La finele anului trecut, după pierderea alegerilor prezidenţiale, d-l Ponta a făcut – în fine – ceea ce “o anumită parte a presei” (şi a “societăţii civile”) îi cerea de doi ani şi jumătate: a renunţat la titlul de doctor obţinut (probele i-o spun procurorului) pe căi nu tocmai cinstite. Gestul acesta a venit atât de târziu şi a fost ambalat atât de inadecvat (şi de Primul Ministru, şi de graba Ministrului Educaţiei de a promova “o ordonanţă cu dedicaţie” evidentă), încât nu a avut nici pe departe efectul scontat. Totuşi, deşi indirect, deşi doar cu un sfert de gură, deşi încercând să evite consecinţele (legale şi morale), d-l Ponta a făcut un pas înapoi. Ar fi fost momentul ca Universitatea care i-a acordat titlul (dimpreună cu Ministerul) să facă doi paşi înainte. În vâltoarea discuţiei s-a pierdut din vedere un lucru simplu, dar important: d-l Ponta nu şi-a luat titlul de doctor aşa cum Napoleon şi-a pus pe cap coroana de împărat. Titlul acela i-a fost acordat: mai întâi la recomandarea unui coordonator (îl ştim, e d-l Năstase), apoi într-o şedinţă publică, de o comisie alcătuită din referenţi, specialişti în domeniu, care i-au citit lucrarea şi i-au certificat – în scris – meritele. Cel puţin patru oameni – autorităţi în problema tratată de doctorand – şi-au dat avizul cum că lucrarea e onestă şi aduce contribuţii noi domeniului studiat. Apoi, această lucrare a fost validată de o Comisie Naţională de Acreditare a Titlurilor Universitare (alcătuită din alte somitaţi), care – după parcurgerea lucrării – a adăugat şi garanţia ei la caracterul onest şi meritoriu al lucrării. În fine, teza în cauză a fost publicată la o editură specializată (dacă nu mă înşel a apărut chiar în mai multe ediţii) care se presupune că are şi un lector de carte specializat ce şi-a adăugat numele celor care au atestat vloarea şi originalitatea lucrării d-lui Ponta. Astfel că, dacă dânsul ar fi dorit să se apere, ar fi putut spune: iată, vreo zece oameni din oameni din domeniu, ale căror merite sunt recunoscute incontestabil (altminteri cum ar face parte din asemenea comiţii?) au declarat public, sub semnătură olografă, că lucrarea mea e făcută în mod cinstit şi, departe de-a fi un plagiat, conţine contribuţii originale la problema cercetată. Dacă n-a spus-o, nu înseamnă că nu vrea să se apere, ci – probabil – că nu vrea un scandal şi mai mare. Căci, într-adevăr, aici încep problemele – şi nu doar ale d-lui Ponta, ci ale întregului învăţământ universitar românesc din ziua de azi. Ce e cu aceste comisii, care cresc şi se înmulţesc an de an (sunt zeci, poate sute, în Minister şi se clonează şi “la nivel local”)? Ce fac ele de fapt?
Răspunsul e foarte simplu: nu fac nimic. Sau, mai exact, nu fac nimic util altcuiva decât membrilor lor. Aceste comisii au două roluri: mai întâi amestecă, până la confuzie, cărţile: oameni venind de ici şi de colo, de care n-a auzit nimeni, stau – doar în virtutea titlului – alături de oameni cu adevărat respectabili. Socializează, discută circumstanţial, călătoresc, ies împreună la masă, se realizează acea legătură umană în virtutea căreia omului serios îi va fi infinit mai greu să-şi afirme public părerea despre cel mai puţin serios. Cum poţi să-i refuzi acreditarea unui coleg, cu care ai dormit în acelaşi vagon cuşetă, căruia i-ai văzut fotografiile cu copiii, care “ţi-a aranjat” şederea în orăşelul lui, te-a “invitat” într-un proiect al Universităţii lui, îţi oferă nişte ore (evident, cu program “modular”, dar banii intră lunar pe card), etc.? Uneori mai vine şi câte un Doctorat Honoris Causa (poate fi el refuzat?). Iar “protocolul”, ce să mai vorbim de protocol?! Ce inimă trebuie să ai ca să pui toate acestea în paranteză şi să vorbeşti ca o pură conştiinţă profesională? Să fiu iertat, dar somităţile nu-şi pun deloc asemenea probleme: dau titlul sau acreditarea respectivă cu o suverană magnanimitate (pentru că oricum – nu? – “piaţa decide”). Dacă universitatea sau specializarea “merge”, se va găsi altul, mai “de înţeles”, care s-o acrediteze sau să-i facă noi doctori în cazul în care tu refuzi. Dacă nu merge, nu e treaba celui ce-a dat titlul sau acreditarea. Morala: toţi se cunosc, toţi sunt la fel, toţi “înţeleg” la fel de bine şi toţi ştiu că “ce-i în mână nu-i minciună”. E drept că, pe vremuri, tot aşa cum discipolul se valida prin profesorii săi şi profesorii (cel puţin de la o anumită vârstă încolo) se legitimau prin studenţii lor. “Am fost doctorandul lui X” sau “Y mi-a fost student” erau titluri de glorie, care dădeau o tentă umană unui dialog de idei. Astăzi nimeni nu se mai încurcă în asemenea amănunte. Acum eşti doctor sau secţia ţi-a fost acreditată. De cine? De Minister. Sau de o comisie. Nimeni nu mai are antecesori – fiecare e “ctitor de şcoală”. Şi nimeni nu mai are nici succesori – de aceea pensionarea la limita de vârstă a ajuns de neînţeles. Fiecare e pe cont propriu şi “se descurcă” în consecinţă.
Şi cu această consecinţă ajungem la esenţa problemei: salarizarea ridicolă a cadrelor universitare. Pentru un lector sau un conferenţiar e identică cu cea a unui profesor de gimnaziu sau a unui învăţător cu vechime. Pentru un profesor (după legea Năstase – Atanasiu) e dublă. Şi asta e tot. Partea proastă este că, acum, populaţia universitară e multă şi nu mai merge – ca-n antebelic – să aibă rubrică proprie la bugetul naţional. Drept care – până ce va decide piaţa! – s-a ales o formulă mai “lucrativă”: omul îşi poate suplimenta veniturile făcând diverse: predat (evident – căci e în fişa postului), cercetare (obligatorie – la Analele universităţii lui, căci altfel n-ar mai exista punctaje de acreditare; dar, mai ales, cercetare remunerată – proiecte, granturi, de ce are omul noroc), administraţie (funcţii peste funcţii şi în universitate şi, dacă se poate, în afara ei), comisii, comitete (neapărat “naţionale şi internaţionale”); medicii mai au şi cabinete, la fel şi avocaţii, judecătorii judecă, inginerii au şi câte-o firmă (sau mai multe), cunoscătorii de limbi mai trăiesc din traduceri şi – e drept, pentru puţini aleşi – o carieră politică rotunjeşte întregul. Puse cap la cap, toate dau un venit onest, european, de peste 2000 de euro. Căci – nu? – de acolo începe viaţa civilizată. Da, e adevărat, sunt în învăţământ oameni care câştigă (nu întrebaţi cine, nu întrebaţi cum) şi de cinci, şi de zece ori atât. În general sunt membrii tuturor comisiilor şi adepţii oricărei formule de schimbare (care e condiţionată de un singur lucru: înţeleapta lor coordonare). Oamenii aceştia, care tocmai s-au văzut în funcţie, n-au nici un interes de a omorî vaca de la care se hrănesc. În general, problemele nu ajung la cunoştinţa lor; tot ceea ce trebuie ei să spună este că, “din punct de vedere macro”, stăm relativ bine; sigur, “sunt necesare unele corecţii”, “o mai bună finanţare a educaţiei”, dar – în linii mari – “suntem în parametrii europeni”. Pentru ce nu merge, se vor constitui nişte comisii şi se vor face nişte proiecte “cu finanţare europeană”…
Totuşi, problema e alta şi faptul e banal în lumea democratică: dezvoltarea se asociază cu specializarea. Un bun dascăl poate să câştige absolut onorabil fără să publice nimic, iar un bun cercetător poate să nu ştie ce e sala de curs; un bun administrator aduce bani, nu are titluri care debordează cartea de vizită, iar un membru al unei comisii e judecat după rezultatele muncii lui, nu e tarifat la ora de şedinţă. Altfel spus, fiecare poate să facă ceea ce îi place, acel lucru pentru care vocaţie, în care îşi dă măsura şi se impune graţie performaţei proprii (în funcţie de care e retribuit – şi, în general, e retribuit foarte bine). La noi, omul trebuie să facă de toate: dacă te uiţi în CV-ul lui, scoate câte 4 (patru!) cărţi pe an; dacă ai norocul să le şi vezi (majoritatea sunt la el în birou, căci sunt publicate “din proiecte”, sau “din fonduri proprii”, în general pe la editura universităţii la care lucrează), constaţi cu surprindere că e vorba de “actele colocviului nu-ştiu-care”, de “o culegere de documente”, de o nouă ediţie “revăzută şi adăugită” (dar cu acelaşi număr de pagini) a unui “suport de curs” – iar “contribuţia” autorului constă într-o sublimă prezentare de 1 – 3 pagini a lucrării în cauză (uneori şi această introducere lipseşte, rămâne numele de pe copertă). Dacă-l iei la întrebări (dar cine să ia la întrebări un asemenea personaj?), omul dă din colţ în colţ: activitate didactică, comisii, avioane, probleme în familie. Activitatea didactică: aici problema nu e aceea că ilustrul dascăl nu-şi cunoaşte studenţii, ci aceea că nu-l cunosc studenţii pe el. Dar cum poate s-o facă şi pe asta când are pe cap: cercetare, proiecte, publicaţii? Ce să facem? Omul mai are câţiva până la pensie (şi ştie – cu o cumplită luciditate – cum se calculează pensia) aşa că îl înţelegem. Sau dimpotrivă, e un “lup tânăr”, care a contribuit semnificativ la opera predecesorului său, a îndurat de neînduratul şi acum vrea “să-i popească şi el pre mulţi”. Cum să nu-l înţelegi? Ajunge să vezi pasiunea cu care-ţi povesteşte cum disciplina lui s-a născut odată cu el – şi cu “metodologiile” deprinse cu ocazia unei burse în străinătate – ca să realizezi că omul nu a reuşit (şi încă nu va reuşi multă vreme) să-şi refuleze traumele începutului. Ce rost are atunci să vorbim de lanţul generaţiilor care se legitimează reciproc? Simplu spus: problema concretă a învăţământului universitar românesc de azi e aceea că nimeni nu poate trăi (şi, mai ales, lucra onest) din salariul de bază. Aşa că fiecare “suplimentează” cum poate această delicată formă de ajutor social cu care statul subvenţionează universităţile. Şi cu cât omul face mai multe, cu atât câştigă mai mult. Că nu (mai) are timp pentru nimic, nu (mai) e o problemă: când vezi cum, cât şi ce citesc generaţiile de azi, îţi piere tot cheful de a lăsă urmaşilor opere nemuritoare. E preferabilă “recunoaşterea” tribunelor oficiale, a comisiilor, a board-urilor de tot soiul. Toate acestea îi permit unui om eliberat de complexele “elitismului” să-şi trăiască nemurirea încă din această viaţă.
Sigur, pentru a întreţine această inexorabilă ascensiune e nevoie de o condiţie minimală: de universităţile de la care aceşti oameni se revendică. Şi pentru a avea universităţi, trebuie să ai studenţi. Ani de zile (aproape două decenii), aceasta n-a fost o problemă: oamenii veneau de bună voie, plăteau şi-şi luau diploma. Universităţile s-au dezvoltat, au devenit o veritabilă industrie (care, treptat, în oraşele de provincie a luat locul industriilor comuniste), s-au făcut angajări cu nemiluita, s-au împărţit “cumuluri”, “salarii de merit”, etc. Dar de câţiva ani – de când cu integrarea şi cu criza – fluxul de doritori de diplome universitare româneşti a început să se subţieze. Pe de-o parte demografia (o bănuiam, abia o vedem, încă nu o înţelegem), pe de alta deschiderea graniţelor. Orice puşti de 12 ştie ştie azi că în şase luni “de Italia”, sau “de Spania” se vede cu maşină (şi din aia adevărată). Şi orice fată de 14 ani înţelege că pizza delivering-ul din Germania îţi adună în cont mai mult decât tuturor profesorilor din cancelaria şcolii. Asta e: estomparea graniţelor, ascensiunea social media şi mercantilismul (promovat de toată media) au făcut inevitabile comparaţiile. Copiilor zilei de azi nu le trebuie decât un lucru simplu: bani. Cu ei fac ce vor şi trăiesc cum vor – dincolo de sfaturile, morala şi înţelepciunea bătrânească. Numai că, din păcate, cu excepţia unor filiere (aproape inaccesibile), în România nu se fac bani. În România se munceşte, mult, steril, zadarnic şi fără nici o perspectivă. De aceea orice tânăr ce se respectă (şi tinerii în general se respectă) nu are decât un singur gând: cum să ajungă “dincolo”, acolo unde e viaţa adevărată. Abandonul liceului spune deja multe despre acest fenomen. Dar şi universităţile fac tot ce pot: diploma a devenit un soi de adeverinţă oarecare – studentul nu trebuie decât să se înscrie şi (dacă e cazul) sa-şi plătească taxele. De restul – de tot restul – se ocupă universitatea. În preajma fiecarei sesiuni de admiteri, universităţile ar putea să-şi scrie pe uşa de intrare logo-ul de recrutare: “Veniţi, că nu trebuie să ne veniţi!”. Înscrieţi-vă, plătiţi şi vedeţi-vă de ale voastre, tot aşa cum şi noi ne vedem de ale noastre. Ne întâlnim pe net, pe forum – asta înseamnă “implementarea noilor tehnologii” şi faptul de “a fi în pas cu timpul”. Şi totuşi, de ce ar veni – în aceste condiţii – studenţii în universităţi? Dintr-un motiv simplu: că, în România noastră, aproape toate meseriile sunt condiţionate de diploma universitară.
Aceasta e impostura funciară pe care se bazează universităţile româneşti: obligaţia de-a avea o diplomă de studii superioare practic pentru orice job într-un oraş. Aceasta e modalitatea cea mai perversă prin care e blocată şi falsificată întreaga piaţă a muncii din România. Cum-necum, lobby-urile universitare au reuşit să convingă Ministerul Muncii să ceară aceste diplome ca pe-o condiţie de angajare (sau să le impună pentru rămânerea în slujbă). Restul merge de la sine şi universităţile mai au din ce trăi o vreme. Acum s-au liberalizat – din nou – doctoratele; e de aşteptat ca mâine doctoratul să devină obligatoriu pentru învăţătoare, educatoare, secretare sau asistente medicale. Nu râdeţi! Deja aproape toate au masterat. De ce nu şi doctorat? O lege, o ordonanţă, o hotărâre de guvern ne-ar face ţara cea mai educată a Europei. E rău?
Totul stă pe o escrocherie de stat: în fapt, 80 % din meseriile urbane nu presupun nici un fel de studii superioare; tot ce le e necesar e o calificare, obţinută adesea la locul de muncă. O bună învăţătoare, o bună educatoare, o bună secretară, o bună asistentă medicală, un bun tâmplar, un bun instalator, un bun devirusator de calculatoare, un bun entertainer, un bun om de radio, etc. (ba chiar şi un bun contabil) n-au nici o nevoie de diplome universitare. Faptul de-a învăţa o meserie între oameni de meserie şi faptul de-a fi recunoscut de aceştia ca meseriaş e mai mult decât suficient. Nu cred că e vreunul dintre d-voastră care atunci când îşi cheamă instalatorul sau când îşi caută o învăţătoare căreia să-i încredinţeze copilul cere CV-uri şi se uită la diplome şi alte gradaţii. Cred că vă interesaţi, dacă se poate în mediul lui, care e cel mai bun şi în funcţie de asta vă orientaţi. Facultatea e pentru cine alege s-o facă, pentru cine vrea s-o facă şi pentru cine, o dată intrat, o face cu adevărat. Adică pentru puţini. Ne place sau nu, acesta e un adevăr banal: facultatea e un loc de studiu, nu un loc de adeverire a cetăţeniei printr-o diplomă contra cost. Problema acestor diplome e pe de o parte aceea că au coborât învăţământul superior la nivelul gimnaziului, pe de alta aceea că înlocuiesc competenţa reală cu un carton cu parafă şi, în felul acesta, promovează – în regim de masă – incompetenţa şi impostura. Aici se află motivul pentru care tinerii pleacă mâncând pământul. Ce să facă aici? Probabil 80 % (ca peste tot în lume) dintre ei n-au nici un chef de universitate, nu au nici baza, nici exerciţiul şi nici puterea (formate toate, în bună măsură, în şcoala elementară) de-a o face. Dar toţi aceşti tineri – dintre care unii şi-ar descoperi în timp vocaţia studiilor – ar putea fi nişte buni (şi bine remuneraţi) oameni ce muncesc în mediul urban. Din păcate, n-au nici o şansă. Întotdeauna va trece în faţa lor unul cu o diplomă (pe care nu-l întreabă nimeni cum a obţinut-o). Şi-atunci ce le rămâne? Slujbele temporare, cele plătite simbolic, sărăcia şi ratarea apatică a unei lumi saturate de impostură. Asta e producţia reală a universităţilor noastre. Asta fabricăm zi de zi, ca nişte maşini defecte şi asta se ascunde sub munţii de rapoarte şi dosare ai facultăţilor româneşti. Pe această producţie de serie se bazează titlurile şi funcţiile universitarilor noştri. Studenţi puţini, dezinteresaţi, universităţi care-au investit miliarde în clădiri (căci acolo se fac adevăratele afaceri) şi mai nimic în biblioteci, oameni care n-au mai citit o carte de decenii, unii – săracii – care nici nu mai sunt în stare să citească, în schimb cuvântători pe la toate “evenimentele”, membrii în toate comisiile, etc. Care dintre colegii lor – din “marile centre” – s-ar îndura (sau ar avea curajul) să semneze ceea ce, altminteri, recunoaşte în privat: că omul alături de care stă în comisia… (“de calitate”, “de etică”) e, în fapt, cineva fără nici o legătură cu vocaţia pe care se presupune că o reprezintă?
De aceea orice idee a unei reforme a învăţământului superior pornind de la universităţi sau de la Minister e o pură iluzie. O asemenea “reformă” îşi are deja garnitura de “reformatori” şi nu poate fi nimic altceva decât – fie-mi iertată exprimarea – “o expresie a interesului lor de clasă”. Iar interesul lor (de castă poate, nu neapărat de clasă) e acela de-a-şi încasa în continuare salariile uriaşe şi de-a-şi adăposti copiii de şcoala românească. Dacă statul va alege să investească resurse în asemenea proiecte de “reformă”, nu va face decât să arunce apă în ciur. Oamenii aceştia vor prezenta regulat rapoarte, cu cifre, grafice şi tot ce mai trebuie, din care va rezulta exact ceea ce interesele momentului cer să rezulte. În rest, nimic. Tinerii vor părăsi în continuare România şi piaţa muncii va rămâne mereu blocată.
Să însemne asta că nu (mai) e nimic de făcut? Nu. Din fericire această malformaţie poate fi (încă) îndepărtată. Dar puterea de-a ne scăpa de ea nu e la Ministerul Educaţiei, ci la cel al Muncii (sau,mai exact, la cele care reglementează piaţa muncii). Acest(e)a este/sunt în măsură de a pune capăt imposturii universitare printr-o hotărâre simplă şi cu efecte imediate: ca angajarea pentru cele mai multe meserii să se facă pe bază de concurs şi toate diplomele să fie facultative. Dacă le ai, e treaba ta; ele nu sunt condiţii obligatorii ale angajării şi nici nu schimbă rezultatul unui concurs. Mai mult decât atât, ministerele în cauză ar putea legifera dreptul profesiilor de-a-şi califica la locul de muncă (şi chiar pe acela de-a-şi şcolariza) angajaţii. Serviciile acestea nu trebuie, sub nici o formă, încredinţate unei instituţii de învăţământ existente (şcoală profesională, liceu, colegiu sau – Doamne fereşte! – universitate) pentru că acestea n-ar face nimic altceva decât fac acum. Nu, nişte oameni cu experienţă ar putea lua nişte ucenici mai tineri şi – în contactul cotidian cu problemele – le-ar putea transmite acel savoir faire care stă într-o privire, în viteza de reacţie sau în buricele degetelor. Dacă firma sau profesia respectivă consideră că e nevoie de cunoştinţe mai aprofundate, poate angaja (temporar) profesori care să predea exact acele lucruri de care e nevoie şi exact atât cât e nevoie. În felul acesta vor fi eliminate platitudinile, cunoştinţele inutile şi lucrurile fără nici o valoare. Redaţi meseriilor demnitatea lor; lăsaţi-le să-şi recruteze ele oamenii şi să-i formeze aşa cum cred că e mai bine. Faceţi ceva care să semene cu breslele din care s-au născut profesiunile moderne, inclusiv adevăratele universităţi. În felul acesta veţi suprima o birocraţie imensă care n-are altă treabă decât aceea de-a “reglementa” lucruri la care nu se pricepe defel şi, mai ales, liberalizând cu adevărat piaţa muncii, veţi da un imbold în direcţia cea bună învăţământului. Ce credeţi că se va întâmpla în ziua în care învăţătoarelor şi asistentelor nu li se vor mai cere diplome de studii superioare? Ce credeţi că vor face tinerii care se vor prezentatoare de televiziune, modiste, ziarişti sau oameni de afaceri? Credeţi că vor mai umple statisticile şi conturile universităţilor?
Abia atunci, după ce “sistemul” va fi bine scuturat (în câţiva ani), vom putea vedea care sunt cu adevărat universităţile şi ce pot face ele. Abia atunci se va putea vorbi de o finanţare adecvată a învăţământului superior, de burse civilizate pentru studenţi, de condiţii de studii şi de dotări. Abia atunci vom vedea care e adevăratul corp profesoral şi care e spiritul lui de corp. Abia atunci, profesorii nu vor mai trebui să facă zece lucruri ca să-şi obţină un salariu civilizat, ci se vor putea dedica profesiei lor, putând trăi cu adevărat bine din aceasta. Şi abia atunci, în numele spiritului de corp, fie vor respinge o teză precum aceea a d-lui Ponta, fie vor răspunde pentru faptul că au acceptat-o. Într-o lume în care “breslele” îşi vor gestiona singure formaţia profesională, universităţile vor fi asemeni mănăstirilor medievale: locuri de studiu şi de reculegere. Iar calea mănăstirii, cum bine se ştie, e calea vocaţiei ferme.
Atâta timp cât lucrurile vor merge aşa ca în prezent, universităţile nu vor fi nimic altceva decât nişte focare de impostură şi de incompetenţă. Inevitabil, vor apare tot felul de ghiduşi (foarte bine plătiţi) care ne vor explica cum că universităţile nu trebuie să se claustreze în puritatea cercetărilor abstracte, ci să devină un autentic “serviciu social” prin care să treacă (eventual de mai multe ori, la intervale regulate) întreaga societate, pentru “perfecţionare”, “dezvoltare personală”, “dobândirea de noi skill-uri”, etc. Că ceea ce se predă (ceea ce încă se predă serios) e inadecvat pieţei (cărei pieţe – de vreme ce aceşti oameni “s-au înfipt” prin ministere şi agenţii, fără a lua contact cu piaţa la care au acces doar prin medierea publicaţiilor economice în engleză?) şi, ca atare, trebuie ca universitarii înşişi să se “perfecţioneze”, “să dobândească noi deprinderi” – de “management”, de “entertaiment”, etc. Întrega faună universitară va fi pătrunsă de un frison plăcut: n-ar fi rău ca toţi cetăţenii să treacă prin universitate! O asemenea cerere ar deborda oferta şi, din nou ca-n fericiţii ani ’90, lectorii ar ajunge direct profesori, profesorii ar deveni toţi decani, s-ar face iarăşi angajări (şi fiecare decan ar fi un adevărat pater familias pe moşia lui), veniturile – şi normele – ar creşte exponenţial şi totul ar fi bine. Iar când valul ar ajunge la capăt, s-ar organiza o “reciclare” care ar menţine sistemul în funcţiune. De ce nu? Oamenii vor primi diplome peste diplome, li se vor atesta şi reatesta cunoştinţele, vor fi “cetăţeni conştienţi şi responsabili”. De ce să distrugem universităţile acestea? Nu e mai bine să le dezvoltăm? Nu mai bine facem din tot românul un posesor de doctorat? Şoferi doctori, betonatori doctori, vidanjori doctori, plăcintărese doctori, etc. Cui îi strică un doctorat? Şi ce om care-a plătit pentru el nu şi l-ar expune pe perete? Iar “cadrele universitare”, evident, nu vor vai mai fi ţinute a face ignobila meserie de-a preda, de-acum înainte doar vor “reglementa”, vor “lua hotărâri”, vor “face rapoarte” şi se vor “acredita” între ele. Nu merită şi universitarii noştri să fie asimilaţi (inclusiv la venituri) înalţilor funcţionari publici? Nu e greu. O simplă Hotărâre de Guvern poate rezolva totul: poate transforma învăţământul universitar în serviciu de asistenţă socială.
Cred că acum am ajuns în punctul în care alegerea e inevitabilă: vrem universităţi adevărate sau o birocraţie de ştampilat diplome? Şi această alegere va trebui s-o facem noi, nu să ne mai amăgim – încă o dată – cu iluzia că “piaţa decide”. De fapt piaţa a decis: piaţa sunt zecile de mii de tineri care nu mai au nevoie de cartonul galben al Ministerului Educaţiei. Iar învăţământul universitar românesc valorează exact atât cât preţuieşte acest carton. Cel cu care nici d-l Ponta, nici Ministrul dânsului, nici Universitatea din Bucureşti nu ştiu ce să facă.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
incep sa va respect domnule Maci
Chestia cu suprapuneri de cartoane (chiar galbene :) și acelea ) se mai vede și în alte domenii ale vieții postrevoluționare. De pildă, titlurile de proprietate. Poate când aveți timp și / sau chef faceți un studiu comparativ..
Si mai aud bani pentru educatie, pentru ce sa arunci intr-o gaura neagra bani.
Excelent articol iar solutia data, simpla si eficace, cu efecte aproape imediate.
M-am intrebat mereu de ce, de exemplu, pentru o cariera universitara didactica de succes se cere sa ai un doctorat. N-am mers insa mai departe cu interogatia referitoare la necesitatea atestarilor si diplomelor de tot felul. Si totusi, modelul american ne e mereu la indemina.
Pentru cine nu lucreaza in invatamint, lucrurile astea au ajuns cu totul neclare. Mai ales ca politicienii au avut grija si interesul sa complice lucrurile, nu doar legislatia, sa arunce perdele de fum peste evidente.
Lipsa acuta de competente in Romania e o consecinta directa a devalorizarii dramatice a titlurilor, adica o consecinta a inflatiei de atestate. Denominarea acestora este absolut necesara daca mai vrem ca vreodata, la noi, scoala sa mai insemne ceva. Nu putem gindi insa ca in cazul banilor, sa transformam de exemplu un doctorat intr-un masterat: am complica inutil si monstruos lucruri si asa complicate. Dar putem proceda, asa cum sugereaza autorul si cum se intimpla in societati in care competentele conteaza cu-adevarat: sa nu mai cerem diplome la angajare, ci concurs.
O radiografie excelentă a învățământului superior și a instituțiilor aferente din Romania. Sper ca această scriitură să fie parcursă și de dna. Prof. Andronescu !
Era oare nevoie ca educatoarele să aibe studii superioare ? … Ca să amintesc doar una din „marile măsuri ” …. cu dedicație !
Grozava analiza – curajoasa, inteligenta si plina de bun-simt! Si cu solutii fezabile pe deasupra!
Cum am experienta practicianului, stiu ce-nseamna amaraciunea de a fi bine intentionat si responsabil printre profitorii care au distrus cu multumire si veselie tot ce era socotit onorabil in profesia noastra. Insiderii cu vocatie au ajuns sa fie considerati nelalocul lor…
Toate doctoratele obtinute in ultimii 50 de ani ar trebui anulate.Sa-si pastreze titlul de doctor,doar cei care l-au obtinut intr-o institutie universitara din top 300 sa zicem,sau au avut ca indrumator un profesor renumit,laureat Nobel sa zicem.Nu cunosc decat un cetatean care indeplineste ultima conditie,Funeriu,doctoratul lui in chimie a fost facut sub indrumarea unui laureat Nobel.
Ce pretentii poti sa ai de la un „doctorat” facut de un incompetent sub indrumarea altor incompetenti ?Si intr-o universitate unde biblioteca e o adunatura de maculatura-cursurile „ilustrilor”-iar laboratoarele au instalatii,aparate vechi de 50- 60 de ani.
Iată cum BON POUR L´ORIENT, inventat de francezi în secolul XIX, s-a mutat la noi acasă. Sau scorpionul se înțeapă singur (și moare). Vorba lui Eminescu: „Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos ?”
nu pot fi de acord cu aceasta perspectiva intru totul, mai exact mi se parea ultrasimplificata problema profesionalizarii/specializarii care poate fi realizata „in proportie de 80%” la locul de munca. spun asta din pozitia de profesionist care se ocupa cu asa ceva. in romania situatia celor care nu au studii superioare e intrucatva dramatica. si nu e vorba doar de executarea actului profesional ci de alte elemente care tin de adaptarea organizationala, de intelegerea dinamicii pietei, a lumii in care traiesc. cat despre absolventii esuati, nu e chiar atat de dramatica situatia. ii gasiti desigur la raioanele din hypermarketuri, sau functionand ca si agenti comerciali. piata ii triaza in foarte scurt timp, deja fenomenul Spiru Haret s-a stins intru totul, functiona doar cand erau in toi angajarile la stat unde conteaza grosimea dosarului. studiile superioare sunt necesare, cred ca e absurd sa vorbim in context general de cazuri precum bill gates, care sunt exceptii. e mult mai mult in activitatea profesionala decat compeltarea unui excel, operarea unui CNC si alte asemenea. iar universitatile romanesti importante (Bucuresti, Cluj, Iasi, TM, Oradea, Brasov, Sibiu, Tg-Mures) nu cred ca stau chiar atat de rau in pregatirea studentilor.
O intrebare pentru autorul comentariului: de cand este la Brasov universitatea importanta??Sau la Sibiu?
Traditional vorbind centrele importante universitare din Romania sint Bucuresti,Cluj Iasi.Punct.SI aici includ doar Universitatile „adevarate” si nu toti „Spiru Haret”-ii…
Urmeaza o categoria a 2-a unde se remarca anumite universitati/facultati din Timisoara si Tg Mures sau Institul de Petrol si Gaze din Ploiesti(si inca vreo 2 universitati de nisa din tara) .
In rest sa-mi fie cu iertare…..
Politehnica din Timisoara a fost creata in 1920 fiind prima din Ardeal si a 2-a dupa Bucuresti.
pe vremea studentiei mele (anii 70), Facultatea de Medicina de la Timisoara avea o multime de profesori pe care ii chema Marculescu, chestie care ma foarte mira. Am inteles despre ce fel de profi era vorba si cu ce se indeletniceau ei abia cind au aparut si prof ii Dolarescu (iar io, ca ultimul fazan, am corectat: adica Dolanescu… A, NU ! Dolarescu…) stiu multe povesti
de la absolventi de TM
Excelenta analiza. Problema este, cei care ar tebui sa faca pasul in fata il vor executa. Vor avea curajul sa fie solidari cu Ponta ? Si in fond cine sunt cei care au facut parte din grupul care au acordat doctoratul.? Pe coordonator il stim ,este Nastase, ceilalti n-au nume ? Acestora le-a verificat cineva doctoratele sau principiul „cartile din carti se scriu” care a guvernat domeniul este nemuritor dar se aplica numai unora ? Se aude ca dupa scandalul „dottore” au disparut din arhivele Universitatilor sute de lucrari de doctorat si este vorba de persoane foarte importante. Unele probabil printre cele mai acuzatoare la adresa lui Ponta. N-ar fi chiar imposibil de aflat a caror doctori nu li se mai pot consulta lucrarile !
Argumente asemanatoare aici: When credibility goes down the drain….
Execelent articol. Am 12 ani experienta in sistemul universitar si castig cat un invatator. Imi doresc enorm sa ies din sistemul descris in articol, insa mediul privat nu mai da nici un credit universitarilor..Competentele (de formator in cazul meu, specialist in educatia adultilor) trebuie dobandite, in viziunea angajatorilor, in fabrica, nicidecum in mediul universitar. Universitarii tineri suntem cumva condamnati pe piata muncii…avem Cvuri care sperie angajatorul privat :) dar nu avem experienta corporatiei. Specialistii HR din Romania mai au de invatat ce inseamna soft skills, competente transferabile, adica acele cunostinte, abilitati, atitudini care desi dobandite in alt mediu pot fi transferate si in mediul corporatist.
…o data in plus, dle M. Maci, o remarcabila analiza, un text clar care se adreseaza demnitatii cititorului, obligandu-l sa verifice daca, nu cumva, gradul de exigenta pe care-l exercita in viata sa de zi cu zi, n-ar avea drept consecinta directa (!) mediocritatea, pe care o deplange, cert, dar a carei solutionare continua sa o lase pe seama altora…exact a celor care au instituit-o!
Chiar si ne-doctorii, ca mine, cred ca pot sa inteleaga ca ne invartim intr-un un cerc vicios EXPANSIBIL, pe care noi ni l-am creat, liber si nesiliti de nimeni, si ca, daca dorim sa-l transformam in ceea ce spunem ca ne place, unul virtuos, avem de schimbat deja acea prima veriga care l-a generat: mentalitatea noastra paguboasa, exprimata cel mai frecvent prin lipsa de respect fata de noi insine!
De ce in Ro nu e prea grav ca premierul este plagiator?
De ce in Ro este de dorit ca secretarele sau soferii sa aiba studii superioare?
De ce in Ro sunt desconsiderate meseriile „manuale”, si toata lumea gaseste asta foarte normal?
…probabil pentru ca studiile superioare romanesti si doctoratele nu mai au valoarea pe care le-o conferim noi, teoretic!…O dovada ar fi ca, in afara de medici sau specialisti IT, nu exista practic multi alti „diplomati” români angajati in strainatate…cred ca Occidentul are rezerve in privinta valabilitatii acestor specialisti confirmati, sau doctori cu diplome românesti…
E posibil si sa fie doar gelosi pe eruditia neamului nostru „multilateral dezvoltat”…?
De cine ar depinde, totusi, reabilitarea diplomelor romanesti? De cei care le revendica si de cei care le confera? Adica doar de cei din sistem? Sunt tentata sa spun ca nu…
Taranii si muncitorii romani cu „4 clase”, demni si onesti, au exact acelasi rol esential ca profesorii universitari integri, sau ca tinerii pasionati de medicina sau de artizanat : de fiecare dintre ei depinde TOTUL!
Indiferenta sau implicare activa, exigenta sau nepasare, respect sau dispret, felul in care fiecare, la nivelul sau, isi abordeaza propriul cotidian este determinant in progresul sau declinul unei natii!
Atata timp cat vom continua sa credem ca nu putem schimba nimic, nimic nu se va schimba!
Atata timp cat vom face, impaciuitori, concesii dupa concesii, ne vom pierde toata puterea!
Atata timp cat ne vom desconsidera, altii ne vor calca in picioare!
Buna ziua,
In primul rand, desi nu citesc regulat contributors, unele link-uri si unii autori ii mai parcurg, din cand in cand. Articolul domniei voastre il am de la un coleg de catedra, care l-a dat pe o lista departamentului, intr-un moment de criza interna, un moment in care fiecare e dusmanul fiecaruia: alergatul dupa salariile de merit. L-am citit, oarecum in viteza si, in linii mari, mi-a placut. Totusi:
In al doilea rand, incepeti cu impostura conferentiarului universitar dr. ponta v.v. M-am uitat pe lista lui dogaru (http://civitas.dogaru.net/nu-modificarii-legii-educatiei-care-va-face-posibil-ca-doctorii-sa-poata-renunta-la-titlul-de-doctor/) si nu imi vad nici un coleg din cei 400 (cadre didactice) de la universitatea mea. Nici macar cel care mi-a facilitat printr-un link accesul aici. E trist. Sunt singurul semnatar.
In al treilea rand, aveti dreptate, valoarea unei diplome este egala cu valoarea emitentului ei. Asta intr-un stat civilizat, in care invatamantul este dereglementat, nu este un serviciu social, adica ieftin si prost, livrat prostimii, in virtutea contractului social. Din pacate, acolo unde statul isi baga coada distruge piata. Pe toate diplomele scrie (e textul cu care incepe cartonul gaben!) „ROMANIA”. Cum puteti concepe ca „Romania” sa refuzeo diploma emisa de ea? Din aceasta cauza, toate etitatile statului sunt pline de idioti. Idioti licentiati. Propuneti ruperea pisicii la ministerul muncii. Parerea mea este ca ruperea se face la nivelul Ministerului Instructiei (ca asta nu e „Educatie”) Publice, prin desfiintarea acestuia si dereglementarea invatamantului superior. Locul invatamantul mediu si cel (pre)primar este la nivelul regiunii si/sau comunitatii locale.
In al patrulea rand, vreti sa va povestesc de gandirea marxistoida sau conservatororthodoxa a studentilor nostri? Oameni fara responsabilizare (probabil ca ceilalti sunt cei care au tulit-o in Capsunaria sau au prins burse – bravo lor! – prin cele strainataturi) sociala, incapabili sa gandeasca aspecte (ce tin de ei, de viata lor, de viitorul lor!) durabile. Si carora li se da nas de catre „managementul universitar”, caci, nu-i asa?, ei ne platesc salariile. Oare cand vom rasturna si noi carele cu sare? Cred ca niciodata. Vindem cartoane galbene care certifica competente, de parc-am fi sarlatanii secolului XII care vindeau indulgente papale, care, chipurile, conservau vointa apriorica a episcopului roman. Numai ca competentele inseamna pe langa cunoastere si abilitati si… atitudine. Care atitudine, cand cele X credite aferente unei discipline inseamna 25-30 ore/credit, adica un „referat” de x pagini obtinut cu CTRL-C + CTRL-P, in cel mai dulce stil pontian…
Ma opresc aici. Toate cele bune, tuturor
Tiberiu Socaciu
Cluj – Suceava
Din ce am observat eu, companiile mai serioase oricum dau un concurs de angajare si nu pun mare accent pe facultate.
Analiza da de gandit.Ma bucur ca exista oameni care gandesc asa si au curajul sa o declare public.Nu aveti idee cati sunt cei care-l urasc pe autor pentru acest articol.Multi dintre acestia se afla la butoane si pot sa-i faca rau, sau macar sa-l izoleze….
Multumesc pentru articol.E placut sa vezi oameni care gandesc ca tine…
Felicitari pentru analiza exemplara a dumneavoastra.
Nu va e frica? Activati intr-o universitate cunoscuta pentru despotii ei razbunatori de la conducere… Nu va fac zile negre acestia? Nu va temeti ca va vor concedia? Practica e folosita fara scrupule si cu succes. V-ati atras nu doar URA tuturor RECTORILOR si a acolitilor acestora dar si URA majoritatii universitarilor romani care sunt obedienti, mediocri si gregari. Oricum, FELICITARI!
Domnule profesor Maci,
Vă urmaresc cu interes și apreciere articolele. Imaginea pe care o ilustrați mi se pare foarte realistă.
Sunt ”în sistem” de 15 ani și știu bine că foarte puțini dintre colegii noștri sunt dispuși să discute problemele acestea onest, pe față. Acest lucru este cauzat cred și de mecanismul de selecție: de regula, în acest sistem intri invitat și apoi rămâi dator pe viață celui care te-a introdus. Sunt deja de notorietate cazurile de concursuri pe post unde nu câștigă cel mai competent ci cel care este ”de-al nostru”. Obediența este astfel la rang de cinste iar meritocrația este doar mimată. Atitudinea critică este considerată ”denigrare a Instituției”.
Dacă privim cu detașare acest sistem nu putem să nu îi admirăm stabilitatea și ”rezistența” în fața unor eventuale infuzii de calitate și de idei inovatoare. Se poate face o analogie cu conceptul de minim local (în sensul teoriei optimizării) în care sistemul este blocat – un soi de echilibru mediocru-calduț în care de fapt nimeni nu dorește să schimbe ceva semnificativ. Cei care spun adevărul și critică devin dușmanii colegilor lor (dar mai ales al șefilor!). Astfel presiunea socială tinde să mențină sistemul în starea actuală fondată pe ascunderea gunoiului sub preș (prima directivă este ”să nu fluieri în biserică”).
Este uimitor cum au reușit să supraviețuiască în acest sistem atâtea mentalități din vechiul regim. Mi se pare unul dintre mediile cele mai retrograde (nu chiar ca Biserica – dar aceasta măcar are o scuză), în ciuda pretențiilor ”academice”.
Eu personal nu cred că acest sistem posedă mecanismele necesare ca să evolueze în bine. Mai mult, îl văd intrând curând într-o criză gravă. Nu se poate merge cu impostura la nesfârșit.
M-am întrebat deseori de ce mai rămân pe acest ”Titanic găurit al Educației”. Pur și simplu încerc să fac cât mai bine ceea ce ține de mine și să fac abstracție de situația demotivantă din jur. De exemplu, mi-am făcut un scop din promovarea gândirii critice și creative ( http://reteauadeidei.blogspot.ro/ ).
În rest, sistemul ducă-se unde s-o duce – în fond nu e treaba mea. Treaba mea este să-mi fac treaba în zona mea de influență, să identific ceea ce depinde de mine și să acționez în virtutea unui principiu moral. Cam atât.
Multe gânduri bune și mai ales optimism! (malgré tout)
M.C. (conf.dr.ing.)
Problema s-ar putea rezolva simplu si elegant daca la cumulul de functii ar fi obligatorie si specificarea unui numar minim de ore care vor fi dedicate functiei respective. In acest fel s-ar putea cumula functii doar pana se va atinge limita maxima permisa de lege pentru orele de munca prestata. Acelasi rezultat s-ar obtine si daca s-ar face pontarea orelor prestate pentru fiecare functie in parte, practic daca s-ar pune prea multe ore s-ar depasi baremul, daca s-ar pune prea putine n-ar mai lua suficienti bani. Deci nu s-ar mai inghesui nimeni sa intre de forma in comisii peste comisii doar ca sa semneze ca primarul si sa ia banii.
Eu nu pricep ce treabă are Ministerul Muncii cu ce cere un angajator unui angajat. Nu ar trebui să fie treaba fiecăruia ce fel de pregătire cere de la angajații săi? Toată supra-reglementarea asta a meseriilor produce doar monștri. Nu e nevoie de o supra-reglementare diferită, e pur și simplu nevoie să se renunțe la cea care există.
Da si Nu, dar bine scris si util.
1. Universitatile sunt autonome fata de stat, prin constitutie.
2. Stabiirea facultatior, curiculei, examenelor, taxelor, acordarea diplomelor de licenta, master doctor, si promovarea universitarior,sunt atribute exclusive ale universitatii din timpu ui Frederic Barba Rosie care a conferit priviegiul autonomiei universitatior cu titlu universal si perpetuu. Nu exista profesori in general ci profesori ai unei anume universitati, prin concurs. Exigentele difera de la o universitate la alta ca si salarizarea, dupa cit de bogata este universitatea, si este daca are traditie, atrage studenti, profesori si cercetari platite, si obtine caificative inalte prin sitemul de audit instituit de universitati prin conventie internationala.
3. Ministeru educatiei, for politic-administrativ, nu are drept de amestec in universitati. Autonomia universitara incude inclusiv jurisdictia asupra teritoriuui universitatii, reperxentantii statuui avand acces doar daca sunt invitati sau cu aprobarea rectorului ( politie, procuratura), si daca este vorba de Regina Elisabeta a II-a insasi. Am in posesie o dimploma universitara a Universitatii din Cluj, dinainte de 1918, pe pergament, scrisa de caligraf, in latina, cu bula atarnata, si semnatura rectorului, si cancelarului universitatii, fara ale intariri.
4. Nu exista comisii dinafara universitatii cu drept de jurisdictie asupra universitatii.
5. Evaluarea universitatilor se face de un for expert sub forma de audit, din care NU face parte vre-un uversitar, rezutatele se pubica sub forma unui clasament international.
6. O universitate se infinteaza din intiativa unui grup de persoane caificate academic,cu indeplinirea conditiior de baza, prin lege cu articol unic si nu mai paote fi desfiintata , se poate doar autodefiinta. Si universitatie „de stat” sunt autonome.
7. Dipomele universitatior legal infiintate sunt toate „universitare” dar nu au valoare egala. Piata muncii decide de ce diplomati are nevoie, si daca-i poate plati la niveul valorii diplomelor lor traduse in calitatea competentelor demonstrate prin concurs si functie de marimea investitiei facute de cineva in propriie studii, Taxele universitare ale univeritatior mari sunt pe maura.
8. Statul, poate sponsoriza studenti prin burse obtinute prin concurs, poate subentiona linii de studii si de cercetare de care guvernul apreciaza ca are nevoie potrivit politicilor sale. Industriile si serviciile pot comanda cercetari si pot sponsoriza contractua studenti, la fe fundatiiele. Primariile pot sponsoriza universitatea locala care implicit este si un ofertant de locuri de munca si atractor de platitori de servicii in oras, sau retine banii bastinasilor in orasul lor.
9. Comparativ Romania sta foarte prost la numaru de diplomati universitari la mia de ocuiori si de universitati la extensia si popuatia ei, dupa cum universitatile noastre sunt la coada clasementelor universitare internationale.
10. Formarea unui universitar ete foarte scumpa, din pacate intreaga cheltuiala revine in seama aspirantuui care este foarte slab platit. Studiile posticenta cerute de cariera universitara sunt foarte costisitoare. Toate punctajele cerute pentru a concura si promova insemneaza bani cheltuiti ( participari la congrese cu taxa de particpare, cheltuieli de deplasare si sedere, publicatii in anume reviste, contra taxa, pubicari de carte in finantare proprie, stagii de pregatire in strainatate etc. toate pe banii proprii. Care bani !?
11. Fara o confruntare pe piata muncii care sa stie selecta superior caliicati ( nu stie sau selectarea nu se face functie de atestatele de studii, stagii si competentele demonstrate) nu exista diferentiere intre univeritati. O universitate slaba se autodesfiinteaza pentru ca nu gaseste cerere pentru serviciiee de jos nivel pe care le ofera. Se mai adauga auditul periodic cerut de piata srviciilor unversitare potrivit conventiilor universitare internationale.
13. Este adevarat ca sistemu romanesc de comisii si comitete nu este altceva decat un sistem de trafic de infuenta si corpuptie mascata, „marile noastre universitatii” nici una in jumatatea superioara a ierarhiei, avand totdeuna cuvantul hotarator si partea leului, tot ele adjudecand finantarile de stat pentru „cercetare” si tot prin trafic de influenta. Acestea se intimpla pentru ca la noi toate regulile universal respectate sunt „adaptate” sau abil ocolite.
14. Insumi am studiat a Bucuresti si Cluj si sunt doctor al Universitatii Bucurest, imediat dupa 1989, cand docoratul nu presupunea taxe si avizele PCR. Mi-am finantat din banii mei cercetarea pretinsa de teza de doctorat.
Este fals ca doctoratele din epoca Ceausescu ar avea mai mare valoare decat cele de acum( Accesul la concurs cerea recomandarea CJ PCR, concursu era din 4 in 4 ani, dreptul de a conduce doctorate revenea doar unor profeori, „agreati” de partid, sustinerea tezei cerea din nou aprobarea CJ. al PCR , final, pentru un domeniu intreg al stiintei sau tehnicii se scoteau in concurs citeva locuri 2-5, fiind dinainte stiut cine le va adjudeca. Am depus cerere a CJ PCR pentru recomandare in vederea prezentarii la concurs pentru un loc de doctorand de doua ori. Prim data Comitetul Judetean nu s-a intrunit spre a discuta cererile. Dupa 4 ani, Comitetu CJ PCR s-a intrunt si a aporobat cererile la ora 12 in ziua in care inscreierea in orasul de rizidenta al universitatior se incheia la ora 14. Contraselectia a functionat perfect, dar invatamantu, minus presiunea ideologica, era mai serios. In plus era complet subventionat de stat. Nu uitati atat Elena Ceausescu cat si Nicoae Ceausescu erau doctori, si Siviu Brucan care n-a fost vreodata student era profesor universitar. Ca student am avut onoarea de a-l avea laborant pe unu din marii profesori interbeici, cu duba licenta si doctorat in Germania, Lucian Balga a sfarsit ca referent sau ceva de genul acesta, cu locu de munca ntr-o debara, altii cu resedinta in peniteciarul de la Aiud. Dinastiie de universitari, fondatori de „scoala”, s-au incheiat prin anii 60, inclusiv in medicina.
15. Constitutia da drept oricui sa studeieze pentru propria sa desvarsire umana. Personal am avut studenti care insisi erau cadre universitare superioare, sau judecatori, sau medici primari, sau pensionari.
Prezent pot spune ce cred pentru ca pensionar fiind, dupa 45 de ani de activitate ca specialist si apoi ca universitar, dispun de ibertate totala.
Consideraţiile colegului Mihai Maci sunt ca de obicei juste. Într+o lume a platitudinilor este lăudabilă dorinţa de a deconspira mecanismele ce fac sistemul universitar românesc să se transforme într-un mediu viciat. Dar oare cui să le mulţumim pentru aceste contraperformanţe? Păi în primul rând să-i mulţumim reformatorului de la Cluj, marele profesor Marga, care s-a gândit că universităţile trebuie finanţate în funcţie de numărul de studenţi. De atunci universitarii au învăţat că la examene toţi trebuie trecuţi. Să-i mulţumim şi premierului Năstase, căci prin măsura de dublare a salariilor la profi. univi. a dat startul la fabricatul dosarelor. Întreb şi eu, înainte de această lege, diferenţa salarială la care se adauga eventual şi o gradaţie de merit, nu erau sufuciente? Societatea se revoltă văzând calitatea învăţământului superior în asociaţie cu cele 3,4 sau mai multe mii de euro venit pentru profesorii universitari. Domnilor, ce oferiţi societăţii pentru banii aştia? (e o întrebare legitimă). Şi nu în ultimul rând să mulţumim reformelor PDL care, prin introducerea punctajelor, autoevaluărilor şi cerinţelor de internaţionalizare nu au făcut decât să crească impostura şi să pună la adăpost impostorii. Viva Academia!!!