Home » Justitie/Ordine publica »Opinie » Citesti:

ICJ la aniversare! O altă obligatorie aducere-aminte şi un omagiu adus acelora care au spus: Nu!

Diana Ionescu decembrie 21, 2013 Justitie/Ordine publica, Opinie
28 comentarii 3,768 Vizualizari

Motto:

Va veni o vreme când şcoala îşi va propune să formeze mari caractere, adică să refacă structura de rezistenţă a neamului nostru, când cinstea, curajul şi demnitatea îşi vor recăpăta preţuirea ce i se cuvine. Atunci cartea Aniţei va fi o lectură de referinţă, nelipsită din rafturile bibliotecilor şcolare

Gheorghe Nandriş, Prefaţă la mărturia Aniţei Nandriş-Cudla în „20  de ani în Siberia. Amintiri din viaţă”, ed a 2-a, Humanitas, 2006

___________________________________________________

1. În ziua de 5 decembrie 2013, la aproape 24 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, am citit un interviu cu directorul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române. Interviul a fost realizat în contextul în care, la 1 ianuarie 2014, se împlinesc 60 de ani de când acest institut, ce poartă acum numele „Academician Andrei Rădulescu”, a început să funcţioneze, el fiind înfiinţat prin hotărârea nr. 419 din 14 decembrie 1953 a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române.

Tonul general al răspunsurilor formulate de reprezentantul oficial al conducerii Institutului de Cercetări Juridice este elogios la adresa istoriei acestei instituţii. Am reţinut, în special, următoarele lucruri:

(i) categoria începuturi: „Primul director al Institutului a fost desemnat Ion Gheorghe Maurer (1902-2000), cunoscutul prim-ministru de mai târziu şi care, prin prestanţa sa politică, a reuşit să realizeze un proiect viabil, de ţinută, care avea să se impună în peisajul juridico-ştiinţific românesc”;

(ii) categoria merite: „În condiţiile concrete ale regimului totalitar comunist, prin aplicarea etichetei de «constante ale dreptului» asupra unor concepte şi categorii ale dreptului socialist, autorii români nu au făcut decât să izoleze un domeniu tehnic al ştiinţei dreptului, neutralizându-l în raport cu politicul”. În acest context am primit următorul îndemn: „Să recunoaştem, simplul exerciţiu şi efort creator de a dezvolta o formă juridică la un conţinut social diferit, dă naştere unor experienţe şi concluzii inedite şi într-un anumit fel unui progres juridic”;

(iii) categoria contribuţii: Având în vedere că până în anul 1971, Institutul de Cercetări Juridice şi-a asumat şi rolul de „consiliu legislativ”, acest lucru „a generat experimente reuşite, cu majore valenţe euristice, în care aceeaşi echipă de cercetători redacta proiectul actului normativ şi apoi elabora şi publica explicaţiile sale teoretice. (…) Dar poate că exemplul cel mai reprezentativ rămâne cel din domeniul penal, respectiv al echipei de cercetători condusă de marele savant V. Dongoroz care a elaborat proiectele codului penal şi codului de procedură penală din 1968, iar apoi a redactat şi publicat monumentalele Explicaţii teoretice ale Codului penal român (în 4 volume, 1969-1972) şi Explicaţiile teoretice ale codului de procedură penală (în 2 volume, 1973, 1975).

2. În ceea ce mă priveşte, atât ca simplu cetăţean, cât şi ca persoană care îndrăgeşte studiul dreptului, mai ales în partea sa privitoare la justiţia penală, mă simt datoare să formulez, tot public, un apel la cumpătare când vine vorba despre elogierea performanţelor întâmplate în regimul comunist în materia dreptului. În acelaşi timp, o datorie de onoare mă obligă să aduc propriul meu omagiu, prin contrast, unei alte categorii de oameni ai dreptului a căror verticalitate nu s-a frânt ori modelat convenabil sub vremuri.

Cred cu toată convingerea că a elogia, în decembrie 2013, prestanţa politică a lui Ion Gheorghe Maurer, un exponent de marcă al conducerii regimului totalitar comunist din România, reprezintă o mare ofensă adusă memoriei tuturor celor care au fost victime ale acestui regim criminal. Gravitatea acestui act este cu atât mai ridicată cu cât el provine de la conducătorul unei instituţii academice a statului român democrat. În ceea ce priveşte comunismul, însăşi amnezia este deosebit de periculoasă, dar admiraţia ar trebui să ne înspăimânte. Aceasta cu atât mai mult cu cât ea apare în plan public la un sfert de secol de la Revoluţia din Decembrie 1989 şi chiar în luna decembrie, în pragul comemorării morţilor acesteia.

În ceea ce priveşte influenţa comunismului în drept şi în ştiinţa dreptului, mă simt nevoită să prezint şi o altă perspectivă, pentru că nu doresc ca spaţiul public de circulaţie a ideilor să fie dominat de opinia exprimată în interviul mai sus menţionat. Întrucât astăzi, în democraţia noastră posttotalitară, după unilateralitatea discursului fostului regim, dezbaterea este absolut necesară. Şi pentru aceasta trebuie cultivat exerciţiul dialogului.

În perioada comunistă dreptul nu a fost nicidecum neutru în raport cu politicul, ci, dimpotrivă,  a fost unul dintre principalele instrumente ale regimului politic. Regimul totalitar comunist s-a instaurat şi ulterior şi-a menţinut dominaţia asupra întregii societăţi româneşti, în mare parte, prin lege. Proprietăţile au fost naţionalizate prin lege, pentru opoziţia manifestată faţă de comunism oamenii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare în baza legii,  aceste legi au fost explicate şi comentate în cărţi, profesorii au fost daţi afară din universităţi prin lege, judecătorii au fost daţi afară din instanţe prin lege.

În acest context, cele două coduri penale intrate în vigoare în anul 1969 au fost acte normative care au reflectat ideologia comunistă şi au fost importante instrumente prin care regimul totalitar şi-a menţinut dominaţia asupra întregii societăţi. În ceea ce mă priveşte, înainte de a califica drept majoră o lege, ar trebui să verificăm dacă ea a avut ca finalitate atingerea obiectivelor specifice democraţiei sau obiectivele specifice unei dictaturi totalitare. Această analiză nu poate fi influenţată de umanismul de faţadă al anilor 60. Comunismul era impus în totalitate, crimele fuseseră în mare parte făcute, venise vremea consolidării. Regimul îşi permitea acum să aibă în partea de început a Codului de procedură penală principii ce făceau să pălească de invidie codurile ţărilor democratice. A crezut însă vreodată cineva cu adevărat în ele? Iar dacă a crezut de ce în reglementarea concretă aceste principii au fost golite în mare parte de conţinut?

În realitate, Codul de procedură penală al anului 1968 nu reprezintă decât un exemplu de şcoală ce poate fi dat în cadrul lecţiei de drept comparat referitoare la modelul socialist de proces penal: principii invocate declarativ, lipsa garanţiilor concrete care să asigure aplicarea principiului, prezumţia de cooperare a acuzatului, mentalitate autoritară, multă demagogie. Principiul dreptului la apărare, glorios reglementat în prima parte a acestui cod, s-a dovedit cu totul inutil atunci când Gheorghe Ursu a fost ucis, în anul 1985, în arestul poliţiei. Acesta a fost acuzat de săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţii interzise cu mijloace de plată străine (prevăzută de Decretul nr. 210/1960), în realitate pentru o critică nici măcar publică a regimului, ci exprimată într-un jurnal. Garanţia asigurată prin faptul că statul îşi protejează cetăţenii (şi de aceea aceştia nu au nevoie de asistenţa unui apărător în cursul interogatoriilor) a fost aşadar nu numai inutilă, ci şi de-a dreptul mincinoasă. Cu cinism, în anul 1985, statul a decis să îşi ucidă cetăţeanul care a ales, într-un jurnal personal, să îl critice[1]. Aceasta este esenţa totalitarismului.

România a avut importante Coduri penale, dar, după mine, este vorba de codurile anului 1864 şi ale anului 1936. Acestea au fost, înainte de orice, acte normative în sprijinul democraţiei şi nu a totalitarismului. Tocmai pentru că nu vrem să se întoarcă vremurile în care au fost adoptate codurile penale ale Republicii Socialiste România (şi sper că toată lumea este de acord cu acest lucru), în contextul democraţiei posttotalitare pe care o traversăm, cred că această distincţie trebuie făcută foarte clar.

Cred că „a dezvolta o formă juridică” la un conţinut social diferit, adică având în vedere standardele unui regim totalitar comunist, nu poate însemna în niciun fel progres juridic şi nu poate da naştere vreunei experienţe pozitive. În timpul acestui progres juridic şi a acestor aşa-zise experienţe inedite mulţi oameni ce s-au opus regimului comunist au murit în închisori, de cele mai multe ori fiind condamnaţi în baza legii penale, aşa cum ea fusese adaptată prin progres. Adaptarea la un regim totalitar nu poate creea niciodată condiţiile propice pentru progres. Odată ce a fost realizată adaptarea, nu faci decât să obţii o instituţie comunistă, iar „progresele” sunt pe măsură. Nimic mai mult.

I. Un omagiu adus victimelor comunismului

1. Trebuie să mărturisesc faptul că multe sentimente m-au copleşit în acea zi de 5 decembrie 2013, atunci când am citit mai sus menţionatul interviu.

M-am gândit la suferinţa Elisabetei Rizea şi aş fi vrut să îi spun, ruşinată find de ceea ce se întâmplă astăzi: Au trecut 10 ani de când aţi murit şi lumea încă nu s-a limpezit! Mărturisirea Aniţei Nandriş încă nu e în biblioteci, dar Ion Gheorghe Maurer se pare că e.

M-am gândit la Iuliu Maniu. În anul 1953, atunci când se puneau bazele cercetării juridice fundamentale prin înfiinţarea Institutului de Cercetări Juridice, Iuliu Maniu murea la Sighet din dispoziţia regimului al cărui exponent a fost Ion Gheorghe Maurer.

M-am gândit apoi cu durere la bunicul meu. În anul 1953, atunci când Consiliul de Miniştri a decis această sărbătorită înfiinţare a Institului de Cercetări Juridice, era supus unui regim de muncă exterminator, privativ de libertate, în colonia de muncă Capul Midia, după câţiva ani de temniţă în care reuşise să supravieţuiască. Dreptul acelor vremuri îşi spusese implacabil cuvântul. A trecut prin această dramatică încercare ca urmare a unui ordin secret adoptat la nivelul Ministerului de Interne, parte a acestui Consiliu de Miniştri, putere executivă al cărui exponent a fost Ion Gheorghe Maurer. Şi ca el au fost sute de mii.

M-am gândit apoi la profesorii care au refuzat să colaboreze cu regimul comunist. Inclusiv la profesorii de drept care au ales să facă acest lucru. Unii au ajuns în închisori, o parte au murit acolo, alţii „doar” şi-au piedut slujba în cadrul universităţilor şi au fost reduşi la tăcere. În fine, alţii au ales, din oportunism, din teamă sau poate chiar din convingere, să colaboreze.

În preajma anului 1953, o lume a fost ucisă, iar o alta se ridica pe cadavrul ei. Anul 1953 este un an al morţii, nu al naşterii, iar eu aleg să elogiez victimele şi nu călăii.

2. Omagiul meu se îndreaptă astăzi către toţi oamenii care au ales să spună „Nu” comunismului. Au stat în închisori ani de zile pentru un crez (oare câţi dintre noi ar sta astăzi în închisoare o lună pentru o idee?), au murit în închisori, au muncit la Canal ca nişte sclavi, au suferit şi au văzut atrocităţi îngrozitoare, au suportat umilinţa domiciliului obligatoriu, nu au mai putut lucra în profesiile pentru care se formaseră, pentru ca noi şi ţara aceasta să putem sta demni în faţa istoriei.

Astăzi, directorul Institutului de Cercetări Juridice ne spune pe un ton admirativ că Ion Gheorghe Maurer, reprezentant de marcă al conducerii politice a regimului împotriva căruia oamenii au spus „Nu” şi au murit, a fost un cunoscut prim-ministru, cu o importantă prestanţă politică ce realiza pentru ţară proiecte viabile şi de ţinută. Ni se spune acest lucru astăzi, la 24 de ani de la momentul în care peste 1000 de oameni au fost ucişi de dictatura comunistă, dictatură împotriva căreia ei s-au ridicat pentru ca noi să trăim în democraţie. Nu pentru a-l elogia pe Ion Gheorghe Maurer. Nu pentru acest lucru au murit oamenii în Decembrie 1989.

3. În ceea ce mă priveşte cred că, în orice clipă a zilelor noastre de astăzi trăite în democraţie, trebuie să avem în minte câteva lucruri.

(i) În anul 1953, Republica Populară Română (R.P.R.) se afla sub dominaţia exclusivă a regimului comunist, iar Consiliul de Miniştri reprezenta puterea executivă a acestui stat.

(ii) Regimul comunist din România (1945-1989) a fost un regim nelegitim şi criminal.

Documentul prin care regimul comunist a fost condamnat în mod oficial de Preşedintele României a fost publicat în M. Of. nr. 196/28.12.2006 şi a fost fundamentat pe analiza şi concluziile formulate în Raportul Final de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste[2], comisie ce a funcţionat în temeiul Deciziei Preşedintelui României nr. 10/21.04.2006.

Faptul că, în mod concret (cu foarte puţine excepţii), persoane cu funcţii de decizie în regimul comunist sau executanţi ai ordinelor acestuia nu au fost condamnate penal pentru infracţiunile pe care le-au săvârşit este consecinţa unei lipse de voinţă politică manifestată imediat după Decembrie 1989 şi a lipsei de voinţă a statului, prin organele judiciare ce exercită funcţia de acuzare în procesul penal de a iniţia investigaţii efective şi de a formula acuzaţii oficiale împotriva acestor persoane. Tocmai de aceea, România este un exemplu negativ al aplicării justiţiei penale de tranziţie[3], dovadă în acest sens fiind şi decizia pronunţată de C.E.D.O. în cauza Asociaţia 21 decembrie 1989 contra România (2011).

(iii)  Ion Gheorghe Maurer a fost un reprezentant de seamă al regimului comunist, el fiind menţionat în mod expres în Raportul Final ca fiind unul „dintre cei vinovaţi de impunerea şi perpetuarea unui sistem bazat pe crimă şi fărădelege”[4].

O foarte scurtă biografie[5].

Ion Gheorghe Maurer a făcut parte din prima generaţie de comunişti români aflaţi la putere în România. A deţinut funcţia de subsecretar de stat în Ministerul Comunicaţiilor, în cadrul guvernului condus de Petru Groza (6 martie 1945-30 decembrie 1947), guvern impus la presiunea directă a lui Andrei I. Vîşinski. A fost un apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, membru al Comitetului Central al P.M.R. şi al P.C.R. (21 octombrie 1945-28 decembrie 1955; 13 iunie 1958 -28 noiembrie 1974), membru al Biroului Politic al Comitetului Central al P.C.R. (25 iunie 1960-24 iulie 1965), membru al Comitetului Executiv al Comitetului Central al P.C.R. (24 iulie 1965-28 noiembrie 1974), ministru al afacerilor externe (16 iulie 1957-15 ianuarie 1958), preşedinte al Consiliului de Miniştri (25 martie 1961- 30 martie 1974). În cadrul Biroului Politic al P.C.R., a fost unul din cei doi principali susţinători ai alegerii lui Nicolae Ceauşescu ca succesor al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În contextul rezistenţei regimului comunist din România la relaxarea ideologică promovată de Hruşciov şi în ambianţa conflictul dintre China şi Rusia, a susţinut ideea îndepărtării României de U.R.S.S., acest fapt conducând, până la urmă, la consolidarea stalinismului de tip naţional. În condiţiile impuse de el, a decis să se retragă în anul 1974 din viaţa politică, dar s-a bucurat în continuare de toate privilegiile nomenclaturii comuniste. După Decembrie 1989 nu au fost identificate poziţii publice prin care să îşi asume trecutul şi să îl regrete şi, cu atât mai puţin, nu a avut nicio poziţie publică prin care să sprijine în vreun fel democratizarea ţării. Ion Gheorghe Maurer a încetat din viaţă la 8.12.2000, la vârsta venerabilă de 98 de ani.

Având în vedere faptul că fotografiile fac cât o mie de cuvinte înţeleg să fac trimitere la lucrarea România şi comunismul. O istorie ilustrată, Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, Corint, 2010.  Pag. 67: Delegaţia oficială a P.M.R. în vizită la Moscova (iulie –august 1961). De la stânga la dreapta: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nikita Sergheevici Hruşciov, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu, Leote Răutu, Alexandru Bârlădeanu. Pag. 71: Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşecu în vizită la Hidrocentrala „16 februarie” de pe râul Argeş (octombrie 1963).

Având în vedere funcţiile de prim rang ocupate de Ion Gheorghe Maurer în perioada regimului totalitar comunist, încă din primele momente ale instaurării sale, inclusiv în perioada marii terori începute după anul 1948, consider inadmisibilă şi de nejustificat poziţia publică, admirativ elogioasă, a directorului unei instituţii a statului român la adresa unei asemenea persoane, afirmaţie pe care o reamintesc: „Primul director al Institutului a fost desemnat Ion Gheorghe Maurer (1902-2000), cunoscutul prim-ministru de mai târziu şi care, prin prestanţa sa politică, a reuşit să realizeze un proiect viabil, de ţinută, care avea să se impună în peisajul juridico-ştiinţific românesc”. Oare în ce se exprimă prestanţa politică a unui exponent de marcă al unui regim totalitar?

Folosirea sintagmei „prestanţă politică”  cu referire la oameni de decizie ai unui regim totalitar aduce atingere memoriei oamenilor care au crezut în democraţie, care au avut o reală prestanţă politică şi pe care regimul comunist i-a distrus cu o veritabilă intenţie criminală.

Faptul că Ion Gheorghe Maurer a fost un intelectual, profesia sa fiind aceea de avocat, nu constituie, după mine, o circumstanţă atenuantă, ci din contră. A ales, cu bună ştiinţă, să îşi folosească pregătirea juridică în sprijinul unui regim totalitar, iar acest lucru îi agravează vina colaborării. Nu trebuie să uităm că şi Lucreţiu Pătrăşcanu a fost un intelectual al partidului, tot om al dreptului, dar acest lucru nu l-a împiedicat să fie el acela care, în calitate de ministru al justiţiei, a dispus, prin lege (o altă dovadă a faptului că legea a fost un instrument al regimului totalitar) ridicarea inamovibilităţii judecătorilor, fapt ce a condus la eliberarea din funcţie a câtorva sute de magistraţi pentru a aduce în locul acestora oamenilor obedienţi regimului.

Vreau să dau doar două exemple care arată felul în care Ion Gheorghe Maurer a înţeles să îşi folosească pregătirea juridică în sprijinul regimului totalitar comunist, pentru a înţelege mai bine dimensiunea „prestanţei sale politice”. Primul exemplu priveşte legile, iar cel de-al doilea mentalităţile (păcătoasele noastre mentalităţi, de multe ori mai puternice chiar decât legile!):

a) Noul val de teroare iniţiat după stalinismul dezlănţuit al primilor ani şi-a atins apogeul în anul 1958, după retragerea trupelor sovietice. „Când, pe neaşteptate, Armata Roşie s-a retras, comuniştii români erau cei mai fideli aliaţi ai Moscovei, dar au considerat că este de datoria lor să fie «mai ortodocşi decât Kremlinul» în privinţa aplicării dogmelor stalinist-leniniste. În perioada 1958 şi 1961, au fost arestate loturi masive de intelectuali, studenţi, preoţi, universitari, comparabile cu acelea din 1948-1952”[6].

Ion Gheorghe Maurer a fost un artizan direct al acestui nou val al represiunii. Sub semnătura sa, în calitate de preşedinte al Marii Adunări Naţionale, prin decretul 89/17 februarie 1958, au fost legalizate hotărârile şi ordinele din 1950-1954 emise atunci de Securitate: „Pot fi stabilite în locuri anume destinate persoanele care prin faptele sau manifestările lor primejduiesc ori încearcă să primejduiască ordinea în Stat, dacă acestea nu constituie infracţiuni”[7]. Astfel, chiar dacă era „un comunist considerat totuşi rezonabil”, aşa cum arată şi Raportul Final, el a contribuit, fără reţineri, la instituirea represiunii prin lege. De fapt, la reinstaurarea unei represiuni dure similare cu aceea a stalinismului dezlănţuit.

b) Eşecul justiţiei penale de tranziţie în România este, în mare parte, datorat lipsei de voinţă politică, iar, în ceea ce priveşte organele statului ce au atribuţii în investigarea şi exercitarea funcţiei de acuzare, eşecul este datorat fie lipsei de iniţiativă în declanşarea investigaţiilor, fie prelungirii nejustificate a puţinelor investigaţii declanşate. Lipsa anchetei efective a fost, de altfel, şi motivul pentru care C.E.D.O. a constatat încălcarea dreptului la viaţă în cauza Asociaţia 21 decembrie 1989 contra România. Cauza nu este aşadar legea care permite (şi chiar obligă având în vedere principiul obligativităţii acţiunii penale în procedura penală română) declanşarea investigaţiile, ci mentalitatea. Mentalitatea aşteptării intervenţiei prescripţiei sau a tragerii de timp în vederea atingerii acestui obiectiv.

Acest fel de a gândi şi de a acţiona îşi are rădăcinile în perioada comunistă, iar Ion Gheorghe Maurer a fost unul dintre artizanii săi. Astfel, în partea de final a anilor 60, atunci când regimul comunist a pus în discuţie abuzurile săvârşite de Ministerul de Interne şi de Securitate în anii 50, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer a considerat că soluţia cea mai înţeleaptă este aşteptarea împlinirii prescripţiei. Relevantă în acest sens este intervenţia pe care acesta a avut-o în cadrul Comitetului Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în 19 septembrie 1968, privind riscurile care puteau să apară în cazul organizării unui proces fostului ministru de interne, Alexandru Drăghici:

„Apărarea lui Drăghici va scoate la iveală o serie de lucruri urâte nu numai în ceea ce priveşte anumite practici ale unei anumite părţi a conducerii într-o anumită epocă, dar şi legătura acestor practici cu alte practici de unde s-au inspirat. Procesul ar lua un caracter nu numai împotriva unor elemente ale conducerii române, dar ar lua un caracter de proces care se face într-un stat care este foarte sensibil la aceasta. Nu am avea nimic de câştigat în aceasta, dimpotrivă, în asemenea condiţii, noi nu am putea lăsa procesul public, adică să-l dezbatem, ar trebui să îl facem în şedinţă secretă, iar în şedinţă secretă s-au făcut toate porcăriile pe care le dăm acum şi căutăm să le îndreptăm. Aşa că mi se pare că soluţia cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte către prescripţie din punct de vedere judiciar” (sublinierea îmi apaţine)[8].

Nu vi se pare foarte familiară soluţia? Morţii Revoluţiei din Decembrie 1989? Mineriadele? Infracţiunile săvârşite în perioada comunistă de reprezentanţi ai regimului totalitar? Chiar dacă legea obligă la exercitarea acţiunii penale, acuzaţiile întârzie. Pentru a contracara această mentalitate (pe care vedem că Ion Gheorghe Maurer a susţinut-o cu convingere) a fost necesar ca, în anul 2012, legea penală să fie schimbată în sensul declarării infracţiunilor de omor ca fiind imprescriptibile, regulă cu aplicare imediată atât timp cât prescripţia acţiunii penale privitoare la aceste infracţiuni nu s-a împlinit încă. În 12 decembrie 2013, cu majoritate de voturi şi după câteva amânări, Curtea Constituţională a stabilit că noua regulă este constituţională. Am făcut acest lucru la mai bine de 20 de ani de la schimbarea regimului politic, aşa că nu e un lucru de mare fală. În plus, viitorul este important. Doar el ne va arăta  dacă legea va reuşi să fie mai puternică decât mentalitatea sau, din contră, un anumit fel de a privi lucrurile, susţinut, aşa cum am arătat, şi de Ion Gheorghe Maurer, va învinge din nou.

II. Cea mai importantă lecţie de drept – demnitatea şi refuzul compromisului în slujba răului

1. În special, omagiul meu se îndreaptă  spre profesorii de drept care au ales să spună „nu” comunismului.

Ei au fost cei care şi-au pierdut orice şansă de a-şi desăvârşi opera, de a mai influenţa destine şi minţi omeneşti, de a promova idei despre drept şi dreptate. Au ales să facă acest lucru deoarece nu au dorit să sprijine un regim totalitar şi nu au dorit să-i dea acestuia puterea de a se impune şi de a se legitima prin lege.

Ei au fost cei care nu au dorit să facă parte din această uriaşă şi utopică inginerie socială în care sistemul juridic, prin lege, prin oamenii care au creat legea şi prin oamenii care au pus-o ulterior în aplicare, a avut un rol hotărâtor în impunerea şi consolidarea regimului comunist.

Ei au fost cei care au dorit să îşi păstreze demnitatea şi să fie fideli principiilor pe care le propovăduiau în faţa studenţilor: democraţie, separarea puterilor în stat, drepturi şi libertăţi fundamentale ale individului, limitarea arbitrariului statului, dreptate.

Ei au fost cei care au ales să moară (şi refuzul accesului la catedră este tot o moarte, intelectuală de această dată) pentru ca noi astăzi să putem reînvăţa aceste lucruri din spusele lor de atunci, curate şi demne, neatinse de reinterpretarea prin compromis.

Această opţiune a avut în vedere inclusiv refuzul de a lucra la Institutul de Cercetări Juridice.

2. Gândindu-mă la faptul că una din importantele realizări ale Institutului de Cercetări Juridice este considerată a fi redactarea proiectului Codului penal şi a celui de procedură penală (adoptate în anul 1968 şi intrate în vigoare în 1969), de către o echipă de cercetători condusă de Vintilă Dongoroz, omagiul meu de astăzi se îndreaptă, în mod special, către George Vrăbiescu.

George Vrăbiescu a fost doctor în ştiinţe juridice al Facultăţii de Drept din Paris, conferenţiar la Facultatea de Drept din Bucureşti (1926-1951) şi referent în cadrul Consiliului Legislativ (1926-1948), calitate în care a lucrat la elaborarea proiectului de Cod penal şi a celui de procedură penală (adoptate în anul 1936). M-am bucurat mult atunci când am văzut că, în anul 2009, cursurile sale de procedură penală şi criminalistică au fost publicate ca urmare a eforturilor depuse de fiica acestuia, Simona Maria Vrăbiescu Kleckner[9]. Poţi să fii sau să nu fi de acord cu opiniile exprimate în aceste cursuri, dar nu poţi decât să te bucuri de argument (şi să te gândeşti cu încântare la felul în care s-ar fi desfăşurat o oră de curs sau o discuţie în contradictoriu), de istoria ce îţi este prezentată, de arătarea soluţiilor din alte ţări, de stil, de metafore, de vocabular. Practic, nu poţi decât să te bucuri. Nimic rigid, nimic formal, nimic autoritar. Doar invitaţie la dialog. Este aceeaşi bucurie pe care o simţi atunci când citeşti lucrările lui Ion Tanoviceanu, Traian Pop sau Ion Ionescu-Dolj.

Ceea ce aduce un plus de farmec lucrării ce conţine cursurile lui George Vrăbiescu este faptul că acestea cuprind şi opinii exprimate de domnia sa în diverse împrejurări. Fie în cadrul Cercului de Studii Penale, fie în presa vremii, în contextul adoptării Noilor Coduri penale în anul 1936, fie în diverse conferinţe, în special, dar nu numai, tot pe marginea amintitelor coduri. Este încântător să vezi că aceste chestiuni erau preluate de presa vremii şi discutate (oare cum ar fi ca acum presa vremurilor noastre să preia discuţii ale vreunui cerc de ştiinţe penale?). Erau timpuri în care dreptul cobora în stradă, nu era închis undeva într-un turn de fildeş. Erau timpuri în care dreptul vorbea cu oamenii. Nu doar cu specialiştii.

Am învăţat multe lecţii de drept din această carte şi pentru această şansă îi mulţumesc atât lui George Vrăbiescu cât şi fiicei acestuia pentru că a reuşit publicarea ei. De departe însă, cea mai importantă lecţie de drept pe care am învăţat-o de la George Vrăbiescu a fost demnitatea.

3. În prefaţa ce însoţeşte această lucrare Simona Maria Vrăbiescu Kleckner a scris următoarele cuvinte:

„George Vrăbiescu era un om care nu făcea compromisuri. Aceasta se datora în principal educaţiei primite în familie. Principiile sale de viaţă şi patriotismul au rămas aceleaşi pe tot parcursul vieţii, chiar dacă unele tentaţii, care se dovedeau însă a fi contrare acestor principii, s-ar fi dovedit a fi avut un impact asupra intereselor sale imediate. Ofer cititorului un exemplu, ilustrativ cred în acest sens: profesorul Vintilă Dongoroz, care în acelaşi timp era şi prietenul său, l-a informat după epurarea din 1951 a elitei profesorilor de la Facultatea de Drept, cu privire la înfiinţarea noului Institut de Cercetări Juridice, întrebând dacă tatăl meu nu ar dori cumva să lucreze şi el la acest Institut, împreună cu alţi foşti colegi de la Facultatea de Drept. Vrăbiescu a răspuns: «Dragă Vintilă, îţi mulţumesc mult că te-ai gândit la mine, dar nu cred că pot lucra într-o instituţie a noii puteri, care desfiinţează legislaţia la care am lucrat ani de zile, în spiritul principiilor juridice pe care le susţin şi pentru care m-am luptat în războiul din 1916-1918!». În urma acestui refuz, George Vrăbiescu a rămas cu o pensie infimă, prin comparaţie cu salariile şi pensiile celor care au lucrat la Institutul de Cercetări Juridice; în plus numele multor cercetători a rămas cunoscut pănă astăzi, pe când activitatea lui George Vrăbiescu a rămas cufundată în tăcerea trecutului” (Cuvânt de prezentare, pag. 11).

Rămâne ca fiecare dintre noi să învăţăm ceva din lecţia pe care George Vrăbiescu i-a dat-o apropiatului său prieten. Eu aleg să învăţ lecţia demnităţii şi a obligaţiei de a refuza, în pofida oricăror avantaje, reale sau aparente, compromisul în slujba răului.

4. Cred că gestul lui George Vrăbiescu îl putem înţelege pe deplin doar dacă facem un efort şi conştientizăm rolul pe care dreptul l-a avut în perioada comunistă.

La fel ca şi istoria, filozofia sau literatura, dreptul a reprezentat o materie în care comunismul a avut un mare interes. Aşa cum comunismul a avut nevoie de fabricarea unei istorii sau a unei filosofii proprii care să susţină ideologia comunistă, de o literatură proprie care să transmită principalele sale idei (cât de mulţi scriitori au ales această cale!), în acelaşi fel a avut nevoie şi de fabricarea unor legi.

Comunismul a înţeles că legea poate fi un instrument eficient pentru impunerea şi consolidarea regimului. În teoria dreptului sovietic, soluţia lui Vîşinski a învins. Fără constrângere, mai devreme sau mai târziu (dar oricum mult mai repede decât s-a întâmplat în realitate) organismul social ar fi respins totalitarismul comunist. Această constrângere a fost asigurată, în mare parte, prin lege, mai ales prin legea penală. De aceea, comunismul a avut nevoie de propriile legi penale. În România, spre exemplu, Codul de procedură penală a fost modificat şi republicat în februarie 1948, reacţie extrem de rapidă după preluarea deplină a puterii în decembrie 1947. Invers, după ieşirea din comunism, democraţia a reacţionat cu mult mai greu.

Aşadar, legea a fost un instrument de impunere şi de menţinere a regimului comunist, iar ştiinţa dreptului a fost un mijloc prin care regimul s-a legitimat şi şi-a credibilizat legea, ca instrument al impunerii ideologiei sale. Legea a devenit un instrument argumentat şi explicat ştiinţific.

Comunismul a avut nevoie de o ştiinţă a dreptului pentru că această ştiinţă trebuia să redacteze proiecte de legi, această ştiinţă trebuia să explice şi să propage în acest fel ideologia ce stătea la baza legii. Comunismul a făcut acest lucru nu pentru că el credea în ştiinţă şi în valoarea ei intrinsecă, ci pentru că s-a folosit de ştiinţă. El a considerat ştiinţa un important element de legitimare a  regimului, un element ce putea da o mai mare credibilitate acestui amestec de utopie şi minciună generalizată pe care comunismul l-a reprezentat.

În acest sens, comunismul s-a orientat mult mai bine decât fascismul (dacă mi-e permisă exprimarea): a ales să fie, aşa cum bine explică Lucian Boia, o mitologie ştiinţifică[10]. Şi-a bazat proiectul utopic de schimbare a omului pe reguli exprimate de ştiinţă, iar acest lucru coroborat cu caracterul global al transformării impuse face ca ieşirea din comunism să fie mult mai dificilă decât ieşirea dintr-o dictatură fascistă[11]. Ştiinţa (chiar şi atunci când e promovată într-o perioadă totalitară, dar e promovată de marii profesori ai acesteia) e mult mai greu de combătut decât deciziile bazate exclusiv pe voinţa discreţionară a dictatorilor politici. Această concluzie este pe deplin identificabilă în drept. Iar cum procedura penală a fost foarte puternic influenţată de ideologie, ieşirea din automatismele procedurii penale socialiste, aşa cum aceasta a fost explicată ştiinţific, se face astăzi foarte greu. Atât în ceea ce priveşte legea, cât şi în ceea ce priveşte mentalitatea.

Oamenii de ştiinţă care au ales, mai cu seamă în perioada de început, calea colaborării au acceptat, cu bună ştiinţă, din oportunism, teamă sau convingere, să fie folosiţi şi să legitimeze prin numele lor (în special atunci când acesta dobândise o recunoaştere anterioară) totalitarismul comunist. Alţii, aşa cum a fost George Vrăbiescu, au ales să nu facă acest lucru.

Cei dintâi şi-au asigurat un trai de viaţă mai bun, funcţii ce le asigurau un prestigiu social, şi-au asigurat posibilitatea de a publica cărţi, şi-au asigurat dreptul de a-şi păstra afirmarea publică [12]. „Între timp”, ne spune acelaşi Lucian Boia[13], „alţi membri ai elitei intelectuale îşi pierdeau slujbele, sursele de venit, libertatea, viaţa…Eliminarea dintr-o poziţie intelectuală de prestigiu (academician, profesor universitar…) însemna adesea un pas decisiv spre temniţă şi nu în puţine cazuri, date fiind condiţiile inumane de detenţie, spre moarte. An de an, intelectuali de prim-plan au pierit în închisoare: – în 1947, Traian Brăileanu….; în 1949, Radu Rosetti; în 1950, Alexandru Lapedatu…, Gheorghe Cuza, profesor la Facultatea de Drept din Iaşi, Mihail Manoilescu….; în 1951, Istrate Micescu, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti….., Gheorghe Taşcă, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti şi la Academia Comercială; Anton Golopenţia…; în 1952, Mircea Vulcănescu; în 1953, Gheorghe I. Brătianu…. (…)” „Din vechea Academie au trecut prin închisori: (..) Mulţi profesori de la Facultăţile de Drept: Emil Haţieganu, George Fotino, Gh. Leon, Gheorghe Strat, Ion V. Gruia, Ion Finţescu…”. O listă incompletă, aşa cum recunoaşte şi Lucian Boia cu referire la cei ce şi-au pierdut viaţa în închisorile comuniste, listă din care am ales, în contextul omagiului meu de astăzi (fără să vreau să umbresc în vreun fel sacrificiul celorlalte victime), să subliniez jertfa profesorilor de drept.

Într-adevăr, pentru unii profesori, această decizie a colaborării cu instituţiile regimului comunist a intervenit după o primă epurare din cadrul Facultăţilor. Au fost şi ei într-adevăr, la un moment, victime, iar acest lucru nu trebuie să îl uităm. Însă, nu trebuie să uităm nici un alt lucru: din pactul încheiat între victimă şi călău iese câştigător, în primul rând, acesta din urmă, datorită legitimării pe care i-o dă parteneriatul asumat al victimei. Mai ales atunci când opţiunea nu a fost între viaţă şi moarte sau între libertate şi închisoare. Opţiunea a fost între a-ţi pune sau nu priceperea în slujba instituţiilor regimului. Este opţiunea care nu pune în prim plan viaţa sau libertatea, ci ispita orgoliului profesional, a menţinerii în viaţa publică, a scrisului.

Victimele care nu şi-au asumat acest lucru, aşa cum a fost George Vrăbiescu, nu au legitimat călăul, ci i-au arătat şi continuă să îi arate şi acum adevărata faţă. Iar acest lucru este cu atât mai necesar în cazul unei dictaturi comuniste, dictatură bazată pe o minciună generalizată, pe demogagie, pe un umanism invocat doar de faţadă. În cazul unei asemenea dictaturi călăul trebuie întotdeauna arătat cu degetul, iar nu justificat prin nuanţe de gri ale unui aşa-zis bine. Aceste nuanţe de gri nu au nicio importanţă atât timp cât regimul comunist a omorât oameni (chiar foşti colegi de la Facultăţile de Drept) şi a ţinut societatea românească pentru jumătate de secol într-o dictatură. Ce bine mai poţi să invoci în acest tablou? Dincolo de umanismul invocat de faţadă, dincolo de cărţile ce au explicat ideologia regimului, dincolo de hainele noi ale unui aşa-zis bine, comunismul a defilat întotdeauna gol. În ceea ce mă priveşte, cred că nu ar trebui acum să ne străduim să arătăm că, de fapt, a avut o mantie a binelui şi nu ar trebui să justificăm faptele prin acest argument. O înţeleaptă vorbă a unui mare gânditor: Întotdeauna răul intră în lume printr-un pretext al binelui. Dar un bine mincinos pe care unii oameni l-au identificat şi au ales să i se opună sau măcar să nu colaboreze cu el, ştiind că de fapt prin această colaborare nu ar face decât să legitimeze răul.

Un regim totalitar comunist este, până la urmă, acelaşi exponat al răului ca şi un regim totalitar fascist sau nazist. Morţii nu sunt de stânga sau de dreapta, ei sunt doar rezultatul aplicării ideologiei unui regim totalitar. De aceea, după mine, eventuale nuanţe de gri ale binelui nu îşi au locul.

5. În acelaşi context, aş dori ca omagiul meu să se îndrepte şi către Traian Pop, fost profesor de drept penal şi de procedură penală la Facultatea de Drept din Cluj, membru de onoare al Academiei, ministru şi membru, alături de George Vrăbiescu, Vintilă Dongoroz şi Ion Ionescu-Dolj, în comisia de redactare a Codului penal şi Codului de procedură penală din anul 1936.

Traian Pop a scris cu adevărat monumentale lucrări de drept penal şi de procedură penală. Monumentale, în primul rând, pentru că au fost scrise în sprijinul democraţiei. În al doilea rând, monumentale prin bogăţia informaţiilor, prin frumuseţea istoriei, prin profunzimea discursului, prin argumente, prin nenumăratele trimiteri la drept comparat. Citind aceste lucrări (cât de mândri ar trebui să fim că dreptul românesc a dus, prin Traian Pop, la scrierea unei lucrări de Drept penal comparat, în 3 volume, în anii 1921-1924!) îţi dai seama, oarecum cu surprindere, că, în România, ştiinţa dreptului era foarte aproape de ştiinţa occidentală.

Tot ceea ce eu cunosc despre procedura penală se datorează cărţilor lui Traian Pop. Dreptul procesual penal, în 4 volume, editat între anii 1946-1948, reprezintă cea mai valoroasă lucrare publicată până acum în România în această materie. Ea m-a făcut să îndrăgesc procedura penală şi tot ea m-a determinat să nu fiu supusă unor automatisme de gândire. Aceasta este până la urmă frumuseţea dezbaterii în drept şi sunt mândră că am învăţat acest lucru de la Traian Pop.

În anul 1948 regimul comunist a decis înlăturarea sa din Facultatea de Drept din Cluj.

Nu ştiu dacă a fost solicitat să lucreze la Institutul de Cercetări Juridice. Datele istorice îmi lipsesc. Ştiu însă că nu s-a mai reîntors în învăţământul universitar, că nu a lucrat la acest institut, ştiu că nu a mai apărut în viaţa publică, ştiu că nu a mai scris cărţi, iar în 1960 a încetat din viaţă în anonimat. Aşadar, a refuzat orice posibil compromis cu regimul comunist. În anul 1948, în prefaţa ce a însoţit ultimul său volum al lucrării de procedură penală, Traian Pop a făcut o mărturisire: „După încheierea acestei lucrări de drept procesual penal, revin, cum declarasem în prefaţa volumului I, la studiul meu de predilecţie al dreptului penal material, având în pregătire lucrarea Dreptul penal. Partea generală, a cărei primă ediţie este de mult epuizată”[14]. Regimul comunist nu i-a mai permis însă să facă acest lucru. Cât de nedreaptă a fost soarta pentru unii!

Întrucât Traian Pop a încetat din viaţă în anul 1960 nu a mai apucat să vadă noile Coduri penale ale Republicii Socialiste România redactate sub coordonarea celui care i-a fost coleg la întocmirea Codurilor penale din anul 1936. În ceea ce îl priveşte pe Ion Ionescu-Dolj, acesta  a încetat din viaţă în anul 1947 şi nu mai reuşit să vadă ce s-a ales din Codurile penale democratice ale ţării. George Vrăbiescu, în schimb, a trăit acest moment.

III. Un necesar proiect al dreptului: asumarea trecutului

1. Aşa cum am arătat anterior, legea a fost un instrument de impunere şi de menţinere a regimului comunist, iar acest regim s-a folosit de sistemul juridic, în ambele sale valenţe (acte normative şi mentalităţi ale actorilor sistemului judiciar) pentru a-şi impune ideologia şi politica represivă. De aceea, cred că dreptul a fost infestat, într-o mare parte, de răul acestei ideologii. Obligaţia noastră astăzi este aceea de a identifica aceste influenţe în mod expres şi de a le înlătura pentru a aduce sistemul judiciar, atât în ceea ce priveşte cadrul normativ, cât mai ales în ceea ce priveşte mentalitatea, la standardele cerute de democraţie.

Formulez aceste aprecieri având în vedere mai ales domeniul dreptului penal şi, în special, partea procesuală a acestuia. Având în vedere constrângerea ce îi era necesară pentru a-şi impune şi păstra dominaţia, regimul comunist s-a folosit îndeosebi de dreptul penal, iar în cadrul acestuia s-a folosit, în special, de procedura penală.

Mai mult decât dreptul penal substanţial, procedura penală reflectă felul în care un regim politic înţelege relaţia dintre stat şi individ. Această relaţie a fost fundamental schimbată în comunism.  Era, deci, firesc ca acest regim să modifice substanţial regulile şi mentalităţile în sfera procesual penală şi să îşi creeze propriul model de proces penal, modelul socialist. Cum aceste schimbări s-au făcut inclusiv cu ajutorul ştiinţei, legitimitatea ce le-a fost impusă face ca astăzi înlăturarea influenţelor ideologiei comuniste să fie făcută cu mare dificultate.

2. Fără această asumare a influenţei pe care comunismul a avut-o în drept, inclusiv prin ştiinţă, şi fără efortul îndepărtării acestei influenţe, procedura penală română nu îşi va continua modernizarea întreruptă brutal la mijlocul secolului trecut, se va zbate în simple modificări conjuncturale şi nu va atinge niciodată standardul impus de democraţie. Nici la nivel de lege şi cu atât mai puţin la nivel de mentalităţi.

Nu îmi doresc ca în această conjunctură să detaliez această idee. Vreau ca prioritatea deplină să fie acordată omagiului pe care, în contextul sărbătoririi a 60 de ani de la înfiinţarea Institutului de Cercetări Juridice, eu am ales să îl fac celor care au refuzat să colaboreze cu puterea totalitară comunistă. Mă rezum aşadar doar la câteva idei:

(i) trebuie să recunoaştem influenţa pe care comunismul a avut-o în procedura penală

Acesta este un demers care lipseşte, la ora actuală, aproape în totalitate din lucrările juridice. Excepţiile sunt foarte puţine. Utilizarea legii ca instrument al puterii totalitare a fost însă precis identificată în alte analize. Se pare că filosofia şi istoria au recunoscut mai repede necesitatea identificării răului, inclusiv în drept.

O carte monumentală de drept penal şi procedură penală (pentru a folosi calificarea dată în interviul menţionat  Explicaţiilor teoretice.., redactate sub îndrumarea lui Vintilă Dongoroz) eu cred că este Povestea Elizabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, Humanitas, Bucureşti, 1993. În prefaţa acestei lucrări, Gabriel Liiceanu surprinde foarte clar felul în care comunismul s-a folosit de lege şi de justiţie, felul în care aparenţa părea absolut normală, dar realitatea era criminală, felul în care minciuna şi demogogia dominau această lume a dreptului:

„Ceea ce îţi taie respiraţia în aceste pagini este să vezi în ce măsură comunismul a fost o crimă organizată la adăpostul legii şi legitimată prin minciună. Comuniştii apar ca bandiţi legalişti. Ca orice bandiţi, ei înjură, bat, torturează, omoară, numai că pentru cele mai teribile atrocităţi ei au legi. Dinţii se smulg în numele poporului, iar «bandiţi» şi «duşmani ai poporului» sunt cei schingiuiţi, şi nicidecum călăii. Pentru judecătorii-bandiţi, pentru anchetatorii-bandiţi, pentru gardienii-bandiţi, pentru toţi aceştia şi pentru crimele lor – nu există legi. Ei sunt legea şi ei comit crimele în numele legii lor. Cine apucă să scape din acest pelerinaj în infern iese cu foaie în regulă, cu vina bine precizată, încadrată atent de un complet de judecată specializat în crimele apriori comise de de cel schingiuit, iar acesta, în cele mai bune închisori, primeşte la ieşire hainele cu care a intrat şi bani pentru un tren sau pentru o «rată». « Păi aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om», spune la un moment dat Elisabeta Rizea. « Atâtea sunt de spus… »” (Prefaţă, pag. 10, sublinierile îi aparţin autorului).

O vizită la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a constituit, pentru mine, o monumentală oportunitate pentru studierea procedurii penale. În urma unei asemenea vizite, nu poţi decât să recunoşti, după ce tragi aer în piept pentru a putea vorbi din nou, că sistemul juridic penal a fost fundamental influenţat de regimul comunist, că ideologia minciunii era extraordinar de bine reflectată în comportamentele actorilor sistemului judiciar, că, din păcate, unele lucruri de astăzi încă mai seamănă cu cele de ieri.

După mine, argumentaţia care justifică cel mai bine necesitatea acestui demers este cea exprimată de Horia Roman Patapievici prin următoarele cuvinte: „ (…) cea mai vicleană manifestare a răului este convingerea pe care ne-o inoculează că el însuşi, de fapt, nu există. Or, adevărul este acesta, clar şi salvator: răul există! Dacă îl discerni, vindecarea e în preajmă. Răul esenţial, cel care ne-a corupt cel mai mult, a constat în sentimentul că viaţa pe care am dus-o a fost normală”[15].

Nu trebuie aşadar să rămânem cu impresia că acest regim totalitar comunist a trecut prin drept şi nu a lăsat nicio urmă. Dacă vom face acest lucru vom permite ca ideile sale să subziste, atât în lege, cât şi în mentalităţi.

(ii) trebuie să identificăm toate influenţele pe care comunismul le-a impus atât actelor normative, cât şi mentalităţilor actorilor sistemului judiciar

Şi acesta este un demers care lipseşte, la rândul său, din cea mai mare parte a lucrărilor juridice.

Privesc însă cu mare încântare faptul că tinerii studenţi de astăzi au ales deja să facă acest pas. Doresc aşadar să fac două recomandări de lectură. Nu sunt publicate la edituri cu prestigiu recunoscut, iar autorii nu au titluri universitare, grade şi funcţii şi nici nu fac parte din centre naţionale de cercetare juridică. Dar lucrările lor sunt esenţiale în procesul de înţelegere a justiţiei penale de astăzi. Este vorba despre: (i) Cristina Tomuleţ, Influenţa comunismului asupra sistemului juridic românesc din perspectiva respectării drepturilor omului, lucrare de licenţă susţinută în anul 2012 în cadrul Facultăţii de Drept, UBB, Cluj-Napoca[16], şi (ii) Maria Andreea Cojocariu, Subordinating  justice in communist Romania: The sovietization of the Romanian criminal system (1945-1953), lucrare de dizertaţie susţinută în cadrul studiilor de master în istorie, Universitatea Central-Europeană, Budapesta[17]. Din aceste două lucrări avem multe lucruri de învăţat. Bravo lor!

(iii) trebuie să înlăturăm toate influenţele pe care comunismul le-a impus atât actelor normative, cât şi mentalităţilor actorilor sistemului judiciar

La rândul său, şi acesta este un demers care, în mare parte, lipseşte din analiza juridică, inclusiv din analiza ce a stat la baza redactării proiectului Noului Cod de procedură penală (adoptat în anul 2010). Acest lucru face ca reguli impuse în perioada comunistă (inclusiv din cele esenţiale ce fundamentează cultura procesuală a unui sistem), cu tot cu mentalităţile aferente lor, să fie păstrate în continuare.

În încheiere

1. Prin prezenta scriere am dorit să punctez câteva lucruri.

În primul rând, am dorit să arăt că este inadmisibil şi descalificant ca în decembrie 2013 prestanţa politică a lui Ion Gheorghe Maurer să fie elogiată într-un interviu dat de directorul Institutului de Cercetări Juridice.

În al doilea rând, în contextul acestui elogiu adus prestanţei politice a lui Ion Gheorghe Maurer, am dorit să aduc un omagiu tuturor celor care, într-un fel sau altul, au fost victime ale regimului reprezentat de această persoană. În special, am dorit să aduc un omagiu profesorilor de drept care au spus „Nu” comunismului.

În al treilea rând, am ales să îl omagiez pe George Vrăbiescu pentru înţeleapta lecţie de demnitate pe care ne-a dat-o. Refuzul compromisului în sluja răului – ar trebui să ni se întipărească în minte pentru că acest rău are şi astăzi multe valenţe, iar spoiala avantajelor e pe măsură. Am ales să îl omagiez pe Traian Pop. Suntem obligaţi să nu uităm marea nedreptate pe care regimul comunist i-a făcut-o.

În al patrulea rând, am dorit să aduc în dezbaterea publică o idee pe care eu o consider esenţială în procesul de reformă a procedurii penale: necesitatea conştientizării influenţei pe care comunismul a avut-o în această materie.

2. Simt însă că cel mai înţelept este, în final, să revin la cuvintele lui George Vrăbiescu. În ele se regăseşte esenţa a tot ceea ce am vrut eu să transmit astăzi:

Dragă Vintilă, îţi mulţumesc mult că te-ai gândit la mine, dar nu cred că pot lucra într-o instituţie a noii puteri, care desfiinţează legislaţia la care am lucrat ani de zile, în spiritul principiilor juridice pe care le susţin şi pentru care m-am luptat în războiul din 1916-1918!”.

În faţa acestor cuvinte ar trebui să ne reculegem, să ne exprimăm compasiunea pentru toţi cei care, într-un fel sau altul, au fost victime ale comunismului, să recunoaştem greşelile. Şi apoi, cu sfială, o vom putea lua de la capăt. Inclusiv în cercetarea ştiinţifică fundamentală în domeniul dreptului.

Acesta este manifestul meu de credinţă şi o datorie de conştiinţă.

Nu vreau să judec. Până la urmă, răul suprem a fost comunismul, iar acest rău a împins oamenii spre compromis. Deciziile au fost însă personale, iar comunismul nu a fost un sistem abstract. El a fost format din oameni, în timp ce alţi oameni nu l-au acceptat şi i s-au opus în mod direct, iar alţii nu au acceptat compromisul.

Mă întreb aşadar:

Cum ar fi fost dacă mai mulţi oameni ar fi spus „Nu”? Cum ar fi fost dacă comunismul nu ar fi putut să îşi explice ştiinţific legile prin care s-a impus atât de dur în societatea românească? Pot fi despărţite într-adevăr ştiinţa şi conştiinţa, mai ales atunci când ştiinţa priveşte dreptul? Cum ar fi fost dacă oamenii nu ar fi ales să legitimeze, prin reputaţia lor, puterea totalitară atunci când aceasta era la începuturile instalării sale? Cum ar fi fost dacă nici o persoană nu era de acord să redacteze legile penale ale regimului comunist? Cum ar fi fost dacă atunci, la începuturi, oamenii de drept ar fi avut tăria Aniţei Nandriş-Cudla, o simplă ţărancă din Bucovina? Cum ar fi fost dacă ei erau ca cealaltă ţărancă, Elisabeta Rizea? Sau ca bunicul meu, un simplu învăţător din Olt? Poate că structura de rezistenţă a neamului nostru, la care face trimitere Gheorghe Nandriş, ar fi fost mai puternică şi comunismul nu ar fi pătruns atât de adânc în mentalităţile noastre. Poate că am fi fost acum altă ţară.

Tocmai de aceea, închei cu cuvintele pe care şi Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele le-a ales pentru a-i guverna scrierea. Îi aparţin lui Nicolae Steinhardt, un alt om al dreptului care a simţit pe pielea sa, începând cu anul 1958, ce înseamnă justiţia penală a regimului comunist.  Cuvinte pe cât de simple, pe atât de cutremurătoare:

Încep să cred că numai caracterul importă. Convingerea politică, părerile filozofice, originea socială, credinţa religioasă nu sunt decât accidente; numai caracterul rămâne după filtrările produse în anii de puşcărie ori de viaţă…

_____________________________________________


[1] Este important să menţionăm în acest context una din puţinele hotărâri judecătoreşti din România care au pus în aplicare ceea ce se numeşte justiţia penală de tranziţie. Prin sentinţa nr. 49/2003 de Curtea de Apel Bucureşti Creangă Mihail şi Stănică Tudor, având gradul de colonel în rezervă şi foşti deţinători ai unor funcţii de conducere în Direcţia Cercetări Penale din Inspectoratul General al Miliţiei, au fost condamnaţi la o pedeapsă de 22 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzut de art. 174 şi 175 lit. a) C. pen. După judecarea recursului parchetului şi al inculpaţilor, la data de 10.10.2003, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut soluţia de condamnare, dar a dispus schimbarea încadrării juridice în instigare la săvârşirea infracţiunii de omor calificat şi a redus pedeapsa la 20 de ani închisoare.

Poate câteva pasaje din sentinţa Curţii de Apel reuşesc să ne arate cât de ineficiente erau principiile reglementate în Cod: „Din declaraţiile martorilor medici, C.I., H.V. şi M.S. rezultă că pe corpul lui Ursu Gheorghe s-au observat echimoze de diferite mărimi şi ca simptomatologie: arsuri pe esofag, dureri în epigastru şi vărsături verzi (pe care dr. M.S. le-a trecut în foaia de observaţie nr. 5047/17.11.1985), iar la intervenţia chirurgicală s-a descoperit o perforaţie pe intestinul subţire, cauzată, după cum le-a relatat bolnavul, de faptul că în detenţie a fost bătut cu şpiţul pantofilor în abdomen. (…) Deţinutul C.M. a declarat că a primit dispoziţie din partea col. C.M. şi T.S. ca împreună cu R.G. să execute un regim de teroare, tensionat asupra lui Gheorghe Ursu pentru a spune tot ce ştie în legătură cu acele note în care şi-a exprimat dezacordul faţă de regim şi reţelele care l-au ajutat să scoată unele materiale scrise din ţară. Ursu a fost maltratat, schingiuit şi distrus definitiv, moral şi în parte fizic de către el şi R.G. (…) Mai declară că la 2-3 zile Ursu era scos şi dus la anchetă la col. V. din Departamentul Securităţii Statului. (…) Deţinutul R.G. a declarat în prezenta cauză că C.M. avea multă libertate şi ori de câte ori l-a bătut pe Ursu a făcut-o la ordinul cuiva; de câte ori venea din camera de anchetă, inginerul Ursu venea bătut (declaraţie din 18.05.1999, fila 151). (…) Deţinutul C.M., la data de 22.10.1998 a declarat că, cu două zile înainte de moarte, Ursu a fost scos la anchetă dimineaţă şi a fost adus în celulă seara cu pătura întrucât nu mai putea să meargă; avea mari dureri abdominale, nu mai putea vorbi, avea vărsături şi în timpul care a urmat a urlat de durere, dar nu i s-au dat îngrijiri medicale; R.G. îl şicana pe Ursu cerându-i să cânte şi să danseze (fila 149). Deţinutul C.S. declară că urmele de lovituri apăreau după fiecare interogatoriu, iar în ultima perioadă, inginerul Ursu se afla în stare critică. Deţinutul H.I. a declarat că Ursu a bătut în viziera de la camera de arest ca să fie scos la medic, dar nu a fost băgat în seamă. Deţinutul P.G. a avut o discuţie cu Ursu la WC-ul arestului, acesta spunând-i: «Nenorociţii ăştia mă omoară. Dacă ieşi de aici să le spui copiilor mei A. şi O.». Urletele lui Ursu se puteau auzi nu numai în celule sau birourile de anchetă, ci chiar din stradă. Dintr-o dată nu s-au mai auzit. (fila 157) (…) Numeroşi martori vorbesc de modul inuman în care erau trataţi deţinuţii în cursul cercetărilor şi în arest (P.Şt., D.P., C.N., etc.)”.

[2] Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România a fost publicat de Editura Humanitas în anul 2007, sub coordonarea lui Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (în continuare voi face trimitere la acest document nominalizându-l Raportul Final). Raportul este disponibil, în egală măsură, pe pagina de internet a Preşedinţiei României: http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf,  site accesat în data de 11.12.2013.

[3] Înţeleg să fac trimitere la lucrările privitoare la justiţia de tranziţie, lucrări atât de necesare pentru a înţelege importanţa sistemului juridic (lege şi mentalităţi ale actorilor sistemului judiciar) în resetarea unui sistem totalitar şi asimilarea de către o societate în tranziţie posttotalitară a regulilor democraţiei: (i) Raluca Grosescu, Raluca Ursachi, Justiţia penală de tranziţie. De la Nürnberg la postcomunismul românesc, Polirom, Iaşi, 2009; (ii) Lavina Stan (coordonator), Prezentul trecutului recent. Lustraţie şi decomunizare în postcomunism, Curtea Veche, Bucureşti, 2010.

Spre deosebire de România, în Germania situaţia justiţiei penale de tranziţie poate fi rezumată în felul următor: „Curţile de justiţie au examinat un număr şocant de cazuri. Dintre cele 23000 de procese care au avut de-a face cu diversele crime ale Germaniei de Est (de la drogarea atleţilor până la abuzurile la care au fost supuşi deţinuţii, fără a include însă cazurile soldate cu omor) discutate până în anul 2000, 16.494 s-au soldat cu condamnări definitive”. Concluzia este extrasă din raportul privitor la justiţia de tranziţie în Germania, publicat în Lavinia Stan (coordonator), op. cit., p. 40-79, la p. 69.

În acest context doresc să subliniez apariţia unei importante lucrări pe această temă. Este vorba despre publicarea sub egida Cambridge University Press, în decembrie 2012, a cărţii ce poartă titlul Transitional justice in postcommunist Romania. The politics of memory, lucrare  scrisă de Lavinia Stan. Problemele României devin, aşadar, cunoscute unei lumi întregi. Rămâne să le mai vedem şi noi înşine şi să le rezolvăm, lucru deosebit de important atât timp cât realele probleme ale tranziţiei posttotalitare în România (inclusiv în ceea ce ce priveşte sistemul juridic) provin din această lipsă de asumare şi voinţă.

[4] Raportul Final, pag. 770.

[5] Informaţiile sunt preluate, în principal, din Raportul Final, din lucrarea lui Vladimir Tismăneanu, Stalinism for all seasons: a political history of Romanian Communism, University of California Press, 2003, traducere în limba română sub titlul Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Polirom, 2005 şi din Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul. O istorie ilustrată, Corint, 2010.

[6] Raportul Final, pag. 529.

[7] Raportul Final, pag. 530.

[8] Raportul Final, pag. 596, nota 126. Stenograma este preluată din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond CC al PCR-Cancelarie, doar nr. 156/1968, filele 14-15.

[9] Este vorba de lucrarea ce a apărut la Editura Themis Cart, Bucureşti, 2009, carte ce cuprinde atât cursurile de procedură penală şi de criminalistică ale lui George Vrăbiescu, cât şi prelegeri, studii, articole, comentarii, opinii juridice, recenzii (publicate în perioada 1922-1943) scrise sau susţinute de acesta. În egală măsură, cartea conţine şi articole, comentarii şi opinii juridice, sociale şi politice ce aparţin fratelui său, Nicolae Vrăbiescu, doctor în ştiinţe juridice al Facultăţii de Drept din Paris, avocat în Baroul Ilfov, om politic şi deputat în perioada interbelică.

[10] Lucian Boia, La mythologie scientifique du communism, Les Belles Lettres, Paris, 2000, traducere în limba română sub titlul Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 2011.

[11] Lucian Boia, op. cit., pag. 87.

[12] Concluzia lui Alexandru-Murad Mironov exprimată la finalul studiului intitulat Beneficii, privilegii şi recompense sau preţul intelectualităţii în R.P.R. este dură, dar, într-o mare de neclaritate şi nuanţe de gri, într-o tranziţie posttotalitară atât de dificilă ca a noastră, lucrurile trebuie spuse uneori în acest fel: „Probabil că prestigiul dat de statutul social –şi nu material- de intelectual era cel mai important avantaj. Căci, altfel, intelectualitatea din R.P.R. s-a vândut pe un preţ destul de redus”. Studiul este publicat în volumul ce poartă titlul Intelectuali români în arhivele comunismului, Dan Cătănuş (coordonator), Nemira, Bucureşti, 2006. Concluzia este menţionată la pag. 472.

[13] Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 310-311 şi 312.

[14] T. Pop., Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia Națională S.A., Cluj, 1948, p. II.

[15] Horia Roman Patapievici, Degetul luminos al lui Maiorescu, în volumul Cerul văzut prin lentilă, Polirom, Iaşi, ed a 6-a p. 200. Această apreciere a răului este considerată de Patapievici a fi lecţia cea mai de preţ pe care Monica Lovineascu şi Virgil Ierunca au dat-o societăţii româneşti.

[16] Lucrarea este disponibilă pe pagina de internet a Asociatiei de studii în dreptul constitutional şi drepturile omului: http://asdcdo.org/articole/tomulet.pdf, site accesat la data de 11.12.2013.

[17] Lucrarea este disponibilă pe pagina de internet a Universităţii Central-Europene: http://etd.ceu hu%2F2011% 2F cojocariu_maria-andreea.pdf, site accesat la data de 11.12.2013.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "28 comments" on this Article:

  1. F. Ioncioaia spune:

    Excelenta luare de pozitie!
    O felicit pe autoare cu toata puterea.
    Textul poate fi citit indirect si ca o explicatie pentru calitatea execrabila a justitiei romanesti de astazi si cvasiimposibilitatea reformarii acesteia.

  2. Salut publicarea aici, pe “Contributors” a acestui articol onest, informat si extrem de necesar. Atunci cand ni se spune ca tanara generatie de intelectuali romani este dezinteresata de trecutul totalitar, este reconfortant sa vezi ca lucrurile nu stau catusi de putin astfel. Ion Gheorghe Maurer a fost un comunist convins si a sustinut total si fara rezerve stalinizarea tarii. A fost omul de incredere al lui Gheorghiu-Dej si a beneficiat imens de relatia cu dictatorul comunist. A avut conflicte cu Ana Pauker, dar era vorba de chestiuni personale, nu de divergente ideologice sau politice.

    L-a detestat pe Lucretiu Patrascanu. Numit in fruntea Prezidiului MAN dupa moartea lui Petru Groza in 1958, Maurer a fost instrumentul formal pentru aprobarea variilor sentinte si decizii din epoca. Cu aparenta sa senioriala, cultivat si elegant, pasionat de vanatoare, bautor de coniac ultra-select, era ceea ce putem numi un aristocrat rosu. Patre Pandrea, care l-a cunoscut bine, il numea pe Jenica Maurer “Leninul comunismului romanesc”. A jucat un rol decisiv in instalarea la putere a lui Nicolae Ceausescu in martie 1965.

    S-a trezit traziu si nu a facut nimic pentru a limita aberatiile impuse de Ceausescu.Maximum de delimitare era faptul ca aplauda mai putin entuziast decat altii. Nu neg ca, intre 1963 si 1968, a sustinut unele reforme interne, ca nu era un maniac al industrializarii fortate si ca respecta valorile culturale.Nu avea complexe de inferioritate cand calatorea in Vest si a incurajat o politica externa cu unele aspecte autonome.

    In plus, avea un real simt al umorului. Ca politician, insa, nu si-a articulat vreodata ideile de o maniera coerenta, nu a fost nici in vis un Imre Nagy al Romaniei.Nu exista niciun motiv de a-l privi altfel decat pe ceilalti potentati ai regimului, de la Gheorghe Apostol la Ilie Verdet, sa spunem.Sofisticarea sa este mai degraba o circumstanta agravanta. Era cinic si dispretuitor, avea o parere exceptionala despre sine. Singurul om politic pe care l-a pretuit, ii marturisea Laviniei Betea, a fost Dej.

    Ca jurist, Maurer a sprijinit statul faradelegii mascata in pseudo-legalitate.Tocmai pentru ca avea aceasta formatie, ar fi trebuit sa spuna “Nu” in multe situatii. Nu a facut-o. Dupa pesnionarea din 1974, s-a complacut in lux si privilegii, n-a schitat niciun gest real de sfidare a dictaturii. Nu a fost nici macar un fractionist precum semnatarii “Scrisorii celor sase”.

    Cariera politica a lui Ion Gheorghe Maurer a coincis cu meandrele comunismul romanesc. A imbratisat de tanar miturile staliniste si le-a sustinut pana la prabusirea dictaturii, acum 24 de ani.

    • costica spune:

      Dle Tismaneanu, va rog sincer sa ne spuneti, ce deosebire vedeti Dvs intre fauna instalata acum in fruntea Romaniei si Gheorghe Maurer ?!
      E-adevarat ca astia acum nu trimit in puscarie mii de romani, dar astia tin in foamete, mizerie si saracie lucie milioane bune de romani, adica jumate din populatia Romaniei !!!!!!

      • Radu Dan Mihailescu spune:

        Pentru Costica
        Cu tot respectul si cu permisiunea d-vs o sa va fac cateva precizari.
        Fauna politica ajunsa la putere dupa 1989 este condusa de catre fostii privilegiati ai regimului comunist, adica fosti ofiteri de Securitate si colaboratorii lor, fosti activisti PCR etc. care s-au infiltrat in toate partidele si institutiile statului. Ei au impus atat persoane santajabile , obediente, lacome , lipsite de scrupule , fara dragoste de tara si fara constiinta civica cat si si rude si prieteni de incredere . Prin Sistemul creiat in urma castigarii alegerilor in mai 1990 de catre d-l Iliescu si respectiv de catre FSN si partidele satelite infintate in acest scop au inceput jefuirea tarii pentru a realiza averile imense nemeritate aceasta conducand binenteles la saracirea marii majoritati a populatiei. Aceasta dovedeste daca mai era cazul tocmai ticalosia regimului comunist prelungit , desigur sub alta forma de capitalism clientelar pentru oamenii lor, prin aceiasi oameni dar acum intitulandu-se democrati

    • jmromalo spune:

      Scurtul dv.comentariu acopera vasta activitate a lui Gh.Maurer dar din pacate nu o explica cauzal. Rezervati-va va rog un spatiu viitor pentru a explica generatiei actuale de analisti cum a ajuns un diplomat universitar de scoala veche si mai ales jurist de profesie, sa ajunga la sustinerea negarii oricarui principiu de drept timp de mai bine de jumatate de secol? Cazul analog exista si la dictatura anterioara a generalului autoproclamat maresal Antonescu, pe timp de patru ani de catre omonimul acestuia, avocatul devenit conferentiar universitar Mihai-Ica A. Dar acolo colaborarea a inceput pe baza unui simplu proces personal , in care aparatorul l-a scapat pe militarul inconstient de condamnarea iminenta pentru bigamie.

    • Diana Ionescu diana ionescu spune:

      Domnule Tismaneanu, va multumesc mult pentru observatiile formulate. Faptul ca tanara generatie de intelectuali (ma bucura faptul ca m-ati inscris in aceasta categorie) este interesata de problema totalitarismului se datoreaza, in mare parte, si operei dumneavostra si efortului pe care il depuneti in explicarea acestui adevarat diavol ce a marcat secolul trecut. Si care, in ceea ce priveste comunismul cel putin, ne marcheaza, din pacate, si astazi. Din aceasta cauza, suntem obligati sa fim constienti de acest pericol si sa incercam, pe cat putem, sa reactionam in fata lui.

  3. Mircea Lutic spune:

    Sa dea Dumnezeu Romaniei multi oameni ca Diana Ionescu.

  4. dorin valeriu spune:

    Ii multumesc autoarei si in numele atator romani care si-au vazut parintii arestati si detinuti fara nici un motiv real in perioada regimului comunist.
    Cred ca studiul ar trebui publicat, difuzat si facut cunoscut in primul rand studentilor la Drept si juristilor dar nu numai lor.
    Felicitari !

    • Diana Ionescu diana ionescu spune:

      Multumesc pentru comentariu.
      Intr-adevar, studentii facultatilor de drept ar trebui sa cunosca faptul ca regimul totalitar comunist a avut o influenta hotaratoare asupra dreptului si stiintei dreptului, iar aceasta influenta este foarte actuala si astazi, fapt pe care il prezint de fiecare data studentilor mei.
      Din pacate insa, lumea dreptului nu este inca pregatita (nici acum, la un sfert de secol de la Revolutia din 1989) sa discute deschis despre aceasta problema si sa isi asume greselile trecutului. O dovada graitoare este si faptul ca acest material, care, initial, a fost publicat pe o platforma de specialitate juridica, a fost retras dupa aparitie, probabil la interventia celor care s-au simtit vizati.
      Pe cat de adevarat pe atat de trist, dar ceea ce nu au luat in calcul a fost ca gestul lor nu m-a descurajat, ci, dimpotriva, m-a motivat in plus.

  5. Petre Mazilu spune:

    Multumesc

  6. Sergiu Simion spune:

    Felicitari autoarei pentru acest exceptional articol pe care multi dintre noi il asteapta inca din anii `90 . Este o viziune politica, istorica, sociala ,juridica ,etc. de o rara acuratete asupra trecutului si prezentului acestei societati , viziune care , pentru prima data , ofera implicit si o deschidere catre un viitor posibil.
    In acelasi timp este cea mai buna pledoarie ( excelent argumentata ) pe care am citit-o pana acum pentru o normalitate sociala si pentru refacerea spatiului moral intr-o societate complet debusolata si adusa in starea de parabioza.
    Meritul autoarei este cu atat mai mare cu cat face parte din tanara generatie crescuta in libertate , care nu are probleme cu trecutul, nu mai poate fi santajata , si la care acordul dintre vorba si fapta devine unul absolut natural iar sinceritatea devine un mod de viata.
    Voi reveni pe larg asupra acestui remarcabil text care reprezinta de fapt un fel de platforma-program a noii generatii de tineri intelectuali care nu si-au uitat radacinile , si la care competenta se implineste admirabil cu umanitatea, sinceritatea , modestia si onestitatea .

    Cu tot respectul,

  7. Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

    Mi-a fost de mare folos să citesc ce ați scris. Textul dumneavoastră poate fi un model și pentru alte domenii academice în vederea reevaluării oneste și dezideologizării contribuțiilor generațiilor comuniste, a separării grâului de neghină. Comunitatea noastră intelectuală este încă prea mult atașată necritic de ceea ce s-a făcut atunci.

  8. Marius Georgescu spune:

    Eram pe cale să felicit autoarea pentru articolul scris, dacă nu aflam condiţiile în care l-a elaborat, şi care nu-i fac deloc cinste. Rog pe dna. Ionescu să răspundă la următoarele întrebări:
    - Este adevărat că, la data de 6 decembrie a.c., adică la o zi după publicarea interviului incriminat, a solicitat Institutului de Cercetări Juridice să o înscrie la Conferinţa ştiinţifică din 21 martie 2014?
    - Este adevărat că, peste trei zile, Institutul i-a respins titlul temei, pe motiv că nu corespunde exigenţelor unui articol ştiinţific?
    - Este adevărat că dna. Ionescu a răspuns că îşi retrage comunicarea, pe un ton iritat şi ameninţător, străin de cutumele academice?
    În această situaţie, demersul Dumneaei are un evident caracter vindicativ, iar caracterial, o apropie de cei pe care îi condamnă în articol.

    • Sergiu Simion spune:

      Domnule Georgescu,

      In primul rand , ne aflam in spatiul public care nu este proprietatea nimanui ( deci nici a dvs ) si in care trebuie sa respectam cu totii niste reguli ( deci si dvs ) .
      Nu va cunosc personal nici pe dvs ( probabil ca exista in tara unul sau mai multi “Marius Georgescu” dar nu stim cu care dintre ei discutam deci teoretic nu aveti nici o identitate certa si nu va asumati nici o responsabilitate ) , nici pe autoarea articolului ( numai ca in acest caz autoarea are si o identitate certa si o responsabilitate ) deci nu am nici un motiv sa fiu partinitor in cele ce urmeaza.

      Mai intai va citez cu punct si virgula :

      ” - Este adevărat că, la data de 6 decembrie a.c., adică la o zi după publicarea interviului incriminat, a solicitat Institutului de Cercetări Juridice să o înscrie la Conferinţa ştiinţifică din 21 martie 2014? ( 1 )
      “- Este adevărat că, peste trei zile, Institutul i-a respins titlul temei, pe motiv că nu corespunde exigenţelor unui articol ştiinţific? ” ( 2)

      ” - Este adevărat că dna. Ionescu a răspuns că îşi retrage comunicarea, pe un ton iritat şi ameninţător, străin de cutumele academice?
      În această situaţie, demersul Dumneaei are un evident caracter vindicativ, iar caracterial, o apropie de cei pe care îi condamnă în articol.” ( 3)

      Ceea ce faceti dvs acum se numeste “argumentum ad hominem ” ( atac la persoana pe romaneste ) si va descalifica. Sa le luam pe rand .

      I) Ce legatura exista intre afirmatia dvs ( 1) si tema articolului ?
      Raspuns. Nici una.

      II) Afirmatia ca Institutul “ar fi respins titlul temei pe motiv ca nu ar corespunde exigentelor unui articol stiintific” (2) este ridicola .

      Dupa logica dvs subiectiva ( dar si dupa logica institutului ) sa-i spunem , o persoana care o obtinut la diploma de licenta media 9,48 , la doctorat calificativul “excelent” , care a participat la conferinte internationale din Belgia ( Bruxelles ) si Cehia (Brno), care are a fost membru in Comisia de redactare a noului Cod de procedura penala din cadrul Ministerului Justitiei , care are articole , studii si carti publicate si care este :

      ” Doctor in Drept la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj cu teza: Dreptul la tăcere în procedurile penale din perspectiva evoluţiilor contemporane. Master in Drept la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice, Université de Nantes în parteneriat cu Université de Paris II Panthéon-Assas, Université Paris X Nanterre şi Université Paris XII Val de Marne ; forma de învăţământ la distanţă, coordonator de disertaţie: prof. dr. Philippe Pouget. ”

      nu poate scrie un articol “stiintific”.
      Depinde ce intelegeti dvs si ICJ prin “stiintific” , dar daca Institutul de Cercetări Juridice este condus de persoane care gandesc cum gandeste directorul lui , atunci ne-am lamurit ce se intelege acest institut prin “stiintific “, si de ce tanara cercetatoare nu este lasata sa participe la conferinte stiintifice .

      III. In sfarsit, afirmatia ca articolul ar avea un “caracter vindicativ” ( 3) descalifica demersul dvs deoarece substituiti de fapt logica juridica cu logica afectiva. Probabil asa au judecat si cei care au retras articolul. Ceea ce ar trebui sa intelegeti si dvs si cei care conduc acest Institutut care omagiaza “neutralitatea politica” …a celor care au insurubat o oranduire criminala, este ca teoreticienii dreptului , la fel ca si practicantii lui sau aparatorii de circumstanta ca dvs, au o imensa responsabilitate sociala si morala in fata societatii in care traiesc , si de care nu-i absolva nimeni.

      Ca sa rezum , interventia si atitudinea dvs este exact aceea pe care o reprosati autoarei si este bine sa aflati ca se incadreaza in ceea ce se poate numi atacul la persoana si cultura invectivei (http://sergiusimion.blogspot.ro/2013/10/mic-tratat-despre-teoria-si-practica.html ) dar care descalifica pe toti cei care recurg la ele.

    • Razvan spune:

      si nu cumva este de origine maghiara :-o ?
      iar voi ceilalti stiati dar ati fost acceptati… si atunci ati tacut… ihm… nice one.
      Nu imi este clar cine e mai nasol in povestea asta, ala de vorbit tarziu sau ala de a tacut tacit.
      Cert este ca justitia romana este o cloaca sinistra.

      Eu am citit interviul… si este oribil. Ma intreb ce naiba asteptari sa avem de la tara asta cand toate lichelele s’au aciuat la putere.

      Unde au nemernicii aia sediul… in Cotroceni Business Center… nice one.
      Curat murdar. O mana spala pe alta.

  9. Doru V. Cojoc spune:

    Felicitari doamna Diana Ionescu ! Articolul este intradevar REMARCABIL.
    Ferice de acest popor ca are oameni ca dumneavoastra.
    Pacat ca sunt asa putini …

    Cu respect si multa simpatie, Doru Cojoc

  10. Dan Mirescu spune:

    In ciuda criticilor, unele desigur indreptatite, totusi numitul Ion Gheorghe Maurer a fost un prim ministru competent, cum nu s-a dovedit niciunul din cei care s-au perindat in aceasta functie după 1989.

  11. Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

    Nu știu dacă e adevărat sau nu ce spuneți, și nu știu dacă e adevărat că cei care au respins lucrarea sunt din categoria la care fac referire mai jos, dar pot să vă spun că am trăit experiențe similare în relația cu UNII membri ai comunității științifice actuale numiți în jargonul studențesc “dinozauri comuniști”. E vorba în genereze de tot felul de foști transformați în actuali și înțepeniți pe vecie în poziții de unde se controlează distribuirea resurselor publice în universități, institute, ministere. În naivitatea de tânăr cercetător încerci să te integrezi comunității științifice românești, ca încet încet să îmbătrânești și să constați că o mare parte din ea e formată din tot soiul de persoane care se cred mari oameni de știință, pun pseudo-standarde pe aici prin comisii, dar în realitatea sunt o rețea de foști ofițeri de securitate sub acoperire cu yes-manii și cu nepotismele asociate care apără trecutul glorios comunist al breslei lor.

    O fi caracterial o problemă să devii vindicativ după câteva umilințe pe care ți le administrează profesionist gașca asta (termenul e foarte potrivit), așa cum e o problemă caracterial cu maghiarii care i-au spânzurat pe politruci de stâlpi prin 56 (dacă am înțeles bine), dar problema se poate rezolva doar prin întoarcerea creștină a obrazului celuilalt. Întoarcerea obrazului le place dumnealor extrem de mult, pentru că le permite să lovească din nou (a se vedea cazul torționarilor, cultural aparținând aceleiași găști). De aceea ar fi fost preferabil să fi fost spânzurați de stâlpi la momentul cuvenit, ceea ce românii nu au făcut. Asta e viața, noi suntem mai buni la suflet ca vecinii noștri.

    Scuze pentru divagație, dar faptele posibile aduse în discuție de dvs cuplate cu conținutul articolului mi-au stimulat aduceri aminte neplăcute și mi-au trezit un sentiment vindicativ pe care mă străduiesc creștinește să îl depășesc și îmi iese în majoritatea timpului.

    gânduri bune,

  12. Marius Georgescu spune:

    - Dreptul la replica –
    1. Dle. Simion, este interesant cat de multe puteti spune despre o chestiune pe care nu o cunoasteti de loc. O abilitate specifica politrucilor epocii apuse, nu credeti?

    2. Problema comunicarii stiintifice a dnei. Ionescu este banala: titlul, repet, ca sa vedeti mai bine, TITLUL lucrarii sale a fost apreciat ca mai putin academic, si a gost rugata sa il inlocuiasca. Nu s-a pus problema continutului articolului, pe care dna. Ionescu a preferat, din pacate, sa il retraga integral.

    3. Dl. Iordache, in paralele cu intoarcerea celulilalt obraz, s-a propus si ca numai cel fara de pacat sa arunce cu piatra. Asadar, de ce criticati fara sa va informati? ICJ are director nou de vreun an, care sa chinuie sa il “epureze” de “dinozauri” si sa il faca competitiv la nivel european. Isi asuma trecutul cu demnitate si incearca sa scoata cercetarea de sub umbra gandirii si a limbii de lemn, care din pacate s-au impregnat profund si in acest site…

    • Sergiu Simion spune:

      Domnule Georgescu ,

      Mai intai remarc amuzat acest “- Dreptul la replica – ” scris ostentativ ca si cum vi l-ar interzice cineva …
      in al doilea rand , va rog sa remarcati si acum apelativul pe care l-am folosit , a doua oara , la adresa dvs ( intre domnule si dle. exista oaresce nuante, chestie de gust ar zice conu`Iancu, dar nimeni nu poate sari peste umbra lui mai ales daca umbra este deja in umbra … ) .
      Parerile si impresiile dvs( importante pentru dvs) sau ale mele ( importante pentru mine ) sunt nesemnificative in context, important este ce vor aprecia cititorii nostri care asista la dialog pentru ca au si ei dreptul la o opinie, nu credeti ?
      De asemenea , remarc faptul ca aplicati tactica germana a croitorasului cel vitez de genul “doi dintr-o lovitura” , adica nu raspundeti fiecarui cititor care va interpeleaza , ci ii strangeti la gramada . Este optiunea dvs.
      In sfarsit, ca sa fiu foarte sincer , ma intereseaza numai opiniile dvs argumentate despre acest articol , deoarece parerile dvs despre viata si lume , la fel ca si ale mele desigur, nu prezinta prea multa importanta pentru citititori , pentru ca au si ei parerile lor proprii tot despre viata si lume.
      Asa ca raspunsul meu , la fel ca si precedentul, va fi tot punctual si argumentat si se va referi numai la replica dvs , respectiv la argumentele pe care le prezentati ( cred ca suntem amandoi de acord ca opiniile si parerile noastre , oricat ar fi de personale si de subiective, in lipsa unor argumente, starnesc zambetul ) , dar mai trebuie sa mai si zambim, nu ? :) )

    • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

      Nu cred că este firesc să investesc timp și resurse să mă informez. Mi s-ar părea firesc să mi se ofere informații suficiente atunci când se lansează o acuzație cum ați făcut dumneavoastră. Am obervat că informațile oferite sunt minimale și m-am ghidat după această situație în comentariul meu.

      Din formularea textului comentariului meu nu reiese o critică a ICJ, cu care chiar nu am nici o legătură profesională și nici o informație. Pur și simplu am profitat de oportunitatea oferită de straniul dumneavoastră comentariu pentru a da informații despre probleme cu care m-am confruntat eu (pentru mine este straniu, pentru că nu am sesizat nici o legătură între textul articolului acesta și textului unei eventuale comunicări, iar legătura propusă este o chestiune prea vagă pentru cineva care nu cunoaște toate datele problemei).

      Dacă este așa cum spuneți și cei care sunt la ICJ acum sunt pro-reforma atunci cred că este o mare bucurie pentru “dinozauri” că cei pro-reformă au poziții divergente în public, în loc să-și spele rufele în familie. Când cineva aruncă cu piatra și celălalt răspunde tot cu piatra reiese că ne subminăm reciproc. Să ne dea Dumnezeu cât mai multă înțelepciune tuturor care vrem ceva bun pentru țara asta.

      Crăciun fericit și numai bine.

    • Razvan spune:

      De ce nu ne spune Domnul Marius Georgescu care este parerea sa despre activitatea juristilor in anii ’50, ’60 si chiar mai tarziu, in particular cu putin interes pentru activitatea ICJ.

      Sa lasam pe autoarea textului putin la o parte si sa citim putin interviul la care dumneaei face referire. Puteti domnule Marius Georgescu sa faceti o mica compunere pe marginea acestui interviu in care sa ma manifestati aprecierea sau lipsa de apreciere fata de opiniile stimabilului director al ICJ? Aceasta este intrebarea.

      Sa lasam chestiunile vindicative si sa privim putin principial.
      Cati oare din cititorii imundei fituici juridice impartasesc punctul de vedere al stimabilului?
      Cati stiau de stima pe care el si probabil colegii sai o nutresc pentru activitatea ICJ in anii cei mai negrii ai acestei tari, ani negrii si din punct de vedere al legilor si a statului de drept. Cati ?
      Oare acesti netrebnici nu au aflat ca a fost o revolutie in aceasta tara?
      Nu au aflat cam cate crime au facut comunistii in umbra unor legi croite stramb?
      Lasa’ti va rog toate aceste detalii neprincipiale si expuneti’va parerea, chiar si pe scurt, asupra problemei in cauza. Abia apoi vom intelege cum autoarea, manata poate de dorinta de razbunare a distorsionat faptele, cuvintele si atitudinile si textul ei induce in eroare.
      Astept compunerea dumneavoastra!

      • Sergiu Simion spune:

        ” Lasa’ti va rog toate aceste detalii neprincipiale si expuneti’va parerea, chiar si pe scurt, asupra problemei in cauza. …
        Astept compunerea dumneavoastra! ”

        Am vaga impresie ca tocmai detaliile neprincipiale sunt sarea si piperul in acest caz in care miza este in realitate foarte mare ( la scara istorica , sociala si juridica discutam de fapt despre omerta si “complotul tacerii “) . De aceea cred ca nu vom avea placerea sa citim o asemenea parere expusa chiar si pe scurt , in acest sens chiar pot sa pariez pe o cafea virtuala. :) )

    • Sergiu Simion spune:

      Si acum replica mea. Mai intai voi cita integral raspunsul dvs pentru ca merita si in final vom vedea si de ce :

      ” – Dreptul la replica –
      1. Dle. Simion, este interesant cat de multe puteti spune despre o chestiune pe care nu o cunoasteti de loc ( a) . O abilitate specifica politrucilor epocii apuse ( b) , nu credeti?

      2. Problema comunicarii stiintifice a dnei. Ionescu este banala: titlul, repet, ca sa vedeti mai bine, TITLUL lucrarii sale a fost apreciat ca mai putin academic ( c) , si a gost rugata sa il inlocuiasca . Nu s-a pus problema continutului articolului, pe care dna. Ionescu a preferat, din pacate, sa il retraga integral.

      3. Dl. Iordache, in paralele cu intoarcerea celulilalt obraz, s-a propus si ca numai cel fara de pacat sa arunce cu piatra. Asadar, de ce criticati fara sa va informati? ICJ are director nou de vreun an , care sa chinuie sa il “epureze” de “dinozauri”(d) si sa il faca competitiv la nivel european (e). Isi asuma trecutul cu demnitate (f) si incearca sa scoata cercetarea de sub umbra gandirii si a limbii de lemn( g) , care din pacate s-au impregnat profund si in acest site (h)…”

      O regula de baza a unui dialog civilizat si cu atat mai mult a unei polemici civilizate este aceea de a ne referi la tema in discutie si nu la emitentul opiniei. Cum deja ati incalcat-o , faptul ca persistati in aceeasi directie nu mai este deloc o surpriza si nu faceti decat sa confirmati impresia pe care ati lasat-o deja.
      Si acum sa revenim la subiect . Toate comentariile si dialogurile din acest forum se refera in mod normal la articolul scris de autoare si aceasta este tema dialogului nostru. Totusi, din motive care va privesc, dvs insa aveti o problema cu persoana care a scris articolul si cu persoana comentatorilor lui. Din acest punct de vedere si autoarea, si comentatorii articolului au acces integral la aceeasi informatie, deci afirmatia (a) pe care ati facut-o este pur si simplu gratuita , iar faptul ca in imaginatia dvs gratuita vedeti peste tot “politruci” (b) ne arata ca “naravul din fire n-are lecuire”.

      Pe de alta parte, reduceti totul la o discutie despre titlul ” mai putin academic ” (c) cand de fapt toata lumea discuta aici despre continut . Este exact tactica aplicata de cei care au respins continutul si stiti la fel de bine ca si noi ca aceasta tactica era una specifica cenzurii de tip comunist care invoca intotdeauna forma pentru a respinge fondul.
      In sfarsit ( si aici ne aratati fara sa vreti sub ce flamuri luptati si ce fel de interese reprezentati ) , ne spuneti onest si din proprie initiativa exact ceea ce voiam sa aflam. Mai exact, in viziunea dvs triumfalista , acest ICJ :

      ” are director nou de vreun an , care sa chinuie sa il “epureze” de “dinozauri”(d) si sa il faca competitiv la nivel european (e) “.

      Problema este ca activitatea eroica (d) si europeana (e), a noului reformator al unui vechi institut este sabotata din interior . Atentie, chiar dvs ati scris :

      ” …Isi asuma trecutul cu demnitate (g) ”

      Despre ce “demnitate”( sic! ) este vorba ?! Pe romaneste , este exact ceea ce scris autoarea articolului( pe care se pare ca nu l-ati citit , pentru ca daca l-ati fi citit , ati fi inteles si sensul lui ) despre reformatorul dvs :

      ” În primul rând, am dorit să arăt că este inadmisibil şi descalificant ca în decembrie 2013 prestanţa politică a lui Ion Gheorghe Maurer să fie elogiată într-un interviu dat de directorul Institutului de Cercetări Juridice.”

      Ca sa lamurim lucrurile, ICJ prin directorul care-l reprezinta si dvs ca sustinator al celor doua instante amintite ( ” -Dreptul la replica- ” este scris de dvs ) , direct sau indirect, sunteti pe aceeasi baricada morala (?!) de aparare a unui regim criminal care a facut victime.

      Culmea tupeului si ipocriziei este alta. Atunci cand o tanara cercetatoare spune adevarul despre un regim criminal aratand ca :

      ” legea a fost un instrument de impunere şi de menţinere a regimului comunist, iar ştiinţa dreptului a fost un mijloc prin care regimul s-a legitimat şi şi-a credibilizat legea, ca instrument al impunerii ideologiei sale.”

      veniti dvs si ne spuneti ca noul Savonarola care il omagiaza pe Ion Gheorghe Maurer , dupa ce interzice prin pretexte formale difuzarea unor adevaruri in spatiul public , are o activitate de “reformator stiintific” (sic!) :

      ” incearca sa scoata cercetarea de sub umbra gandirii si a limbii de lemn( h)”. (?!- :) ) )

      Fara suparare, asta este , fiecare pasare pe limba ei piere. Dupa ce v-ati elogiat idolul in lupta cu obscurantismul contemporan , nu rezistati ispitei de a va alatura cruciadei condusa de acesta si de a o aduce aici pentru a lupta impotriva …autorilor, cititorilor si comentatorilor Contributors.ro ( sic ! ).

      Sa facem cunostinta , intr-un final apoteotic , cu gandirea si limba dvs si a mentorului dvs :

      “… incearca sa scoata cercetarea de sub umbra gandirii si a limbii de lemn( h) , care din pacate s-au impregnat profund si in acest site (i)…” ( ??!! ) :) )

      Super !.. Marfa !… ar zice adolescentii . Dar cum acesta nu este un site pentru adolescenti ci pentru maturi , multumita dvs stim exact cum gandesc cei care cred ca identifica „ o gandire si o limba de lemn” …pe acest site.
      Pe cale de consecinta ar trebui sa intelegem de aici ca ICJ , prin directorul sau, si dvs , ca sustinator al lor, sunteti unicii beneficiari de fapt si de drept ai intregii gandiri democratice si depozitarii adevarului „stiintific” in numele caruia au fost impuscati, inchisi si torturati „legal” cetateni nevinovati ai acestei tari .
      Culmea este ca din punctul dvs de vedere aveti dreptate deci suntem nevoiti sa va lasam in plata Domnului cu ICJ, cu directorul lui cu tot , cu gandirea si adevarurile dvs cu tot. Exista insa o singura problema. Ati gresit cu totii epoca , si chiar daca noi va lasam in pace, sunteti in conflict deschis cu cerul instelat de deasupra dvs , cu legea morala din dvs si cu intrega Europa si valorile ei democrate in care , volens-nolens, sunteti obligati sa traiti . Sanatate.

      P.S. Interventia mea este o pledoarie pentru sistemul de valori politice, sociale si morale sustinut de doamna Ionescu dar contestat direct sau indirect de catre ICJ, directorul lui, dvs,etc., iar daca vi se pare cumva ca persoana dvs a beneficiat in acest caz si in acest dialog de o atentie speciala , va inselati ( aici este vorba despre doua sisteme de valori divergente, deci de idei in conflict , nu de persoane ) .

  13. Ilie Iancu spune:

    Cu o oarecare intarziere, dar cu o socanta surpriza, am citit pe site-urile contributors.ro si hotnews.ro articolul de mai sus, in care sub pretextul “infierarii” alcatuitorilor codului penal comunist, se aduce un omagiu si se clameaza meritele politice ale unei liste intregi de personalitati ale extremei drepte romanesti, antisemita si xenofoba, din perioada interbelica.
    Cu titlu de exemplu, printre cei “omagiati” se afla Traian Pop, ministru in 1939 “insarcinat cu intocmirea inventarului avutiei publice”, G. Vrabiescu (admirator al regimului antonescian), Gh. Cuza (Presedintele Partidului National Crestin) si Istrate Micescu (fost ministru al guvernului Goga-Cuza). Referitor la acesta din urma, familia mea are o amintire personala: in 1936, bunicul meu a fost epurat de catre el din Baroul Bucuresti, pe motiv ca nu era crestin!
    Nu stiu cate persoane au fost ucise prin Codul penal din 1968, dar ceea ce cunoastem cu totii este faptul ca, in baza legislatiei rasiste din perioada 1940-1944, promovata de multi din cei omagiati in articolul de fata, sute de mii de oameni au fost jefuiti de bunurile lor si trimisi inclusiv in lagarele mortii.
    Ma mir ca o tanara profesoara de drept, cu studii in occidentul democrat, precum doamna Diana Ionescu, sa ceara public omagierea si supralicitarea meritelor politice ale unor “personalitati” ale fascismului romanesc!

    Iancu Ilie
    Bucuresti

  14. Iuliu Crăcană spune:

    Pentru o înţelegere a modului cum este mistificată istoria justiţiei româneşti în perioada comunistă vă rog să îmi permiteţi să vă semnalez un articol din “Caiete CNSAS” nr. 2/2013 denumit “Drept şi justiţie în România comunistă (I)” din care vă reproduc partea care analizează cursurile tipărite de “Istoria statului şi dreptului românesc (I.S.D.R.)” din facultăţile de drept din România.

    După cum afirma Mircea Djuvara, teoretician şi filozof al dreptului în perioada interbelică, fără istoria dreptului nu pot fi înţelese instituţiile, iar cunoaşterea instituţiilor formează mintea adevăratului jurist .
    În mod curios, deşi în programa şcolară a facultăţilor de drept figurează ca obligatoriu cursul denumit Istoria statului şi dreptului românesc (I.S.D.R.), cursurile universitare tipărite tratează prea puţin şi echivoc schimbările majore suferite de a treia putere a statului în timpul regimului comunist. Mai mult chiar, marea majoritate a cursurilor de istorie a statului şi dreptului românesc se opresc la anul 1938, an în care este curmată brusc tânăra democraţie românească.
    Cei mai cunoscuţi profesori şi cercetători în domeniu din România, Emil Molcuţ şi Emil Cernea, profesori la Facultatea de Drept din Bucureşti , s-au oprit cu discursul la formarea statului naţional şi a sistemului de drept modern. Cunoscând că cei doi iluştri profesori au o vârstă înaintată şi că, de fapt, cursurile actuale sunt rescrieri ale unor cursuri mai vechi, am studiat cursuri ale profesorilor mai tineri.
    Volumul Istoria Dreptului Românesc al profesorului dr. Liviu P. Marcu conţine un capitol intitulat „Dreptul contemporan” în care autorul tratează perioada 1944-1989. Deşi este publicat mai demult, îl menţionăm aici pentru că a fost o sursă de inspiraţie pentru numeroşi autori care i-au preluat numeroasele erori. Liviu P. Marcu enumeră o parte dintre transformările legislative cu unele inexactităţi şi omisiuni. De exemplu, despre instituţia Arbitrajului de Stat susţine că a fost creată şi reglementată prin Legea nr. 5/1954 (p. 286), neamintind nimic despre Decretul nr. 259 din 15 iunie 1949 pentru arbitrajul de Stat şi Decretul nr. 122 din 20 iulie 1951 pentru organizarea şi funcţionarea Arbitrajului de Stat.
    În privinţa dreptului penal, autorul induce în eroare cititorul atât prin lipsa de rigoare ştiinţifică şi redăm în acest sens doar afirmaţia „Codul penal a rămas practic nemodificat până la adoptarea celui din anul 1968” (p. 294), cât, mai ales, prin lipsa unui filtru critic cu ajutorul căruia să prelucreze lecturile. Astfel, despre dreptul penal al anilor ’50, autorul consideră că „s-a extins şi s-a întărit acţiunea unor principii fundamentale ale noului sistem de Drept, precum principiul legalităţii încriminării şi a pedepselor” (p. 293).
    Valoarea demersului său este diminuată şi de folosirea vechiului limbaj de lemn şi a abordării ideologice tributare lecturii tratatelor de drept din perioada comunistă. Astfel, autorul consideră că, spre deosebire de „alte ţări”, în România „dictatura clasei muncitoare” „nu s-a redus la latura ei represivă ci i s-a imprimat un caracter democratic şi popular prin lărgirea bazei sociale a puterii de Stat” (p. 281).
    Despre represiunea politică cu mijloace judiciare autorul emite o singură frază, năucitoare: „Caracterul de clasă al Justiţiei, vădit şi în sistemul probatoriu de tip inchizitorial, a dat naştere la numeroase abuzuri, inspirate în bună parte de consilieri străini, cu înscenări judiciare (de ex. cazul L. Pătrăşcanu), ceea ce va necesita ulterior o serie de reabilitări, fără a putea repara marele gol creat de lichidarea unor categorii sociale, obiectiv preconizat de altfel încă de legionari, dar rămas nedesăvârşit”(subl. în text) (p. 295). Comentariile sunt de prisos.
    Nici generaţia mai tânără de autori ai cursurilor de istorie a statului şi dreptului românesc nu se ocupă în mod serios de perioada regimului comunist.
    În cursul de I.S.D.R. al Conf. univ. dr. Ioan Chiş , ni se oferă o incursiune în apariţia, formarea şi evoluţia statului şi dreptului românesc din antichitate (organizarea socio-politică a daco-geţilor în perioada prestatală) până în perioada interbelică (evoluţia dreptului şi modernizarea legislaţiei în perioada regalităţii). Cursul său pentru anul universitar 2010-2011 de la Universitatea Nicolae Titulescu se opreşte tot la aceeaşi perioadă .
    Un autor foarte prolific în domeniu este Florin Negoiţă. În cursul de Istorie a statului şi dreptului românesc de la Facultatea de Drept al Universităţii Spiru Haret publicat în anul 2000 , precum şi în Istoria statului şi dreptului românesc, publicat în 2002, tratează perioada care ne interesează.
    Autorul împarte statul şi dreptul de după 23 august 1944 în două subetape: etapa 23 august 1944-30 decembrie 1947 şi etapa 30 decembrie 1947-decembrie 1989. Dacă pentru prima subetapă are subcapitole distincte în ceea ce priveşte organizarea judecătorească, dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul penal, dreptul procesual, pe care le descrie ca fiind într-un regim tranzitoriu, descriind pe larg doar legislaţia împotriva criminalilor de război, pentru a doua etapă, aceste subcapitole lipsesc, atingând doar aspecte economice, sociale şi politice ale istoriei României. Fără trimiterile necesare, aflăm despre o scurtă destindere a cultului personalităţii care a urmat morţii lui Stalin, iniţiată de Hruşciov, care, „cu toate astea, a decis ca Armata Roşie să înfrângă revoluţia din Ungaria”, „context extrem de complex” în care Gheorghe Gheorghiu-Dej a iniţiat unele măsuri pozitive. Pentru prima oară într-un curs de I.S.D.R. este atins subiectul represiunii politice, vorbind despre „Fenomenul Piteşti” sau despre arestarea lui Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu ş.a. în cadrul celui de-al doilea val de arestări politice .
    In cursul universitar intitulat Istoria statului şi dreptului românesc, scris de Costică Voicu, prof. univ. dr. în cadrul Academiei de Poliţie, tratează statul şi dreptul românesc în perioada 1945-1989. Influenţat, cel puţin, de literatura de specialitate din perioada comunistă, autorul emite consideraţii despre „domiciliul obligatoriu (forţat)” pe care „dictatura legionaro-antonesciană” îl „aplica şi activiştilor comunişti” şi face, pe bună dreptate, numeroase referinţe critice relativ la legislaţia represivă a „dictaturii regale”. În continuare, însă, deşi consacră un capitol de 21 de pagini perioadei dintre 1945-1989, nu foloseşte aceeaşi unitate de măsură. În respectivul capitol, nu apare cuvântul proces politic şi nimic despre legislaţia represivă a regimului. Studenţii află câteva lucruri sumare despre sovietizare, despre schimbarea structurii social economice şi despre cooperativizare. În mod curios, fără a avea o legătură evidentă cu titlul cursului, autorul preferă să trateze problema învăţământului, amintind de manualul unic de istorie al lui Mihail Roller. Transformarea justiţiei şi rolul ei în procesul de preluare a puterii politice de către Partidul Comunist, represiunea politică din primii ani ai regimului comunist sunt trecute sub tăcere.
    De evitat, din numeroase considerente, este cursul universitar al dr. Andreea Rîpeanu, „dascăl” la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Ecologice Bucureşti. Cursul, intitulat Istoria statului şi dreptului românesc, este publicat la Editura Universul Juridic în anul 2009 şi are 201 pagini.
    Autoarea nu stăpâneşte limba română, lasă frazele neterminate, îşi pune singură întrebări la care dă răspunsuri false , nu cunoaşte uneltele de bază ale cercetării ştiinţifice, iar rigoarea ştiinţifică îi este complet străină . Cartea conţine un capitol de zece pagini intitulat „Statul şi dreptul românesc în perioada 1945-1989. Regimul comunist”. Prima frază a capitolului o redăm integral „La 23 august 1944, în urma loviturii de stat, a avut loc arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu şi apoi a guvernului, la Palatul Regal din Bucureşti”. Comentariile sunt de prisos. A treia frază: „Dezastrul a început! România a intrat în sfera de influenţă sovietică!” (toate sublinierile în textul original). În loc să trateze modificările suferite de dreptul românesc, autoarea vorbeşte pe larg despre împărţirea Europei în sfere de influenţă. Informaţiile sunt false şi denotă necunoaşterea bibliografiei bogate care tratează această temă. Nu este tratat dreptul penal sau civil şi nici schimbările procedurale, în schimb, ni se prezintă fapte istorice de pe poziţia marxist-leninistă de periodizare şi evoluţie socială: odată cu „legiferarea reformei agrare” „s-a înfăptuit una din sarcinile esenţiale ale revoluţiei burghezo-democratice” (p. 194). Confuzia în care se află autoarea reiese şi din opinia că prin „abolirea monarhiei” „mişcarea de eliberare socială şi naţională, începută la 23 august 1944, a desăvârşit practic Revoluţia burghezo-democratică din 1848-1849, înfăptuind două sarcini esenţiale înscrise în programele acesteia: desfiinţarea clasei sociale a moşierimii; adoptarea republicii ca formă de guvernământ” (p. 196). Altă inexactitate flagrantă: Constituţia din 1952 „a asigurat cadrul legislativ al regimului socialist!!!” (p.197) (toate sublinierile în textul original).
    Un alt curs publicat în acelaşi an, Istoria a statului şi dreptului românesc al autorilor Olivian Mastacan şi Dan Ţop , conţine două capitole despre intervalul de timp care ne interesează, intitulate „Dreptul contemporan. Dreptul şi statul în perioada restaurării regimului parlamentar” în care se referă la intervalul 1944-1947 şi „Dreptul în perioada democraţiei populare şi a dictaturii proletariatului”. Şi aceşti autori au scăpări şi erori serioase cauzate de bibliografia săracă, bazată pe cursul anterior al lui L.P. Marcu despre care am amintit mai sus. În privinţa legislaţiei cu privire la pedepsirea criminalilor de război sunt amintite doar Decretul-lege nr. 149 şi Decretul-lege nr. 140 din 20 ianuarie 1945 (p. 216), fiind vorba de fapt de Legea nr. 50 privind urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război şi Legea nr. 51 privind urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării , legi care nu au produs efecte. Ca instanţă competentă în aceste procese este amintită doar înfiinţarea instanţei speciale de judecată denumită Curtea Specială pentru Criminali de Război, neamintind şi de Tribunalul Special pentru Judecarea celor Vinovaţi de Dezastrul Ţării. Nu aflăm nimic nici despre Tribunalul Poporului, instanţa specială înfiinţată prin Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945 pentru urmărirea si sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război . Şi aceşti autori definesc guvernul instaurat la 6 martie 1945 drept unul „cu un pronunţat caracter muncitoresc-ţărănesc”. În continuare, amintesc de Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie 1945 şi definesc „parlamentul din 1946” drept „primul parlament democratic din perioada postbelică” (p. 217).
    Cursul lasă de dorit şi la capitolul rigoare ştiinţifică. Întâlnim trimiteri la Monitorul Oficial fără an şi zi (p. 218). Autorii comit aceeaşi greşeală considerând că Arbitrajul de Stat „a fost creat prin legea nr. 5 din 1954” (p. 225). Afirmaţii de genul „în privinţa organizării judecătoreşti, sub semnul grijii pentru interesele oamenilor muncii, a întăririi legalităţii, s-au creat ca organe noi Justiţia şi Procuratura” (p. 225) suferă de mai multe neajunsuri ştiinţifice. Justiţia nu a fost un organ, ci a rămas un concept, nicidecum nou, iar înfiinţarea procuraturii a avut alte considerente, cel mai important dintre ele fiind imitarea cadrului instituţional al justiţiei sovietice.
    Deşi, enumerând modificările dreptului, autorii se referă şi cele aduse dreptului penal (p. 227), nu pomenesc nimic despre infracţiunile politice, iar primele şi singurele acte normative amintite ca modificând „codul penal din 1937” sunt doar câteva, fără o importanţă deosebită, din anul 1957. Cât despre modificările procedurii penale, acestea sunt descrise în cuvinte elogioase drept „democratice”, menite să „consacre rolul activ al judecătorului” (p. 228) etc.
    De curând, a fost publicat, sub semnătura lui Cosmin Dariescu, volumul Istoria statului şi dreptului românesc în epoca contemporană care se referă la perioada 1918-1989. Încă de la început ne dăm seama că intervalul de timp este tratat în mod inegal. Din 106 pagini ale volumului, perioadei dintre 1944-1989 nu îi sunt alocate decât 15 pagini. Multe aspecte ale justiţiei pe care le tratează atunci când se referă la perioada interbelică sunt omise atunci când se referă la perioada comunistă (lipsesec, de exemplu, capitole despre magistraţi şi avocaţi). Influenţat, ca şi alţi autori de literatura propagandistică din perioada comunistă, Cosmin Dariescu vorbeşte de întărirea funcţiei represive a statului prin înfiinţarea Serviciului Secret de Informaţii în 1925, critică faptul că „regele şi partidele politice şi-au creat propriile servicii de informaţii care încălcau cu nonşalanţă drepturile şi libertăţile constituţionale” (p. 4), dar când trece la perioada comunistă nu aminteşte nimic despre Securitate. Autorul împarte perioada comunistă în patru etape, prima nedefinită, a doua (1945-1947) denumită etapa „sovietizării”, „înfăptuită de doctorul Petru Groza”, a treia etapă (1947-1965) denumită „cea a democraţiei populare”, „a revoluţiei socialiste”, şi a patra etapă (1965-1989), marcată prin data de 21 august 1965 când a fost adoptată Constituţia care „a instaurat regimul socialist”. Inconsistenţa opiniilor este remarcabilă! Pe parcursul volumului, evenimentul istoric al semnării Convenţiei de Armistiţiu din septembrie 1944, este evaluat în sens negativ, „document care consacra în fapt transformarea României într-un stat ocupat de către trupele sovietice” (p. 91). Peste doar două pagini, apare o afirmaţie preluată în mod sigur din literatura de propagandă comunistă, acelaşi eveniment fiind evaluat în sens pozitiv pentru evoluţia dreptului: „a influenţat favorabil procesul de democratizare a aparatului de stat” (p. 93). În puţinele fraze în care ne vorbeşte despre transformarea dreptului penal, nu aflăm nimic despre represiunea politică, ci doar despre „noi reglementări în domeniul infracţiunilor celor mai periculoase: infracţiunile contra securităţii statului, infracţiunile contra proprietăţii socialiste şi a sistemului economic” (p. 98). După informaţiile lui Cosmin Dariescu, Notariatul de Stat a fost creat prin Decretul nr. 377 şi Regulamentul din 20 octombrie 1960. În realitate, Notariatul de Stat a fost înfiinţat cu un deceniu mai devreme, prin Decretul nr. 79 din 31 martie 1950 pentru organizarea notariatului de stat.
    Observăm astfel că, pe lângă haosul metodologic, şi în privinţa informaţiei există lacune majore: sunt compilate din alte cursuri de drept, fără o documentare susţinută. Când abordează domeniul organizării judecătoreşti, autorul afirmă că „a fost reformată (doar) prin Decretul nr. 135/1968 care avea un titlu extrem de complicat”. Actele normative anterioare, precum Legea nr. 341 din 5 decembrie 1947 pentru organizarea judecătorească, Legea nr. 132 din 2 aprilie 1949 pentru organizarea judecătorească şi Legea nr. 5 din 19 iunie 1952 pentru organizarea judecătorească etc. nu sunt amintite. Cât despre Arbitrajul de Stat, autorul susţine că „a fost reglementat prin Legea nr. 5/1954”, neamintind nimic despre Decretul nr. 259 din 15 iunie 1949 pentru Arbitrajul de Stat sau de Decretul nr. 122 din 20 iulie 1951 pentru organizarea şi funcţionarea Arbitrajului de Stat .
    O altă lucrare,care se vrea o istorie a justiţiei militare, denumită Tribunalele militare – un secol şi jumătate de jurisprudenţă (1852 – 2000) şi publicată sub semnătura lui Petrache Zidaru este de evitat pentru informaţiile eronate şi interpretarea extravagantă . Potrivit autorului, „Curtea Militară de Casare şi Justiţie a fost desfiinţată conform Legii nr. 2/1956 pentru organizare judecătorească” , eroare impardonabilă cu atât mai mult cu cât, încă din 1952, toate instanţele judecătoreşti primiseră denumirea de tribunal, iar vechea prerogativă a casării era exercitată de Colegiul Militar care funcţiona în cadrul Tribunalului Suprem .
    În urma parcurgerii cursurilor şi tratatelor de istorie a statului şi dreptului românesc, am putea trage concluzia că, pentru cunoaşterea ştiinţifică a acestui domeniu în a doua parte a secolului al XX-lea, cercetarea istorică trebuie să o ia de la zero. Deşi, în mai toate introducerile cursurilor de I.S.D.R., sunt subliniate importanţa continuităţii dreptului şi a cunoaşterii trecutului dreptului şi justiţiei, pe motiv că stau la baza dreptului şi justiţiei actuale, autorii tratează cu superficialitate ultima perioadă deşi, în mod firesc, ea influenţează cel mai mult dreptul şi mai ales justiţia actuală .
    Din fericire, există cercetători din domeniul istoriei care, deşi colateral şi fără să îşi propună schimbarea domeniului de activitate, au desţelenit cu multă seriozitate terenul cunoaşterii dreptului şi justiţiei din timpul regimului comunist.
    Istoricii care au tratat istoria românilor în timpul regimului comunist şi cei care au cercetat fenomenul represiv din această perioadă s-au referit nolens, volens la transformările legislative şi instituţionale produse după 23 august 1944.
    Singura concluzie pe care o putem trage este aceea că, pentru cercetătorii istoriei dreptului, pentru teoreticienii dreptului românesc de astăzi, perioada comunistă este considerată drept irelevantă. Putem fi de acord că fost o perioadă plină de abuzuri, peste care sistemul juridic trebuie să „sară” cât mai repede, să-l uite, pentru a se întoarce la dreptul interbelic, grefat pe dreptul modern al Uniunii Europene. Se întâmplă, însă, acest fapt de la sine? Schimbarea legislaţiei şi apariţia unor instituţii noi, după model occidental sau românesc interbelic schimbă şi reflexele instituţionale şi umane pe care le creează cincizeci şi unu de ani de dictatură (am luat în calcul anul 1938, anul instaurării regimului personal al lui Carol al II-lea)? Se vorbeşte mult despre sistemul de drept modern românesc întruchipat de dreptul interbelic. A mai rămas ceva din el după aceşti 51 de ani? Întrebarea este cu atât mai firească cu cât în aparatul critic al cursurilor de drept penal îl întâlnim mai des pe Teodor Vasiliu şi Vintilă Dongoroz profesori de drept şi jurişti care şi-au pus amprenta atât pe teoria cât şi pe practica dreptului comunist, decât pe Matei Balş, Traian Pop sau Mircea Djuvara , teoreticeni antebelici şi interbelici ai dreptului. Pe de altă parte sunt ignorate anumite progrese, precum normarea juridică aproape exhaustivă din epoca Nicolae Ceauşescu, incluzând codurile, sau înfiinţarea unor instituţii utile precum Institutul de Criminalistică.
    Fără să le identificăm, nu putem să trecem cu succes peste greşelile trecutului. Astăzi se vorbeşte în mass media despre reflexele instituţiilor judiciare, fără să mai vorbim de reflexele umane. Dependenţa magistraţilor faţă de politic, comanda politică asupra Parchetului, corupţia din sistemul judecătoresc, abuzurile şi înscenările judiciare vor exista, mai mult sau mai puţin, întotdeauna. Pe lîngă nevoia de cunoaştere a justiţiei comuniste ca parte a istoriei românilor, identificăm şi nevoia de cunoaştere a acestor reflexe şi condiţionări pentru a sprijini înlăturarea lor.
    Dacă vom răsfoi revistele de specialitate în domeniul ştiinţei dreptului („Dreptul”, „Revista de drept penal”, „Revista de drept public”, „Noua revistă de drepturile omului”) nu vom găsi nici un studiu care să analizeze perioada postbelică. Nu este de mirare că o judecătoare a cerut cu insistenţă unui petent sentinţa pentru a proba condamnarea politică, deşi acesta depusese la dosar Decizia M.A.I. Judecătoarea în cauză nu o considera condamnare politică, neştiind că această decizie, deşi era un act extrajudiciar…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Diana Ionescu


Diana Ionescu

Diana Ionescu este doctor în drept, lector universitar și avocat în Baroul Cluj. Domeniile principale de interes sunt: procedura penală română, dreptul comparat în același ... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)