joi, martie 28, 2024

Îmi iubesc eu oare câinele?

Te iubim, cinează cu noi şi scrie-ne din când în când, așa îți spun oamenii. Cu toţii facem eforturi de bună-nţelegere, planeta nu-i nici mare nici mică, e numai bună, atât cât să ne vedem unii pe alţii cu ochii, atât cât să ne-atingem cu mâinile şi să ne invităm la dans cu vocile, prânzim laolaltă, toţi, da, planeta-ntreagă prânzeşte jos, în sufragerie, afară de cel iubit care cere să i se-aducă prânzul sus, în cameră.

Nimeni nu priveşte cu dispreţ iubitorul, afară de cel iubit. Oh, mândru și sărman iubitor, în ochii tuturor poţi găsi admirație, milă şi-alinare, un codru de pâine şi-o mână caldă-ntinsă, doar mâna celui iubit e rece de gheaţă, o gheară de pasăre moartă-n zăpadă-n pragul uşii dimineaţa.

Iubitul e stăpânul lumii – tont și despotic- , el crede că-i iubit măreț și nesfârșit, nu știe că viața lui atârnă de cel din urmă fir de păr înfipt în scalpul pruriginos al iubitorului. Ai mare noroc că te iubesc, ai fi avut mare noroc chiar dacă nu ne-am fi-ntâlnit, ai fi avut mare noroc doar ştiind că dacă ne-am fi întâlnit, te-aş fi iubit.

Numai mila și caritatea îşi mai pot găsi un rost al lor printre regulile de iubire-ale lumii-ncurcate ca nişte fire de undiţă-n plumburile lor. Dumnezeu e mort, dar noi am prins peştele şi-am hrănit oamenii.

.

.

Dacă m-ar întreba cineva “Ce valoare are câinele tău?” aș invoca fără să ezit faptul că atunci când scriu se așează sub masa mea de lucru, iar eu îmi odihnesc picioarele pe spinarea lui. Contactul tălpilor cu blana caldă, ritmul respirației și zbârnâiala nărilor îmi produc o stare de bine desăvârșit, fără egal.

Încercând să descriu cât mai precis ce simt, îmi dau seama că răspunsul oferit n-are legătură cu valoarea câinelui, ci cu utilitatea lui. V-am spus ce-mi oferă el. Am justificat în fața dumneavoastră  sentimentele față de câinele meu, Jagger.

“Să vă bucurați de ei!” îmi spun oamenii când mă văd prin parc cu câine și copii, fără să bănuiască o clipă că generosul lor îndemn e, de fapt, o atroce meschinărie. Această bucurie interesată se transformă în momentul doi în cruzime absolută : “tu nu mai ești copilul meu!” spune mama dezamăgită de comportamentul catastrofal al odraslei. Mama care ieri se bucura de copilul ei, își lasă astăzi copilul orfan. Un copil orfan încetează să mai existe.

Probabil că am nedumerit deja mulți cititori. În mintea lor stăruie întrebarea: dar ce-i așa de rău să te bucuri de alte ființe? Dacă de pisici, de copii și de căței nu te poți bucura, atunci de ce să te mai bucuri?

Nu ți-au fost ei oare dați pentru a-ți aduce bucurii?

Nu.

De fapt, da, dacă valoarea lor intrinsecă e condiționată de ceea ce îți pot ei oferi ție. În cazul acesta, ferice de tine. Ești cu adevărat singura ființă de pe planetă.

Să mă întorc la câinele meu. Uneori face crize de lătrat la 3 dimineața. Alteori sapă gropi în curte. Pe covor calc, zilnic, în mlaștini de salivă puturoasă. Când i se pare că e nedreptățit, se urcă – ditamai matahala – pe perne, în vârful canapelei.

Cum nimic din toate cele enumerate nu-mi stârnește vreun fior de bucurie – ba chiar aș putea spune că, puse în balanță cu momentele de confort afectiv pe care mi le “oferă”, neajunsurile atârnă, pragmatic vorbind, mai greu – îmi dau seama că n-am răspuns deloc la întrebarea: „ce valoare are câinele meu?”

Are câinele meu o valoare intrinsecă, dincolo de infinitele neajusuri și de cele câteva (mari) beneficii pe care mi le aduce?

Un lucru e clar: calitățile lui de boxer campion, prețăluit în repetate rânduri de diverse jurii interesate să-i ateste valoarea  ca exemplar canin nu contribuie cu nimic la motivele pentru care eu personal îl prețuiesc. Îmi pot da seama că eu și juriile valorizăm câinele pe criterii diferite. Atât valoarea pe care i-o ofer eu cât și valoarea pe care i-o oferă juriul sunt, deci, relative. Nici eu, nici ei nu-l putem prețui fără să ne întrebăm ce ne place și ce nu ne place la el. Valoarea lui intrinsecă ține sau nu de aceste raporturi? Nu ține. Și atunci are câinele meu cu adevărat valoare?

Trebuie să vă mărturisesc că, adesea, când se așează sub masa mea de scris, sunt incapabilă să alunec în starea de confort afectiv pe care mă aștept s-o producă prezența lui acolo, sub tălpile mele. Motivul e simplu: sunt prea iritată de boacănele pe care le-a făcut peste zi. Când îl văd înghesuindu-se sub masă, făcându-se “preș”, în loc să mi se bucure inima, mă tulbur și mai rău, mă apucă toți nervii. Îmi spun atunci: și astăzi am ratat Întâlnirea!

Dacă stau să mă gândesc mai bine, câinele meu este o sursă aproape permanentă de disconfort.

Am, în fiecare moment al zilei, mai multe motive să-l abandonez decât să-l iubesc.

Cum fac, totuși, să-l pot iubi în continuare? Străduindu-mă, zi de zi, să-mi imaginez valoarea lui intrinsecă. Pentru a-l prețui, am nevoie să mă agăț de ceva ne-imediat, de ceva care transcende slăbiciunea mea (și a lui), de ceva care transcende orice (in)convenient, de ceva care nu intră în conflict cu Viața. Pentru a-l iubi în continuare sunt obligată să nu-l abandonez.

Apare, atunci, această distincție: o valorizare pragmatică este una care nu aspiră la ruperea de context, care rămâne, adică, “împotmolită” în scopuri și în mijloace, adică în utilitar. Dacă vreau să fac un salt în inutilitar, atunci încep să iubesc cu adevărat.

În sensul acesta, am, „zile bune”, zile de prețuire genuină, spontană, neprogramatică. În aceste zile bune, evaluarea câinelui pe niște criterii imediate îmi pare nu doar bizară, ci de-a dreptul scandaloasă. Cum să nu-l prețuiești deși n-a făcut nimic ca să merite prețuirea ta? Îl prețuiești și gata! E simplu.

În toate celelalte zile, oricât m-aș sili, nu pot simți și vedea dincolo de smocurile de păr din duza aspiratorului și de dârele de muci de pe canapea.

Pot, deci, conchide – într-o zvâcnire de onestitate -, că experiența valorii intrinseci a câinelui meu sfârșește de cele mai multe ori prin a fi o grimasă.

În momentele de grație – acele zile bune, de prețuire “gratuită” – iubirea mea pentru el devine un act de creativitate care mă emoționează. Mă simt efectiv mișcată de faptul că reușesc să-l iubesc în ciuda neajunsurilor pe care mi le provoacă!

Lucrurile sunt clare: eliberarea de constrângerile utilitarului mă impresionează într-atât încât îmi anulează efortul. Încercând să surprind valoarea intrinsecă a câinelui meu, dau peste propriu-mi orgoliu. Nu pot să nu mă înduioșez la gândul că, iată, am reușit să iubesc un câine în chip minunat!

Un câine – sau, mă rog, un om – poate fi foarte bine apreciat pentru ceea ce “merită” prin raportare relativă la niște contexte date și la niște “pachete” de nevoi.

Să ai în jur ființe merituoase, demne de iubirea ta, nu e oare ceea ce ne dorim cu toții? Și dacă tot ești înconjurat de ființe atât de reușite, cum să nu te bucuri de ele? Cum să nu-ți împletești din minunatele lor atribute niște straie de sărbătoare? Cum să nu-i porți cu mândrie prin târguri și platforme media pe cei care se învrednicesc de iubirea ta?

Cum să nu devină instrumente – de nu chiar arme – desăvârșite prin care tu să biruiești lumea?

Cum să nu rupi gura târgului cu un copil premiant? Cum să nu ți se umple ochii de lacrimi când câinele îți linge mâna?

Cum să te împiedici să te bucuri de cei ce merită iubirea ta și, mai ales, de ce ți-ai refuza această bucurie?

Eu cred că a-i iubi doar pe cei merituoși e un fel de a sub-iubi. E și un fel de a fi singur.

Dar pot eu oare iubi altfel?

Pe de o parte, așa cum arătam mai sus, încercând să iubesc la modul absolut, dau de propriu-mi orgoliu. Încercând să iubesc “pe merit”, dau de propria-mi nimicnicie.

Și atunci mă întreb sincer, împreună, sper, cu cititorii acestui text: cum să iubesc independent de contextul (egoist) care justifică utilitatea iubirii mele, și independent de țelul (la fel de egoist) de a face performanță afectivă gratuită? Cum să iubesc, depășindu-mă, fără, adică, a trece în permanență valoarea ființei iubite prin ciurul meschin al dorințele și așteptărilor mele?

Prietene, cum să te iubesc fără să te evaluez?

Evaluarea poate deveni, da, în anumite condiții interpersonale, un gest meschin; iar meritocrația este, in extremis, o formă necesară de meschinărie socială.

Ca să ajung, totuși, la o concluzie rezonabilă și cât de cât practic-abilă, aș spune așa: dacă iubirea mea, așa cum spune Apostolul Pavel, are datoria de a acoperi toate defectele, atunci ea trebuie să fie adesea o contra-evaluare. Din ce iubesc mai mult, din ce evaluez mai puțin.

Valoarea umană în ochii Divinității tot în orizontul acesta complex și misterior ar trebui, cred, înțeleasă. Nu am lecturi teologice sistematice și nu aș vrea să intru în problema (pe care o știu spinoasă) a recompensei divine și cântăririi meritelor așa cum le înțeleg diverse dogme creștine. Textul acesta vrea să sublinieze un lucru mai degrabă practic:  real-izarea (și bucuria) iubirii  constă în efortul permanent de a nu lăsa meritul să-mi drămuiască elanul iubitor. Cum bine scria Kierkegaard: “doar muncitorul cu ziua își cere răsplata în fiecare zi”. Valoarea unei ființe nu se află la cheremul nevoilor tale, iar iubitul tău nu e angajatul tău cu carte de muncă. Acest tip de contract este esențialmente lipsit de valoare interpersonală. Puterea relației stă în refuzul de a se abandona propriei ei mecanici interesate.

Probabil că orice credincios are certitudinea “teoretică” că este valoros în ochii Creatorului. Știindu-și, totuși, puțina valoare relativă (esențialmente fluctuantă și convențională) nu poate să nu fie asaltat de îndoială: „Și totuși, oare câți bani fac?”.

De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, ceea ce poți efectiv simți vizavi de “valoarea” ta este doar îndoială. “Piața interpersonală” fluctuează, iar valoarea ta fluctuează împreună cu ea. Mai devreme sau mai târziu, veți intra în colaps. Mereu există cineva sau ceva pe lumea asta care să-ți demonstreze că nu faci doi bani. Tu însuți le-ai demonstrat-o altora în nenumărate rânduri!

Trăim și relaționăm cu toții sub teroarea abandonului. Și poți ști oare sigur dacă nu cumva ești deja abandonat? Dacă nu cumva ești deja orfan?

Certitudinea valorii tale intrinseci pare, deci, în opacitatea încleștării interpersonale, o imposibilitate. În cele din urmă, nu ai niciodată suficientă imaginație ca să fii sigur că ești OK.  Certitudinea valorii tale intrinseci nu îți este, de fapt, accesibilă. Cam ca moartea ta. Moartea, spunea Emmanuel Lévinas, o experimentezi la mâna a doua, uitându-te la alții cum mor. Tot așa, străduindu-te să iubești ne-abandonând, imaginându-ți valoarea absolută a celuilalt, îți faci o idee despre valoarea ta absolută, așa cum probabil apare ea în ochii Creatorului.

Probabil că acesta e un fel de exercițiu spiritual „contra-karmic”. Să încerci, adică, să concepi un efect care nu are legătură cu cauzele sale. Practic, să înțelegi că nici tu nici ceilalți nu aveți ceea ce meritați, ci ceea ce sunteți; adică aproape abandonați, dar ne-abandonabili.

Distribuie acest articol

80 COMENTARII

    • ZOOLATRIE.
      Iubirea e posibila „posesorului” de constiinta.
      COnstiinta este parte a sufletului.
      Omul are suflet.
      Animalul are „suflare de viata”, nu are suflet.
      A iubi ceva fara de suflet estte idolatrie si nu este atitudine crestina.
      „A tine” la ceva, ca slbiciune omeneasca este mai putina „cadere” din pozitia de „incununare a creatiei”.
      Cine iubeste, iubeste omul si eventual indrageste sau „pofteste” si la altceva.
      Prea multa „progresare” prosteste, „dezvoltarea personala” tampeste.

      • Sfintii Vlasie, Patriciu, Francisc, Vasile, Gherman – niste zapaciti. Vorbeau cu animalele, le fereau de vanatori. Ce le-o fi trebuit sa ingrijeasca animale muribunde?
        In ce hal a ajuns lumea pentru ca nu v-a citit pe dvs!

      • @gheorghe –>Evanghelie după Matei

        26. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

        @autoarei
        Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

        Fara suparare, amestecati lucruri sau vorbiti de extreme.. sau poate nu pricep eu, insa va dau un singur exemplu, Saliger spune in de veghe in lanul de secara, despre faptul ca a iubi fara ratiune mentala se plateste, iar dumneavoastra vorbiti prin ceva comparatii gen PR despre iubirea pentru patruped, despre care va pot spune, ca si despre cea pentru animalul cu 2 picioare, ca desi stim ca in lumea asta mai sunt inca 2 milioane de caini din aceeasi rasa cu cainele nostru, noi ajungem sa ne iubim animalul nostru pentru ca ne face sa ne ascundem adidasii ca sa nu-i roada, ne baloseste in fiecare dimineata si desi nu ne place… ne face sa radem.. sau iubim animalul pentru ca fura jucariile copiilor din parc si vine senin cu ele in dinti ca sa ni le faca noua cadou… sau din x la puterea y exemple cu mult mai reusite decat ale mele.

        Prin urmare stimata doamna, sper sincer ca ati fost atinsa de melancolia sarbatorilor de final de an si, mai sper ca nu sfatuiti femeile sa se iubeasca cu gunoierul care vine mereu miercurea sa ridice gunoiul..doar pentru ca nu este normal sa ne valorizam.
        .. si, mai sper ca nu sfatuiti barbatii sa-si lase sotiile pentru amante, ca doar ce rost are sa valorizam sotia, cand putem sa valorizam amanta …:)))…

        Mult succes in viitor! (la scris)

        La multi ani.

      • Nu poţi să iubeşti ceva care nu are raţiune, mai precis: suflet raţional; adică omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Sfântul Nicodim Aghioritul descrie nişte patologii zoofile (exp.: un rege care iubea la nebunie o plantă!, sau tot un rege căruia îi murise câinele preferat şi a poruncit ca populaţia cetăţii să ţină post pentru a-l jeli). Toate acestea sunt descrise ca patimi de care creştinii trebuie să se ferească. Cazuri din acestea de demenţă vedem atât de des la ştiri cum unii îşi umplu apartamentele sau curţile cu câini ori cu mâţe, creînd focare de infecţie şi un zgomot infernal. Dar ei iubesc animalele, nu?

        În zilele noastre, sunt foarte mulţi „iubitori de animale”, care în schimb urăsc oamenii: sunt în stare să se certe cu toţi vecinii din cauza animalului lor de companie, ba chiar sar la bătaie! În schimb, dacă se întâmplă să mutileze câinele lor pe cineva, ei sunt mai îngrijoraţi de ce-o să se întâmple cu câinele decât de suferinţa victimei.

        Dacă iubeşti aşa de mult animalele, fă-te cioban, sau mai bine fii Tarzan în junglă!

    • Mulțam mult. Nu știu cât e de rațional și cât de coerent, dar m-am străduit să înțeleg ce iubesc atunci când iubesc. La mulți ani!

  1. Taranul roman are un deosebit simt al utilitatii. Cat timp are soareci in ograda pisica este buna la fel si cu cainele care latra si o pazeste, ca sa ma refer doar la animalele carora disparandu-le utilitatea li se spune de cei care le cresc si pastreaza, animale de companie. Un cunoscut, taran mutat la oras se mira ca unii au pisici care, nu-i asa, nu unt de niciun folos.
    Cred ca asta este prima treapta de la care putem porni analiza .
    In rest : LA MULTI ANI CU SANATATE!

    • Haha, acolo unde este o pisică, s-or găsi și șoareci :)))

      La mulți ani, domnule Ion Adrian, vă mulțumesc pentru comentarii!

    • Pisicile acelea ,,de la oras,, au un folos despre care numai stapinii lor pot face vorbire . Ca unii dintre noi considera existenta pisicilor de companie un fapt nefiresc nici nu ii incalzeste nici nu ii raceste pe acei stapini de pisici .

      • Fresh news! Acum şi la ţară au început să aibă „animale de companie”. Nu mai cresc vaci, porci, găini (căci cumpără de la market alimentele), în schimb au căţeluşi şi mâţe de rasă. Ceva nu este în regulă cu lumea asta! What’s wrong with you, people?

    • Spala vasele?
      Plateste taxe?

      Nu realizati ce aberatii demne de posihiatrie debitati cand dati animaului „drepturi depline” cu cele ale omuliui.. in familie!
      Daca are „dreptruri” lasati animalul liber, dati-i chei de intrare si lasati-l sa se bucure de libertate.
      De fapt, este jucaria unor minti bolnave, care uraste lumea si care – desi are afectivitate – prefera sa o arunce la gunoi (ca animalul nu constientizeaza) decat sa o indrepte catre oameni.

      Ce-ar fi sa va ia cineva si sa va tina legati intr-o cusca… aurita… ?
      Maimute de companie.

      • Să vă spun ce mi-a spus mie crescătorul de la care am luat câinele când era încă pui: „aveți grijă să nu-l transformați într-un om, să nu umanizați relația. Veți pierde și dvs., va pierde și câinele”. Scurt. Pe șleau. Avea dreptate.

        La mulți ani, să trăiți cu mic cu mare și cu necuvântătoare! :)

      • Ati luat una bucata exprimare stilistica , ati turnat gaz pe ea si i-ati dat foc . Nu pot sa va felicit . Dar pot sa va iubesc .

      • cusca maimutelor e doar albastra, oxigenata, dar cu multiple facilitati standard de idolatrizare a stapanului si optiuni suplimentare de a parasi incinta

  2. Abordarea dumneavoastra este laborioasa. Nu stiu daca ati simtit osteneala punerii ei in opera. Eu ma simt aproape intotdeauna ostenit de parcurgerea textelor lungi . Nu stiu cum simt alte persoane dar eu intotdeauna cind vreau sa exprim ceva ma pierd in detalii ( calcule , exemple , argumente ….). E dificil sa pot expima prin cuvinte ginduri si sentimente. Dar sa revin .
    Din copilarie mi-am dorit un ciine . Pe atunci motivatiile contra veneau de la parinti . Am crescut si am simtit ca nu sint in stare sa imi asum responsabilitatea de a avea grija de un ciine . Asta pina la virsta de ( aproape ) 45 de ani . Ma plimbam cu bicicleta iar la intoarcerea catre casa . cale de 7-800 de metri , un catel abia intarcat a alergat in urma mea . M-am oprit ; la fel si el . Am descuiat poarta de acces in curte . Ca la un semn micutul tibisti in curte . Am zis in gindul meu ,, uite un catel care stie ce vrea ,,. Mai tirziu analizind mi-am dat seama ca el dorea un stapin . E in firea lui de catel sa isi doreasca un stapin . Eu insa nu eram convins ca il vreau . Dar lucrurile s-au petrecut in tihna ; mi-am acordat un ragaz ( ca o perioada de proba la angajare ) . M-am pus pe treaba si am inceput sa il deparaziez manual de capuse si purici . Ii vorbeam tot timpul . Apoi intr-o zi mai calduroasa i-am facut si o baita . Un culcus pentru el cu care s-a obisnuit repede . Progam de masa de trei ori pe zi ca si mine si seara il duceam la culcare ca pe un copil mic . Toata curtea era a lui ( ca si acum ). O singura zi a avut parte de zgarda ( am avut atunci musafiri care am simtit ca nu doresc sa ramina cu fustele si pantalonii insemnate cu urme de labute ). Am citit in ochii lui nedumerirea si am incercat sa ma pun in locul lui . De atunci nu a mai avut parte de zgarda . Si uite asa pe negindite am ramas impreuna si asa vom ramine pina la moarte .
    Nu m-am gindit niciodata la utilitatea lui ; l-am iubit si il iubesc neconditionat . Sint sigur ca si el simte la fel . El m-a ales pe mine . Iar eu consider aceasta o onoare . Poate acesta a fost semnul de la Dumnezeu la framintarile mele cu privire la responsabilitatea sau iresponsabilitatea mea de a avea grija de un ciine .
    Trebuie sa va spun ca Dumnezeu nu este mort ; eu cred cu tarie aceasta . Mai ales pentru ca El este Stapinul meu . Iar eu fara El as fi ca si mort , sufleteste si trupeste . Dumnezeu nu imi va spune niciodata ,, tu nu mai esti copilul meu ,,. Stiu asta la fel de bine cum stiu ca exista Dumnezeu .
    Pentru orice imi este dat sau imi este luat eu nu pot avea decit responsabilitate . Am fost crescut si educat de parintii mei cam in acest fel iar eu am continuat sa imi definitivez caracterul / firea in acest fel . Consider ca nu am un drept anume doar pentru simplul fapt ca exist . Caci nu exist pentru ca asa vreau eu ci exist pentru ca asa a vrut Stapinul meu . Drepturile mele isi au radacina in modul in care imi duc la indeplinire obligatiile . Imi vine in minte , acum , doar vorbele Sfintului Apostol Pavel :,, Cel ce nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce,,. Caci Dumnezeu l-a pus pe om in Rai ca sa il pazeasca si sa il lucreze.
    Pentru mine este ciudat cind citesc ce scrieti :,, Cum fac, totuși, să-l pot iubi în continuare? Străduindu-mă, zi de zi, să-mi imaginez valoarea lui intrinsecă. Pentru a-l prețui, am nevoie să mă agăț de ceva ne-imediat, de ceva care transcende slăbiciunea mea (și a lui), de ceva care transcende orice (in)convenient, de ceva care nu intră în conflict cu Viața. Pentru a-l iubi în continuare sunt obligată să nu-l abandonez.,,
    Imi pare ciudat sa aud ca cineva se straduieste sa iubeasca . Mi se pare nefiresc ,, pentru a-l iubi in continuare sunt obligata sa nu-l abandonez ,, . Nu pot sa simt astfel nici in cazul ciinelui meu nici in cazul Dumnezeului meu . Daca L-as abandona pe Dumnezeu as fi prada ; daca as abandona ciinele meu ar ( putea ) fi prada .
    ,, …experiența valorii intrinseci a câinelui meu sfârșește de cele mai multe ori prin a fi o grimasă,,. Indraznesc sa va propun o mica schimbare , fireasca as zice ; incercati pentru 6 luni sa nu il mai tineti in casa . Sa ii oferiti un spatiu intr-o curte . Consider nefiresc pentru un ciine ( dar si pentru stapinul lui ) sa fie inchis in casa .
    ,, Încercând să surprind valoarea intrinsecă a câinelui meu, dau peste propriu-mi orgoliu.,,. Ei da ; aceasta este cea mai mare problema a noastra a oamenilor ; orgoliul . In fapt , cu cit ii acordam importanta mai mare cu atit iubim mai putin .
    Un copil premiant este la fel de iubit de Dumnezeu ca si unul care nu este premiant. Daca sintem de acord cu faptul ca scopul vietii este mintuirea ( in nici un caz accederea sociala , materiala ….) din acel moment viata noastra se schimba ; intra pe fagasul firesc . In acel moment si ingerii din ceruri se vor bucura .
    ,, …meritocrația este, in extremis, o formă necesară de meschinărie socială,, . Da este tocmai pentru ca dupa caderea primilor oameni din Rai toti ne-am calauzit in viata punindu-ne pe noi in centrul universului . Cu fiecare om care a pierdut Raiul si s-a pus pe sine in centru universului sentimentul s-a amplificat . Sta in puterea noastra sa inversam lucrurile sa ignoram ego-ul , sa punem pe Dumnezeu in centrul vietii noastre si sa iubim pe cei de linga noi ca pe noi insine .
    ,,…dacă iubirea mea, așa cum spune Apostolul Pavel, are datoria de a acoperi toate defectele, atunci ea trebuie să fie adesea o contra-evaluare. Din ce iubesc mai mult, din ce evaluez mai puțin.,, Si daca am renunta la evaluare ?! Sa rupem bariera aceasta care ne impiedica sa iubim .
    ,,…problema (pe care o știu spinoasă) a recompensei divine și cântăririi meritelor așa cum le înțeleg diverse dogme creștine.,, Problema aceasta este o capcana in care omul singur a intrat . De fiecare data cind incercam sa fim autonomi fata de Dumnezeu sfirsim lamentabil ( cel putin ). Lamentabil este si faptul ca omului nu i-au fost de ajuns dogmele ; el si-a creat norme . Numai ca sa isi justifice actiunile egoiste ; dar asta numai social . Pentru ca propria noastra constiinta nu ne judeca dupa norme ci dupa dogme . Daca ne-am fi creat singuri proabil ca normele ar fi fost necesare si suficiente . Dar pentru ca avem un Stapin normele noastre sint inutile .
    Cei care imi demonstreaza ca nu fac doi bani de fapt imi demonstreaza ca nu ma iubesc . Probabil ca ei asteapta ca eu sa cersesc iubire. Dar cum as putea sa cersesc iubirea de la semenul meu cind eu am parte de iubirea lui Dumnezeu ?
    ,,Trăim și relaționăm cu toții sub teroarea abandonului. Și poți ști oare sigur dacă nu cumva ești deja abandonat? Dacă nu cumva ești deja orfan?,, Cu frica singuratatii traiesc toti cei care nu au pe Dumnezeu . Ma poate abandona intreaga omenire ; daca Dumnezeu este cu mine oare ce nevoie mai am ?
    ,, ….o idee despre valoarea ta absolută, așa cum probabil apare ea în ochii Creatorului.,, Eu nu imi fac idei cum ar putea ( probabil ) sa apara in ochii Creatorului valoarea mea absoluta ; as intra din nou pe un drum infundat si as esua lamentabil . Eu nu am nevoie sa fac presupuneri in relatia cu Dumnezeu ; imi este suficient sa ma uit in Sfinta Scriptura ( si uneori in Pateric ) .

    • Frumos, bravo ! Imi place. Ideea e ca suntem…nitel tembeli, foarte bine punctat.Si cum ai zis se iubeste….si cand se iubeste nu exista o conduita de tipul ” ma simt obligat”.Iubirea e vesnica, aia autentica…nu scaldata in tipare, dogme si idei preconcepute.Iar cainele tau va…merge venic cu tine, iar tu la fel.

    • @ Adrian Popescu (31/12/2016 la 16:09)

      „Abordarea dumneavoastra este laborioasa. Nu stiu daca ati simtit osteneala punerii ei in opera. Eu ma simt aproape intotdeauna ostenit de parcurgerea textelor lungi . ”

      Comentariul dvs este unul scurt ? Doar intreb.

    • Am un mod de comportament simplu. Eu in locul lui ce as face?! La ciini ca si la oameni (nu folosesc a din i). Animalele sunt intotdeauna superioare oamenilor. pentru ca nu au complexe si frustrari.

      • Comportamentul acesta simplu de a ne pune in locul celuilalt ( indiferent ca este om sau nu) ne apropie mai mult de Dumnezeu . Noua scriere nici eu nu o impartasesc. Am motive si argumente personale ; sint gata sa fac puscarie pentru ele . Ar fi foarte simplu pentru noi sa nu mai fim ,,inferiori ,, animalelor renuntind la complexe si frustrari .

    • @Adrian Popescu: Oh da. Textele lungi sunt ostenitoare. Și de scris și de citit. Oricât de laborioasă ar fi fost abordarea mea, vă asigur că nici a dvs n-a fost mai prejos. :) Vă spun scurt: La mulți ani!

      @Iulian: există în noile teorii ale doliului un concept care se numește „continuing bonds”. E o chestie relativ nouă: să depatologizezi relația cu cel iubit (dar trecut la Cele Veșnice). Zilele astea, citind Kierkegaard, îmi dau seama că a intuit conceptul ăsta cu mult înaintea specialiștilor în Death Studies. Purtăm pentru totdeauna în noi toate ființele pe care le-am iubit vreodată. Asta așa e.
      La mulți ani!

      @David FK: :))) Nu, n-a fost scurt. Dinte pentru dinte, cum s-ar spune. Domnul s-a „răzbunat”. :)) La mulți ani!

      @Dan: dar nici cu conștiința de sine nu stau prea bine… :))) Asta nu înseamnă că nu le iubim. :) La mulți ani!

  3. Eu pun altfel problema: Imi iubesc cateaua cu adevarat sau numai cand am nevoie de ea, cand simt nevoia sa fiu aproape de cineva?

  4. Doamnă Toplean, acum înțeleg de ce v-ați specializat în studiul Morții!
    Vă mulțumesc pentru rândurile edificatoare și vă urez
    La Mulți Ani!

    • Pentru că e mai ușor să vorbești despre cei morți decât despre cei iubiți? :))) Poate.
      Vă salut și vă doresc un 2017 perfect!

    • Așa cum m-am înhămat la primul, m-aș înhăma probabil și la al doilea. Dar dați-vă peste gură. Jagger abia a împlinit 4 ani… :))

      La mulți ani!

      • Sa traiasca Jagger cel putin 25 de ani!! si sa puteti sa ii faceti fata acum, cand e „mascul feroce”, si dupa 20 de ani, cand poate va trebui sa ii puneti rampa ca sa urce scarile (sau la fotoliul „lui”).
        Daca e vorba despre cum ne-a facut Dumnezeu, atunci e clar ca ne-a facut sa traim cu animalele pe langa noi, nu izolati de ele. Relatia noastra cu animalele ar trebuie sa fie ceva firesc, de la sine inteles. Ar trebui sa fie „in sangele” oricui. Faptul ca nu e asa e trist si e un semn de alienare a noastra.
        Tocmai ne-am amintit ca primii companioni ai lui Iisus a fost boul si magarul. Armonia noastra cu creatia inseamna, intre altele, si cunoasterea ei. Daca ne straduim sa cunoastem creaturile lui Dumnezeu, nu putem sa le dispretuim, sa nu ne bucuram de ele sau sa nu ne pese de ele. Mutra unui caine contrariat sau tupeul unei pisici sunt mici minuni, pe care nu ar trebui sa ni le refuzam..
        Poti sa deosebesti un crestin de un ipocrit si dupa felul in care isi trateaza animalul. Nu am vazut om bun la suflet tinand un caine legat in lant pe ger (Din nefericire, dupa acest criteriu, e foarte greu de spus cati romani sunt cu adevarat milosi fata de fapturile lui Dumnezeu).

    • Cine spune ca trebuie sa existe ,,urmatorul ciine ,, ? Poate doar pentru faptul ca exista atit de multi de adoptat . Dar Dumnezeu ne-a lasat noua oamenilor capacitatea de a ne infrina . Ne-a lasat stapini peste toate animalele pamintului . Prin urmare prin comportamentul nostru putem contribui la reducerea numarului de ciini fara a folosi vreo metoda nefireasca . ( Am un vecin , culmea mai in virsta , caruia ii place ciinele meu si vrea sa il imperecheze cu catelusa lui . L-am intrebat ; de ce ? Mi-a raspuns senin : ca sa faca catelusi . Bine zic dar noi ca stapini vom fi responsabili de ceea ce va urma . Eu nu doresc catelusi ; dumnevoastra ce o sa faceti cu ei , il intreb . Pai doi ii opresc si pe ceilalti ii duc la adapost . M-am ciupit sa fiu convins ca e aievea . Deci vecinul meu stia sigur ca vor fi mai multi de doi ( ca sa nu mai spun ca stia sigur ca vor fi ) ; apoi stia ca se va debarasa de ceilalti la adapost ( ca doar acolo fac coada oamenii responsabili ca sa adopte ciini ). Nu am intrat in discutii complicate ; i-am spus doar ca nu doresc sa se intimple asa ceva . Inca nu am gasit argumente sa consider decizia mea iresponsabila .

  5. rezumand, ce vrei sa zici e asta: orice valorizare a unei fiinte reprezinta in mod inevitabil o forma de mercantilism. adica egoism.
    de fapt, orice alegere condamna omul la un egoism perpetuu. alegerile sunt decizii luate pe baza unor criterii stabilite si negociate cu noi insine.

    scurt si la obiect.

    sa-ti traiasca buldogul si sa te bucuri de el:) si eu am unul francez :)

    • Eheeei, dacă aveam un buldog francez cum nu m-aș fi „bucurat” și eu de el! Fie și numai că nu e de talie mare. :)) Vă recomand să împărțiți casa o săptămână cu un boxer mascul, hiperactiv, băiat de 4 ani necastrat. Să vedem care pe care :))))

      La mulți ani și să ne trăiască animalele! :)

    • Ștefănele, dacă vine de la tine, înseamnă mult. Mulțam tare. Mi-am tot ros unghiile înainte să-l public. Îmi era teamă să nu cad prost pe subiect și să-mi rup capul.

  6. Da, doamnă, aveţi mare dreptate când spuneţi că acela care iubeşte e mai câştigat decât cel ce e iubit. Şi cel mai câştigat e atunci când iubeşte necondiţionat. Dar asta se întâmplă rar de tot. Chiar şi printre .. creştini. Întrebarea din titlu aş reformula-o: „Îmi iubesc eu oare aproapele?” Hmm, câţi am cădea oare la testul ăsta .. ? ..

    • Sigur că am adus câinele în discuție în chip de metaforă. Era vorba de Aproape. Am crezut că e destul de clar lucrul ăsta…

      Calitatea iubirii e cea importantă, nu „obiectul” iubirii. Așa ne învață E. Fromm. Și, dacă suntem de bună credință, îl credem. :)
      La mulți ani!

  7. In fond, tulburatoarea tema dezvoltata aici de autoare este masura in care suntem dispusi sa ne daruim afectiunea noastra rudelor, prietenilor, oricarui om intalnit, dincolo de contextul instrumentalizarii lor. Cu alte cuvinte, sa le descoperim si sa le pretuim valoarea intrinseca, dincolo de ceea ce ei ne pot da. Felicitari.

    • Da, ați ghicit. Era vorba de iubirea Aproapelui, de orice ființă pe care pretindem că o prețuim.
      Subiectul e atât de vast, sunt atâtea lucruri care îmi scapă, nu pretind că știu sau că am gândit ceva original sau esențial, am împărtășit niște reflecții personale. Atât.
      Mă bucur mult că le-ați găsit interesante.
      La mulți ani!

  8. Pe mine m-ati cam pierdut cu acest discurs alambicat. Nu știți dacă va iubiți câinele? Pai dacă ii suportați balele și parul în CASA Dvs, îl iubiți sigur! Alta explicație nu este, punct.
    M-a supărat foarte tare ca puneți omul și animalul pe același plan. Ziceți „Un câine – sau, ma rog, un om -…”! Aceasta demonstrează o data în plus ca îl iubiți – pe câine -, îl iubiți intr-un mod nenatural.
    Și dacă peste toate, alături de un astfel de câine cu „muci” trăiesc copiii dvs (!!!), inseamnă că îl divinizati!
    Sper ca v-am scos din dilema…

    • Nu era, oare, clar, că am adus câinele în discuție în chip de metaforă? Că am vrut să ilustrez altceva, ceva mai profund? Și că vorbeam, de fapt, de Aproape? Iar când am spus „un câine sau, mă rog, un om”, am forțat, stilistic, ca să subliniez ideea de fond?
      Eu credeam că e clar…
      La mulți ani!

  9. Daca vedem valoarea ca un atribut universal e una, iar daca o vedem ca o insusire concreta e altceva.

    In oricare caz insa, bucuria produsa (sau asteptata) in urma afectiunii este un semn al egoismului. Pentru ca desi placerea nu poate fi sub stapinirea noastra, gandurile despre ea pot fi. Ori, afectiunea care se rezuma la mangaierea ego-ului nici macar auto-satisfactie nu e. As spune ca nimic nu e.

    • e o dilemă din care nu prea știu cum am putea ieși. Dar cred că efortul contează, efortul „se pune”. Să renunți la satisfacția egoistă e o datorie imposibil de dus la capăt. Să nu „consumi” relația ca pe un bun personal, să ai, adică, în permanență grijă să nu te împotmolești în utilitar, e un comandament obligatoriu. Asta se poate face.
      La mulți ani!

      • Eros, Philia, Agape.

        Daca ramanem la sensul „agape” al termenului „iubire”, cainele (ca si oricare alta forma de viata non-umana de altfel) ar trebui „iubit” in absenta reiciprocitatii.

        Dar o asemenea stare exista sau nu exista. Altfel spus nu poti iubi (agape) „intr-o oarecare masura”. :-).

        Reciprocitate – nu doar ceea ce tinta iubirii (agape) intoarce, ci orice ai primi in schimbul iubirii tale.

        Asta, daca ne situam pe teritoriul acceptarii unei naturi anume a iubirii (Eros, Philia, Agape – oricare). Doar asa putem fi rationali si doar asa analiza are rostul sau (rost= directie, intelegere, semnificatie etc – Noica).

        Ori, daca avem de-a face cu o natura anume a iubirii, efortul este o stare ce pre-exista iubirii, nu una ce face parte din chiar iubirea.

        Plasandu-ne insa pe teritoriul non-naturii, a inexistentei atributelor de vreun fel, iuibirea (Agape) este intr-adevar o emanatie, o stare a carei prezenta se confuda (macar partial) cu efortul de a o atinge.

        ===

        Incercati sa-i explicati boxerului aceasta. Daca nu va intelege, dar va asculta, cu siguranta ca va iubeste. Nu se indoieste… :-)

  10. Cainele are valoarea aportului sau sub forma de gaj emotional;
    care la cursul zilei se converteste intr-un capital propriu de cel putin 50% din valoarea canapelei si covorului.

      • dincolo de evaluarea mercantilista, e probabil sa se regaseasca si raspunsul la cealalta intrebare, in savoarea fructelor tolerantei, culese din propria sera in care ne cultivam discret, ferit de capriciile conditionarilor naturale, pomul liberului arbitru :)))
        la multi ani!

  11. Cu riscul de a rămâne şi noi în istorie precum sofiştii bizantini care discutau despre sexul îngerilor când turcii erau la porţile cetăţii şi câteva milenii de civilizaţie tocmai se duceau dracului, o să formulez şi eu un scurt comentariu la acest „translatio amori” dus la ultimele consecinţe.
    Perspectiva dumneavoastră spune ceva atunci când o citeşti în oglindă, şi anume atunci când eşti în rolul câinelui; pentru că tot comentariul până la urmă asta spune, că dragostea nu e posibilă decât „inter pares”. Ceea ce cred că e până la urmă just, nu putem valoriza decât oameni asemenea nouă. Ori, într-o perspectivă creştină, de exemplu, asta ar însemna că noi îl putem iubi pe Dumnezeu, pe când el ne va valoriza mai degrabă prin prisma utilităţii noastre.
    Ah… am uitat poarta deschisă, a ieşit şi l-a călcat o maşină. Trebuie să-mi iau altul… :)

    Dar chiar şi dacă simplificăm problema şi ne referim la amorul „omenesc”, mileniile de care vorbeam mai devreme cred că au arătat destul de clar că singurul limbaj în care se poate vorbi cumva despre acest sentiment iraţional este cel al poeziei. Nu poţi gusta poezia, nu te poţi apropia de înţelesul dragostei; o veste proastă pentru contemporani :)

    • Cu totul de acord, dragă domnule Badici!
      Când am luat câinele (era pui pe-atunci), crescătorul ne-a avertizat: aveți grijă să nu-l umanizați. E animal. Nu e om. Dacă îl umanizați, veți avea și dvs și câinele de pierdut.
      Adevăr grăit-a!

      Totuși, rolul textului era acela de a problematiza implicarea noastră în relații în general. Și temeiul profund al acestei implicări…

      Că vorbeați – cu dreptate – despre poezie și despre înlocuirea animalului de companie, am scris, așa mai voalat, despre asta aici: https://www.blogary.ro/eseu/take-care/

      La mulți și buni ani!

    • Aspectul acela cu poarta deschisa eu nu il consider fatalitate ci iresponsabilitate .( Va marturisesc ca mi s-a intimplat ; o singura data . Slava Domnului ca ca totul s-a sfirsit bine ). Chiar si asa ; de ce trebuie sa imi iau altul ? Penru ca intre timp am devenit responsabil sau ca sa imi mai dau o sansa sa fiu ….fatalist ?
      Se mai poate ,,vorbi ,, de acel sentiment irational si prin ….fapte.
      Probabil ca nu putem valoriza decit oameni ; dar cred cu tarie ca putem iubi orice . Chiar si un fir de iarba .

  12. Frumos. Felicitari pentru titlul incitant!
    Multumiri pentru initiativa.
    Totusi, sa recunoastem ca Biblia e antropocentrica, stabilind o ierarhie unde valoarea intrinseca e inexistenta!
    Antropocentrismul monoteist exclude valoarea intrinseca a animalelor de orice fel, lasand numai valoarea utilitara, atat de placuta beneficiarului, lui Adam si descendentilor lui…

    • Răspunsei la provocarea asta în două comentarii anterioare. Așa este.
      Vă reamintesc că povestea cu câinele era mai degrabă o metaforă ca să ajung la problema de fond: temeiul real pentru care ne angajăm afectiv în relații. Indiferent de natura acesteia.
      Cum spunea E. Fromm, contează calitatea actului de a iubi, nu „obiectul” iubirii. Eu pe calitatea – mai mult sau mai puțin îndoilenică – a actului am pus aici accentul.

      Și ca să vedeți că nu m-am sucit pe parcurs, vă rog să citiți textul ăsta, scris de mine cu ceva mai mult timp în urmă: https://www.blogary.ro/eseu/take-care/

      La mulți ani!

      • La multi ani!
        Multumesc.
        Raman la impresia de articol frumos scris, sagalnic.
        Voi incerca sa caut site-ul recomandat…multam fain!

    • Eu nu pot sa recunosc ceea ce afirmati dumneavostra ; Sfinta Scriptura in opinia mea este Hristocentrica .
      Ma iertati ca va intreb ; la dumneavoastra in cartier nu se organizeaza excursii pe la manastirile din tara ?

      • Multumesc pentru raspuns.
        Aveti dreptate.
        Totusi, interpretarea occidentala a acestui Hristocentrism a fost pe nedrept geocentrica, candva, trimitandu-l pe Nikolaus Copernic la rug, obligandu-l pe G. Galilei la injosire…
        In chestiunea vivisectiei, a testarilor pe animalele genetic modificate, „de laborator”, antropocentrismul biblic isi are partea sa de vina in macel…
        Dar, fiindca autoarea foloseste doar ca metafora cainele, subiectul fiind iubirea, imi permit sa sper ca e vegetariana, ok?! ;-)
        La multi ani!

  13. Putem rationaliza, masura, ierarhiza si compara totul si orice, dar nu si ceea ce este imaterial!
    Este, nu doar absurd, deci inutil, dar si ridicol…
    Putem spune orice, desigur, numai ca vorbele noastre au tendinta sa ne limiteze (canalizeze!) gandurile – ceea ce e necesar actiunii consecutive proiectului elaborat mintal -, dar si sentimentele…si aici e problema!
    Ce inseamna „meritul” in contextul sentimentelor? Nimic, zero, nada!
    Din totdeauna si pentru inca o eternitate, copilul isi iubeste mama hidoasa, sotia, sotul care o inseala, parintele, copilul criminal, stapânul, câinele balos, etc., etc.
    Daca, tot nu putem quantifica iubirea (pe tine te iubesc cam 3 tone, dar pe el numai 77 km!), ce rost are sa insistam in a rationaliza totul?
    Ca sa dispara magia? De ce ne-am dori o viata fara magie…?
    Un nou an minunat, tuturor !

  14. Nu imi plac ciinii,am doi legati in curte.Sub nici o forma nu as putea concepe sa iubesti un animal oricare ar fi el.Oamenii pot sa-i iubesc ,cu conditii bineinteles.Inteleg ce vrea sa spuna articolul dumneavoastra,chiar foarte bine,dar nu cred ca este nici normal ,nici moral,….sau poate abordez eu o alta moralitate.Eu chiar vreau sa fiu iubit pe anumite merite si criterii altfel nu am avea nevoie de civilizatie cred eu.

    • Sunteți, să înțeleg, din categoria muncitorilor cu ziua, cum spunea Kierkegaard. :)
      Aveți grijă atunci să fiți cât se poate de merituos, altminteri se lasă cu concedieri! :)))

      La mulți ani!

      • „Cineva” imi spunea ca nu exista viata fara magie ;)
        Se pare ca vointa umana reuseste sa transforme orice, numai in ceea cepoate pricepe!
        De unde, problema cu generalizarile…

      • Va multumesc pentru apreciere.Daca credeti dumneavoastra ca se poate fara merite o dragoste, atunci cred ca este posibil sa iubiti un calau, sa spunem asa ca un mic exemplu ,un Stalin,un ciine care a mincat de viu o faptura umana …se poate fara merite, aveti dreptate ,va felicit si va intorc urarea : La Multi Ani !

    • Pentru un astfel de comentariu sint tentat sa va imbratisez ; dar pentru ca nu pot …. va trimit in scris imbratisarea mea .

  15. Doamne, ce intrebare complicata!
    Dumnezeu e mort, ba mai mult decat atat, n-are nici caine si nici iubit. Ala cauia sa-i aduca masa la pat . De ce-ar mai trai atunci? :P
    Drept care e mort, si, evident, noi suntem orfani, abandonati, nu doar niste banali abandonabili. Bipezi si fuduli, „compensam” prin tampenie, cautand sa ne gasim alti stapani, cu nume de dumnezei macar, surogate ale unei nevoi umana si caineasca deopotriva.
    Pacatuim alterand miracolul iubirii prin analiza…ahmmm, cost-beneficiu, ce prostie fara seaman, pentru ca fericirea nu are unitate de masura. Or, iubirea este materia prima a fericirii, fericire pe care neputand sa o masuram nu stim nici cat de mult iubim :P
    Cat cantareste privirea plina de iubire a cainelui tau, urat,, frumos, nobil sau maidenez (conteaza asta? Nu. cu siguranta) in comparatie cu deranjul adunatului de rahati din curte? sau al gasirii pantofilor „sfintiti” de „parintele” patruped, cel care-si marcheaza iubirea intr-un fel de neinteles pentru profani :P
    Sau (pentru cei de la tara, ca mine) zecile de gaini „ëxecutate”, curci, rate, porumbei sau orice alte vietati care au avut proasta inspiratie sa intre in „parohie” peste gard?
    De ce alte vietati nu sunt iubite? De ce doar noi, oamenii? De ce sa nu ne intrebam altfel: de ce suntem iubiti doar noi?
    Daca Dumnezeu e caine? Pentru ca cine iubeste omul mai mult decat pe sine? Neconditionat de intoarcerea iubirii. Fara analize cost-beneficiu, fara pedigree sau podium de concurs. Fara sa fim frumosi sau bogati, fara nicio logica.
    Si cine este rastignit mai des si mai crud chiar de catre noi, iubitii lui, nevrednicii care ne credem dumnezei?
    Desigur, niste dumnezei morti!
    P.S. Am, evident, caini. 7, dintre care 6 sunt adoptati. SI urati, si frumosi, si batrani si pui. Unuia i-a murit stapana, altii au fost parasiti, au facut „greseala”sa nu ramana vesnic niste pui jucausi, mananca mult, costa, fac caca si pisi peste tot, lasa par, sapa si rup garduri, altii au venit pur si simplu si nu au mai vrut sa plece din curte. Cativa au venit batuti si raniti cum nu va puteti imagina…uneori chiar de la stapani care. zic ei, sunt credinciosi nevoie mare. Dar ce sa faci, daca in Biblie nu „zice” nimic de animale?
    Analiza cost-bneficiu „monetara”e varza :P , dar cea emotionala, in care minutele de fericire simpla, sincera sunt „socotite”prin comparatie cu pretul platit pentru alte minute, umane,ei bine cea emotionala este de departe cea mai buna afacere posibila :P

    • Îmi aduc aminte că acum mulți ani, am găsit pe un forum de luterani (cred că forumul era moderat de preoți luterani, din Biserica Suedeză) pe tema asta. Oameni bătrâni și singuri care erau disperați – voiau să plece în rai cu animale de companie cu tot. :) Discuția degenerase, preoții făceau ce puteau, nici ei nu știau prea bine cum să pună problema…
      Am făcut referire la discuția respectivă în cartea (teza mea de doctorat publicată cu întârziere, mai exact la 9 ani de când a fost scrisă) și care a apărut acum 2 săptămâni…

      Eu – ca Dvs. – ca posesori de animale, nu putem decât să mergem înainte. Acolo unde Biblia nu zice nimic, ne bazăm pe intuiție afectivă. Eu cred că așa e creștinește. :)
      Deși al meu câine a săpat ieri ditamai puțul în curte :))

      La mulți ani cu sănătate și bucurie! :)

    • Felicitari domnului MirceaM,
      Dumnealui a folosit un limbaj sofisticat pentru a arata ca iubirea pentru caini nu este tocmai in ton cu crestimismul si „cutuma omeneasca” in general, dar cum cineva iubeste tigara, altul bautura sunt unii care au pus ochii pe caini.Eu stiu pe cineva care a avut o grija mai mult decat parinteasca de o rata, pana a murit rata.

  16. Nu stiu de ce mi-ati sters comentariul,
    Repet,
    Spus mai simplu:
    Crestineste:cainele nu are suflet,
    Dumnezeu a spus:aceste dobitoace sunt ale tale , ai drept de viata si de moarte asupra lor,
    Nu am auzit de un rai sau iad unde sa fie si caini,
    Daca extrapolam(de regula cu rezultate false) este bine sa nu fortam rationamentul si sa ajungem in balarii,
    Un caine este un caine, azi te linge maine te musca, etc.
    Cine pierde vremea filozofand la relatia dintre caine si om n’are treaba sau „e dus cu pluta”.
    Da nu avem treaba si ne plictisim mai bine am face ceva pentru un om care are nevoie de ajutor.Toate religiile ar sinergiza la o asemenea fapta, adica sa dam o mana de ajutor unui om in nevoie.In rest cand incepem sa filozofam privind relatia cu cainii, trebuie sa ne gandim daca nu avem nevoie de medicamente.

    • Atunci de ce ati comentat, daca aveti asemenea perspectiva a lucrurilor?

      Chiar postarea Dvs. este un contraargument al celor scrise in ea.

      ===

      Articolul nu este despre relatia dintre om si caine.

      • Am comentat pentru ca consider ca nu-mi este interzis sa comentez.Dupa mine este un sacrilegiu sa facem atata filozofie privind relatia (asa cum este ea descrisa aici) intre om si caine, cand pentru omul de langa noi nu dam „doi bani.”Sa nu-mi spuna mie cineva ca cel care are atata pasiune pentru caini , se mai gandeste si la oameni, efectiv nu are cand.
        Ce face cainele:
        -uda toate rotile masinilor
        -uda toate florile din oras,
        -am stat 1 an pe Bulevardul Unirii din Bucuresti si erau niste flori extraordinare.Dupa ce am vazut niste doamne ‘foarte rafinate” cu caini ca cel din povestea de mai sus care se pisau pe trandafiri din 30 in 30 de secunde mi s-a facut rau.Tot asa pe rotile masinilor si pe orice vedeau acesti „catei superbi”.Unele „doamne mai rafinate” nu aveau nici vreo ustensila de a recupera cealalta „facere a „catelusului superb , inteligent, uman, chiar filozof’ si ramaneau acele chestii pe trotuar, lucru ce m-a revoltat. Am incercat sa spun ceva si cu greu am reusit sa scap, din mustruluiala „superbelor doamne”.
        In orasul in care locuiesc(in cartierul in care locuiesc) mai tot timpul sunt alte doamne care dau de mancare la cainii comunitari.Cand trec pe langa ei de multe ori ma ignora , alte ori greu scap de ei. Daca as fi mai fricos sigur as fi fost muscat de mult. Ce vina am eu?Ca priciul unui caine trebuie sa-mi creize probleme?
        Cum mai spuneau cativa comentatori cainele are rolul lui , dar aici deja i s-a repartizat alt rol.Cine se simte mai bine in compania unui caine decat a unui om are probleme grave. Eu am prieteni cu asemenea apucaturi si le-o sput.Sa titi ca recunosc faptul ca se simt mai bine in compania unui caine decat a unui om. foarte grav.

  17. Cred ca „iubirea” e la liber; cine poate, iubeste.

    Doua expresii des folosite:
    – Ciinele, cel mai bun prieten al omului;
    – Esti rau ca un ciine.

  18. Cele mai multe dintre alegerile noastre, dacă nu toate, sunt determinate emoțional. Pentru a reduce gradul de subiectivitate al deciziilor publice, cetatea adună mai mulți decidenți laolaltă și-i pune să se sfătuiască. Până la urmă, decizia este tot emoțională, dar nivelul de obiectivitate și raționalitate este mai mare, în beneficiul tuturor cetățenilor.

    Desigur, există printre noi și semeni care au avut copilării nefericite, dar în principiu, toți iubim oamenii și animalele, inclusiv cățelușii, vii, ori din pluș. Marketingul știe, însă, să exploateze în scop comercial emoția care stă la baza deciziilor cetățenilor, inclusiv dragostea mea față de animale. El introduce emoția de acest fel în calculul costului de oportunitate pe care îl fac atunci când mă întreb dacă din puținii bani de care dispun îi cumpăr o jucărie nouă copilului, sau donez unei asociații pentru protecția animalelor. Ori cumpănesc dacă sunt de acord ca București să devină cel mai „pet-friendly” oraș din acestă parte a Europei, sau optez pentru ca București să devină un oraș pur și simplu circulabil, spre exemplu.

    Atunci când vorbim despre marketing, opțiunile noastre se referă întotdeauna la acte de comerț. Fie că suntem îndemnați să cumpărăm ceva direct, fie să autorizăm pe cineva să ne cheltuiască banii în numele nostru (marketing politic, bunăoară). Astăzi, dragostea mea față de cățeluși este exploatată pentru a mă determina să-mi dau banii unor firme care construiesc în orașul meu o minunată super-pensiune pentru câini, parcuri tematice pentru cățeluși dotate cu spații de joacă moderne, cu un sistem sanitar public similar celui uman șamd, în loc să-i dau altor firme care să descongestioneze traficul urban. (Observați vă rog că nu scriu despre școli și spitale) Grea opțiune.

    Pentru că nu-mi pot reprima dragostea față de animale, iar un sistem de prevenire a atacurilor din partea urșilor precum cel de la Sibiu mi se pare inutil în București, aș vrea ca banii mei (cei dăruiți de mine bugetului local) să ajungă la animalele din Văcărești, care sunt arse periodic de către cei care se distrează incendiind vegetația. Este posibil să existe firme clientelare de partid și în acest domeniu (precum cele care vor să construiască megasistemul integrat de „welfare” pentru câini, având costuri neprecizate) iar dacă nu, se pot înființa degrabă, cum s-a mai întâmplat în trecut [cu rudele primarilor]. Asta pentru că, dacă, sub imperiul emoțiilor, tot decidem să ajutăm animalele, atunci, eu zic să o facem pentru cele care chiar au nevoie de ajutor, mai ales că amenajarea parcului Văcărești (o investiție, NU o cheltuială) ar putea aduce beneficii substanțiale din turism urbei. Adică, tuturor, nu doar unora…

    P.S. Observ cu bucurie că în prezent cei 6.000 de posesori de câini din București (la o populație aproximativă de 2.000.000 de locuitori) chiar au grijă de ei și practic haitele de maidanezi au dispărut din Capitală. Probabil că au fost efective atât acțiunile ASPA, care a fost invitată să-și facă pur și simplu treaba, cât și amenzile.

    • Judicios si de omenie, iata un comentariu de calitate!

      Foarte pertinent, de bun simt, meritati multumiri pentru amabilitatea de a va spune parerea!

  19. Am trecut cu toții (bănuiesc) prin maldăre de cărți, încercând să înțelegem și să ne înțelegem. Unii, am trecut prin atâtea cărți încât am cam uitat să gândim cu mintea noastră. Nu am un comentariu de făcut, dar aș avea o întrebare: cum ar arăta gândurile noastre referitoare la acest subiect dacă ar fi zămislite doar de mintea noastră, „fără sprijin și fără ajutor”? Oare nu ar fi cu mult mai „adevărate”, în toată simplititatea lor? Natură vs cultură. Poate de aceea copiii au capacitatea să dea acele răspunsuri uluitoare, pe care și noi le-am știut cândva. Și le-am uitat.

    Altfel, o scriitură plină de talent. Felicitări.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro