joi, martie 28, 2024

In numele saraciei

“Se spune în Evanghelie că cine va poseda bogăţii nu va intra în Împărăţia Cerurilor. Gândirea noastră comună, limbajul nostru cotidian interpretează aceasta într-o manieră obiectuală, ca şi cum ar fi vorba de bogăţia sau de sărăcia vizibile. Dar sensul şi adevărul exprimate de această frază sunt cu totul altele. Adevărul e acela că nimeni care posedă ceva nu va intra în Împărăţia Cerurilor. Poţi, foarte bine, să-ţi posezi propria sărăcie şi să te mândreşti cu ea. Având sărăcia ca pe o calitate, de pildă fiind proletar – şi pentru că eşti proletar – poţi înţelege lumea mai bine decât alţii, care sunt burghezi şi nu înţeleg nimic. În acest caz, proletarul e un bogat care nu va intra în Împărăţia Cerurilor.” Aceste cuvinte, rostite de Merab Mamardaşvili (filosof rus, de origine georgiană), la colocviul de la Châteauvallon din 1990, sunt de o eternă actualitate.

Acel ceva pe care noi îl posedăm şi cu care ne mândrim, asemeni unei comori moştenite, este sărăcia. Sărăcia – pe care nu o legăm de deciziile noastre, ci de soartă – este marca noastră distinctivă, semnul nostru de recunoaştere şi temeiul drepturilor noastre. Căci pentru că suntem săraci, avem drepturi. Sărăcia a dobândit conotaţia unui privilegiu şi a unei justificări. În numele sărăciei ne e permis totul. În numele sărăciei putem refuza să ne facem treaba, ne putem face că muncim, putem fura, putem minţi, putem face orice – căci sărăcul e nevinovat. El e o victimă şi, ca atare doar suportă, fără a acţiona. Şi, tocmai de aceea nu are nici o responsabilitate. În numele sărăciei măsura vieţii noastre e supravieţuirea. Asigurarea fără limite, cursa puterii, frenezia profitului imediat, toate sunt justificate de abisul din care se ivesc. Sărăcul crede că toate i se cuvin, că are dreptul la ele şi, în general, că are drepturi. Nimic nu i se pare nelalocul lui în ceea ce face el şi totul îi apare ostil în ceea ce fac ceilalţi. Pentru că ceilalţi – oricare ar fi ei – îi sunt competitori şi ameninţă să-i ia din partea lui de “drepturi”. Sărăcul vrea totul pentru el, vrea bogăţia cu o avariţie mai mare decât cea a bogatului. Şi îi urăşte – mai presus de orice raţiune – pe toţi cei care au ceea ce el nu are. Sărăcia e plină de resentiment şi de agresivitate. Toţi trebuie deposedaţi: dacă nu putem fi bogaţi (sau, mai concret, dacă eu nu pot fi bogat), atunci să fim cu toţii la fel de săraci. Spectacolul sărăciei altora e consolator pentru cei săraci. În numele sărăciei nimeni altcineva nu e bun, pentru că nimeni nu îndură atât cât îndur eu. În numele sărăciei eu – şi numai eu – sunt singurul care are dreptul “sacru” de a-şi răzbuna umilinţele şi de-aşi lua revanşa asupra tuturor celor care l-au înjosit. Ceea ce nu am e o armă care distruge, prin simpla ei exhibare, tot ceea ce au ceilalţi. Ceea ce nu am făcut devine semnul gloriei mele, tot aşa cum ceea ce a făcut celălalt este semnul ruşinii lui. În numele sărăciei mi se îngăduie şi să mă gudur pe lângă cel bogat şi puternic, şi să uneltesc împotriva lui şi, eventual, să-i iau locul. În numele sărăciei îmi pot afişa ura faţă de oricine, pot striga – impenitent – orice imprecaţii. În numele sărăciei am un motiv şi o scuză pentru orice. Toţi trebuie să mă înţeleagă, dar eu – căzut în abisul sărăciei mele – nu sunt ţinut a înţelege pe nimeni. În numele sărăciei pot trăi în mizerie, pot împroşca cu mizerie, pot ridica mizeria la rangul de artă şi de modă. Sărăcia îmi poate ţine loc de gândire, de voce, de fapte, de tot. Ea e pavăza mea şi e sabia ce-mi foloseşte ca ultim argument. Sărăcia şi doar ea îi face pe oameni buni, deşi se încaieră pe o coajă de pâine. Bogăţia pe care mi-o imaginez e atât de legată de sărăcie, încât pare ea însăşi o formă extravagantă a acesteia. Vreu mult, mult mai mult decât am acum. Dar nu vreau altfel. Nu sunt în stare a gândi nici un altfel. În definitiv, cine aş fi dacă n-aş mai fi sărac? Cine am fi cu toţii dacă ne-ar fi luată şi sărăcia?

“A fost o vreme în tinereţea mea, când îmi era milă de cerşetori şi de rănile lor, când plăteam pentru ei tămăduitori şi cumpăram leacuri – caravanele îmi aduceau dintr-o insulă unguente cu amestec de aur, care refăceau pielea deasupra rănii deschise. Am făcut aceasta până în ziua în care am înţeles că ţineau la duhoarea lor ca la un lux rar, căci i-am surprins zgâriindu-se şi mânjindu-se cu bălegar, asemeni celor care îngraşă pământul pentru a-i extrage întreaga sevă. (…) Nu primeau să-l consulte pe medicul meu decât în speranţa că şancrul lor îl va surprinde prin pestilenţa şi dimensiunile lui şi-şi agitau ciotul ca pentru a ocupa mai mult loc în lume. Şi primeau îngrijirile ca pe un omagiu, oferindu-şi membrele abluţiunilor care-i flatau; de îndată însă ce răul era vindecat, se regăseau lipsiţi de importanţă, nemaihrănind nimic din ei înşişi, inutili, şi încercau să reînvie acel ulcer care trăia în ei.” (Antoine de Saint-Exupéry – “Citadela”)

Vom porni încă o dată pe drumul altei caravane, cerşind cu talgerul în mână şi agitându-ne sărăcia ca pe-o revendicare? Ne vom adânci încă o dată în deşertul neputinţei, al urii şi al singurătăţii? Când va veni ceasul în care vom înţelege că sărăcia nu e o fatalitate, ci rezultatul unor decizii greşite? Şi că suntem responsabili de aceste decizii, tot aşa cum suntem responsabili de vorbele şi de faptele noastre. Când vom recunoaşte că am greşit? Când vom înţelege că ziua de mâine e opera alegerilor şi a faptelor noastre? Că nu ne-o aruncă nimeni ca pe-o pomană, ci că se cuvine să ne-o dobândim prin strădanie. Cât ne vom ascunde chipurile sub masca sărăciei, ferindu-ne unii de alţii? Când vom avea curajul de-a fi noi înşine, cu bunele şi cu neajunsurile noastre şi când vom fi vrednici de ceea ce am făcut şi nu mândri de ceea ce ne lipseşte? Când vom hotărâ ca binele care mai e în noi să se întrupeze în ziua de mâine?

E timpul să alegem în numele lui şi nu în numele sărăciei.

E timpul să alegem în numele speranţei şi nu în cel al disperării.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. In contrast cu viziunea Dlui Maci, cred ca iesirea din saracie este o decizie personala, nu politica, care cere planificare, rabdare si munca (si noroc), In orice caz nu se obtine votand o persoana sau alta.

    Imi aduc aminte cu precizie ziua din 1979 in care i-am spus la telefon sotiei mele: gata, s-a terminat cu saracia. Eram deja in Statele Unite, rezident intr-un spital bun si tocmai fusesem anuntat ca luasem examenul de licenta pentru libera practica. Un moment pregatit si muncit timp de 10 ani.

    • Indiscutabil, iesirea (ca si intrarea, respectiv mentinerea!) din saracie este o decizie personala, ca si votul (!), alegerea unei directii sau alta de mers, a unei haine de imbracat sau a unui obiectiv de urmarit. Orice gand are exact aceleasi sanse de a se realiza concret…indiferent ca este meschin sau maret!
      Apoi, cand spuneti ca „…iesirea din saracie…In orice caz nu se obtine votand o persoana sau alta.”, mi se pare ca nu dati importanta care se cuvine FIECARUI detaliu constitutiv al oricarei actiuni…Votul de duminica este un pas important pentru fiecare om, independent de rezultatul final! Dupa parerea mea, este ca si decizia dvs de plecare in SUA : parte integranta dintr-un proiect de viata, COERENT cu ceea ce fiecare crede ca merita!

