La începutul anului școlar 1966 eram deja obișnuiți a nu ne mai întâlni cu privirea blândă, dar fermă, de bunic oțelit în luptele de clasă, a tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej: locul său fusese luat de stema republicii noastre, populare, care și ea fusese la scurtă vreme înlocuită de o alta, parcă mai frumoasă. Șirul schimbărilor de mare însemnătate de deasupra tablei din clasa noastră avea să continue și anul următor, când locul stemei republicii noastre, socialiste, avea să fie luat de portretul unui tovarăș mai tânăr, modern: tovarășul Nicolae Ceaușescu.
Acum însă, la începutul acelui an școlar, noi cei dintr-a șaptea eram interesați să ne luăm în primire manualele, să descoperim materiile, să ne întrebăm care ne vor fi profesorii. Involuntar ironic, parte din aceștia erau foști profesori de la Universitate, foste boieroaice ori descendenți ai unor vechi familii de intelectuali, pe care dosarul prost îi aruncase tocmai la Școala Târcă din mahalaua Vitanului. Așa se face că la ultima oră din acea zi apăru și tovarășa Iordache, la o materie nouă: Constituție.
Mi-a plăcut din primul moment tovarășa Iordache, avea un aer deschis, direct, un stil care în epocă se numea tovărășesc și care, la cei treisprezece ani ai mei, îmi promitea generozitate, apropiere și înțelegere. Să tot fi avut vreo treizeci și trei de ani, o alură sportivă, cu forme ferme, iar părul întunecat și puternic, tuns într-o coamă scurtă dată spre spate, nasul cârn cu o tușă suină îi confereau un ce simpatic, de Arici Pogonici energic și campion.
Deși cultiva un băiețism tovărășesc, tovarășa Iordache știa să se îmbrace: pantalonii pană din stofă gris-fer asortați unei helanca vert-bouteille, tăiată en coeur, bine mulată și cu mânecile trase nonșalant până spre coate lăsau să se întrevadă veleități și propensiuni poate și altele decât cele ale Șantierelor Tineretului.
Cel mai probabil, în momentul în care intra în clasa noastră, tovarășa Iordache își va fi celebrat victoria la capătul unui foarte dur și anevoios drum străbătut de la utemista intimidată din comuna natală, trecând printr-un lung purgatoriu ca instructor de pionieri la nivel comunal și orășenesc, pentru a face uriașul salt spre învățământul politico-ideologic și asta nu oriunde, ci chiar în capitală, ce-i drept, mai întâi la noi, la periferie.
Aveam așadar de-a face cu o învingătoare, iar asta se simțea din tot modul ei de a fi, din felina siguranță cu care ne scruta atunci când începu să strige catalogul. Ajunsă în dreptul numelui meu, mă privi scurt, intens, iar la sfârșitul orei mă anunță, suprinzător: ”Lalu, mai rămâi puțin !”.
Stăteam în fundul clasei, împreună cu Stroe Adrian, un țigan cu vreo doi ani mai mare, repetent, prietenul și idolul meu. După plecarea celorlalți copii, tovarășa Iordache nu mă chemă, rigid, la catedră, ci străbătu coridorul dintre bănci, așezându-se degajat pe pupitrul băncii din fața celei în care eram așezat.
„Spune-mi – zise după o oarecare tăcere tovarășa Iordache – tu … ești din familia Lalu ?” Vocea ușor voalată a tovarășei Iordache trăda îngrijorarea, dar nu era răstită, ca la anchetă, ci aproape șoptită. Am înțeles imediat la ce se referea și în pofida atmosferei confidențiale, am realizat că nu-i de joacă, eram descoperit. Am recunoscut.
Dialogul dintre noi nu avea nevoie de prea multe cuvinte, fiecare știind că celălalt știe că celălalt înțelege despre ce e vorba: eram împreună părtașii unei nerostite istorii de prigoană și nimicire. Esențialul fusese deja spus, fusesem demascat: deși tovarășa Iordache nu se purta rebarbativ, ci doar vag mustrător, o amenințare mută plutea între noi, asupra mea atârna vinovăția.
Tovarășa Iordache mă scrută îndelung, intrigată, cu un amestec de uimire și curiozitate, cu o privire clinică, de laborant silit să constate cum un gândăcel iese vioi din baia de insecticid în care fuseseră cufundați toți timp de o săptămână: un amestec de dezgust și uluire.
Acum, tovarășa Iordache încearcă să înțeleagă, s-o ia totuși sistematic: „Și tu, cu cine ești ?” „Cu părinții” – îi răspund. „Cu … mama ?” – tentează tovarășa Iordache. „… și cu tata” – completez . „Cu ambii părinți, adică” – concluzionează ea, pe gânduri.
Tovarășa Iordache nu reușește să-și explice, este contrariată într-atât, încât nu prea mai știe ce să zică. Cocoțată pe pupitrul băncii, nu-și mai controlează gestica, este tulburată, sfâșiată de aprehensiuni indicibile. Vrea să priceapă mai bine, să-și clarifice ideile: „Spune, dar tu de fapt al cui ești … al lui cel bătrân ?” – întreabă tovarășa Iordache cu teamă. „Nu, ăla era bunicul” – zic. „A murit !” – mă mai grăbesc eu, mulțumit să-i pot veni în întâmpinare: într-adevăr, răsuflă ușurată, din rărunchi. „Și bunica a murit !”, adaug, plin de solicitudine.
Totuși, tovarășa Iordache nu se lasă înșelată la contabilitate: „Și … ceilalți ?” Sunt silit să mărturisesc: „Ceilalți din familie trăiesc”. Perplexă, tovarășa Iordache nu-și poate reprima iritarea: „Bine, dar voi … mai sunteți !?”
În drum spre casă simt apăsarea unei amenințări grele, știu că de-acum tovarășa Iordache îmi cunoaște secretul. Nu pot gestiona singur teama, așa că, atunci când îl prind pe tata între patru ochi, îi povestesc: „Am avut o discuție cu aia de constituție și știe de noi, că mai suntem”
Doresc a-mi exprima mulțumirile către noua lege anti-legionară, dar care evită genocidul comunist, fără de care acest crâmpei de amintire poate nu s-ar fi verbalizat.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
io ma trag dintr o familie ce merita sa fie cu ” originili sanatoase ” nu bolnava ca a dvs.
puteam sa fiu si comunist,ba cu promisiunea ca in schimb ma fac shtab ! mare prost am fost
da, am avut si comunist ca unchi si imi aduc aminte ca l am amintit intr o cerere de plecare in strainatate ; stiti, sa dea bine la organili de partid si de stat care urmau sa ma lase , ori ba.
da am o intrebare: or trecut mai bine de doua saptamini de la intilnirea reprezentantilor unor tari foste comuniste la Talin; au semnat parca cinci state un document de infiintare a unui tribunal international ce sa judece comunisti.romania a participat ,dar n a semnat documentul !?
oare nu l a semnat pe motiv ca in patria nostra comisia Tismaneanu a condamnat comunismul ?
sa inteleg ca in romania poarta vina crimelor si a regimului Marx si Engels ? blinzii comunisti romini au fost doar indusi in ieroare ?
Intre doua cursuri am citit acest rascolitor articol. Primul curs se cheama „Marxism and Post-Marxism”, al doilea, „Rise and Fall of Communism”. Ambele discuta, intre altele, conceptul luptei de clasa, ceea ce N. Steinhardt a numit rasism social. Probabil ca tovarasa Iordache nici macar nu-si dadea seama ca este o rasista.
În fond, lucrurile sunt atat de simple: premise identice duc la concluzii identice.
Or, Rassenkampf și Klassenkampf (lupta raselor, lupta claselor) duc la soluții exterminatoare, nu doar în practică, dar – mai ales – în teorie: o luptă, fie ea de clasă ori de rasă, nu poate duce decat la eliminarea dușmanilor de clasă ori rasă, iar o luptă radicală, sinceră, revoluționară, va duce la o eliminare la fel de radicală a celor desemnați drept dușmai insuportabili.
Lupta de rasă/clasă conține in nuce deznodămantul exterminator. Pentru național-socialistul convins, un evreu viu era un non-sens, la fel ca pentru tovarășa Iordache, puiul de năparcă peste care a dat din întamplare, tocmai la ora ei de clasă.
Totalitarismul exterminator se poate rezuma într-un mit cu logică simplă, ce-ar trebui predat de la clasa a VI-a: „noi am venit sa vă salvăm, să construim cetatea ideală, dar suntem împiedicați de un dușman monstruos, dezumanizat, pe care în mod necesar trebuie să-l nimicim, pentru a împlini salvarea”
primii isi doreau „spatiul vital”
astialalti, mijloacele de productie ale exploatatorilor
daca tovarasa iordache mai traieste, sigur e azi o pensionara respectabila si respectata in patrie
În societatea românească de după 1989 cu greu a fost acceptată ideea că, în teritoriile pe care le-a stăpânit, socialismul a determinat tragedii apocaliptice la fel de mari precum național-socialismul german sau fascismul. Nici azi, după o activitate intensă a diverselor fundații, instituții academice românești și străine, publicații culturale etc., o bună parte dintre contemporani nu sunt convinși de faptul că „ciuma roșie” a fost la fel de dăunătoarea precum „ciuma brună”. Iată o dovadă: în comuna Iaslovăț, județul Suceava a fost scos din podul căminului cultural, unde fusese aruncat în 1989, mulajul de fibră de sticlă al lui Emil Bodnăraș și umplut cu beton pentru a fi reașezat pe soclul rămas liber după evenimentele din 1989. Cetățenii, prin vocea unui primar mai puțin informat, au considerat că Bodnăraș poate fi reașezat la loc de cinste, în centrul comunei, pentru că a a dat bani la repararea bisericii din sat, pentru că a asfaltat drumul din comună etc. Restaurarea „bustului” lui Emil Bodnăraș a fost subiectul unor articole din presa locală și națională și atât. Azi, nimeni nu se simte deranjat că într-o țară europeană și membră NATO, bustul unui comunist de seamă se află la „loc de cinste”, ca fiu al satului și aceasta la mulți ani după condamnarea în Parlament a comunismului…Pe urmașii lui Bodnăraș din Iaslovăț nu-i interesează relele făcute de acesta în calitatea lui de secretar general al guvernului Petru Groza, de ministru al Apărării, care împreună cu fratele său Manole Bodnăraș au comandat și condus Securitatea din fosta regiune Suceava și sute de suceveni au fost arestați, schingiuiți și închiși (unii uciși în închisorile comuniste) pentru convingerile lor democratice sau pentru că așteptau „să vină americanii”. În cimitirul satului Iaslovăț, lângă biserică se află mormântul fără cruce al lui Emil Bodnăraș, din marmură negră, așteptând a doua venire și judecata pentru cele făcute în această lume. Poate, doar așa, se va face dreptate peste ani!
Mussolini are si el bust in satul natal, Predappio, unde i-a fost inmormantat trupul ciuriut de gloantele comunistului Walter Audisio. Stalin are si el in continuare statuie in orasul natal Gori. Nu a aparut acolo nici un neo-fascism, nici un neo-stalinism, dar comunitatile locale castiga bani frumosi din turism. Cat timp este la nivel strict local – loc de nastere – un astfel de fenomen intra la „curiozitati”. Altceva e o statuie in capitala sau intr-o resedinta regionala. Nu trebuie sarit calul.
Frumos! Am cunoscut epoca, fara a avea dramele familiei dv. Daca are vreo importanta (nu are), povestea copilariei mele este in mare masura asemanatoare cu a lui Cartarescu (un geniu al epocii noastre, duoa umila mea parere).
impresionant din mai multe puncte de vedere. sper sa continuati.
Biata doamna Iordache, zdruncinata in credinta ei nestramutata in infailibilitatea Partidului: „cum de au scapat reactionarii astia cu viata?” Ei, uite ca si lupta de clasa mai dadea rateuri…
Intr-adevar, o scena terifianta! Ar trebui, poate, sa publicam mai multi astfel de amintiri, intru combaterea uitarii vinovate.
Excelent, dle Lalu; mi-ați rememorat imagini din copilărie.
Este adevărat, am avut șansa să ”comit” orele de Constituție cu un excelent profesor de biologie – Robert Cantar – care preda ce considera el că trebuie…
Să te naști vinovat! De o vinovăție de care să nu te poți vindeca, care nu se prescrie, nu se gratiază. Și să trăiești cu această vinovăție, sperând doar să nu fii dat în vileag. Un Stress teribil. Chiar dezvăluirea poate deveni o ușurare.
„Doresc a-mi exprima mulțumirile către noua lege anti-legionară, dar care evită genocidul comunist, fără de care acest crâmpei de amintire poate nu s-ar fi verbalizat.”
Vedeti, domnule Lalu, dumneavoastra tot reactionar ati ramas. Probabil ca samanta de reactionar v-a fost plantata in ADN si se manifesta la anumite intervale de timp care, in mod uimitor, sunt date de sirul lui Leonardo, zis si Fibonacci. Pe mine nu ma puteti pacali. Dupa ce pe acest sit am vazut cateva luari de pozitie corecte care ne explicau ce binefacere pentru poporul roman este aceasta lege anti-legionara, anti-xenofobie, anti-antisemitism (scuze, dar nu stiu sa o scriu altfel) veniti dumneavoastra cu rememorarea unor episoade traite in copilarie ca sa ne clatinati increderea! Pai se face asa ceva? Adica dumneavoastra chiar n-ati inteles ca poporul roman astepta legea asta (puschea pe degete, era sa scriu de mii de ani) ca pe sfintele moaste, intru mantuire de pacatele de legionarism, xenofobie si antisemitism? Eu unul nu cred in ruptul capului. Nu, scopul dumneavoastra este sa ne saditi samanta indoielii in suflet. A mai fost unul, probabil ca il stiti foarte bine, este prieten de-al dumneavoastra, sa nu negati, unul Socrate care tot punea intrebari si strica tineretul cu intrebari, dar l-au demascat si pe el si l-au „convins” sa bea cucuta. Asa ca eu zic sa fiti pregatit cu cana fiindca bautura va fi adusa in curand.