Home » Opinie »Politica & Doctrine » Citesti:

Mantra ”continuității” în politica externă a României

Teodor Baconschi iunie 19, 2017 Opinie, Politica & Doctrine
11 comentarii 3,072 Vizualizari

Ați auzit, fără îndoială, mantra ”continuității din politica externă românească.” E un clișeu încă valabil, deși realitatea tensiunilor ideologice post-comuniste a generat permanente discontinuități. O dată, la nivel individual: de ce-ar fi fost șefii succesivi ai diplomației noastre scutiți de sindromul ”Meșterului Manole”, tradus prin veșnicul nostru ”adamism instituțional”? Fiecare nou șef de instituție are convingerea că lumea începe cu el însuși. Da, ca peste tot, există excepții, dar ele nu fac decât să întărească această prejudecată. Tensiunile au fost induse și de dinamica externă globală sau regională, de instabilitatea politică internă și de rapiditatea prea multor reforme nefinalizate. Cu toate acestea, am continuat să fredonăm refrenul continuității, folosit ca argument psihologic al fantasmelor noastre de stat imatur, care se prezintă, dimpotrivă, ca aliat ”robust și predictibil”. În cei 27 de ani de după colapsul comunismului sovietic, diplomația noastră a fost condusă de următorii miniștri de Externe: Sergiu Celac, Adrian Năstase, Teodor Meleșcanu (1,2,3), Adrian Severin, Andrei Pleșu, Petre Roman, Mircea Geoană, Mihai-Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu (1,2), Adrian Cioroianu, Teodor Baconschi, Andrei Marga, Titus Corlățean, Bogdan Aurescu și Lazăr Comănescu. 12 titulari, dintre care numai 5 proveneau din diplomația de carieră, restul fiind politicieni (cu sau fără prealabile funcții în serviciul extern). Putem spune că, în medie, șefia diplomației și-a schimbat titularii la fiecare doi ani (pe o plajă care variază între câteva luni și mandatul ”întreg”, de patru ani). Când se va scrie o istorie post-comunistă a diplomației românești, detaliile vor redeveni semnificative. Vom putea compara circumstanțele specifice fiecărui exercițiu ministerial, de la cele bugetare, economice și politice, până la cele internaționale. Ne va fi permis să surprindem fandările reformiste și puseurile retrograde, progresele cuantificabile și momentele de inerție. Deocamdată, putem spune că matra continuității s-a dovedit utilă, în sensul că această generație diplomatică a reușit să introducă statul român pe orbita NATO și UE, asigurându-i un destin occidental. E ceea ce contează și ceea ce rămâne, dacă și generația următoare va fi capabilă, măcar în liniile fundamentale, de consecvență și sustenabilitate strategică.