    • @Peter Manu – pentru un om inteligent, lucrurile stau exact așa cum spuneți: își face un plan care să-l scoată din sărăcie, iar acel plan chiar funcționează. Poate nu în 5-6 ani, cum și-a propus inițial, poate în 8 sau poate în 10, dar funcționează.

      Însă o mulțime de oameni săraci nu au nici o minimă capacitate de a-și face un asemenea plan. În general, oamenii săraci sunt săraci datorită educației (inconștient) primite în familie. Adică ei fac lucrurile într-un anume fel, urmează anumite pattern-uri deprinse în familie, iar acele pattern-uri îi țin toată viața în sărăcie.

      Țările ca Germania sau Suedia nu duc lipsă de astfel de oameni, însă acolo chiar și astfel de oameni câștigă suficient încât să aibă un trai decent, iar ei tot cu socialiștii votează. Îmi place să cred că nu sunt de stânga și nu am votat niciodată cu stânga. Însă ”dreapta” din România are un discurs self-righteous complet rupt de realitățile economice și de câte ori s-a aflat la guvernare, oamenii săraci au devenit și mai săraci.

  2. @Peter Manu: de acord cu ce spuneti. Cred ca dl Maci se refera la altceva, si anume ca saracia la nivelul unei natiuni, statistic daca vreti, este rezultatul unor institutii si, mergand mai departe, al domniei legii. Iar acest lucru este de asemenea perfect adevarat. Viziunea mentionata de dvs are mai multe sanse daca aceea mentionata de dl Maci (in interpretarea mea) devine realitate. Dovada, cred, este insasi experienta dvs personala.

  3. Total de acord cu prima parte – vizavi de resentimentele şi de agresivitatea săracilor. Oricum seamănă destul de mult cu ce am eu în cap.

    Sfârşitul însă mă lasă perplexă.

    „că sărăcia nu e o fatalitate, ci rezultatul unor decizii greşite”

    Ca şi cum cu preţul unei cugetări de câte-o juma de oră oricui i s-ar arăta drumul spre prosperitate.

    Presupun că nu aveţi averile fraţilor Micula. Aşa a fost să fie sau aţi fi reuşit să-i ajungeţi din câteva decizii inspirate?

    Revin la mentalităţi – într-o culegere veche de basme ardeleneşti am citit „moartea-naşe” , foarte diferită de tiparul poveştilor noastre obişnuite, dar superhaioasă – în care finul morţii trece de la o adâncă ură socială la o gândire foarte burgheză pe măsură ce se îmbogăţeşte.

    Eu zic că săracii şi bogaţii sunt complet interşanjabili.
    În caz de o răsturnare socială m-aş fi plimbat şi eu fără nici un stres cu elicopterul la şcoală. De fapt cred că nici nu nu m-aş mai fi deranjat să frecventez instituţia respectivă.

    • @elena – nu, într-o lume normală, săracii și bogații nu sunt în niciun caz interșanjabili. Oamenii ca Richard Branson, Elon Musk sau Bill Gates creează noi afaceri și noi locuri de muncă, în timp ce săracii, dacă s-ar afla în locul lor, nu ar fi în stare decât să se plimbe cu elicopterul, dar nu să creeze acele zeci de mii de noi locuri de muncă.

      Chiar ș în România de azi, trebuie totuși o anumită capacitate intelectuală pentru a spolia bani publici, cum fac de exemplu ”regii asfaltului”. Nu orice om sărac pus în locul lor ar fi capabil de altceva decât să se plimbe cu elicopterul.

  4. Stimate,
    Peter Manu,
    In ,,contrast” cu opinia dvs. , cred ca,,iesirea din saracie”, este o optiune politica nationala, fara de care America nu va putea oferi pregatirea personala, pentru a iesi din saracie!
    America a cunoscut o dezvoltare economica si industriala continua, astfel incit v-a putut asigura ajungerea la momentul ,,pregatit si muncit 10 ani” de catre dvs..
    O Romanie lipsita de 25 de ani, de un ,,proiect national” de reconstructie economica si industriala, asigura plecarea celor 4-5 milioane de emigranti la munca (fie la cersetorie), ori o saracie lucie pentru 90 la suta din populatia tarii.
    Este greu sa alegi, cita vreme ,,politicii” se afiseaza fara viziune si proiecte nationale…

  5. Ma intreb ce mutatie s-o fi produs cu românul istet, determinat, pragmatic si curajos, din 1989, ca sa ajunga azi sa se considere, nici mai mult si nici mai putin decat, victima unei „sorti nemiloase” pe care o accepta ca pe o fatalitate ?
    Sunt obligata sa admit ca strategia aplicata, inca din primele zile ale revolutiei, de Iliescu&co a fost stralucita (si exemplara pentru orice dictator in devenire!), ceea ce a dat o veritabila mana de ajutor destinului, necrutator pentru unii, multi (!), nesperat pentru altii, „the happy few”!
    Multe arme au 2 taisuri…dar noi am uitat, se pare!?
    Ceausescu darama bisericile ca sa nu mai speram, cei care l-au inlocuit au impanzit tara de ele, si s-au aranjat ca mesajul transmis sa fie unic si fara echivoc : trebuie sa fim multumiti cu ce avem, nu meritam altceva, Dumnezeu e furios pe românii „indisciplinati”!
    Si daca i-am trimite la reciclare pe toti acesti neispraviti, care se cred indreptatiti sa decida de viata si de demnitatea noastra? De ce Dumnezeu ne-ar incerca numai pe noi, si nu si pe ei?

  6. Atunci cind toti alcatuitorii poporului lui Tutea vor avea vointa si putinta de a reciti acest text de atit de multe ori de cite e nevoie pentru a-l intelege in toate cotloanele sale, atunci nu va mai fi nevoie de explicatii si indemnuri pentru o atitudine civica sanatoasa.
    Atunci cind fiecare isi va tipari acest text pentru a-si putea reaminti lesne ce insemna o atitudine corecta in fata incercarilor vietii si cum trebuie sa arate o abordare sanatoasa a oricarei conditii sociale, atinci nu va mai fi nevoie sa ne consideram victime ale ostoriei sau ale propriei neputinte.
    Atunci vom fi un popor de invingatori, poate cel cu adevarat ales dintre cele favorizate de istorie, si nu vom avea nevoie sa fim mindri de asta.
    Va fi suficient sa fim constienti de corectitudinea conditiei noastre.

  7. D-le Peter Manu,
    Nu idealizez America sau capitalismul (fiindca nu exista societati ,,ideale”), ci natiuni care – fara a putea elimina in mod absolut saracia si esecul personal – au creat conditiile obiective politice si economice, incit saracia si esecul sa fie rezultat al unei abordari inadecvate a realizarii personale.
    Cu alte cuvinte, politicul trebuie sa creieze conditiile economice si sociale care sa asigure individului reusita personala.Daca vrea individual sa munceasca si reuseasca personal sau nu, daca nu poate reusi din motive de sanatate sau altele asimilabile, asta-i cu totul alta discutie…

  8. În contextul actual al alegerilor e drăguţ-naivă ideea că e suficient să punem ştampila unde trebuie şi binele se va grăbi să se întrupeze.

    O dată că sunt şanse scăzute ca votanţii lui Ponta să stea pe contributors şi să fie influenţaţi de predici subtile.
    Apoi – extrapolând pe baza experienţei ultimelor decenii – cred că prea puţini votează cu speranţă. Nici dacă Ştefan / Ţepeş / mareşalul Antonescu ar ieşi din groapă să candideze poporul nu şi-ar mai face cine ştie ce iluzii.

    Fie că place sau nu, voturile pentru Iohannis sunt voturi anti – Ponta. Şi nu ca să fie bine, doar ca să nu fie mai rău.
    Citat din zilele trecute de pe hotnews:

    „Cota progresiva, din 2016, in trei trepte, de 15%, 25% si 35%. Impozitele pe case si terenuri cresc cu cate 25% in 2015 si 2016 „

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro