Nerăcorit după ce îi făcuse pe Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu ș.a. ”haimanale” și ”derbedei”, în conferința de presă a noului președinte al ICR, Nicolae Breban s-a instalat mai întâi în studioul Antenei 3, unde a mai scos panglici otrăvite pe gură, apoi a descins la Academie transformând o ședință a Secției filologie și lingvistică într-o mahala. I-a trecut prin minte și a spus în plen că intelectualii amintiți ar trebui împușcați pentru ce au scris despre poporul român. Ce îl mână pe scriitorul Breban în aceste atacuri veninoase? Explică Cristian Teodorescu în Cațavencii:
”În arțagul de azi al lui Nicolae Breban se ascunde o rană nevindecată de aproape 50 de ani, pe care marele romancier o oblojește cu leacuri băbești și prin autosugestie. Din categoria leacurilor băbești: amintirile lui plăcute despre Dumitru Popescu-Dumnezeu, pe care Breban îl laudă și azi fiindcă ideologul lui Ceaușescu era admiratorul cărților sale. Elogiile lui pentru Cornel Burtică, din același motiv, și, nu în ultimul rînd faptul că Breban crede și azi despre securistul infam, Pleșiță, că putea fi un om cumsecade, pentru că îi mai făcea lui cîte un hatîr. Lui Breban îi place puterea și se autosugestionează că o are… De fapt Breban a căzut în plasa propriului său orgoliu și din disident, cum fusese, ajunsese să fie bănuit de mulți scriitori că făcea jocul regimului, ca dovadă ambulantă că Ceaușescu tolera disidența. Cînd s-a întors în țară după Revoluție și a primit de la Andrei Pleșu conducerea revistei Contemporanul, Breban a avut surpriza să nu fie întîmpinat ca un mare disident, cum se credea, și i-a cășunat pe păltinișeni, fiindcă, după părerea sa, confiscaseră o putere care i se cuvenea marelui romancier care era. Atunci a început Breban războiul lui de întîietate culturală, al cărui ultim episod a avut loc la conferința de presă a noului șef al ICR, Radu Boroianu…Aidoma soldaților japonezi uitați în junglă care nu știau nici după 30 de ani că războiul se terminase, romancierul pare să nu fi aflat că Patapievici nu mai de cîțiva ani președintele ICR-ului și a proclamat o victorie personală asupra păltinișenilor și mai ales asupra emulului lor. Atacatul Patapievici n-a găsit de cuviință să-i răspundă, lăsînd grenadele lui Breban să se fîsîie, încît arțagul președintelui onorific al ICR, venit să facă ordine în cultură, s-a transformat într-un pîrțag ridicol”.
Cum reacțiile oamenilor de cultură au fost insulare după primele sudalme, iar Uniunea Scriitorilor n-a suflat o vorbă, deși protagoniștii sunt membrii săi, Breban a comis-o iar, cu vanitatea inflamată, încercând să recupereze notorietatea pierdută și căderea în insignifianță a tagmei scriitorilor. Nici Academia nu s-a delimitat în fața accesului de ură care s-a exprimat primitiv deși, cum bine spune Gabriel Liiceanu într-o scrisoare publicată pe contributors.ro, ”când se întâmplă ca între zidurile Academiei să se ceară împuşcarea unui scriitor, în discuţie e Academia însăşi”. Ceva a obținut: presa l-a remarcat. Nu pentru operă, ci pentru scandal. Altminteri, reacțiile au fost individuale și oengistice, nicidecum instituționale: poeta Ileana Mălăncioiu i-a tras un perdaf pe loc lui Breban, lingvistul Grigore Brâncuș a cerut puțină decență, Teodor Paleologu a condamnat ieșirea, Andrei Pleșu a cerut să intre în lotul condamnaților la moarte, Grupul pentru Dialog Social a difuzat un protest semnat de un număr important de intelectuali.
S-a trezit și Radu Boroianu, președintele nou al ICR, la trei săptămâni după ce încuviințase, inert și îngăduitor, bădărăniile lui Breban la adresa fostei conduceri, dezicându-se acum public în Observatorul cultural:
”M-a marcat ieșirea curmezișe a marelui romancier și cărturar Nicolae Breban, ieșire greșit temperamentală, vulgară, fără rost”. Două concuzii merită reținute din comentariile presei: ”Problema nu este Breban. Problema o reprezintă cei care se identifică cu Breban și și-ar dori ca România să se întoarcă în „raiul” naționalist-comunist al anilor ’60-’70. Problema o reprezintă cei care, în frunte cu Victor Ponta, vor să țină România în afara Occidentului… În acest scop, oameni ca Nicolae Breban sunt esențiali”(Cristian Câmpeanu, România liberă) și ”Breban nu numai că s-a dezonorat ca academician , dar și-a asigurat și o bătrînețe hîdă”(Cristian Teodorescu, Vox Publica).
Ce bine i se potriveşte şi culturnicului N Breban zicala spusă de Sf. Ap. Petru : „Câinele se întoarce la vărsatura lui şi porcul scăldat se tăvăleşte în mocirlă” ( II – 2,22).
Cultura nu formează caractere. Dar poate fi o trmbulină pentru lichele.
Sampalean
Poate ca n-ar fi cazul sa trageti o asemenea concluzie despre cultura. Poate ca ar trebui sa le limitati la Nicolae Breban.
Bag samă ca d-l Boroianu (de viță veche) vorbeste si o romana veche, „curmezișe” :)
Autoarea a intrat cu acest articol pe un teren minat, presedintele Academiei sustine ca nici vorba de asa ceva. Citez din Mediafax:
„Nici vorbă de aşa ceva. În Academia Română nu s-a discutat despre acest lucru. Este o chestie absolut mincinoasă. Domnul Breban a vorbit la televiziune, la Antena 3, a spus că, dacă cineva, un polonez ar fi spus ce a spus domnul Patapievici despre poporul român, probabil că l-ar fi împuşcat (polonezii, n.r.). Asta a fost ce am auzit eu la televizor. La Academie, el nu a vorbit despre acest lucru. A vorbit despre poziţia lui faţă de Institutul Cultural Român. Asta a fost. Propoziţia asta cu împuşcarea, asta este o minciună. Cine scrie chestia asta fabulează. Erau 15-16 oameni, membri ai Academiei care pot confirma, inclusiv un vicepreşedinte al Academiei. Nici vorbă de aşa ceva. Domnul Liiceanu să-şi găsească alt subiect pentru propaganda lui, dar Academia nu este implicată în niciun fel în această chestiune şi acuzaţia adusă domnului Breban cu privire la Academie este inexactă”, a declarat Eugen Simion citat de Mediafax.
Si uite asa il facurati pe Eugen Simion presedintele academiei. La mai mare! Sau mai pe sleau: cine se aseamana se aduna.
Gresiti, Michael! Breban a repetat la Academie ce a spus la Antena 3, fapt pe care l-a recunoscut public, motivand ca e o simpla metafora. Astfel Eugen Simion, care il acoperea, a ramas de rusine. Academia nu difera cu nimic de alte institutii lase, unde sefii nu isi asuma nimic si se ascund de adevar. ICR-ul condus de Patapievici nu era asa, de aceea trebuia sa dispara. Fiindca facea diferentza.
Dacă nu uităm ”cazul” Beligan de anul trecut (și cîte altele…) ”se pare” că AVEM O PROBLEMĂ.
NIMENI nu s-a șters (la gură) cu hîrtia igienică trîntită în studiourile TVR de Rebengiuc. Mai mult, chiar și ”maestrul” a devenit brusc foarte îngăduitor, acceptînd să ”joace” alături de mumia teatrului comunist (în ”Danaidele”).
Eu nu susțin nici împușcarea, nici întemnițarea, nici măcar arderea în efigie a ”foștilor” (securiști, activiști, artiști – ăia cu o mie de fese risipite prin toate bărcile oportunităților ”profitabile”). NU ! Niciodată nu am sperat ca respectivii MĂCAR să se șteargă la gură de balele varanice secretate din belșug în cei 45 de ani de mizerie (în primul rînd intelectuală).
ȘTIAM că pentru sociopați Isus NU EXISTĂ.
Doar am crezut că MĂCAR ”intelighenția” noastră îi va ostraciza minimal. Adică MĂCAR să le întoarcă spatele disprețuitor (un fel de „Punctul 8 de la Timișoara”).
N-a fost să fie ! După 1945 Furtwängler, pentru infinit mai puține ”greșeli” decît Breban & Comp., a fost de-a dreptul persecutat; Ferdinand Porsche a făcut chiar și pușcărie. La noi, însuși toxicul Adrian Păunescu și-a putut lăbărța nesimțirea orinde i-a venit bine.
Nu vă mai legați de politicieni ! Cîtă vreme ”floarea națiunii” se complace în compromisuri călduțe (NICI AȘA, NICI ALTMINTERI) rămînem captivi ai termenului brucanian (x2, x3, x infinit).
Pe aceeasi linie a „reflectarii in presa” vezi si un articol al lui C.Rogozan http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/pe-culmile-derizoriului-cu-intelectuali-romani-112611.html, care este cred mai lucid decat multi altii in problema in cauza.
Ei da,
acum ca ni l-ai propus pe gurul de la Criticatac drept reper de luciditate, plecaciuni.
Ti-a trebuit mult sa-l gasesti?
Plus: ori citezi anapoda din Mediavax ori te-ai ratacit.
Presedintele Academiei Romane este Ionel Valentin Vlad, inginer electronist.
Eugen Simion a fost. Si e si „un fost”.