Începând cu 1997, când mi-am început misiunea ca ambasador al României la Vatican, până la începutul lui 2012, când am terminat mandatul ministerial, am lucrat cu primii trei președinți ai României, cu toți premierii și cu mulți dintre membrii cabinetelor succedate la Palatul Victoria. În acest mai degrabă lung interval, continuitatea liniilor majore de politică externă a fost mai puțin reflexul bunului simț intern, cât imperativul dictat de lipsa alternativei: fie ajugeam unde ne-am propus – în NATO și UE – fie eșuam într-o zonă gri, dominată de incertitudini existențiale de maximă gravitate. Din acest motiv, ”adamismul instituțional” a fost estompat prin ”porunca” occidentalizării, care s-a bucurat, formal, de consens politic intern. Și tot din acest motiv, situația de după 2004 (NATO) și 2007 (UE) s-a retensionat, sub presiunea partidelor politice de guvernământ și a unor convulsii interne care ne-au asigurat o faimă recentă nu neapărat onorabilă. La un deceniu de la integrarea în UE, faimosul consens bipartizan pe teme de politică externă rămâne o amintire pioasă. Însă el trebuie reconstruit, dintr-un motiv simplu, și anume că tot nu avem variante multiple de joc, așa că merită să mizăm pe cele existente fără să ne fragmentăm eforturile din motive ideologic-partizane. Chiar dacă PIB-ul nostru a crescut, dacă infrastructura s-a modernizat (încet și insuficient, dar observabil), chiar dacă scorul obținut în teatrele de operațiuni NATO a îmbunătățit profilul nostru strategic în interiorul Alianței Nord-Atlantice, portofoliul nostru de proiecte diplomatice rămâne relativ limitat, mai ales că o sumedenie de formate regionale de cooperare (BSEC sau BlackSeaFor) sau de politici regionale (Parteneriatul Estic, Strategia UE pentru Regiunea Dunării etc) s-au erodat, pierzându-și treptat relevanța. Putem continua să mizăm pe claviatura parteneriatelor strategice, începând cu SUA, reafirma interesul pentru traseul european (tot mai complicat) al Republicii Moldova, adânci conlucrea esențială cu OCDE și constui o agendă fezabilă pentru semestru european al României (2019). Aceste obiective presupun fructificarea unor acumulări prealabile și nicidecum scăderea propriilor ambiții, care depind însă de bifarea (deocamdată incertă, căci lipstită de un calendar asumat) a participării la Aria Schengen și Eurozonă, ca etape de aprofundare a integrării noastre în UE. Nu putem ignora faptul că navigăm în ape mai tulburi decât cele de acum un deceniu. Slăbirea UE (și, colateral, a coeziunii euro-atlantice) prin Brexit, dificultățile de dialog politic între UE și SUA (în perioada de acomodare cu o nouă administrație republicană, după idealizații sau huliții ani ai Americii obamiste/”leading from behind”), dar mai ales deteriorarea vecinătății sud-estice, unde detectăm și unda de șoc a noului conflict sunnito-șiit din Golful Persic, în stare să complice contextul oricum agitat al Orientului Mijlociu, care e mai apropiat de noi decât am crede, iată tot atâtea elemente aparent descurajante, oricât s-ar strădui unii analiști (mai optimiști din fire) să le privească prin lupa unor formidabile oportunități.

Între defetism și entuziamul nefondat, e pesemne înțelept să rearticulăm o cultură a consensului politic intern asupra priorităților de etapă în politica externă. Avem nevoie de o reflecție transpartizană lipsită, deocamdată, de un cadru instituțional și conceptual reperabil. Însăși lumea românească s-a schimbat, prin efectul civilizator al migrației pendulare a forței de muncă, prin mobilitatea academică tot mai intensă, dar și prin impactul civic și cultural al ”social media”. Cu aceste noi date pe masă, opera colectivă de gândire a unei politici externe adecvate și realiste implică o multitudine de noi actori, vectori de comunicare, surse de inspirație și direcții de acțiune care nu par să-și fi găsit o matrice funcțională. Dispersia forțelor analitice (din mediul universitar, până la think-tank-urile afiliate unor companii transnaționale din sectorul energetic, și de la experiza din prima linie a ambasadelor noastre, până la structurile doctrinare/în ”adormire” ale partidelor politice) sună prost și ne costă scump. Ceva proaspăt și eficient nu are cum să apară din acest peisaj fracturat, parohial, obturat în vanități de nișă. Vecinii din Grupul Vișegrad stau mai bine și obțin mai mult, întrucât au însumat competențele, au bugetat proiectele și au corelat mai inteligent proiectele lor naționale cu proiecția lor internațională. Ne-ar fi, bunăoară, utilă o structură care să monitorizeze profesionist evoluțiile și involuțiile din spațiul post-sovietic. Am profita intelectual de orice dezbatere (publică, sau supusă regulior Chattam House) despre ”ce?, cu ce instrumente?, cine? unde? și cum?” – marile întrebări dezarmant de simple în enunț și inevitabil complexe în fond, la care ne trebuie, totuși, un răspuns. Ar fi de asemenea binevenită o reflecție preventivă asupra modului în care noile tehnologii vor modifica (obiectiv, și apoi instituțional sau legislativ) acțiunea diplomatică de-a lungul secolului 21. Nimeni nu inventează ex nihilo politica externă a unui stat și nu oricine poate transforma continuitatea ei într-un gest instaurator, vizionar și creativ. E nevoie de toate mințile lucide, de bunul simț al părtășiei patriotice și de curajul implicit al oricărui diagnostic exact. Cu o continuitate mimată obiectiv și repudiată subiectiv nu vom reuși să depășim umbra, provincialismul și contraperformanțele. În viața unui stat democratic matur nu contează decât obiectivele limpezi și realitatea atingerii lor, spre binele comun al societății care le generează, le susține și le transformă în decor istoric nemijlocit. Suntem un asemenea stat? Mi-ar plăcea să răspund afirmativ.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "11 comments" on this Article:

  1. ion spune:

    la noi politica externa se discuta doar in dilema veche si pe contributors.ro, unde se vede nivelul cu ochiul liber, intre mereu aceeasi oameni, in stilul jurnalistico-telectual de la noi, si inca mai aiuristic pe la partide : ce strategie sa ai?!!

  2. ion spune:

    P.S. Vaticanul nu e tocmai punctul forte al relatiilor internationale : ar fi fain daca ne-ar interesa chesttii de comert internal, finante internationale, nu doar asa cu povestile de prietenii culturale

  3. Vlad Berliba spune:

    Domnule Baconschi,

    Nu stiu daca am competentele necesare sa va dau raspunsuri la intrebarile pe care le puneti dar pot sa va spun cum vad situatia din lumea in care traiesc si implicit raportat la ceilalti oameni cu care interactionez intr-un fel sau altul.

    Post revolutie am facut ca mai toata lumea scoala, facultate si apoi m-am angajat si am lucrat in varii intreprinderi fie cu capital romanesc, fie mixt, fie international.

    Cu alte cuvinte mi-am exercitat pregatirea pe care am dobandit-o atat prin angajament individual cat si ajutat de alti oameni fie direct prin aportul pe care l-au avut in dezvoltarea mea profesionala, fie indirect prin contributiile pe care le-au avut pentru a-mi facilita existenta, pentru a exercita o profesiune liberala intr-un mediu urban. M-am nascut la oras si desi pot sa-mi imaginez cum ar putea fi viata in mediul rural totusi nu pot sa concep viata mea in alt mediu decat in cel in care am trait o buna parte din viata.

    Cred ca si alti oameni, asa cum arata si domnul Lucian Croitoru, intr-un articol recent, ca mi-am pus oarecum increderea in institutiile statului care mi-am zis ca ma reprezinta intr-un fel sau altul si lucreaza spre bunastarea noastra. E drept ca avand ocazia sa lucrez in multinationale am avut un salar rezonabil si asta mi-a permis un trai comfortabil drept pentru care am ajuns si in tarile din Occident unde am luat legatura cu nivelul de trai de acolo si asteptarile mele sustinute si de venituri au fost poate intr-un registru pe care democratia si economia noastra romaneasca nu il pot reproduce sa zicem inca.

    Nu pot sa spun ca am avut calitati deosebite in afara de cele legate de partea profesionala drept pentru care nu am avansat si nu pot sa spun ca regret acest aspect intrucat nu mi-am propus acest lucru. Ca si seriozitate profesionala nu pot spune ca am fost consecvent intrucat am schimbat relativ des locurile de munca urmarind as spune castigul material facil coroborat cu ritmul pietii pe care l-am urmat pana la un punct cu o oarecare acuratete.

    De la un moment totusi am inceput sa-mi pun intrebari raportat la relatia cu oamenii din jur, cu lumea in permanenta schimbare si la sensul pe care il am in lumea in care traiesc.

    Spus altfel nu am reusit sa vad un sens care sa se prefigureze dincolo de schimburile economice si am inceput sa-l caut.

    A fost o cautare plina de ezitari, de bucurii, de greutati si bineinteles ca orice cautare cu sens e una care continua zi de zi. Altfel spus in zorii crizei din 2008 am inceput si in tot acest rastimp am reusit cu ajutorul pe care l-am primit de la nenumarati oameni sa ma ancorez intrucatva si spiritual si sa-mi gasesc si niste repere umane care ma ajuta sa-mi calauzesc pasii si gandurile atunci cand ezit.

    Altfel spus am reusit sa inteleg parcursul de care vorbiti si pe care dumnevoastra l-ati inteles mai bine avand ocazia sa-l traiti la o varsta a maturitatii, adica cel al Romaniei ca stat si natiune in post-comunism.

    Parerea mea este ca organizarea socio-economica la nivel de institutii ale statului este perimata intrucat nu mai poate servi individul.

    Ceea ce propune statul actual este un contract social al sigurantei in fata terorismului. Contractul economic nu mai este demult in apanajul exclusiv al statului iar rolul lui social este sustinut tot de economie, o economie care a ajuns sa puna sub semnul intrebarii si sa conteste rolul traditional al statului.

    Lumea care se prefigureaza e una a schimburilor de servicii in care indivizii competenti si constienti colaboreaza eficient intre ei. Ori in aceasta lume rolul statului devine din ce in ce mai minoritar fiind mai degraba o plasa de siguranta pentru oamenii care nu si-au gasit un sens al existentei.

    Doctrinei liberale i se opune radicalizarea violenta si sistemului bancar centralizat bazat pe monede fiat, o economie decentralizata bazata pe schimburi intre indivizi care nu mai sunt dependenti de un sistem bancar ci mai degraba de tehnologie.

    In consecinta propunerile la cele doua spectre le-am vazut exprimate destul de clar in societatile democratice occidentale si le vedem ca si instabilitate economica si sociala in multe tari iar solutiile propuse nu vin cu niste paradigme noi ci am putea spune cu niste plase de siguranta care ii propune individului o protectie centralizata de ceilalti indivizi.

    Cu alte cuvinte doctrina liberala daca e sa o luam asa devine iliberala intrucat escamoteaza insasi libertatea individului care dispare sau este cedata in fata unui pericol evaziv.

  4. Dan Plesoianu spune:

    Foarte doct si realist articolul, insa deocamdata continuitatea in politica externa romana se exprima mai ales prin prezenta unor personaje cu totul trist de hilare si neavenite acolo unde sint, cum ar fi tov. Melescanu, tov. Dan Mihalache, si (prea) multi altii ca ei. Niste habarnisti obraznici care nu au nimic de spus, si ne fac de rusine, in loc sa ne faca apreciati. Cred ca in primul rind de aici trebuie inceput efortul de a normaliza activitatile ministerului de externe. Pe vremea lui Plesu s-a vazut un inceput de normalitate a relatiilor ambasadelor cu cetatenii romani, dar si cu tarile de locatie. Incepuse sa fie prezenta un fel de politete si amabilitate in relatii, si, nu in u;timul rind, in aspectul fizic, comportament si garderoba. Inainte de Plesu, la Toronto, de exemplu, era unu’ care umbla in ciorapi in birou, in fata publicului. Altii, la Chicago, si aiurea, sint tot felul de indivizi cu nasul pe sus, sau prea familiari, si care isi luau singuri spaga (restul) de trei dolari de la serviciile consulare. Altii umblau incaltati in birou cu pantofi de cirpa ! Daca unul avea pantaloni negri si camasa albastra si cravata, atunci era obraznic si-i lua pe toti de sus… S.a.m.d. Asa ca pina sa intram noi in politica mare, ne maninca cea mica, cei 7 ani de acasa… Cu astia trebuie inceput, si apoi, evident, se poate continua cu ceea ce spuneti dvs. in articol.

  5. Ela spune:

    Un proverb senegalez spune “cand nu stii incotro mergi, opreste-te si uita-te de unde vii.”
    Facand acest exercitiu de imaginatie, cred ca nu e exagerata afirmatia ca politica externa a Romaniei a fost, si este, singurul domeniu de care nu avem motive sa rosim!?
    Ca se poate mai bine, sunt convinsa! Ca ne aflam pe un drum gresit? Nu, categoric nu!
    Desigur, omul sfinteste locul, si unii ministrii au fost mai straluciti decat altii, dar nu cred ca vreunul a avut puterea sa actioneze “contra firii”, firescul fiind dictat, exact ca pe vremea Dacilor, de pozitia noastra geografica strategica, unica si exceptionala : la margine de “imperiu”!
    Aceasta, imbinata cu o versalitate si un oportunism, specifice nord-balcanice, au marcat sensul istoriei noastre, asigurandu-ne suveranitatea (atat cat am cerut-o…) si impunand, de voie de nevoie, consideratia diferitelor mari puteri.
    Astazi, dobandirea unui surplus de respect (binevenit, desigur!) international, depinde in mare masura, daca nu chiar exclusiv, de situatia interna! Flagelul coruptiei ne va impiedica, in veci, sa aparem ca demni de veritabila incredere din partea prietenilor nostri…si e normal sa fie asa!
    Nu cred ca vreun ministru de externe, cat ar fi el de eminent, poate face ca Ro sa fie acceptata “maine” in spatiul Shengen, cu actualitatea politica interna de “astazi”.
    Dar, pot sa ma si insel…

    • Lucifer spune:

      Politica externă este proporţională cu puterea(politică,economică,militară,culturală,etc) a unei ţări.În funcţie de putere,diplomaţia poate forţa negocieri sau numai discuţii.Negocierile înseamnă că partenerul te recunoaşte ca putere şi te acceptă.Dacă nu ai nicio putere,un partener nu face decât să discute cu tine,ba chiar să vorbească în dodii,eventual să te ameninţe.Politica externă,prin diplomaţie,este un efect al propriei puteri.Este ca în afaceri:una este să ai 1 miliard de USD şi alta este să ai 1000…

  6. Simion B spune:

    De la fanarioti si de la Scoala Ardeleana incoace (in ciuda tezelor lui Boia repetate obsedant de corul de bocitoare utile care il ingana), Romania s-a indreptat catre Europa si catre Occident in general. Asta e directia de baza. Nu am fost in paradis cand am urmat directia asta, dar sigur am fost in iad cand am fost manati in cealalta directie. Pana si Iliescu a fost nevoit sa ia, macar de forma, directia Vest.
    Putinismul de la noi nu poate fi rusofil pe fata, dar spune ca Romania trebuie sa isi “regaseasca” independenta. Fata de ce? Fata de Vest bineinteles, ceea ce inseamna practic revenirea noastra in sfera de influenta rusa si participarea noastra la totalul fiasco al acestei entitatioligarhice..
    Cine sustine ca nu avem deloc repere de politica externa, adica nici macar directia Vest (UE si NATO nu sunt detalii de politica externa), sustine putinismul. Nu e de joaca. Razboiul informational nu e cafenea de intelectuali dezabuzati.

  7. Lucifer spune:

    Orice stat care se respectă trebuie să aibă nişte interese pe termen mediu şi lung pe care să vrea să le îndeplinească indiferent de guvernările efemere.Altfel spus interesele unui stat trebuie să fie eterne,guvernările sunt efemere.
    Interesele României trebuie fixate ca obiective de politică(internă şi externă) pe termen mediu şi lung.Aş da doar un exemplu:recuperarea Moldovei şi a celorlalte teritorii din Est.Ar mai putea fi,alt exemplu,transformarea României în putere politică,economică şi militară zonală.
    Da,trebuie să existe o continuitate în politica unui stat în general şi a României în special.

  8. Valentin spune:

    1. Pot intelege sentimentul identificarii autorului, dar nu si pe cel de a forta o identificare a celorlalti.

    2.Nu exista o generatie, au fost decup(l)ati din/de mai multe generatii.

    3. Intelectualii de astazi sunt ineficienti, in principal se datoreaza lipsei de talent.

    • Lucifer spune:

      Nu de talent este vorba ci de caracter,poate chiar de neînţelegere.

      • Valentin spune:

        am proprietatea cuvintelor, chiar daca fortez un alt mod de abordare care pare hazardat, lipsa de talent este sursa principala a incapacitatii de a intelege, a lipsei de caracter, a micimilor de tot felul, fara a spune ca toti cei care au fost consacrati in domeniile lor, ma refer la personalitatile autentice, au fost neaparat repere morale. Insa e vorba de majoritatea lor zdrobitoare. Poate ar trebui adaugat ca notorietatea nu tine locul acelui strop care poate fi secondat de foarte multa munca sau nu, in functie de domeniu. De pilda in poezie si pictura se poate manifesta spontan, ca revelatie, implini in geniu.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Teodor Baconschi


Teodor Baconschi

După un doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995), a urmat studii post-doctorale la New Europe Col... Citeste mai departe


România. O iubire din care se poate muri – Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu: „Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere. La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă."

E randul tau

Reforma educatiei din China a cunoscut 2 etape succesive: a) selectia celor capabili pentru a mer...

de: Dedalus

la "Bule, scriitori vii şi bucurii pentru copii"

Cauta articole

iulie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)