vineri, martie 29, 2024

Ieșirea din drama triunghiului și iluzia normalității

Motto:
„Puterea: Suntem cea mai eficientă și hotărâtă putere politică de până acum.
Opoziția: Această putere este cea mai nocivă putere de până acum.
Electorat: Toți sunt la fel până acum. Nimeni nu e interesat cu adevărat de nevoile mele.„

Acum aproape 50 de ani, Karpman, un specialist care a pus bazele celebrei analize tranzacționale folosită mai ales în practica psihoterapiei, a propus un model de înțelegere a comportamentului și interacțiunii dintre oameni folosind caracteristicile a 3 poziții distincte: Victima, Persecutorul și Salvatorul. Conform teoriei dezvoltată de el, cele 3 poziții formează un triunghi cu poziția „Victimei” așezată de cele mai multe ori în colțul îndreptat în jos. Celelalte două poziții, așezate cumva în superioritate, interacționează atât între ele, cât și cu cea a Victimei, față de care se raportează cel mai des. Folosind cele 3 metafore, relațiile, atitudinile și comportamentul oamenilor pot fi explicate și analizate, conform teoriei, astfel:

Victima – este poziția cea mai întâlnită în care se găsesc oamenii în relațiile cu ceilalți. Este și cea mai puțin avantajoasă, deoarece este condamnată să acționeze pe baza unor sentimente cum sunt cele de rușine, umilință sau supunere etc. Se află într-o relație de supunere față de poziția Persecutorului și se află mereu în situația de a aștepta intervenția benefică a ”Salvatorului”.

Persecutorul – această poziție corespunde unui comportament superior, dar paranoic, care se bazează pe continua tendință de a persecuta Victima, dar și de a invoca mereu dreptatea ca fiind mobilul acțiunilor sale. Cel aflat în această poziție va exercita o influență foarte mare asupra Victimei, fiind mereu autoritar și nervos sau în căutare de greșeli sau vini.

Salvatorul – în această poziție, cea mai probabilă este apariția unui comportament de susținere a Victimei, în contextul relației de supunere față de Persecutor. În această poziție, Salvatorul are falsa impresie de superioritate atât față de Persecutor, cât și față de Victimă. În realitate, poziția Salvatorului se află în permanentă dependență față de cea a Persecutorului pe care îl contestă, dar mai ales față de cea a ”Victimei” pe care se oferă să o salveze.

Interesant de remarcat este faptul că, potrivit teoriei, aceste poziții pot fi ocupate prin rotație de aceeași persoană, fie că acest lucru se petrece pe parcursul unui an, a unei săptămâni, a unei zile sau chiar în timpul aceleiași convorbiri. Fiecare dintre cele 3 poziții este, de fapt, expresia unor atitudini a căror succesiune formează un ciclu comportamental din care ieșirea este foarte dificilă. Victima, conducătoarea reală a jocului, generează comportamente cu potențial de dependență de sentimente ca cele de obediență, respectiv recunoștință, față de Persecutor sau/și Salvator. Victima antrenează prin slăbiciune și vulnerabilitate gesturile de supunere, respectiv suport din partea celorlalte poziții. Ciclul comportamental se repetă. Din poziția de Victimă se poate ajunge în cea de Salvator și, ulterior, în cea de Persecutor. Același lucru, dar în sens invers, se poate întâmpla prin trecerea de la poziția de Persecutor la cea de Victimă sau cea de Salvator.

Acest circuit transformat în cerc vicios devine prin repetare contraproductiv, afectând un comportament devenit autodistructiv prin faptul de a fi prizonierul propriei predictibilități. Cel care astăzi este Victima, mâine va fi Persecutorul, iar poimâine Salvatorul. La fel, Persecutorul de azi este Salvatorul de mâine și Victima de poimâine.

Conform teoriei, ieșirea din acest ciclu continuu coincide cu ocuparea unei poziții din afara cercului vicios. Aceasta permite dezvoltarea autentică prin adoptarea altor atitudini decât cele corespunzătoare opresiunii sau supunerii. Aceste mijloace pot fi mai degrabă asociate cu punerea în valoare a unor calități precum creativitatea, luciditatea în rezolvarea problemelor sau orientarea către găsirea unor soluții constructive.

Un exemplu de ieșire din acest cerc vicios este, conform aceleiași teorii, prin asumarea responsabilității. Aceasta costă în renunțarea la raportarea continuă și repetitivă la comportamentul specific celorlalte două poziții și căutarea propriei identități. Căutarea identității începe prin conștientizarea sensului raportării permanente a propriului comportament la cel al celorlalți. Un alt mod ar putea fi cel al eliminării sentimentului de vină. Acest sentiment poate fi adânc înrădăcinat și este determinat de asumarea unor clișee comportamentale determinate anterior de soluția dată la un moment dat pentru o situație problematică. Ieșirea din ciclu corespunde tendinței de îndepărtare de aceste clișee, prin asumarea unui comportament specific, determinat rațional pentru o situație nouă. În această situație nu mai funcționează soluția dată anterior, devenită acum un clișeu distructiv. Depărtarea de clișee prin recursul la observarea rațională poate fi o modalitate de identificarea și clarificare a diferitelor sentimente de vină, cărora li se pot asocia și cele de rușine sau neîmplinire.

Raportarea sistematică la rigorile științifice ale dezvoltării unei teorii ar putea conduce la concluzia că modelul amintit, deși metaforic poate fi considerat relevant, are, de fapt, o capacitate explicativă reală destul de redusă. Acest fapt ar putea fi pus pe seama caracterului lui foarte restrictiv, greu de aplicat și de aceea ușor de combătut, mai ales când este folosit pentru înțelegerea unei diversități de comportamente și atitudini. Cu toate acestea, metafora dramei triunghiului poate oferi perspective cel puțin interesante atunci când se aplică, de exemplu, comportamentului colectiv al membrilor unor societăți, respectiv tipului de instituții pe care aceștia le formează. În acest sens, pentru scopul mult mai modest al acestui text, aplicarea modelului, fie și metaforic, ar putea oferi explicații și chiar o cheie de găsire a unor soluții de progres real în contextul specific al dezvoltării unei societăți cum este cea românească.

Prezentate la începutul acestui text, replicile imaginare, reprezentante probabil ale unei fețe ale jocului dramatic dintre Putere, Opoziție și Electorat, ar putea fi interpretate folosind cadrul oferit de drama triunghiului în care aceste poziții corespund celui de Persecutor, Salvator și Victimă.

Persecutorul și caracteristicile comportamentului lui ar putea fi asociate, de exemplu în România, poziției de Putere. Indiferent de natura ei ideologică, acțiunea Puterii a fost preponderent una de tip discreționar, uneori cu caracter opresiv, manifestată sub forme sau intensități diferite, fiind percepută ca atare de Electoratul care în cele din urmă devenea ocupantul poziției confortabile de supus sau, metaforic, Victimă. De la Putere s-a așteptat mereu să “miște” lucrurile, să ia deciziile potrivite pentru a elimina “răul societății” sau acele elemente care împiedicau dezvoltarea naturală a Electoratului. Acestea, apărute sub diverse forme, au fost reprezentate succesiv și cu intensități diferite de categorii sociale sau etnice cum ar fi otomanii, bolșevicii, burghezii, comuniștii, corporatiștii sau, chiar corupții sau anti-europenii. Dacă ar fi să folosim metafora ciclului imaginar al dramei psihologice amintite, Puterea nu pare a fi funcționat, însă, fără contribuția activă a celorlalte poziții.

Opoziția, la rândul ei, pare a se fi raportat la Electorat adoptând poziția Salvatorului, a cărui intenție este de a oferi soluții de îndepărtare a inițiativelor de cele mai multe ori maligne susținute de Putere și reclamate de Electorat. Puterea devine permanent erodată de propria incapacitate de a rezolva lucruri, de a îndepărta “răul” stabilit la un moment dat, încă de pe vremea când se afla la rândul ei în poziția de Opoziție, respectiv Salvator. Opoziția, reprezentată pasager de forțe democratice sau, cel puțin în cazul României, chiar de opoziția internă a unei conduceri, fie ea și manifestată într-un regim totalitar, a conținut permanent germenii eșecului viitoarei poziții de Putere în care se va afla. Aceasta a adoptat atitudini a căror relevanță era generată de așteptările unui electorat care, fiind dependent de caracteristicile poziției de Victimă pe care o ocupa, a mizat preponderent pe capacitatea de a răspunde pe măsură în confruntarea cu Puterea opresivă și de-obicei mult mai autoritară. Din cauza acestei atitudini specifice poziției Victimei, Opoziția este chemată să “salveze” electoratul de la dezastrul iminent al acțiunilor inepte ale unei Puteri care prin prerogativele pe care le are sau prin felul în care a acționat a sfârșit prin a fi percepută ca fiind Persecutorul. Un exemplu elocvent este des amintitul mit al Figurii Salvatoare care se potrivește perfect profilului de Victimă al electoratului.

Comparația poate continua până la a susține că percepția jocului alternanței la putere, așa cum s-a petrecut la noi, a semănat mai degrabă cu parcurgerea repetată a aceluiași ciclu al alternanței ocupării celor trei poziții din triunghiul dramatic format de Persecutor, Salvator și Victimă.

Ieșirea din acest triunghi ar putea corespunde unei ”normalizări” identitare necesare care constă în primul rând în conturarea și conștientizarea unor reguli comune ale jocului care nu mai sunt raportate exclusiv la comportamentele specifice celor 3 poziții amintite, respectiv de Persecutor, Salvator și Victimă. Ieșirea din cercul vicios poate fi înțeleasă în cazul unei societăți începând prin a considera, de exemplu, că aceasta nu este exclusiv apanajul acțiunii unor forțe politice și nici nu presupune implementarea unui plan politic specific. Dacă ar fi așa, atunci o astfel de abordare ar presupune nu ieșirea din cerc, ci perpetuarea lui. Cu toate acestea, numai un astfel de proces amplu de conștientizare ar putea fi și rațiunea care poate fundamenta intenții de reformare autentice, inclusiv politice.

La noi intenția de ieșire din cerc ar putea fi istoric asociată cu multe evenimente. Un exemplu ar putea fi chiar recenta rezoluție formulată tardiv în cazul evenimentelor de acum 30 de ani, corespunzătoare tendinței perpetue, dar ciclice, de inițiere a unei reforme instituționale care să reprezinte soluția de ieșire dintr-o criză. Cu toate acestea, înainte cu 30 de ani, atunci, ca și acum, discursul reformator era, de asemenea, des invocat. Ieșirea din comunism era presărată cu promisiuni de mai bine, chiar dacă, potrivit unei rezoluții ca cea amintită, jocul nu a fost decât unul derulat în același cerc vicios și distructiv. Cu încă aproximativ 30 de ani înainte, tot un discurs reformator conduce la celebrul ”dezgheț” comunist și îndepărtare de politicile staliniste. Și atunci, reformele erau așteptate și invocate pentru ieșirea din criză. Cu alți 30 de ani în urmă, în cu totul și cu totul alt context, discursul reformator are conotații puternic naționaliste, dovedindu-se mai târziu a fi, de fapt, un dezastru. Regresia în timp poate continua, concluziile indicând, folosind metafora dramei triunghiului, aceiași tendință de perpetuare a unui ciclu și nu ieșirea reală din dependența de o figură sau grup politic prolific care eșuează aproape invariabil. Este, probabil, relevant a menționa frecvența istorică surprinzătoare a numărului de premieri, conducători sau elite care sfârșesc în acte de abdicare, asasinat, închisoare sau exil, odată ce ajung într-o poziție care ar putea fi asociată cu cea a Opoziției. Aceste evenimente dar și multe altele din istoria recentă sau mai îndepărtată a României, pot fi asimilate jocului perpetuu între cele 3 poziții care devin parte a unui ciclu vicios care sfârșește de cele mai multe ori într-un eșec iluzoriu, remediat de cele mai multe ori prin apelul la diverse acte de violență.

O ilustrare a acestui ciclu vicios poate fi, de exemplu, chiar comportamentul unei societăți civile organizate, născută mai mult sau mai puțin dintr-un același electorat victimizat. Și aceasta, la fel ca forțele politice care au precedat-o, poate încerca ieșirea din cerc. Aceasta ar putea însă eșua dacă dovedește a avea mai degrabă aspirații politice disimulate, păstrând parcursul aceluiași ciclu, prin concentrarea pe trecerea în forță în noua poziție a Salvatorului. Acest gest, deși întărește și aparent împrospătează vechea Opoziție care și-a pierdut vocația inițială de Salvatoare, exprimă neechivoc tendința de a parcurge traseul bine-cunoscut de a ajunge în poziția Puterii, respectiv a Persecutorului. În această situație, cercul vicios nu este rupt, ci reîntărit prin iluzia unei reforme care nu constă decât în trecerea în continuare în poziția de Salvator, respectiv de Opoziție, fiind predestinată ocupării mai departe a poziției de Persecutor, respectiv Putere. Atunci când scopul inițial al ieșirii din cercul vicios este abandonat, experiența exercitării Puterii este singură capabilă să asigure transformarea în Persecutor. În acest fel, eșecul iminent al unui parcurs distructiv este asigurat.

Indiferent că este sau nu vorba de regimuri declarat democratice sau totalitare, România pare a avea tendința de perpetuare a unui cadru instituțional care încurajează propășirea acestui ciclu vicios al reformei prin jocul perpetuu între Putere, Opoziție și Electorat ca fiind unul între Persecutor, Salvator și Victimă. Ieșirea din cerc, chiar dacă este inițiată politic, este posibilă numai prin conștientizarea prin reținere autoimpusă față de asumarea în poziția de Putere a unui comportament specific Persecutorului, în poziția Opoziției de a juca rolul fals al Salvatorului, dar mai ales în ce a Electoratului de a juca pe cel al Victimei.

Reforma, redenumită astfel după trecerea prin sintagme precum cel de ”renaștere națională”, ”schimbarea orânduirii” sau ”revoluție”, riscă să nu marcheze decât treceri banale de pe o poziție pe alta a triumviratului dramatic format din Persecutor, Salvator și Victimă. Discursul reformator autentic, însă, ar putea fi cel care pledează pentru normalitate ca întoarcere către abordarea sistematică declarată și asumată, în căutarea autentică a problemelor, mai degrabă decât a soluțiilor salvatoare, către o analiză așezată și transparentă a propriilor instituții, mai degrabă decât înțepenirea în autosuficiența dată de găsirea unor vinovați. Astfel de gesturi, poate la fel ca în cazul teoriei dramei triunghiului, nu sunt de succes numai ca urmare a unui avânt revoluționar singular și temporar, ci își poate trage forța numai dintr-o abordare constantă, echilibrată, chiar corectată dar transparent, care să permită o evoluție ireversibilă și durabilă. Îndeplinirea unui astfel de obiectiv ar putea corespunde situației în care Electoratul nu mai este determinat sau alege pur și simplu din comoditate să adopte poziția de Victimă, ci devine conștient de propria importanță și putere. Puterea nu mai poate fi asociată cu un Persecutor, deoarece acționează transparent, în respect față de Electoratul pe care îl servește, iar Opoziția are tendința de a renunța la discursul ”salvator”, adoptând unul care propune soluții sau reformulări ale unor probleme care pot fi chiar comune cu cele ale unei Puteri care îi înțelege și respectă importanța. Probabil că, într-o astfel de situație de normalitate, evitarea unor situații de manipulare (sau psihoză indusă) ca cea semnalată în rezoluția recentă amintită, dar și, mai înainte, procesele de distanțare de stalinism și toate celelalte evenimente care încarcă negativ istoria României de la înființarea ei în formă modernă, ar putea pur și simplu dispărea.

NOTE______________

1) https://www.karpmandramatriangle.com

2) Demersul nu este o noutate. În reacțiile la teoria dezvoltată de Karpman se numără și cea care aplică modelul unor societăți cum sunt cele care au cunoscut evenimente istorice tulburătoare, cu efecte pe termen lung (e.g. ”Drama triangle applied to history”, Henry O. Thompson, Transactional Analysis Journal, 1977)

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. Felicitari, dle Florin pentru analiza de mai sus. E foarte reusita, dar incompleta. Am sa adaug partea care ii lipseste. Pe langa triunghiul Persecutor, Victima, Salvator, mai trebuie cele trei nivele implicate in acest proces din societate, si atunci totul va deveni mai clar, inclusiv iesirea din cercul vicios.
    Cele trei nivele sunt: nivelul oamenilor de rand, cel mai de jos nivel, cel care da rolul/personajul Victima, apoi urmeaza nivelul oamenilor politici, smecherilor si oportunistilor, din care se ridica celelalte doua „personaje”, Persecutorul si Salvatorul. Iar ultimul nivel, cel mai de sus, este cel al elitei si mass-mediei. Acest din urma nivel, cel elitist, al formatorilor de opinie, este cel vare decide cine va purta eticheta de Persecutor si cine pe cea de Salvator. Ei manipuleaza opinia publica mult mai mult decat reusesc politicienii. Si da este adevarat ca la noi de 30 de ani, opozitia si puterea isi schimba rolurile de Persecutor si Salvator intre ele cu o coniventa suspecta, doar victima ramanand aceeasi.
    Iar iesirea din acest cerc vicios se vede acum mult mai clar: elita si mass-media sa lucreze in favoarea oamenilor de rand, nu a politicienilor, smecherilor si oportunistilor. Sa educe poporul la calm, la echilibru, la acceptarea alternantei la putere, si, mai ales, la informarea corecta, nu manipulatorie a electoratului, astfel incat acesta sa aleaga solutii pe baza de proiecte si nu pe latraturi si injuraturi la adresa oponentului politic. Cand in loc de proiecte rationale apelezi la proiectul „Bata”, cercul vicios se perpetueaza.

  2. Interesant articol, pe baze de psihanaliza adaptate la grupuri mari. Astept cu interes urmatorul articol, in care propuneti solutii valabile pentru societatea romaneasca. Eventual, altcineva care considera ca are solutii.

  3. Asa a fost totul pana la guvernarea Ciolos.
    Care a facut o chestie oarecum neobisnuita. A spus „eu guvernul suntem antrenorul, voi electoratul deveniti creativi pentru ca noi vom avea grija sa creem mediul in care sa puteti sa construiti, pentru ca problema(challange) e sa construim o Romanie mai buna pentru toti”.
    Banuiesc ca chestia asta tine de personalitatea lui Ciolos. Asa ca il voi vota cu drag si spor.

    • Varianta Ciolos a fost mult prea scurta, ce poti face intr-un an si cu sabia lui Damocles , parlamentul incompetent, deasupra ta ? Politicul trebuie „supendat” din orice amestec in punerea tarii pe picoare de cei care stiu s-o faca, specialistii si technocratii.
      Nu avem destul competenta profesionala in randul clasei politice, respectiv ea nu se lasa consiliata sub nici o forma, „consilerii” fiind amante, neveste, copii, soferi si cine o mai fi insa in nici un caz un om de afaceri, profesor sau cercetator.

      • @ Ursul Bruno (21/04/2019 la 23:03)

        Cele afirmate in ultimul paragraf sunt corecte dar se practica si la „case mai mari ” unde primi „consilieri” sunt copii si ginerica altfel cu totii cunoscutii oameni de afaceri.

  4. Conform motoului de la inceputul textul si o posibilitate de iesire din impas, guvern technocrat pe timpul unei intregi perioade de legislatura cu un rol bine definit.
    Reasezarea intregii legislatii incepand cu cea economica pana la cea penala pe criterii compatibile cu legislatia europeana cat si „normalizarea” celei nationale.
    In Romania avem ca. 80 !!! de institutii ale statului cu drept de control de parca fiecare dintre noi ar fi un infractor, da suntem priviti fiecare din noi ca un potential infractor si ca atare tratati.
    Statul este cel mai mare concurent al mediului de afaceri privat el absorbind forta de munca si totodata obstructioneaza dezvoltarea mediului de afaceri privat.
    Cine mai doreste sa traiasca intr-un asemenea stat ? Dupa parerea mea, democratia in Romania a esuat . statul roman este cea mai mare piedica in dezvoltare normala a individului.

    • Nu as fi atat de radical afirmand ca democratia a esuat in Romania. Cred ca mai degraba se aseaza intr-un fagas. Asezarea depinde de lucrurile la care te raportezi, mai ales in situatii de criza. In aceasta categorie intra multe lucruri. Printre acestea se poate numara si rezultatul unor alegeri. Trebuie sa existe lucruri care sunt intangibile, chiar si pentru politicieni, pentru ca au ajuns astfel, fiind acceptate si sustinute tacit de cat mai multi. De exemplu, in Italia daca ceri oricarui pizzar (cel care face pizza) “sos dulce” sau “sos picant” s-ar uita ciudat la tine, daca nu ar sti ca esti turist. In traditia lor nu se pune sos pe pizza, deoarece sosul de rosii aferent este deja continut in aceasta. Sa ceri sos presupune, de fapt, ca nu apreciezi mancarea. Daca turistul sustine ca restaurantul are servire proasta pentru ca nu a primit sosul cerut e una, dar alta e cand spune ca a gasit gandaci in mancare. Din pacate nuantele acestea sunt importante. Restaurantul e bun, de fapt, clientii nu au inteles ce comanda. Genul asta de traditii nu se construieste daca eu sau altcineva vine si tranteste 4-5 obiective de politici publice cu o perspectiva de implementare oricum mai mare decat longevitatea guvernului care le-ar propune. Nu cred ca Guvernul tehnocrat a facut altceva decat sa fie un foarte bun manager. Aptitudinile aferente oricum lipseau la nivel guvernamental. I-a lipsit insa viziunea si a devenit derutat de propriul succes managerial. La extrema cealalta sta o forta politica antrenata in a se perpetua si a rezista tocmai pentru ca a realizat ca terenul este propice pentru ca pe el nu-l intereseaza cum se face pizza, si nici nu se simte jignit cand cineva ii cere sos dulce sau picant. Efortul schimbarii cred ca e foarte amplu si depaseste cu mult micile mizerii de imagine, manipularile grosolane si injuriile adresate fara limita. Pentru toate cred ca exista un inceput. As vrea sa il vad in timpul vietii mele.

      • Eu cred ca resetarea trebuie facuta (mult) mai jos. Educatia este locul unde se pun bazele functionarii unei societati. In Romania educatia este cea care a esuat. Pe bancile scolii ar trebui sa afle copiii ce este democratia si cum functioneaza, care sunt resorturile economiei capitaliste si care este sursa de bogatie a unei societati. Nu in ultimul rand istoria civilizatiei umane, cea in care umanitatea este tratata ca un tot, cu diversitatea dar si cu unitatea ei. Tocmai educatia umanista, cultura generala, astea lipsesc dintr-o Romanie unde pare ca nu mai conteaza decat banul.

        • Ai dreptate insa timpul este impotriva noastra. Daca ne-am baza numai pe educatie am avea nevoie de acum inainte cel putin de 50 de ani. Astazi sa putem evolua este nevoie ca toate sa fie facute concomitent si nu una dupa alta. Suntem intardevar intr-o dilema majora, sustin in continuare, in Romania democratia a fost numai mimata si a esuat datorita pseudopoliticienilor , a complicitatii electoratului, a nepasarii si indolentei.
          E am dat o solutie si daca ma gandesc poate ar fi fost mai bine daca la actualul referendum presedintele ar pune intrebarea : „Doresc cetatenii Romaniei ca in urmatorii 5 ani tara a fie condusa de un guvern technocrat ? „

    • @Ursul Bruno – democrația a fost întotdeauna doar mimată în România. Până și sistemul ”uninominal” a fost în realitate un sistem proporțional, în care Tăriceanu a ajuns în Parlament de pe locul 3 în colegiul unde candidase.

      La capitolul ăsta apare evidentă alianța cu progresiștii, ei insistă că democrația nu mai oferă soluții, că nu mai există stânga și dreapta etc. Cine dorește un nou stat totalitar, nicio problemă, or să-l dărâme americanii și pe acela, la fel cum le-au dărâmat și pe cele din 1989. Dar asta va însemna încă o generație pierdută, așa că ar fi de preferat ca detractorii democrației să meargă ei la loc cu verdeață și să fie ei ultima generație pierdută.

  5. „Probabil că, într-o astfel de situație de normalitate, evitarea unor situații de manipulare (sau psihoză indusă) ca cea semnalată în rezoluția recentă amintită, dar și, mai înainte, procesele de distanțare de stalinism și toate celelalte evenimente care încarcă negativ istoria României de la înființarea ei în formă modernă, ar putea pur și simplu dispărea.”

    Dap! Am citit cu atenție și acest articol, la fel precum pe cel despre „a treia cale”.

    Și eu cred că singura responsabilă de anumite deranjuri socio-economice din patria noastră este conjunctura astrală nefavorabilă. A se încerca în acest context evitarea manipulării, ori distanțarea de stalinism, sau orice alt demers contrar sorților, este fără îndoială un risc grav, pentru că astfel ne încărcăm negativ zenul karma și fengșuiul.

    În concordanță cu cele prezentate, mărturisesc că acum înțeleg cu mult mai bine modul constructiv și neconflictual în care face opoziție USR. Mă refer concret la declarația d-lui Președinte al Senatului României, dl C. Popescu Tăriceanu, că l-a avut student pe dl A Ursu. Și nu doar atât, în calitatea plurivalentă a domniei-sale de Victimă, Persecutor și Salvator, în conformitate cu cele mai avansate teorii în domeniul politicilor publice, a spus cu ochii lăcrimând și privind drept spre camera TV că l-a sprijinit compătimitor pe dl Ursu atunci când tatăl său era ucis de Securitate și domnia-sa se afla în situația de a-și susține lucrarea de Licență.

    Dl Ursu a reacționat neîntârziat și a spus că este o minciună sfruntată. Nici nu-l cunoaște și nici nu a urmat cursurile la universitatea la care a activat dl Tăriceanu. Mă așteptam ca USR să ceară imediat demisia înaltului funcționar mincinos, așa cum s-ar fi întâmplat în orice țară normală. Probabil și dl Ursu s-a așteptat. Pentru că nu s-a întâmplat nimic, dl Ursu a revenit chiar a doua zi cu o declarație și mai explicită, în care arată că „al treilea om în stat” a mințit cu nerușinare. Opoziția nu spune nimic, făcând în acest fel ieșirea din cercul vicios triunghiular putere-Opoziție-Electorat!

    Ei, asta, da, atitudine pozitivă, atât din partea electoratului, cât și a politicienilor!

    P.S. Dacă USR speră ca după alegeri să alcătuiască o alianță de guvernare, sau măcar o majoritate parlamentară cu ALDE, atunci pot spune cu toată convingerea (precum un realizator TV cunoscut) că încep să văd întunericul de la capătul tunelului și mă pregătesc să emigrez.

  6. Doua intrebari.
    1. Cum interpretati tentativele lui Dragnea & Co. de a prelua de la Putere si rolul de Victima, si de a atribui Opozitiei rolul de Persecutor?
    2. Cum vedeti iesirea din acest triunghi? Ati pledat „pentru normalitate ca întoarcere către abordarea sistematică declarată și asumată, în căutarea autentică a problemelor, mai degrabă decât a soluțiilor salvatoare, către o analiză așezată și transparentă a propriilor instituții, mai degrabă decât înțepenirea în autosuficiența dată de găsirea unor vinovați”. Este posibil într-un context pre-electoral? Sau ar trebui sa fie doar abordarea unui think-tank in spate, care sa pregateasca o guvernare rationala, in timp ce in fata se duce lupta politica simplificatoare pentru ca sa se poata aplica ceea ce se pregateste in spate? Si este sanatoasa o asemenea dedublare?

  7. Victima , persecutorul si salvatorul ,trei posibile parti ale unui intreg ,sau o stare de fapt prin care este posibil sa trecem toti ,in intreaga noastra viata . Pentru noi romanii ideea in sine ,cea prezentata de autor ,este un picut diferita , la noi o veche zicere spune ca partial avem mentalitate de sluga (asta ca un joc de cuviinte ), sluga ,servitorul si valetul ,posibil trei entitati ,ce prezinta acelasi numitor comun, intr-unul singur.Poate am fost un pic rautacios ,dar de fiesce data , salvatorii neamului sau asa zisii salvatori, au trebuit mereu sa fie ingenunchiati de altii sau de ei insisi ,cu putine , foarte putine exceptii ) Desigur autorul pune mai multe cuvinte, in gura salvatorului , cel care in acceptiunea mereu gresita se pare , ar avea calitatea de nou fauritor de neam si tara . Asa insa , cu aceste calitati si alte evidente non calitati , am rezistat ca natie (poate nu mereu unita ) pe aceste meleaguri (as fi vrut sa le zic plaiuri ) si mereu am gasit in mentalul colectiv ,alegerea cea mai nimerita sau macar ne-am conservat ca natie in asteptarea timpurilor mai bune (asta ca sa ne laudam putin ) Singura solutie in renasterea unui neam este permanenta nevoie de educatie si de raportare a acesteia , la numeroasele schimbari atit de multe si atit de diferite, ce zi de zi , ne apar in fata mintii si ochilor nostri. Fara a tine pasul cu ele ,totul este zadarnic , raminem mereu in urma altora si mereu victima celor ce pot si vor sa FACA

  8. 1. Cred ca, in cadrul textului, Dragnea and Co. sunt o statistica, indiferent de motivele pentru care Dragnea se chinuie sa aloce Opozitiei sau sa para ceea ce nu este. Partea cu statistica (aia facuta bine) e buna pentru ca nu ai cum sa te feresti de ea.

    2. Ar trebui sa fie preocuparea tuturor. Citatul se refera la toata lumea si doar in mod foarte particular la vreun plan cu care sa vina “specialistii”. Dar, daca vorbim de planul asta, atunci probabil ca ar trebui sa reflecte directia despre care se spune in text ca ar fi “in afara ciclului”. Fiind asa, nu conteaza in ce perioada e facut.

    • Domnule Bondar,

      Textul dumneavoastra (dar și comentariile de până acum) omite o observație crucială pentru sensul discuției, dar și pentru sensul istoriei umanității în ansamblu! În afara acestui triunghi – victimă, agresor, salvator – societățile au pus o „instanță”. Această „instanță” a existat în mod rudimentar în toate tipurile de societăți, de la primele – rudimentare – până la cele contemporane. Cu ajutorul „instanței” au fost construite statele moderne. Sau alfel spus „statul de drept”.A fost, dacă vreți prin analogie, ca trecerea de la „geometria plană” la „geometria spațială”. Geometria euclidiană a definit nu numai spațiul ci și statul.

      Acum, revenind, folosind același model psihanalitic JUSTIȚIA nu este nici victimă, nici agresor, nici salvator. Este „arbitrul”, este „judecătorul”, reprezintă „autoritatea de lucru judecat”. Sau, dacă vreți, este psihologul care demantelează ițele încurcate de psihozele proprii fiecărei ipostaze. Nu discut acum și aici despre coruperea politică a justiției, așa cum nu discut nici despre „justiția divină”.

      În realitate, problema nu este una de „rupere” a cercului vicios (a triunghiului, mai bine spus…) prin ieșirea din paradigma „triunghiului” (respectiv prin dedublare) ci una de reglementare și de sancționare. Doar că, din păcate, majoritatea oamenilor nu au „cultura” luptei pentru propriile drepturi și, în cele mai multe dintre cazuri, atunci când se află în poziția de „victimă”, așteaptă un „salvator” pentru că „noi suntem mici dom’le și n-avem bani de avocați!”, atunci când devine „persecutor” se răzbună pentru că acum „ciocu’ mic că noi suntem la putere!”, atunci când îmbracă haina „salvatorului” parcă ar profita și el „un pic” de „victimă” (pentru că prea e fraieră!). Și iată cercul vicios complet!

      Dacă e ceva de cultivat cu precădere prin educație este spiritul luptei pentru propriile drepturi în cadrul statului de drept…
      Aa! Și geometria euclidiană, măcar!

      • Va multumesc pentru comentariu. Cred ca e nevoie de unele precizari. In primul rand, modelul este folosit doar ca metafora, nu ca algoritm. Aceasta inseamna ca exista multe posibile aspecte ale realitatii care ar putea sa nu corespunda intocmai modelului. Am putea totusi incerca sa vedem cum functioneaza comparatia atunci cand vorbim de justitie sau, in general, statul de drept. Dupa parerea mea, cel putin in cazul nostru, la fel ca punerea sub semnul intrebarii a independentei justiei, am putea observa si un fenomen aparent banal, dar foarte important: felul in care sunt concepute si adoptate reglementarile (legile), de exemplu. Din pacate, la noi inclusiv acest proces, atunci cand are loc, nu se deruleaza indeplinind un set de conditii minimale de transparenta, consultare publica sau fundamentare tehnica. Probabil si din aceasta cauza, diferenta intre ceea ce numim putere legiuitoare si putere executiva poate parea in unele cazuri destul de ambigua. Adica, in functie de influenta politica, o majoritate parlamentara ar putea fi tentata sa asigure implementarea unei masuri punctuale printr-o majoritate politica, inclusiv in cazurile in care obiectul votului tine clar de partea executiva si nu de cea legiuitoare (e.g. strategii: pot fi aduse exemple de strategii adoptate recent printr-o lege, ceea ce este absurd). Asadar implementarea propriu-zisa a separatiei pare a fi mai greu aplicata si in alte situatii, nu numai in ceea ce priveste separatia intre puterea judecatoreasca si celelalte. Ramanand insa la justitie, cred ca, folosind metafora celor 3 pozitii, probabil ca iesirea din cerc se intampla atunci cand realitatea functionarii reale a separatiei este cat mai aprope de principiul teoretic care o fundamenteaza. Cum separatia nu se refera numai la independenta justitiei, dar si, de exemplu, la importanta producerii unor reglementari sustenbile si predictibile, procesul de “iesire din cerc” este de fapt mult mai amplu. Fiind asa de amplu, asigurarea lui nu poate fi pusa pe seama unui singur eveniment. “Iesirea din cerc” este probabil o modalitate care, desi exprimata asa metaforic, semnaleaza cumva varietatea de eforturi necesare pentru a asigura sustenabilitatea regulilor dupa care functioneaza si interactioneaza diferitele institutii publice, indiferent de Putere. Nu cred, insa, ca aceste eforturi sunt numai politice, dar si pur si simplu cetatenesti. Eu nu cred ca o posibila condamnare, desi cu valoare simbolica mare si foarte importanta, poate inlocui varietatea actorilor si a actiunilor care ar trebui sa contribuie in procesul amintit. Iluzia normalitatii de care vorbesc la sfarsit se refera exact la situatia in care separatia functioneaza fara ingerinte, reale dar si fals invocate, indiferent de natura unei Puteri politice temporare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Florin Bondar
Florin Bondarhttp://contributors
Florin Bondar, este consultant în domeniul reformei administrației publice, politici publice și schimbare instituțională din 2009. Deține o diplomă de licență în filosofie politică (Facultatea de Filosofie), o diplomă de master în Politici Publice, precum și un doctorat în științe politice la SNSPA. A derulat mai multe vizite de studiu și de instruire în instituții de învățământ din Finlanda (HAUS) și Marea Britanie (Universitatea din Birmingham și Universitatea din Manchester), precum și Germania, European Academy for Tax, Economics and Law - Berlin. Este autor a mai multor articole publicate în țară și străinătate în domeniul politicilor publice și administrației publice. După o perioadă în care a lucrat la Secretariatul General al Guvernului în calitate de expert politici publice, din 2009 Florin Bondar a desfășurat activități de consultanță în proiecte inițiate de diferite instituții ale administrației publice locale și centrale dar și pentru organizații internaționale cum ar fi SIGMA/OECD. Printre contribuțiile sale se numără și participarea la elaborarea Strategiei privind mai buna reglementare 2017-2013 dar și cea din 2014-2020. De asemenea, este co-autor al primului set de proceduri privind formularea politicilor publice la nivel central, dar și a unei serii de strategii, studii și analize în domeniul politicilor publice și al planificării strategice.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro