Home » Global / Europa »Opinie » Citesti:

Mali, ţara-fluture: un Vietnam al Africii?

Serban F. Cioculescu februarie 3, 2013 Global / Europa, Opinie
5 comentarii 1,247 Vizualizari

Cred că până când au început bombardamentele armatei franceze asupra unor ţinte ale grupărilor islamiste care ocupaseră nordul ţării sahariene, puţină lume în România auzise de Mali, şi chiar mai puţini ar fi putut să îl localizeze din prima încercare pe harta Africii. Nici majoritatea celorlalţi europeni nu cred că se descurcau mai bine. Campania militară franceză, bazată pe o rezoluţie a CS al ONU şi solicitată de guvernul malian, a adus în prim planul mass media mondială soarta acestui stat deşertic, cu un teritoriu foarte mare (cel puţin dacă ne referim la dimensiunile ţărilor europene – are 1.240.192 km2) şi graniţe trasate parcă cu o riglă, în partea de nord.

Parcă strivit între teritoriile a trei state – Algeria, Mauritania, Niger – nordul acestei ţări numite Mali arată în mod clar diferit de restul ţării. Format din deşert saharian, cu graniţe drepte, impecabile – moştenire stranie a colonialismlui şi a principiului de drept internaţional Uti possidetis juris, menit să evite războaiele cu miză teritorială între noile state decolonizate – acest pământ arid, neprielnic vieţii, este populat de grupuri etnice diferite de cele ale sudului. Ca şi în cazul Sudanului, al Libiei, în timp ce Mali de Sud aparţine grupului negroid, nordul aparţine tuaregilor, trib nomadic cu piele mai deschisă la culoare, de origine berberă. Tuaregii, păstori de felul lor dar şi mercenari, sunt urmaşii berberilor veniţi împreună cu arabii care, la îndemnul profetului Mohamed, au cucerit şi nordul Africii trecându-l la religia islamică. Sunt locuitorii prin excelenţă nativi ai deşertului Sahara, fiind risipiţi în mai multe state, fără a avea unul doar al lor. O situaţie asemănătoare cu a kurzilor, am putea spune. Visul cel mare al triburilor tuarege („Imuhagh”, în limba lor) este acela de a avea propriul stat, numit de ei Azavad. Iar un eveniment recent le-a dat un imbold major: căderea regimului Kaddafi în Libia în octombrie 2011 şi moartea dictatorului au determinat mulţi tuaregi care îl slujiseră pe acesta ca mercenari vrednici să revină acasă, în Mali, aducând cu ei arme, muniţii şi o stare de spirit revoluţionară. Deja în Libia începuse o epurare etnică contra lor, efectuată de miliţiile care au preluat puterea în stat. Paradoxal, deşi tuaregii aceştia îi slujiseră pe cel auto-numit „Regele Africii” să combată efectele Primăverii arabe, ei au recepţionat direct efectul acestui fenomen social amplu şi au revenit în Mali atinşi de acesta. Au convertit însă dorinţa de libertate şi democraţie a arabilor din Libia, Tunisia şi Egipt în dorinţa de a avea un stat şi pentru unii de a trăi conform Sharia. Nu este un lucru de mirare: până la urmă şi o bună parte din libieni şi egipteni au luptat contra regimurilor laice dictatoriale de la ei doar spre  a face să triumfe Sharia, nu democraţia de tip occidental! La fel se întâmplă şi în războiul civil din Siria.

Merită să aruncăm o privire asupra hărţii Africii. Mali are aspectul unui fluture: partea de sus, aripa mare, e zona deşertică unde tuaregii constituie pe alocuri majoritatea. Sudul, cu capitala Bamako, aparţine malienilor negri care nu au chiar toţi ca religie Islamul. Sau oricum practică un Islam mult mai puţin riguros, cu numeroase tradiţii locale „păgâne”. Capitala, Bamako, a avut mereu probleme serioase în a controla nordul ţării, nebeneficiind de loialitatea tuaregilor.

Începând de la mijlocul anul 2012, succesul militar al gherilelor tuarege părea chiar să le permită secesiunea, până ce Franţa, susţinută de unele state africane au decis că e timpul să intervină. Poate că o secesiune teritorială nu ar fi panicat atât de mult Parisul, în fond şi Sudanul de Sud a obţinut independenţa, Eritreea s-a separat de două decenii de Etiopia iar Somalia cunoaşte două mini-state nerecunoscute internaţional dar viabile. Acestea nu erau foste colonii franceze dar nu asta era important. Problema gravă pentru Paris era natura acestei forţe de gherilă şi impactul asupra regiunii. Tuaregii ajunseseră să fie conduşi de forţe islamiste precum Ansar al Din şi Al Qaeda din Magrebul Islamic, aşa că orice cucerire a unui sat sau oraş era urmată de impunerea în forţă a respectării Sharia, cu pedepsele de rigoare pentru cei care nu erau de acord: bătaie, tortură, viol sau ucidere La fel ca şi talibanii din Afganistan, tuaregii islamişti tăiau mâinile hoţilor, băteau femeile fără voal pe faţă şi au distrus cu pickamerele mormintele unor sfinţi veneraţi de comunităţile locale în Goa şi Timbuktu. Ne amintim desigur de distugerea statuilor lui Buddha de la Bamian, operată de talibanii afgani în anul 2001. Chiar şi în Timbuktu, vechi centru de cultură islamică unde familiile de vază cunosc în detaliu aspectele cele mai puţin vizibile ale Coranului, tuaregii rebeli au impus în forţă propria lor versiune de islam radicală, interzicând brutal tradiţiile locale, ceea ce i-a făcut să devină odioşi dar şi temuţi.

Dar de ce Franţa? Parisul are interese economice, investiţii şi cetăţeni în state vecine precum Coasta de Fildeş, Niger şi Senegal ori Algeria. Nu putea asista neputincios, pasiv la transformarea unei foste colonii în care are mii de concetăţeni (de regulă malieni care au şi cetăţenia franceză) în califat islamic, cu perspectivă exportului de regim islamic către ţările vecine. Mali e un stat slab atât economic (unul din cele mai sărace chiar la scară africană) cât şi slab în planul coeziunii societale. La cât de mare şi de diversificat este, la cât de amestecats etno-religios sunt populaţiile de acolo: conform CIA Factbook – Mande 50% (Bambara, Malinke, Soninke), Peul 17%, Voltaic 12%, Songhai 6%, Tuareg şi Moor 10%, alţii 5%.

Se constată aşadar că faţă de Afganistan, unde grupul etnic Paştun, din care se recrutează imensa masă a talibanilor, este dominant (42%, urmaţi de Tadjici 27%, Hazara 9%, Uzbeci 9%, Aimaki 4%, Turkmeni 3%, Baluchi 2%, alţii 4%) şi ocupă centrul şi mai ales sudul ţării, tuaregii şi maurii formează doar a zecea parte a celor 15 milioane 500.000 locuitori dar distribuiţi mai ales în Nordul deşertic. În schimb religia islamică sunnită aparţine unui procent de 90% din malieni, în timp ce 10% sunt animişti sau creştini. În Afganistan sunt 99% musulmani dar din aceştia 19% sunt şiiţi iar populaţia depăşeşte 30 de milioane. Şi Mali şi Afganistan au populaţia tânără numeroasă, explozie demografică: segmentul 1-14 ani reprezintă peste 40%  pe ansamblul celor două state.

Afganistanul  a fost în istoria sa atacat de mari puteri din alte spaţii ca Marea Britanie sau din vecinătăţi precum URSS, a suferit războaie, lovituri de stat, tragedii umanitare. Mali a fost colonizat de Franţa, după ce populaţiile negre fuseseră cucerite anterior de arabi, de imperiile Songhai şi Maasina, iar după decolonizare a cunoscut perioade de calm urmate de lovituri de stat şi revolte ale armatei, precum cea care anul trecut l-a silit să se demisioneze în luna aprilie pe preşedintele fugar Amadou Toumani Touré. Acesta a fost şi el în tinereţe un adept al loviturilor de stat, dar în 2002 şi 2007 câştigase alegerile din Mali, fiind aşadar şef al statului legitim. Iar pitorescul căpitan Amadou Sanogo, şeful revoltaţilor, şi-a dat seama că nu poate ţine singur frâiele ţării, căutând să formeze un guvern de unitate naţională. Oricum, fragila tradiţie democratică maliană s-a întrerupt astfel brutal şi va fi extrem de greu de reînnodat.

În cazul acţiunii militare din Mali, Franţa nu a beneficiat de ajutior militar din partea SUA sau a altor ţări din UE şi NATO, doar de ajutor logistic dat de americani şi de perspectiva unei misiuni UE de instruire a armatei maliene. State africane precum Nigeria, Burkina Faso, Togo, Chad dar şi organizaţia ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest) vor trimite probabil în jur de trei mii de soldaţi în curând, în ajutorul forţelor maliene şi franceze. Chadul singur ar puta oferi 2000 de soldaţi bine antrenaţi în condiţii de deşert. Aparent, Mali nu va urma traiectoria Afganistanului, adică odată învinşi şi alungaţi islamiştii nu vor avea cum şi unde să se ascundă o vreme, să se regrupeze şi să înceapă să recâştige terenul pierdut. Oare? A uitat cineva că şi în Afganistan între octombrie-decembrie 2001 părea că s-a terminat definitiv cu talibanii? Goniţi, ucişi, închişi prin hangare şi torturaţi de forţele Alianţei Nordului şi zdrobişi literalmente de cele americane, ajunseseră de toată mila. Pentru ca acum, după 12 ani să vedem că au ajuns să controleze iar părţi din stat, să saboteze efortul NATO de state-building, să producă mari pagube forţelor occidentale. Este adevărat că Afganistanul are munţi înalţi, grote adânci şi populaţii cu sentimente adesea anti-occidentale. Mali are doar deşert în nord, savană şi ceva junglă în sud, însă are un teritoriu imens iar islamiştii se pot ascunde lejer în cadrul comunităţilor locale până ce scade vigilenţa francezilor şi a celorlalţi aliaţi africani. Singura soluţie sigură, adică mutarea forţată a comunităţilor tuarege de pe aceste pământuri nu este fezabilă din motive evidente. Rămâne ca fapt obiectiv acela că de fapt rebelii din Nord (încă o asemănare cu Afganistanul anilor 2000-2001 doar că acolo gherilele nordiste luptau contra islamiştilor care controlau 90% din ţară) vor cu toţii un stat independent Azad. Separatiştii au creat Mişcarea Naţională pentru Eliberarea Azavadului (MNLA) iar aceasta s-a deovedit extrem de eficientă în a învinge deja slăbita şi divizata armată maliană. A nu se uita că în lovitura de stat din primăvara lui 2012, mai ales ofiţerii cu grade mici şi subofiţerii susţinuseră rebeliunea. Rebelii tuaregi au cucerit facil teritoriile întinse ale Nordului profitând de faptul că mic armată maliană era ocupată cu lovitura de stat. Probabil că fără decizia franceză ar fi ajuns rapid să asedieze şi capitala, pentru că ECOWAS şi în general statele africane nu păreau gata să intervină în ianuarie 2013.

Adepţii Azavadului liber arată cu degetul la Sudanul de Sud, la Eritreea, ba chiar şi la Kosovo, şi reclamă acest drept la statalitate ca fiind legitim. Nu prea au auzit şi oricum puţin le pasă de principiul Uti possidetis juris, creat în secolul al XIX lea de jurişti occidentali hrăniţi din resursele diplomaţiei tradiţionale. În acelaşi timp, o parte din ei sunt şi islamişti, oameni asemănători ca structură mentală Talibanilor. O soluţie ar fi să se încerce separarea celor două tendinţe, deoarece separatştii şi islamiştii nu au aceleaşi agende. Nu toţi tuaregii care visează la un stat separat doresc să trăiască conform Sharia, este cât se poate logic. În schimb islamiştii au decis la finele anului 2012 să atace în direcţia capitalei, spre a cuceri puterea în stat. Profitau de vidul de legitimitate deoarece cu câteva luni în urmă avusese loc lovitura de stat militarilor rebeli, soldată cu alungarea preşedintelui Touré. De altfel, în mai 2012, acesta a fost bătut grav în propriul birou de un grup de protestatari aduşi de rebeli. Soldaţii l-au instalat preşedinte interimar pe Diacounda Traoré (preşedintele Adunării Naţionale) apoi l-au arestat pe premierul Modibo Diarra, acuzat de „sabotarea” procesului de democartizare a ţării!Asta da democratizare…

Aşa încât tuaregii au profitat de vidul de putere şi de slăbiciunea armatei maliene şi au încercat chiar să îşi impună voinţa asupra întregii naţiuni, bazându-se pe dominanţa religiei islamice.

Ceea ce vreau să arăt este că scenariul intervenţiei Franţei, alături de trupe africane conturează deja o evoluţie asemănătoare cu a Afganistanului post-2011 sau cu a Vietnamului în anii ’50-70 ai secolului trecut. Atunci Nordul vietnamez comunist atacase Sudul iar acesta fusese ajutat de Franţa apoi de SUA. Liantul ideologic era comunismul pentru cei din nord şi preferinţa pentru naţionalism şi capitalism în Sud, cu toate că Vietnamul de Sud, aliat cu americanii, ajunsese să fie guvernat de lideri despotici, total nedemocratici, toleraţi bine de Washington. E posibil ca Franţa să redescopere surprinsă ororile războiului de gherilă pe care le-a cunoscut din plin în Indochina şi Algeria. Evident, islamiştii malieni nu au şansă să reziste pe câmpul de luptă forţelor franceze, printre cele mai puternice şi bine dotate cu echipamente avansate din lume. Rebelii au armament rudimentar, învechit, chiar dacă armele aduse din Libia de tuaregii ce l-au slujit pe Kaddafi au complicat situaţia. Dar dacă se vor dispersa în acea imensă zonă deşertică (de măriea Franţei), amestecaţi cu populaţia locală, şansele lor de a îşi impune treptat voinţa vor creşte. Adică să demoralizeze trupele străine prin rata pierderilor, să facă aşa încât populaţia franceză să preseze propriul guvern să înceteze campania, aşa cum e presat guvernul american să se retragă şi mai iute din Adfganistan.

Ca de obicei în astfel de războaie, va fi o competiţie acerbă pentru câştigarea „inimilor şi minţilor” populaţiei civile. Dacă islamiştii şi separatiştii vor avea sprijinul tacit al populaţiei, va fi extrem de greu pentru francezi şi aliaţii lor africani să stârpeascî rezistenţa. Invers, dacă localnicii vor considera mişcarea islamistă ca pe un corp străin şi duşmănos, atunci se vor îndrepta spre francezi pentru sprijin. Cred că aici va fi cheia evoluţiei în viitor. Cum să fie separaţi islamiştii de separatiştii care vor un stat Azavad. Va fi foarte greu, asta e clar. Li se poate eventual oferi ultimilor o autonomie foarte extinsă, inclusiv prin adoptarea unui model federativ de adminsitrate a ţării. În rest, toate abuzurile comise de islamişti asupra localnicilor vor avea ca efect înstrăinarea acestora, aşa cum spuneam că s-a întâmplat la Timbuktu în noiembrie-decembrie 2012. Pe de altă parte, odată ce forţele franceze şi maliene înaintează spre Nord, se semnalează persecuţii şi chiar crime comise contra tuaregilor civili, ceea ce ar putea să îi victimizeze şi să îi apropie masiv de gherila islamist-separatistă. Goniţi şi persecutaţi şi în Mali, şi în Libia, poate şi în Niger cândva, aceştia ar putea îmbrăţişa metodele de luptă (gherila plus terorism) ale kurzilor din Turcia. De aceea, Franţa trebuie să controleze comportamentul aliaţilor, al armatei maliene, şi să impună respectarea punctelor de vedere legitime ale tuaregilor malieni. În acelaşi timp să facă eforturi uriaşe să securozeze imensa frontieră nordică cu Algeria şi Mauritania, ca să limiteze infiltrarea de militanţi. Şi finalmente să nu tolereze în Bamako guverne despotice, nedemocratice, care să încalce grav drepturile omului. Altfel mirajul islamist, dur, pur şi egalitar, al putea atrage masiv şi locuitorii din Sud şi centru, nu doar pe cei din Sahara.

Articol aparut pe site-ul lapunkt.to

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. liviu spune:

    Bun, am citit textul, pare convingator dar tot ma framanta o intrebare: daca e vorba de un conflict de secole intre pastorii tuaregi din nord si negroizii agricultori din sud atunci cum vor putea Franta si ECOWAS sa ajute la o pacificare pe termen lung? Nu cumva Franta si aliatii africani vor asigura pe zeci de ani doar coardoane de peace-keeping? Cretdeti ca e atata de usor sa li se acorde autonoimie tuaregilor?

    • Ghita Bizonu' spune:

      ca in Kosovo. Si se organizeaa poate un Sahelistan din tuaregi si ce s=o nimeri. Cu p conducere tip Arabia Saudita, Cu un subsol bogat. Co o populatie de 1-3 milioane care traieste confortabil din exploatarea zacaminrtelor locale. Precum emiratele petroliere. Care trebuie sa se supuna dictatelor marilor companii . Beneficii ptr toate partile implicate si restu – algerieni, libieini, negri din Mali sau alte parti duca-se naibii..

  2. Ghita Bizonu' spune:

    Nu as amestca chiar asa de iute pe berberi cu tuaregii si mai ales cu arabii. Nu de alta dar arabii din zona aveau cioca un dicton : in desert intalnesti doar scorpioni si tuaregi. Preferau benignii scorpioni.
    Si se pare ca sunt o populatie distincta de berberi. Care se pare ca sunt populatia nativa a zonei.
    Si in final – cei mai multi care vorbesc azi araba nu sunt arabi de origine. Ci doar arabizati. Ba unii sustin ca araba “clasica” este de fpat opera unor siro-eleni cultivati , trecuti la ismamism care au luat textul Coranului si au creat o limba culta (folosind culura lor elenistica)

    Iar cestia cu satte building si nation buiding din birouri straine mi se pare o prostie. Si ca toti astia se prefac ca nu stiu ca in urma eforturilor lor vor catiga miscarile integriste …. (avand si rezultatul ca Deficitu SUa deja astromimic va CRESTE!!)

  3. Florin spune:

    Personal nu cunosc autorul acestui articol dar, fara sa fie ceva personal sau dorind sa il jignesc, cred ca e timpul sa spunem lucrurilor pe nume: jurnalismul de politica externa in Romania este la pamant. Ma intreb cum se poate cineva pronunta intr-o chestiune atat de complexa din(banuiesc) lectura unor alte articolepuse eventual cap la cap, neglijent daca nu superficial. Autorul afirma ca tuaregii ar fi nativi ai Saharei, dar si ca ar fi venit impreuna cu aabii in timpul migratiei lor. Apoi ca ei isi doresc un stat tuareg in care sharia sa le fie lege. Am traitin sudul Saharei si va pot spune ca singurul trib care acepta ca femeile lor sa fie independente si sa isi aleaga singure meseriile erau tuaregii. Singura data cand am gasit pe cineva care dadea masaje a fost intre tuaregi, celelate triburi musulmate negre nu permiteau asta femeilor lor. La fel ca si la pewuli (sau Fulami, un fel de cowboy ai Saharei), femeile tuarege aveau dreptul sa refuze cereri in casatorie, in contextul in care chiar si in zonele non-musulmane ale Africii incuviintarea familiei primeaza in fata mirilor.
    E drept ca in ebeliunea in cauza tuaregii au fost prinsi la mijloc de cei care aveau alte interese; asta se datoreaza in mare masura bazei de pregatire al Quaida de langa Nouakshout pe care pare ca au terminat-o tot comandouri france. Marturie stau pozele traveler-uri suiti pe trenul cu minereu din Choum.
    Domnilor jurnalisiti si formatori de opinie, sunt multe subiecte care asteapta dezbaterea publica, dar e drept ca nu sunt low-hanging fruits. Mai bine v-ati ocupa de ele, decat sa scrite o pagina de texte culese si neverificate, sau propaganda oficiala.

    Geneva, 9 februarie 2013

  4. Babos @autor - Cioculescu spune:

    Berberii :
    - nu au venit impreuna cu arabii, ci sunt locuitori ai nordului Africii dinaintea coloniilor feniciene, grecesti si ocupatiei romane, cu cateva mii de ani
    - au o legatura anterioara (origine?) cu populatiile din nordul Europei, sami
    - tuaregii sunt o ramura a berberilor
    - arabii au ajuns in nordul Africii cu mult mai traziu, islamizand in general aceasta populatie partial crestina.
    Recomand autorului o documentare in centru-sudul Tunisiei sau eventual al Marocului (Draa), mai acesibil/e astazi.
    Intra-adevar, guvernele centrale ale Nigerului, Ciadului sau al Mali au avut intotdeauna probleme in asigurarea securitatii si controlului asupra teritoriului central-nord, in Sahara, in general datorita tuaregilor armati, dar si altor probleme post coloniale.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Serban F. Cioculescu


Serban F. Cioculescu

Dr. Şerban F. Cioculescu (n. 1972) este cercetător ştiinţific în domeniul studiilor de securitate la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din Bu... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)