joi, martie 28, 2024

Iertarea Patriarhului

„Ne cerem iertare dacă unele cuvinte ale noastre au fost insuficient de lămuritoare sau au fost răstălmăcite.”, Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 5 noiembrie 2015.

Gestului Patriarhului Daniel de a-și cere iertare pentru faptul că Biserica nu a știut să comunice în cazul incendiului de la Clubul Colectiv este fără precedent. Chiar așa de ezitant și de neasumat până la capăt cum a sunat, mesajul ar putea sta ca reper al deciziei administrative de a corecta o problemă. Nu poți să îți ceri iertare atunci când chiar nu crezi că este cazul și sunt convins de faptul că administrația Patriarhală nu a făcut-o din ipocrizie sau doar pentru a mai stinge focul criticilor. Însă cred că, atunci când nu ai exercițiul acestor gesturi publice și când nici nu îți este prea clar ce i-a apucat pe ceilalți să te sancționeze deodată atât de dur, există riscul ca cererea ta de iertare să nu fie convingătoare până la capăt.

Este adevărat, s-a întâmplat și în aceste zile ca mesajele Patriarhiei să fie răstălmăcite sau chiar trecute cu vederea. Multe canale mediatice s-au întrecut în a nu le observa. Dar nu îți ceri iertare pentru asta și nici nu cauți să atenuezi asumarea greșelilor referindu-te la ceea ce ți-au făcut ceilalți! Fie ai greșit, fie nu ai greșit. Când te duci la spovedanie, nu îi mărturisești duhovnicului păcatele pentru a adăuga la final că, de fapt, te-au vorbit alții de rău și că tu ești destul de bine.

Totuși, nu cred că este nevoie de o hermeneutică a mesajului. El spune ceea ce spune. Ci cred că este interesant de înțeles de ce sună el în urechile noastre așa cum sună. Este interesant de văzut de unde vine această ruptură de ritm în a face un gest atât de creștinesc – mărturisirea greșelii. Iar dacă înțelegem aceste lucruri, vom pricepe atât de ce este șchiop în rostire, cât și de ce putem avea speranțe de la el.

După decembrie 1989, Biserica Ortodoxă a căutat să recupereze terenul pierdut în timpul regimului comunist. A încercat să acopere golurile lăsate de presiunea regimului totalitar în misiunea pastorală. Biserici puține, pastorație discretă, misiune catehetică aproape inexistentă. Primul lucru asupra căruia s-a concentrat după 1989 Sfântul Sinod a fost construirea de noi biserici. Era nevoie de ele, piața credinței o cerea. De asemenea, au fost deschise în țară noi Facultăți de Teologie. Absolvenții acestora au fost hirotoniți. Însă, deși nevoia era legitimă, ea a fost tratată ca și cum ar fi fost vorba despre o cursă a reîmbisericirii neamului.

Atenția asupra felului în care arăta școala de pastorație a Bisericii Ortodoxe nu a fost atât de vie precum ar fi trebuit. Nu a contat atât de mult cum se făcea antrenarea celor care urmau să devină călăuze spirituale. Iar pregătirea lor a fost influențată de contaminarea Bisericii cu relele regimului comunist – mai cu seamă frica și duplicitatea. Timp de peste patruzeci de ani, Biserica a trebuit să reziste regimului totalitar chiar și cu prețul complicității. Ierarhi, monahi sau preoți au bătut formal palma cu securitatea pentru a face și în acest fel posibilă supraviețuirea Bisericii. Au fost și colaboratori entuziaști, însă nu ei au fost majoritatea. Mai mulți au fost cei care au mimat colaborarea, fără a o face, ci, dimpotrivă, pentru a o dejuca. Patriarhul Justinian Marina este unul dintre exemple. Însă, chiar și așa, genul acesta de rezistență prin complicitate formală nu poate să nu lase urme asupra structurii sufletești a unui om. Nu are cum să nu strâmbe ceva din interiorul lui. Am ieșit din regimul comunist cu o Biserică întreagă, vie și contaminată. Mulți dintre slujitorii acesteia au supraviețuit ologiți duhovnicește, strâmbați de atâtea contorsionări, amprentați de vecinătatea cu dracul roșu. Pentru a vindeca asemenea răni, pentru a elimina metehne deprinse în acest mod de a trăi, ar fi fost nevoie pentru început de mărturisire și de cerere publică a iertării. Căci pentru a oferi iertarea este bine să ai experiența cererii ei până la capăt. Conform Tradiției Sfinților Părinți, Biserica este spital, nu judecătorie. De la Sfântul Dionisie Areopagitul știm că Ierarhia Bisericească, în continuarea celei Divine, ”curățește, iluminează și îndumnezeiește”. Iar vindecarea nu poate exclude smerenia, lupta cu egoismul, în care instrument regal este mărturisirea păcatelor și cererea iertării[1].

Până la această oră, administrația Bisericească nu a rezolvat problema colaborării ierarhilor ei cu Securitatea. A ezitat să o facă din teama de a nu fi prost înțeleasă în acele vremuri extrem de tulburi, din vecinătatea lui decembrie ‘89. Însă, chiar și așa, administrația Bisericii ar fi putut spune până acum ”am făcut aceste lucruri. Am făcut-o uneori pentru a salva Biserica. Însă am fost răniți. Și noi, și voi, și alții. Ne cerem iertare!”. Cum ar fi fost dacă acestea ar fi fost primele cuvinte ale reînscăunării lui Teoctist ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe? Am fi iertat, pentru că toți cei care au trăit în timpul regimului știu ce a însemnat grozăvia acestuia. Am fi iertat pentru că de iertat este doar de neiertatul. Și am fi început să ne vindecăm.

Administrația Bisericii a pierdut acest tren duhovnicesc. De la un an la altul a vrut să uite, s-a făcut că nu aude și s-a urcat în mașina de lux a acoperirii rănilor cu proiecte de ctitorire, discurs triumfalist, infailibilitate managerială. În această stilistică a croit școala pastorală, cadrul în care sunt pregătiți cei care vor deveni slujitori ai Bisericii.

Care a fost efectul în timp? Biserica a început să piardă teren, chiar din interior. Subtil și aproape imperceptibil, numărul celor care și-au răcit relația cu Biserica a crescut. Să luăm exemplul Bucureștiului. Din cei peste 2 milioane de locuitori declarați, 81% sunt creștini ortodocși. Potrivit datelor oferite în 2014 de ”European Values Survey and World Values Survey”, în București peste 720.000 de oameni merg cel puţin o dată pe lună la biserică. Mai puțin de jumătate. Iar numărul celor care merg în fiecare duminică la Biserică este și mai redus. Ceea ce înseamnă că măcar jumătate din credincioși nu au o relație prea caldă cu Biserica.

Evident, una dintre cauzele acestei îndepărtări este și secularizarea tot mai acută a societății. Din ce în ce mai multe preocupări ale zilei i-au fost dedicate Cezarului și tot mai puține lui Dumnezeu. În acest context, a devenit fatal faptul că pastorația ortodoxă este croită pe stilistica autosuficienței, a rigidității administrative și a insuficientei racordări la suplețea și la profunzimea învățăturii tradiției Sfinților Părinți ai Bisericii. Iar manualele de religie pentru ciclul școlar au și ele același tip de cusătură. Foarte mulți dintre credincioșii neconvinși au avut măcar o dată experiența unei întâlniri dure cu un manager rigid și nebranșat la Duhul Bisericii, dar care păstorea în numele lui Hristos. Mulți dintre cei care s-au îndreptat către Biserică pentru a căuta iertarea au primit judecata neparticularizată a unui certăreț administrator de destine. Destui dintre cei care au avut curiozitatea plăpândă de a afla care este pulsul vieții eclesiastice au fost plictisiți de sobrietatea adormindă a directorilor de taine liturgice. În această vreme ierarhii nu au înțeles că turma celor păstoriți este tot mai mică.  Și că a nu ieși în întâmpinarea celor botezați, dar încă neconvinși, este o gravă greșeală tactică. Că mai mult de jumătate dintre cei 81% au nevoie de propovăduirea credinței. Și că această propovăduire nu poate fi făcută fără ”duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei”.

Biserica nu a dus lipsă de slujitori hărăziți pentru misiunea asumată, însă numărul redus al acestora nu a făcut decât să întrețină o mișcare de rezistență. Viața duhovnicească a început să fie trăită după modelul retragerii în protecția și anonimatul catacombelor. Dreapta credință a devenit minoritară în chiar mijlocul ortodoxiei.

Or, în acest context, gestul Patriarhului de a cere iertare, chiar și stângaci cum a făcut-o, nu are precedent. Este prima oară după 1989 când retorica infailibilității manageriale este lăsată puțin deoparte. Este întâia dată când, lăsând să se vadă slăbiciunea umană, iese la lumină și puterea de a se corecta.

Nu știu cât de profund a fost acest gest de pocăință, de metanoia, de schimbare a minții. Sper să fie unul încă activ, care să conserve schimbarea de stare. Să ducă gândul mai departe, să nu renunțe ușor la această atitudine. Să fie un semnal, de multă vreme așteptat, al înnoirii modului în care administrația Bisericii își înțelege prezența în societate. Pentru că doar așa pot fi vindecate toate rănile neglijate și supurânde în aceste zile.

Extraordinar nu este faptul că întâistătătorul Bisericii își cere iertare șubred și cu jumătate de gură, ci faptul că, fie și așa, spune public ”am greșit, iertați-ne!”. Aceste cuvinte au greutatea unei îndelungate așteptări. Una care a fost pecetluită, după 1989, de o lege a tăcerii asumată de întregul Sfânt Sinod al Bisericii. O tăcere trădată de stridența preaslăvirii unei administrații suspuse greșelii.

Când aud ”Să ne iubim unii pe alții!”, participanții din cadrul Sfintei Liturghii, își dau sărutarea păcii fiecare potrivit treptei sale, preoții și episcopii între ei, diaconii cu diaconii, laicii între ei. Avem nevoie ca acest gest de pace și de iertare să ne însoțească dincolo de cadrul liturgic și să ne aducă pe toți laolaltă, ierarhi, clerici și laici. Avem nevoie de iertare. Să o primim și să o dăm.

NOTE

[1] O explică recent Arhimandritul Zaharia Zaharou, ucenic al Arhimandrituui Sofronie Saharov, în cartea sa ”Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, București, 2014.

Distribuie acest articol

38 COMENTARII

  1. „Am gresit, iertati-ne”… gonind in Mercedes cu coloana oficiala ilegala…
    Ce credibilitate sa ai, smerenia si modestia nu-l caracterizeaza pe actualul Patriarh, dimpotriva…. are imaginea cea mai proasta din istoria BOR….
    Comparati cu imaginea actualului Papa sau a Papei Ioan Paul al 2-lea…
    Cum e posibila atata diferentiere?!
    Simplu: Patriarhul are metehne de politician smenar, nu de om al Bisericii.
    NU credinta este problema tinerilor(asa cum a incercat Patriarhul sa invoce..) afirmand ca trebuie sa mearga la Biserica si sa invete credinta ortodoxa, ci BOR care e departe rau de oameni, numai amaratii nescoliti sau oamenii ajunsi la momente grele de rascruce in viata ajung azi sa mai calce in BOR….
    Asta nu inseamna ca in sufletele lor nu au credinta… CREDINTA in bine, in ajutorarea aproapelui, in comapasiune, in empatie…
    BOR nu are nimic din taoate astea, are o CIFRAde Afaceri demna de o multinationala feroce.
    Dumnezeu sa-i ierte….ei chiar au nevoie de iertare, de la Dumnezeu…

  2. Deocamdata Patriarhul nu a facut nimic concret ca sa fie iertat.

    Implicarea masiva a bisericii in campaniile electorale si in politica, spolierea babelor din mediul rural saptamana de saptamana, crearea unei isterii nationale de pupat moaste, incasarea fara documente legale de tot felul de taxe de nunta, de botez, neimplicarea in problemele societatii. In plus, popii de la varful BOR se dau cu limuzinele, au coloane oficiale. Astea sunt problemele pe care romanii le percep referitor la BOR si la popi.

    Poate cineva sa dea niste exemple de fapte ale BOR care duc la progres national? Dupa mine, BOR este mai mult o frana nationala.

  3. In lumea in care eu traiesc, oamenii obisnuiesc sa-si ceara iertare spontan, fara sa se simta injositi (?) ca o fac, si asta ori de cate ori au sansa (!) sa realizeze ca au comis o greseala!
    Este un gest firesc, care nu depinde nici de functie, nici de varsta, de nimic altceva, decat de buna educatie!
    Nu, a cere iertare nu este extraordinar, stimate autor, este normal!
    Mesajul dvs este arhaic si complet needucativ, dupa opinia mea…

  4. Practica bisericii ortodoxe difera destul de mult de ideea de „practicant” a catolicismului sau protestantismului. Faptul ca nici jumatate din locuitori nu merg la biserica lunar, nu inseamna ca ortodoxia e in scadere. Romanii sunt practicanti in special de sarbatori si cam atat. Si da, biserica ortodoxa e o mare piedica in implementarea globalismului politic in acest cap de pod. Inafara de biserica si armata, noi nu prea avem institutii.

    • Faptul ca nici jumatate din locuitori nu merg la biserica lunar, nu inseamna ca ortodoxia e in scadere

      Inseamna ca era deja… scazuta.
      Mersul al biserica este minoritar, iar practicarea reala a credintei este… nano-size-ica.

  5. Biserica Ortodoxă nu a căutat după decembrie 1989 să recupereze terenul pierdut în timpul regimului comunist. A început chiar în ultimii ani ai regimului comunist şi a continuat cu forţe proaspete imediat după.

    Exemple:

    În prima fază, mania „pericolului sectelor” de la finalul anilor 1980. O isterie generalizată, asmuţită prin categoriile sociale care umpleau bisericile, şi care întâmplător se bucurau de autoritate morală (bătrânii). Se vorbea peste tot de sectanţi care răpesc copii, de sectanţi ţigani care te taie pe faţă cu cuţitul, de sectanţi care înjunghie pe la spate pe stradă şi tot felul de fantezii pe măsură. Autorităţile n-au dat semne că ar fi prins vreun sectant care dă oamenilor în cap, în ciuda pretenţiilor de control totalitar al societăţii.

    Au mai fost şi presiunile făcute prin şcoli în anii 1990-1995 de către profesori de istorie, cultură civică şi alte materii, proaspăt ieşiţi din facultate… sau de altundeva. Tot felul de poveşti ciudate legate de satanişti, pericolul pornografiei, care e inventată tot de ei şi transmite mesaje subliminale care să îndepărteze publicul de credinţă, faptul că şi comuniştii erau satanişti începând cu Marx, care purta plete fiindcă asta e o coafură satanistă şi le-ar fi scris copiilor săi numindu-i „drăcuşori”.

    Din anumite motive, s-au oprit temporar după alegerea CDR în 1996 şi introducerea orelor de religie. A venit atunci în liceu un preot trimis de la Patriarhie care a vorbit destul de interesant şi raţional despre istoria religiilor şi comparaţiile între religiile asiatice şi cele europene (iudaism şi creştinism). N-a făcut pe nebunul cum se spune despre unii dintre profesorii de religie din epoca modernă.

    De fapt, în ultimii 10 ani pare a se repeta într-un mod bizar situaţia din 1990-1995, fără vreo explicaţie logică.

  6. Tot aud ca domnul Daniel si-a cerut iertare si ma intreb daca sunt singurul care gandeste ca, de fapt, nu si-a cerut iertare.
    Ca stil, formularea patriarhului ar fi, pentru mine, din aceeasi categorie cu acel „Ancorat în realitate şi raportat la sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludeaza meandrele concretului” al domnului Iliescu.
    Ca forma, mesajul poate semana cu a cere iertare, fiindca incepe cu „ne cerem iertare”.
    Ca fond/continut, pentru mine mesajul spune asa: „in nemarginita noastra generozitate, ne cerem iertare ca am folosit un limbaj prea elevat, iar voi, muritorii de rand, n-ati inteles pe deplin sau ati inteles gresit ceea ce vroiam noi sa spunem”. Adica, eu calc pe cineva pe picior, in autobuz si-i spun „Iarta-ma ca m-ai calcat sub talpa!”.
    Ca si onor-politicienii nostri, inaltii prelati ce ne pastoresc sufletele au ramas in urma vremurilor si nu reusesc sa digere realitatea. De exemplu, se incapataneaza sa creada ca toti oamenii iau de bun ce spune preotimea si nu se uita la ce face preotimea. Domnilor, chiar daca va accepta unele devieri, omul de rand stie ca o parohie se plateste, ca trebuie sa aiba bani in buzunar pentru slujba de inmormantare, ca adaosul la lumanarile din biserica (alea scrise cu LASER) este de 400%, ca Biserica nu plateste impozit pe profit…
    Citeam, zilele trecute, o stire in care un preot zicea ca B.O.R. lucreaza la un proiect de lege pentru impozitarea B.O.R. Cum adica? Isi fac singuri proiectul de lege?! Asta chiar ar fi premiera mondiala! :)

    • Stati ca nu e pentru prima oara cind incearca asa ceva. In anii ’90 politia il prinsese pe-un popa cu o nefacuta, nu-mi aduc aminte ce. Si imediat cineva din ierarhia BOR a incercat sa-l scoata de pe mina legii argumentind public ca au ei „judecatorii lor interni” si nu e de nasul Procuraturii sa-l ancheteze.

  7. Este ciudata o analiza a bisericii cu ochelari colorati bisericesti. O analiza din interior e in multe cazuri inutila, o analiza din exterior obiectiva nu se face prin prisma valorilor interne si cu multa tamaie pe valorile interne. Pentru ca e subiectiva. Deci, articolul e o analiza interioara subiectiva, dar cui se adreseaza si care e scopul?

    • Adrian, este o analiză a problemelor administrației Bisericești făcută din perspectiva laicatului, adică a credincioșilor care sunt parte a Bisericii, dar nu parte a clerului. Este subiectivă, fiind din interiorul Bisericii. Este obiectiv critică, pentru că nu acomodează derapajele ierahiei. Acestea au beneficiat, din păcate, până acum, de prea multă tăcere. Laicatul a cam dormit în strană.
      Se adresează, în măsuri diferite, ierarhilor, laicatului și care, din afara Bisericii, sunt interesați de gesturile acesteia.

  8. Domnule Gaitanaru, imi place articolul dumneavoastră. Puneți scuzele prezentate de Patriarh in contextul recentei istorii zbuciumate a Bisericii. Privite in această lumina, scuzele chiar sunt extraordinare. Până la urmă nici nu conteaza daca gestul este ipocrit, oportunist sau nu. Din punct de vedere instituțional, gestul este remarcabil. Am însa o mica indoială cu privire la argumentul dumneavoastră: nu este oare prea jos standardul prin care judecați Biserica? Da, aveți dreptate: Biserica a îndurat multe, a facut ce a trebuit sa facă pt a supraviețui, și, din această cauză, are acum nu doar o imagine, ci si o constituție deplorabilă. Este la fel de adevărat și faptul că procesul vindecării are drept premisă fundamentală înțelegerea. Da, trebuie sa privim cu ințelegere starea de fapt, sa evaluam cât mai concret si obiectiv cauzele procesului. Vorbim însă despre Biserică. Ce ar trebui să reprezinte această instituție? Nu ar trebui ea oare să se îngrijească de idealurile noastre morale? Sa privim mai cu atenție: ce este un ideal? Desigur, o idee regulativă, adică o idee ce nu se regasește încarnată in textura factuală a lumii. O idee regulativă nu are drept obiect ceea ce este, ci ceea ce trebuie sa fie. Biserica este, așadar, responsabilă sa ne indice cum trebuie sa fim. Cu ce indreptățire este ea chemată sa faca asta? Exemplaritatea îi justifică demersul. Pentru enorias, ideea regulativă, tocmai pentru ca nu exista în mod factual, nu poate fi o decât o prezență cel mult firavă. A-ți ghida viața dupa astfel de idei este la îndemana celor putini. De aceea trebuie Biserica sa se îngrijească ca prezența ideii regulative in viata omului sa fie cât mai concretă. Ea trebuie să-l facă să creadă că meritorie este viata trăită în acord cu o normă care, de facto, nu există. Extraordinară misiune! Prin urmare, exemplaritatea are un sens foarte precis: exemplul pe care Biserica îl dă are funcția de „a aduce pe pământ”, de a oferi un veșmânt intuitiv existenței ireale a idealului regulativ. Cu alte cuvinte, vorbim despre o întrupare a normei morale.
    În acest context, trebuie sa ne întrebăm: este capabilă Biserica, fiind dată starea ei actuala, să-și îndeplinească misiunea? Suspiciunea mea este că, in condițiile date, Biserica este total neadecvată scopului sau. Cele descrise de mine aici țin, desigur, de ideea regulativa a Bisericii. Având in vedere că existența nu poate anihila esenta, putem spune că Biserica nu este total pierdută. Faptul ca ea este cum este acum nu inseamna, desigur, ca nu se poate îndrepta. Cum? Cred că trebuie să i se reamintească, constant, exigent chiar, misiunea care ar trebui să o anime. Spuneam că înțelegerea este bună. Ea devine funestă dacă se confundă cu acomodarea, îngăduința, pactizarea. Cu alte cuvinte, trebuie să fim atenți să nu dăm în nărăveală din prea multă înțelegere.

    • Chiar dacă nu sunt în diverse aspecte de acord cu dvs, vreau să vă felicit pentru singurul comentariu pertinent și substanțial vis a vis de articol.

      • Tudor, mi-ai lăsat doar un prenume, așa că îmi permit să ne tutuim. Îți mulțumesc pentru comentariul tău. Este o bună completare a celor spuse de mine. Răspund, însă, punctual, unui pasaj din comentariul tău.
        Tu spui: ”În acest context, trebuie sa ne întrebăm: este capabilă Biserica, fiind dată starea ei actuala, să-și îndeplinească misiunea? Suspiciunea mea este că, in condițiile date, Biserica este total neadecvată scopului sau”.

        Așa cum spui, ortodoxia este prin definiție normativă. Constituirea ei este una creatoare de canon interpretativ și supusă acestui canon. Ea este întemeiată pe întrebarea ”cine ziceți voi că sunt Eu?”. Și pe răspunsul ”Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”.
        Este Biserica în stare să își îndeplinească misiunea? Răspunsul meu succint este ”da și nu”. Biserica este o instituție divino-umană. Dumnezeu lucrează bine. Omul are sincope. Nu toți slujitorii sunt bine așezați. Ierarhii, exercitând o formă de putere, sunt și mai expuși. Nu degeba, ierarhii luminoși sunt cei recunoscuți ca fiind sfinți. Sunt cei care și-au asumat exercițiul smereniei până la capăt și în pofida funcției. Funcția nu prilejuiește această ispită a puterii. Teologic e invers. Nu poți fi ierarh fără o smerenie activă. Însă omul nu face mereu priză cum ar trebui.
        Încă din primele secole ale creștinimsului Biserica a fost și neadecvată scopului ei. Au fost și ierarhi care au rămas în istorie prin faraonismul lor. Teofil al Alexandriei este, de pildă, unul dintre ei. Acești ierarhi însă au fost sancționați din interior. Monahii mediului ascetic au reacționat. Uneori laicatul a avut și el ceva de spus.
        Biserica nu este vreodată ferită de derapaje. Și va fi mereu amenințată. Problema este că în zilele noastre laicatul a uitat că el este cel ce spune ”vrednic este!” atunci când un ierarh este înscăunat. Ceea ce înseamnă că și pe ”votul” său este instalat acesta. Iar asta mai înseamnă că atenția trebuie să fie activă și după ungere. Când atenția scade, abnormul crește.
        Este o mare problemă inclusiv faptul că Biserica este o instituție care nu știe să comunice binele social pe care îl face. Pentru că asta trădează iarăși o vanitoasă autosuficiență a administrației – una care pare a se mulțumi să zică din vârful buzelor ”ne înțelegeți voi”.
        Biserica nu este ”total neadecvată scopului său”. Are exemple luminoase vii. Face posibil foarte mult bine social. Dar are și multe probleme care îi știrbesc această prezență benefică. Iar dacă noi, laicatul, nu face ceva pentru a semnala abaterea, lucrurile nu vor merge înspre mai bine.

    • Tudor, mi-ai lăsat doar un prenume, așa că îmi permit să ne tutuim. Îți mulțumesc pentru comentariul tău. Este o bună completare a celor spuse de mine. Răspund, însă, punctual, unui pasaj din comentariul tău.
      Tu spui: ”În acest context, trebuie sa ne întrebăm: este capabilă Biserica, fiind dată starea ei actuala, să-și îndeplinească misiunea? Suspiciunea mea este că, in condițiile date, Biserica este total neadecvată scopului sau”.

      Așa cum spui, ortodoxia este prin definiție normativă. Constituirea ei este una creatoare de canon interpretativ și supusă acestui canon. Ea este întemeiată pe întrebarea ”cine ziceți voi că sunt Eu?”. Și pe răspunsul ”Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”.
      Este Biserica în stare să își îndeplinească misiunea? Răspunsul meu succint este ”da și nu”. Biserica este o instituție divino-umană. Dumnezeu lucrează bine. Omul are sincope. Nu toți slujitorii sunt bine așezați. Ierarhii, exercitând o formă de putere, sunt și mai expuși. Nu degeba, ierarhii luminoși sunt cei recunoscuți ca fiind sfinți. Sunt cei care și-au asumat exercițiul smereniei până la capăt și în pofida funcției. Funcția nu prilejuiește această ispită a puterii. Teologic e invers. Nu poți fi ierarh fără o smerenie activă. Însă omul nu face mereu priză cum ar trebui.
      Încă din primele secole ale creștinimsului Biserica a fost și neadecvată scopului ei. Au fost și ierarhi care au rămas în istorie prin faraonismul lor. Teofil al Alexandriei este, de pildă, unul dintre ei. Acești ierarhi însă au fost sancționați din interior. Monahii mediului ascetic au reacționat. Uneori laicatul a avut și el ceva de spus.
      Biserica nu este vreodată ferită de derapaje. Și va fi mereu amenințată. Problema este că în zilele noastre laicatul a uitat că el este cel ce spune ”vrednic este!” atunci când un ierarh este înscăunat. Ceea ce înseamnă că și pe ”votul” său este instalat acesta. Iar asta mai înseamnă că atenția trebuie să fie activă și după ungere. Când atenția scade, abnormul crește.
      Este o mare problemă inclusiv faptul că Biserica este o instituție care nu știe să comunice binele social pe care îl face. Pentru că asta trădează iarăși o vanitoasă autosuficiență a administrației – una care pare a se mulțumi să zică din vârful buzelor ”ne înțelegeți voi”.
      Biserica nu este ”total neadecvată scopului său”. Are exemple luminoase vii. Face posibil foarte mult bine social. Dar are și multe probleme care îi știrbesc această prezență benefică. Iar dacă noi, laicatul, nu face ceva pentru a semnala abaterea, lucrurile nu vor merge înspre mai bine

      • Andrei, îmi permit și eu, cu cordialitate, să te tutuiesc. Sunt întru totul de acord cu replica ta. De altfel, cred că ideea comentariului meu corespunde celor spuse de tine.
        ”Este Biserica în stare să își îndeplinească misiunea? Răspunsul meu succint este ”da și nu”. Biserica este o instituție divino-umană. Dumnezeu lucrează bine. Omul are sincope.” – Exprimi aici, condensat, fricțiunea milenară dintre esență și existență, distincție care stătea în centrul argumentului meu.
        ”Biserica nu este ”total neadecvată scopului său”.” – Cuvintele mele sunt, poate, oleacă prea categorice, nenuațate. Ignoranța mea în materie este de vină: nu cunosc nici în detaliu, nici în mare lucrarea Bisericii.

        Toate cele bune

  9. ” Este întâia dată când, lăsând să se vadă slăbiciunea umană, iese la lumină și puterea de a se corecta” . Ce putere de a se corecta? individual a simtit ca pierde din sponsori, de aia a iesit cu scuzele astea penibile.

  10. Astea sunt antologice:
    „Ne cerem iertare dacă unele cuvinte ale noastre … au fost răstălmăcite.” si
    „rezistență prin complicitate”

  11. scuzele patriarhului nu sunt scuze ptr ca sunt condescendente, ptr ca de fapt el spune ca aberatiile care i-au iesit pe gura, si care n-au avut nimic in comun cu harul duhovnicesc ci cu aroganta cea mai jignitoare, sunt pur si simplu gresit interpretate de intelectul nostru de cimpanzeu.. adica jignirile si arogantele n-au fost jigniri si arogante, doar lipsa noastra de subtilitate le-au facut sa para astfel!! Nu e asta o lipsa catastrofala de bun simt, dovada unei vanitati care te face sa vomiti, iar faptul ca BOR a percutat in final inspaimantata dovada clara ca sunt farisei? Aia cu lucratul la propriile taxe iarasi e foarte relevanta: spune ca pe de o parte au realizat ca nu e fair sa nu fie taxati (!!) si au voluntariat procesul, iar pe de alta parte ca se cred atat de stat in stat incat ii impun guvernului si parlamentului legea facuta de ei ptr ei insisi !! Asemenea mizerii te fac sa te intreb daca biserica mai e biserica, sau e marasmul care obisnuia sa existe acum sute de ani prin evul mediu.

  12. Patriarhul nu a spus public ”am greșit, iertați-ne!” ci „ne cerem iertare daca unele cuvinte ale noastre au fost insuficient de lamuritoare sau au fost rastalmacite”. In primul rand apare conditionarea „daca” si apoi se refera la neintelegere si chiar mai rau, la rastalmacire. Deci, iertati-ne dar nu am gresit cu nimic, voi ati rastalmacit deci voi ati gresit. Titlul articolului „Iertarea Patriarhului” se refera la iertarea de sine a mai marilor bisericii ?

  13. Un articol echilibrat, de bun simt.

    Ma bucura acest tip de atitudine.
    Mi-ar placea sa existe mai multi „publicisti” si „editorialisti” capabili de o asemenea atitudine constructiva.

  14. Procesul de vindecare a bisericii seamana cu reforma invatamantului. Problema fundamentala in ambele cazuri este nivelul oamenilor care formeaza cele doua sisteme, iar pentru asta nu exista pe termen scurt decat solutii de avarie. Sa luam un exemplu. Patriarhul a reactionat mai greu in cazul incendiului de la Colectiv, dar cand a murit Vadim Tudor a fost ceva mai prompt (cum ati remarcat si dvs intr-un editorial tot aici). A trimis un mesaj de condoleante familiei in care il numea pe CVT “un om credincios, erudit, patriot si bun orator”. Probabil ca asta e nivelul la care patriarhul intelege lumea in care traieste, valabil pentru multi reprezentanti ai bisericii. Din experienta mea, sunt oameni limitati, lipsiti de mari framantari interioare, care au pentru fiecare intrebare filozofica profunda cate un raspuns scurt si cretin, pe care se simt chemati sa-l bage pe gat si altora. Religia si apartenenta la institutia BOR le da ocazia de a-si pune propria ignoranta pe un piedestal foarte inalt. In conditiile astea, indepartarea oamenilor de biserica este un lucru benefic pentru societate.

    Ce poate biserica sa faca pentru vindecarea sa cat timp oamenii care o formeaza sunt la acest nivel? Poate cineva sa-i faca mai destepti, sa aiba mai mult har, inteleaga mai bine secolul in care traim? Solutia de avarie este sa promoveze din randul lor pe cei mai rasariti si sa-i lase cumva pe acestia, nedemocratic, sa dea linia oficiala a BOR, nu pe imbecilii care vad in incendiul de la Colectiv o crunta si meritata razbunare administrata rockerilor de dumnezeul lor, in nemarginita lui dragoste pentru noi toti. Pe termen lung, ar trebui sa formeze si sa atraga alt fel de oameni. Nu stiu daca are cum.

  15. Domnule Gaitanaru,

    Sunt absolut 100% de acord cu Adrian mai sus. Analiza facuta cu ochelari bisericesti. Si nu-i vad rostul.

    Ce nu am inteles zilele acestea au fost reactiile tertilor. Reactia institutionalizata a BOR si a patriarhului nu m-a surprins deloc. *Exact* la asta ma asteptam.

    Recunosc ca nu inteleg revolta oamenilor cat de cat inteligenti fata de aceasta reactie. Pe de-o parte, nu vad de ce oamenii care nu au si nu aveau asteptari fata de BOR protesteaza (vis-a-vis de reactie). Pe de alta, nu vad de ce majoritatea oamenilor care aveau asteptari tac malc.

    Ce parere aveti de un inspector ISU care viziteaza o cladire, stie ca nu e ok, dar le da avizul „pentru ca au toate hartiile”? Ce spuneti de atitudinea lui? Exact aceasta atitudine o suspectez in articolul dumneavoastra. Stiti foarte bine ca scuza – daca o putem numi asa – e de mantuiala, insa sunteti dispus sa o acceptati.

    Cata vreme acceptam acest tip de atitudine fata de orice organizatie, organizatia respectiva se va degrada accelerat. Lucru pe care si-un chior il remarca la BOR.

    Daca va pasa, implicati-va! Daca nu, dupa noi, potopul.

  16. Hai sa clarificam o treaba pentru toti cei ce sar aici cu manie proletara la jugulara Bisericii si a Patriarhului, manie demna de lucratorii judetenei de partid din domeniul „ateismului si materialismului dialectic” din vremea epocii (ca mde, asa e fancy in zilele noastre ca sa arate ca e „progresist”): Biserica nu e o institutie democratica. Inaltii ierarhi sunt responsabili doar in fata lui Dumnezeu si nu a „electoratului”. Punct. Va place, bine. Nu va place, si asa e bine. Cui nu-i place n-are decat sa nu aiba de a face cu Biserica. Nimeni nu e tras cu forta de urechi in Biserica. Si apoi, nu stiu de ce, dar am oricum impresia ca cei ce latra cu atata pasiune impotriva ei nu au nici o treaba cu Ortodoxia. Ei doar simt un impuls irezistibil sa chibiteze cat mai zgomotos cu putinta si sa faca niscai bine cu de-a sila, precum raposatul Lenin :-) Nu-i asa?

    Ortodoxia e forma cea mai conservatoare a crestinismului. O fi bine? O fi rau? Eu sunt inclinat sa cred ca argumentul in favoarea abordarii conservatore ce zice ca daca Dumnezeu ar fi dorit altceva, atunci ar fi facut altceva de la bun inceput, e cat se poate de solid. Nu cred ca Biserica trebuie sa se schimbe annual precum colectiile de toamna-iarna a carpacilor din Milano. Nu-i asa? Sigur ca aici parerile sunt impartite, si neomarxistu’ de la Vatican ce primeste crucifixe cu secera si ciocanul respectiv are o mare simpatie pentru tot soiul de personaje dubioase, are o gramada de fani. Pe lumea asta. Pe ailalta e greu de spus :-) Atata doar ca Biserica nu este si nici nu trebuie sa fie un fan club.

    In incheiere, doua versete foarte potrivite din Faptele Apostolilor 5.38 si 5.39 pentru cei ce arunca munti de gunoaie cu atata pasiune in Biserica, si care simt o mancarime insurportabila daca nu impartasesc lumii colectia de nonsensuri prafuite regurguitate entuziast de la Leo Taxil incoace:

    „5:38 Şi acum zic vouă: Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici;
    5:39 Iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu.”

  17. „Ne cerem iertare dacă unele cuvinte ale noastre au fost insuficient de lămuritoare sau au fost răstălmăcite.” Imi pare rau, dar nu suna a iertare. In primul rand nu isi asuma problema proastei comunicatii ci o arunca asupra celor care au „rastalmacit” mesajul – presa – respectiv asupra celor care nu au reusit sa inteleaga (cu toate ca ele au fost „lamuritoare”) – populatia. La onestitate repetent (4), pentru incercare nota de trecere (5).

  18. N-am nicio problema cu scuzele patriarhului, asa neasumate cum le-a prezentat, i le accept.
    Nu este problema mea, si nu ar trebui sa fie a nimanui decat a lui, daca atat a putut…fiecare cu constiinta lui!
    Ii doesc insa sa se ierte pe el insusi, indiferent de ce ne spune noua, e o terapie foarte utila pentru pacea sufleteasca, fara de care viata este infernala…chiar si pentru un „prea-fericit”!

    Am avut onoarea sa cunosc personal 2 papi, cativa mari rabini (A.Safran, fost mare rabin al Romaniei, un om de o eruditie si de o modestie, neegalate!) si pe Dalai Lama actual. In putinele discutii la care am asistat in prezenta lor, i-am auzit cerandu-si iertare de fiecare data, de cele mai multe ori pentru greseli necomise de ei personal…
    Acesti oameni exceptionali sunt mai simpli si mai umili decat multi dintre noi, prin asta sunt mareti!
    Sunt convins ca si BOR numara in randurile ei persoane exemplare, probabil prea modeste ca sa se faca cunoscute…
    Fie ca exista, fie ca nu, Dumnezeu sa binecuvinteze Romania, ca tare mult are nevoie! Amin.

  19. Petrache@
    ”Dar PF Daniel e nasol că statul…” Nu mă mir că îl aperi pe PF.
    Scuzele pentru că nu folosesc apelativul de politețe nu sunt de rigoare!

  20. Biserica functioneaza in tandem cu politicienii care manifesta inapetenta si nepricepere in a gestiona institutiile si a crea instrumentele necesare pentru buna functionare a societatii.

    Lipsa reformei in educatie, un sistem de sanatate precar si birocratia sunt menite sa intretina nevoia omului pentru biserica. Nestiutor, bolnav si ocupat in hatisul administrativ omul este candidatul perfect pentru mantuirea sufletului.

  21. Nu inteleg de ce va mirati de comportamentul personalului BOR de la cel mai inalt nivel pana la ultimul preot. Se comporta la fel ……. chiar si in alta tara, unde DURA LEX SED LEX.

    Iata cum a inteles un preot, doctor in teologie, slujitor la o biserica Toronto,  Canada, afiliata la BOR, crezand ca e la fel ca in Romania……ei avand imunitate ! 

    Pentru ABUZ SEXUAL asupra a 10 femei romance, incepand la putin timp de la sosirea in Canada, a fost condamnat la 7 ani de detentie (bineanteles cu executare).

    A fost primul preot care „s-a angajat” full-time (de fapt s-a cam auto-angajat!).

    Numai vorbesc ce cuvinte jignitoare avea la adresa credinciosilor de alta religie !

    Iata si un link despre acest fost slujitor la BOR:

    http://www.torontosun.com/2015/05/06/priest-exploited-position-to-sexually-assault-women

  22. Ce a zis patriarhul:
    „Ne cerem iertare dacă unele cuvinte ale noastre au fost insuficient de lămuritoare sau au fost răstălmăcite.”.
    1. Nici nu se menționează la ce s-a referit! Putea sa se refere la vreme.
    2. Asta nu e o scuza, in nici un caz pentru colaborarea BOR cu securitatea (super exagerata extrapolare), ci e O ACUZAȚIE ca proștii nu sunt destul de înțelepți sa înțeleagă (ce?), si mai rău, au răstălmăcit (cum?) cuvintele „noastre”.
    Nu e vorba de nici o schimbare aici, doar de „wishful thinking” din partea autorului.

    Iată cuvintele EXACTE ale patriarhului, care n-au fost interese si au fost răstălmăcite :o :
    „NU MAI JUDECAM (?!?). Am spus să nu mai judecăm pe nimeni, numai ne rugăm. Dacă vin preoţii, de ce vin preoţii. (?!?) Dacă nu vin preoţii, de ce nu vin. Asta e atitudinea ostilă faţă de biserică! Nu învăţaţi dumneavoastră Biserica ce rol are ea. Învăţaţi mai bine credinţa ortodoxă! (?!?) Nu vrem să se considere că facem spectacol. (?!?) Nu vrem să ne laudăm, dar la fiecare am dat o anumită suma… (!!!) Sa vină lumea la biserică, nu la club! (!!!) Acolo au murit, dar noi ne rugam în biserică”. (!!!)

  23. @Andrei Găitănaru Surprinzător este că în articol se face totală abstracţie de faptul că PF Teoctist și-a cerut iertare explicit,în numele său și al ierarhiei BOR,pentru activitatea ierarhiei BOR din perioada comunistă.Un jurnalist ca d-ta să nu fi având cunoștinţă de asemenea lucru ? Până acolo încât să afirme că acest lucru nu s-a petrecut ???

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrei Gaitanaru
Andrei Gaitanaru
Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, cu o Lucrare de Diplomă intitulată Dublul discurs apofatic. 2002-2003: absolvent al programul de masterat al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, cu o dizertaţie intitulată De-numirea numelor divine. Statutul numelor divine în cadrul Corpusului Areopagitic. Din 2003 până în prezent: doctorand al programului de studii doctorale al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, înscris cu o teză intitulată „Problema relaţiei dintre rostire alegorică şi discurs filosofic în teologia bizantină”.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro