mea in pragul usii scolii, nu o imping grabita sau cu indemnuri sa fie cuminte etc., ci ii urez zambind: “Distractie placuta!” :-)

    • xxx spune:

      is that simple :)
      si daca copilul se plictiseste de moare? ce valoare are indemnul ala?
      Eu ii urez sa se distreze in fiecare zi. Dar el, copilul de pregatitoare, calculeaza in minte 2 la puterea 14 si citeste in 2 limbi, si cistiga concursuri de pian si stie cate oase are corpul si toti pestii cu oceanele in care traiesc si…Copiii astia nu sint ajutati deloc de scoala. How do they make it fun for these kids?

      • Da, eu cred ca este chiar atat de simplu :-)
        E vorba de motivare si indrumare corecta, iar pe astea le dam copiilor noi, parintii, in primul rand. Apoi e vorba de discutii deschise cu invatatoarea, in cazul in care avem nemultumiri obiective si argumentate privitoare la felul in care ii abordeaza pe copii. Eu am avut deja una si a functionat.

        Eu am scris mai demult parerea mea despre scoala, in general si despre scoala pe care am facut-o eu, acum multi ani. Spuneam ca si mie mi-a lipsit atunci o motivatie adevarata si mai ales un indrumator de suflet, dar am reusit totusi sa devin o persoana realizata si corecta (pt. conformitate: http://mamaalunitza.wordpress.com/2014/06/11/aranjamente-navetisti-si-sanctiuni-fizice-in-scoala-romaneasca-de-azi-dar-si-de-ieri/). Si cu siguranta voi mai scrie si dupa ce imi voi forma o parere din interior asupra scolii fetitei mele.

        Iar daca aveti un copil supra-dotat (sau “gifted”, cum se spune mai nou), care se plictiseste la scoala normala, ar trebui sa il integrati in invatamantul special. Exista un institut, IRSCA, care exact cu asta se ocupa.

      • Haplo spune:

        Daca calculeaza si numara oase inseamna ca asta-i place. Si ca asa se distreaza. Scoala nu prea se poate ocupa de astfel de minti. Este datoria parintelui sa gaseasca o solutie.

        Daca tot ce face parintele este sa-i ureze distractie placuta si asteapta de la scoala ceva, atunci parintelui ii uram succes! :)

  12. Mih spune:

    Am observat vreo doua comentarii care, desi apreciaza articolul, ii imputa cumva ca nu aduce si solutiile. Nu este prima data si nici singurul subiect pe marginea caruia apar si asemenea observatii / solicitari. Cred ca nu furnizarea de solutii a fost scopul autoarei (desi solutiile se intrevad in subiectul insusi). Nu solutiile de-a gata, oferite de altii, sau nu doar asemenea rezolvari ne vor scoate la liman. Si nici doar asteptarea (pasiva) si acceptarea unor solutii propuse care ni se par oportune. Eu am inteles acest articol ca fiind 1) semnalarea unor probleme reale pe care, desi se confrunta cu ele, in majoritatea cazurilor, parintii nu le sesizeaza (sau nu si le asuma) si/sau nu le rezolva corect si 2) indemnul de asumare din partea parintilor (in primul rand) a problemelor si mai departe, indemnul de a schimba prin efort individual (nu se poate altfel) mentalitatile gresite carora le suntem tributari si care creeaza si/sau permanentizeaza probleme, avand ca efect o gresita “intrare in lume” a copiilor nostri, cu toate consecintele ce decurg de aici…

  13. alex spune:

    Aveti si nu aveti dreptate.

    Unii copii sunt norocosi. Se duc la gradinita program scurt – pentru ca le prinde bine, pentru ca pot sa socializeze cu alti copii samd. Acesti copii au norocul cu niste bunici disponibili sa-i ia la pranz acasa (sau bona, sau stay-at-home / work-from-home parent). Acesti copii se culca in patul lor, isi petrec dup-amiezile afara, se joaca cineva cu ei unu la unu.

    Dar restul? Restul nu sunt asa norocosi. Restul se duc la gradinita exact din motivul pe care l-ati spus: parintii se duc la servici si nu au ce sa faca cu copiii. Ii duc la 8 dimineata in gradinita si ii mai iau la 6 seara. Cum sa nu aiba parintele regrete? Daca afara e un pic mai frig, copilul respectiv o sa stea inchis in casa de dimineata pana seara. Nu isi asuma nimeni responsabilitatea sa ii scoata afara, nici macar la gradinitele private, ‘daca cumva raceste copilul’!!!.
    Ii e somn sau nu la pranz, copilul o sa stea in pat 2 ore uitandu-se pe pereti (poate doar o ora jumate uitandu-se pe pereti, ca intr-un final adoarme, ca deh, la gradinita ‘dorm toti!).

    Programul educatoarei se termina la pranz. Si o data cu ea si activitatile, jocurile samd. In a doua partea a zilei copiii raman cu supraveghetorii, care doar ii supravegheaza mai mult sau mai putin pana vin parintii sa ii ia. Ce parinte isi lasa copilul toata ziua printre straini si nu are regrete?

    Ieri iesisem de la servici si mergeam cu tramvaiul inspre casa. Obosita, ca orice om pleacat de 8-9 ore de acasa. In tramvai, 3 copii de scoala (micuti, nu cred ca erau a 4a) se intorceau acasa.. ii luasera parintii de la after school. Daca te uitai pe fetele lor si le vedeai oboseala, nu avea cum sa nu te ia mila. De la 6 ani aveau aceeasi oboseala pe care o au parintii dupa o zi grea la servici. Oare pentru ei e usor? Dupa 5 ore la scoala… ramai tot in aceeasi scoala sau poate vine mama/tata la pranz cu masina, te ia si te duce in alta ‘scoala’ unde iti petreci restul zilei inchis in alta sala de clasa. Un vis!

  14. Sim spune:

    Minunat si inspirat inceput! N-a reusit insa sa-mi stearga surasul amar al celor scrise de la al 3-lea paragraf in jos.
    Desigur, “cei mai interesati in rasturnarea acestei subculturi” sunt parintii, dar nu ar trebui sa fie singurii interesati. Articolul inclina mult balanta responsabilitatii spre parinti si “aeriseste” mult responsabilitatea pedagogului. Poti sa-i insufli copilului oricata incredere si relaxare doresti, existenta acestora la sfarsitul programului de gradinita/scoala se datoreaza pedagogului si,uneori, colegilor de clasa. Cand “doamna” educatoare primeste in grija un copil (vesel, sociabil, dornic de nou) si gandeste ca e bine sa corecteze o simpla (chiar simpla!) nazdravanie a acestuia printr-o palma se cheama ca acel copil a venit de acasa cu un bagaj emotional nepotrivit?! Iar cand, in incercarea de a lamuri conflictul, esti mintit ca nu s-a intamplat nimic, mai esti in stare sa-ti lasi copilul a doua zi cu aceeasi relaxare cu care l-ai lasat in ziua precedenta?! Subiectul este mult mai complex, mai delicat si implica mai multe parti. Cat despre inceputul scolii, numai de bine … Scoala (programa, metoda de studiu, comunicarea, profesorii) este in asa fel conceputa incat sa impovareze copilul, sa-l “stearga” ca individ, sa-l alinieze turmei, sa-l “disciplineze”. Asa cum unii dintre parinti sunt inca tributari fricii de profesori si de sistem, asa si unii profesori sunt inca tributari unei autoritati bazate pe teama de pedeapsa si nu pe incredere si respect. Poate uitam ca, de fapt, atunci cand lasam copiii la gradinita/scoala ii lasam “intregi”, cu sentimente, cu asteptari, cu nevoi fizice dar si nevoi emotionale, cu firea lor, cu ritmul lor, cu tot ce le este personal.
    Desi articolul sustine cu tarie schimbarea mentalitatii parintilor, trece, destul de rapid si timid, peste “putem schimba ceva impreuna”. Iar acest “impreuna” ar trebui sa fie format din parinti si profesori, deopotriva. Poate ca ar fi fost mai potrivita dezvoltarea acestui aspect.
    Mi-e dat si mie sa vad, zi de zi, despartiri si reuniri intre parinti si copii. Asa cum mi-e dat sa vad si despartiri si reuniri intre educatori/profesori si copii. Pe cand parintii imi lasa senzatia de caldura, de sentiment, de dor, educatorii/profesorii imi lasa senzatia de “of, bine ca s-a terminat si ziua de azi” …

    • Haplo spune:

      Si asa a fost si va fi peste tot: dascalii au un job pentru care sunt platiti. O parte au “chemare”

  15. ela spune:

    Intr-un final calitatea educatiei depinde de calitatea umana a participantilor, iar profesorii reprezinta <10% din actorii de pe scena, cei 90% pot face diferenta. Adica TU, EU, fiecare parinte si fiecare elev/student in parte prin atitudine pot produce schimbarea mult dorita.

  16. ovidiu spune:

    Imi dau si eu cu parerea: eu zic ca ar fi bine sa se dea un exemplu ce ar putea face parintii, nu doar sa arate cu degetul. Ce castigam din aratatul cu degetul? doar un sentiment de vinovatie pentru cei care sunt in cauza (ceilalti care fac ce e bine, se flauseaza ca fac bine ), ca ei sunt cei sub lupa. Nu stiu in care categorie ma incadrez, ca de facut incerc sa fac ce e bine, dar nu imi iese mereu.
    Avem nevoie de povesti cum sa gestionam situatiile din viata copiilor, povesti care sunt foarte putini cei care le spun!

  17. Laura spune:

    Experienta profesionala de-a lungul celor 17 ani de activitate si experientele traite in cabinet cu parintii si copiii care au apelat la serviciile mele, ma indreptatesc sa afirm ca ” problemele” copiilor, sunt de fapt, ” problemele” parintilor.
    In cele mai multe situatii, parintii au nevoie de consiliere si psihoterapie, nu copiii…
    Relatia pe care o ai cu copilul tau, depinde de relatia pe care parintele o are cu sine!

    http://consiliere-psihoterapie.ro/problemele-copiilor-sunt-de-fapt-problemele-parintilor/

    • Iar problemele parintilor sunt, de fapt, problemele parintilor lor si mergem tot asa cu regresia la infinit.
      Observatiile psihologice efectuate pe perechi de gemeni au arata ca reactiile copiilor sunt total diferite la aceleasi “probleme” ale parintilor. Dintr-o familie cu tata alcoolic si mama prostituata, parinti ai unor gemeni baieti, au iesit un alcoolic si un avocat de succes. Aceeasi parinti, aceeasi varsta, aceeasi mostenire genetica.
      Care e explicatia? Pentru ca studii de felul acesta arata cat de gresita e teoria aruncatului tuturor problemelor pe care le are copilul pe seama parintilor. Poate ca ar trebui abordate problemele copiilor si din alt unghi, nu asa simplist.

  18. A. spune:

    “Generaţia actuală de părinţi poartă în suflet rămăşiţele emoţionale ale regretelor propriilor părinţi: exista un timp când grădiniţele erau locul unde îţi lăsai copilul când nu aveai încotro, pentru că plecai la muncă.”
    S-a schimbat ceva astazi si nu am observat? Cati parinti isi lasa in ziua de azi copiii la gradinita din placere? Si astazi ii lasam pentru ca nu avem incotro. Si da, fac parte din categoria parintilor care simt ca odata cu scoala copiii devin ‘inregimentati’, dar uitati-va si la adulti… majoritatea covarsitoare sunt inregimentati in corporatii sau in alte servicii la care nu merg de placere, ci doar pentru a-si asigura un trai decent, sunt robotizati. Evident ca te intristezi pt ca stii ca si copilul tau va urma acelasi drum. Si acel ghiozdan atarna mai greu pt ca stim ce urmeaza. Din fericire copiii au o alta energie sau au suficienta energie ca sa treaca cu zambetul pe buze prin acest proces. Asa cum am trecut si eu la vremea mea. Chiar daca am mari retineri in ce priveste invatamantul asa cum este el azi, fiul meu nu are nicio problema cu mersul la scoala, chiar ii place si e foarte constiincios. Ce vedeti dvs in reactiile copiilor nu este in totalitate frica fata de scoala mostenita de la parinti, ci si dinamica familiei din care vine. Ce probleme sunt in familie in momentul in care copilul incepe scoala sau orice forma de invatamant. Sunt parinti care sunt bucurosi ca au unde sa isi lase copilul pt a-si vedea de bisnisurile (viata) lor, un fel de child sitting institutionalizat. Evident ca acel copilul se simte abandonat in scoala, gradinita etc. si va refuza sa coopereze/intregreze etc. sau i se cere prea mult fata de cat poate el sa ofere. Eu zic ca e mai degraba relatia parinte-copil, decat frica parintelui vis-a-vis de scoala care a fost subconstient transmisa. Ai mei s-au oprit cu scoala la invatamantul obligatoriu fapt care nu m-a impiedicat sa merg cu studiile pana la nivel universitar. Tot in aceeasi idee, daca fiul meu va vrea sa fie cofetar, in niciun caz nu am sa il oblig sa faca facultatea X, pt ca asta-i trendul.

    Articolul dvs este frumos scris, dar atat. Din pacate nu doar parintii trebuie sa se schimbe, ci modul in care ne raportam si construim aceasta societate, in special valorile ei. De ce nu se accepta si alte forme de educatie, cum ar fi ‘home schooling’ sau posibilitatea de a educa copilul acasa? De ce neaparat institutionalizat?

  19. Buda Sorina spune:

    M-a impresionat plăcut! Sigur, „ruperea cordonului ombilical” este un pas vulnerabil în viaţa copilului, respectiv a figurii de ataşament, mamă, bunică, tată, soră etc, iar vina nu este a unui singure persoane, sau nici a unui anumit factor, ci a unui sistem de elemente care provin din micile decupaje sociale, cum ar fi: familia cu sistemul ei de valori (modele copilului, rezilienţa acestuia la stres/ separare de figura de ataşament, dar şi modul în care părintele se raportează şi ştie să îl pregătească pentru acest pas), colectivul grădiniţei (cuprinzând educatoare, colegi, activităţi desfăşurate menite să le ocupe timpul), alte cercuri în care poposeşte copilul. Toate acestea îi modelează modul în care percepe şi se raportează la această schimbare. Nu cred că doar educaţia părinţilor este singura decisivă pentru anxietatea pe care unii dintre copii o resimt. :)

  20. emy grant spune:

    Un subiect despre care se poate spune orice, depinde din ce punct priveste povestitorul lucrurile.
    Educatia trebuie sa fie problema de familie si nu de scoala. Scoala trebuie doar sa fie o completare si nu o inlocuire, un substitut al familiei.
    S-a creat moda ca mamele se elibereaza de copil de la varste extrem de fragede.
    Cand era Ceausescu, toata lumea il injura (pe drept) pentru ca vina era a statului.
    Acum insa “moda” continua si se comporta ca un motor care face autoaprindere si se tureaza pana ce (intr-o zi) i-or sari pistoanele.
    S-a creat moda ca imediat dupa ce il invata pe copil sa zica trei vorbe, il da sa-l faca englez.
    Ca si doctorii, frizerii, sau mai stiu eu ce alte activitati, oricine vrea sa-si dezvolte o . . . “piata”. Si-atunci ce sa spuna profesorul decat “lasa-ti copii sa vina la mine”? (doar ca, cu alta conotatie).
    Copii invata din joaca, dar au nevoie de joaca naturala si nu de joaca ghidata. Joaca ghidata ii artificializeaza, si nu facem decat ca fiecare generatie sa ii marim gradul de artificializare generatiei urmatoare.
    Au rasarit crese si gradinite ca ciupercile, aproape au egalat numarul mamelor. Macar nu devin toate femeile, educatoare, si asa isi creste fiecare pe al lui si nu se mai fac atatea permutari.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Oana Moraru


Oana Moraru

Oana Moraru – fondator și manager al Școlii Helikon ( unul dintre proiectele de alternativă educațională privată – în Călărași (ciclu preșcolar, primar și gimnazial... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)