Probabil că nimic nu rezumă mai bine atmosfera Washingtonului sau consensul din campanie (o Americă decisă să se concentreze prioritar pe reconstrucţia de acasă) ca retragerea generalului David Petraeus din serviciul public. Indiferent de motive, plecarea lui Petraeus este simbolică. Este ultimul act al unei reorientări strategice pe care Administraţia Obama şi-a propus să o imprime secvenţial încă din prima zi de mandat, departe de elementele gravitaţionale care au definit epoca post 11 septembrie. Iar „Dave“ devenise, în imaginarul echipei de la Casa Albă, esenţialmente o marcă înregistrată, asociată costisitoarelor campanii de nation-building şi contrainsurgenţă din Irak şi Afganistan. Şi, în mod inevitabil, filozofia generalului Petraeus era legată de acestea. Într-un fel, el nu s-a numărat niciodată printre apropiaţii Comandantului Şef. Şi acest lucru s-a văzut cu ochiul liber chiar săptămâna trecută, când, în prima conferinţă de după alegeri, Obama a ţinut să le atragă atenţia republicanilor că, dacă „au o problemă cu Susan Rice, atunci au o problemă cu mine“. Obama nu a ieşit niciodată să îl apere într-un mod similar pe cel mai de succes general american. Spre deosebire de Petraeus, Rice este „omul preşedintelui“.
Ascensiune şi declin
Am vizitat prima dată Wasingtonul în iunie 2009, pe fondul dezbaterilor privind conturarea strategiei pentru Afganistan. În think-tank-uri pivot precum Brookings Institution (care tocmai dăduse oameni cheie precum Philip Gordon, devenit celebru în România în această vară, sau Susan Rice) sau Center for New American Security (CNAS), se vorbea despre aplicarea principiilor care salvaseră Irakul, pe celălalt front al războiului împotriva terorii. Consensul era că Afganistanul fusese privat nu doar de resursele necesare pentru a avea un impact decisiv asupra talibanilor, dar şi de filozofia contrainsurgenţei, creditată ca fiind esenţială în stabilizarea Irakului. „În Irak, am reînvăţat imperativul curăţă-menţine-construieşte («clear-hold-build» – expresie cheie în terminologia contrainsurgenţei), dar şi importanţa antrenării trupelor gazdă. Acum, ne pregătim să aplicăm aceste lecţii în bătălia afgană“, mi-a spus atunci John Nagl, unul dintre autorii Manualului Petraeus (un Manual care va defini principial campaniile din Irak şi Afganistan). Deloc întâmplător, în acelaşi an, revista Foreign Policy avea să îl nominalizeze pe Petraeus pe locul 8 în top 100 cei mai influenţi gânditori globali. Era în „spiritul timpului“.
Cu totul alta este imaginea de acum. Între timp, contrainsurgenţa nu mai este la modă. Ba chiar a devenit un „cuvânt murdar“, nefrecventabil. America şi Vestul par să sufere de un veritabil „sindrom COIN“ (cum este contrainsurgenţa numită în cercurile de cunoscători). La fel cum s-a întâmplat şi după Vietnam. Diferenţa este că, atunci, consolarea a fost găsită în doctrina Powell, iar acum se merge pe mâna tehnologiei (a dronelor).
Epoca victoriilor aproximative
Sunt mulţi cei care se grăbesc să îi reproşeze lui Petraeus că victoriile pentru care este creditat (în special Irakul) sunt doar nişte veritabile castele de nisip şi că, la cel mai mic cutremur, totul stă să se năruie. Este şi cazul unui articol de opinie apărut săptămâna trecută în New York Times – A Phony Hero for a Phony War (Un erou fals pentru un război fals), semnat de un autor care descinde din familia unui faimos general american care a făcut istorie în timpul celui de-al doilea război mondial, Lucian King Truscott Jr. Autorul îl critică pe Petraeus pentru că în Irak sau Afganistan nu a fost în stare să ofere Americii victorii decisive, clare, după modelul celor pe care bunicul său, alături de generalul Patton, le obţinusera pe plajele Normandiei sau în Nordul Africii, în al doilea război mondial. De fapt, aceasta este realitatea lumii în care trăim. Victoriile de tipul celor din al doilea război mondial nu mai sunt posibile. În vremea inamicului asimetric, camuflat în mijlocul populaţiei civile, natura războiului este fundamental diferită. Iată ce a înţeles Petraeus cu mult înaintea contemporanilor săi. Iar pentru asta avea nevoie de o armată care gândeşte diferit. A lupta convenţional devenise reţeta eşecului asigurat. În mod esenţial, a triumfa împotriva unei insurgenţe presupune nu atât eliminarea inamicului, cât arta de a recâştiga loialitatea şi încrederea populaţiei civile. Este, în primul rând, o bătălie pentru legitimitate, pentru inimi şi minţi. Desigur, Petraeus nu a inventat principiile contrainsurgenţei, ci doar le-a readus la viaţă. Filozofia sa nu a fost inspirată de desantul din Normandia, ci de tehnica folosită de francezi în mlaştinile din Indochina şi în Algeria, apoi perfecţionată de britanici în Malayesia împotriva gherilelor maoiste. Modelul său intelectual nu a fost Patton, ci francezul David Galula sau britanicii Robert Thompson şi Frank Kitson. În cele din urmă, pentru Petraeus devenise clar că nu era nevoie doar de noi principii, ci şi de un nou tip de militar: „Nu mai e suficient pentru un soldat să fie un simplu războinic, ci trebuie să devină un diplomat part-time, un inginer part-time, un bancher part-time“, avea să rezume generalul William Caldwell transformarea culturală reuşită de Petraeus la nivelul armatei americane. Terenul decisiv este cel uman, populaţia este centrul gravitaţional, cu cât mai multă forţă utilizezi, cu atât eşti mai puţin eficient, de cele mai multe ori în contrainsurgenţă cele mai bune arme nu trag – iată câteva dintre tuşele de fond ale unui etos full-spectrum aflat departe de imaginea unei organizaţii antrenate să raspundă unei invazii prin Pasul Fulda şi mult mai aproape de sensibilităţile unui Lawrence al Arabiei.
20% securitate – 80% guvernare
În Irak şi Afganistan, Petraeus şi-a înţeles rolul asemenea dirijorului unei imense orchestre, de a armoniza instrumente diferite, dar complementare într-un tot unitar şi coerent. Într-o competiţie pentru legitimitate, forţa militară este insuficientă pentru a avea singură un impact decisiv. În acest sens, este sugestiv un comentariu pe care Petraeus l-a facut preşedintelui Bush, în 2006, înainte de a prelua comanda forţelor din Irak: „Domnule preşedinte, nu avem nevoie de o dublare a capacităţilor noastre militare. Avem nevoie de prezenţa întregului guvern al Statelor Unite, nu doar de armată. It is all in“. Ideea este că dimensiunea militară este doar o mică parte dintr-un efort care implică ample investiţii într-un spectru mult mai larg, precum elemente de guvernare civilă, justiţie şi domnia legii, economie. „Contrainsurgenţa este doar în proporţie de 20% militară, restul de 80% fiind o componentă politică. A învinge un insurgent presupune acţiunea coordonată pe multiple segmente operaţionale, gândite nu doar să elimine inamicul şi să antreneze forţele locale, ci şi să consolideze capacitatea autorităţilor de a guverna, de a furniza oportunităţi economice populaţiei, de a asigura servicii de bază, precum apă şi electricitate“, spune chiar generalul Petraeus. Este formula care se desprinde din istoria comparată a campaniilor de contrainsurgenţă: a funcţionat în Malaya anilor ’50, în Omanul anilor ’60, în Thailanda anilor ’80, în Irakul şi Columbia anilor ‘2000. Problema este că, în cele din urmă, eficienţa unui contrainsurgent care luptă pe alte meleaguri depinde în totalitate de competenţa guvernatorului local de la firul ierbii. Iată marea dramă a contrainsurgentului occidental contemporan. În absenţa unor state cu birocratii funcţionale, Vestul a fost nevoit să le suplinească şi să se dedice în ritm de maraton unor foarte costisitoare programe de nation-building. Paradoxul este că aproape nimeni în Vest, nu mai are acum răbdarea electorală să le ducă la bun sfârşit şi asta mai ales în contextul în care victoria nu este niciodată limpede.
Toate acestea sunt nuanţe capitale în înţelegerea moştenirii generalului Petraeus. Şi totuşi, nimeni nu a reuşit să recompună acest tablou mai bine ca Paula Broadwell. Deşi aflată în centrul scandalului care a provocat recent demisia şefului CIA, Paula este mult mai mult decât imaginea celebrei amante, pe care o acreditează presa avidă de senzaţional. Absolventă de West Point şi Harvard, doctorandă la King’s College, Paula documentează pas cu pas, prin interviuri şi documente inedite, biografia unuia dintre cei mai de succes generali ai armatei americane. Cartea sa, sugestiv intitulată All In: The Education of General Petraeus, rămâne o lectură obligatorie pentru cei care vor să înţeleagă epoca de după 11 septembrie 2001, strategia războiului asimetric şi lidershipul în vremuri de criză.
Cu siguranţă, se vor mai scrie multe despre generalul Petraeus. Dar poate că nimic nu va afecta moştenirea sa, în bine sau în rău, ca Afganistanul. Este acesta un alt castel de nisip? Deseori criticii spun că, după mai bine de 12 ani de nation-building intensiv, rezultatele sunt mai mult decât fragile. Ce se uită să se spună este că adevărata investiţie (respectând standardele unei campanii de contrainsurgenţă) s-a început abia în 2009. Pare însă că istoria Vietnamului se repetă din nou: „atunci când o mare putere pierde un război mic face acest lucru pentru că rămâne fără ceva esenţial. Nu va rămâne fără tancuri, nu va rămâne fără avioane de luptă, singurul lucru care s-a epuizat este voinţa naţională“ (John Nagl).
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
interesant articol
totusi nu stiu cit ne imbogateste mostenirea lui petreus
mai degraba un Enescu, Eliade, Ionescu, Solomon Marcus care inca ne ar putea povesti despre descompunerea spatiilor euclidiene (in locul fiintelor umane) sau frumusetea poeziei Eminesciene.
Depinde de unde te revendici ca si cultura, pentru ca da, acum poti sa-ti alegi din ce in ce mai mult cultura cu care te asociezi. Usor, usor vom fi din ce in ce mai multi cetateni ai lumii si mai putini pasunisti. Asta daca incercai sa-l dai la o parte pe Petreus pentru ca nu-ti vorbeste in dulcele tau grai.
Altfel, daca… La ce-mi pierd timpul?
multumesc pentru timpul alocat
atita vreme cit transformi un pasunist in cetatean al lumii efortul tau e nobil.
continua, planeta are nevoie de tine – ad unum omnes
Eu iau comentariul dumneavoastra ca pe o gluma: ati pus in aceeasi oala niste oameni care nu prea se regasesc impreuna si ati marsat cu ceva care ori este trivial ori nu are sens (descompunerea spatiilor Euclidiene). Ca sa nu mai vorbim ca domnul S. Marcus chiar ca nu are treaba cu asta …
decit trivial mai bine jovial
n am ordonat elementele dupa masa atomica
mai degraba dupa criterii subiective de sensibilitate si creativitate
Interesanta trecere in revista Octavian si semnalarea unui moment important – reconfigurarea politicii externe americane.
Este interesant de vazut catre ce se vor canaliza energiile republicane belicoase in urmatorii ani. Multi democrati depling deatfel inexistenta republicanilor moderati.
@Vlad A – tocmai m-am intors de la DC – Solomon Marcus nu prea intereseaza pe nimeni acolo si nici Eminescu nu este discutat la coltz de cafenea in Georgetown – pentru americani, cu infinitezimale exceptii acestia nu spun nimic, and rightly so (ceea ce nu-i face pe cei doi mai putin valorosi)
Politics and Prose si Kramer Books nu detin nici o carte tradusa din romana – singura mentiune despre Balcani si implicit Romania gasesti pe rafturi in cartile excelentilor Tony Judt si Misha Glenny si a mai putin pregatitului Kaplan – ar fi cam chalenging sa-i torturam cu Eminescu.
Felicitari pentru articol. Foarte bine documentat si argumentat.
Fain articolul, mulţumiri!
Oarecum complemetar lui, am găsit în urmă cu vreo două săptămâni un altul, scris de un american, Thomas E. Ricks, intitulat „General failure” – mă gândesc că-i un joc de cuvinte între „eroare generală” vs „eşecul generalilor” – articol care, în sinteză, se orientează pe instaurarea progresivă a unei incompetenţe la nivelul conducerii de top a armatei americane, perpetuate prin tolerarea şi nesancţionarea generalilor ce-au făcut greşeli majore. Articolul este incitant, bine scris dar lung, aşa că merge o cafea, un sandviş sau ceva ţigări la citirea lui – chiar merită:
General Failure:
http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2012/11/general-failure/309148/
Thomas E. Ricks writes the Best Defense blog for Foreign Policy magazine and is a senior fellow at the Center for a New American Security.
Domnule Manea, eu nu contest documentarea dumneavoastra, nu contest nici sursele , cea ce contest eu sant concluziile dumneavoastra. Nu arenimic dea face coada vacii cu stampila primariei !! Nu are nimic de a face retragerea fortata a generalului cu ” reorientarea Americii” siin niciun caz cu nominalizarea doamnei Rice. Generalul Petraeus a calcat pe bec, a avut o relatie extramaritala , cea ce in codul etic militar este incompatibil cu o functie de comanda, simplu ca buna ziua !! Puritanismul american in materie de relatii extramaritale este de tip talibanic, Clinton a fost in procedura de impeachment, intr-un caz de sperjur legat de o relatie cu o interna, procurorul sef al statului New York, o duzina de congresmeni si functionari superiori si-au dat demisia din cauza relatiilor extraconjugale. Majoritatea covarsitoare a femeilor americane, sanctioneaza promt , la vot, politicienii care au calcat pe bec.
In cea ce priveste ” strategia generalului” in domeniul anti-insurgentei din Irak aceasta a fost apreciata datorita rezultatelor in scurtarea razboiului. Cea ce insa, nu a convenit publicului american au fost costurile, nu numai cheltuielile militare si pierderile de vieti omenesti dar, mai ales, cheltuielile de ” nation building” , zeci de miliarde de dolari care s-au dus in ” gaura neagra a contractorilor” gen Blackwater. La un moment dat, contabilitatea Pentagionului nu putea sa justifice vreo 10 miliarde de dolari cheltuiti in Irak pentru mituirea populatiei. Nivelul coruptiei cu acest tip de fonduri, atat in Irak cat si in Afganistan, au devenit proverbiale in materie de bani ” aruncati pe fereastra”.
In alta ordine de idei, America nu se ” reorienteaza ” pentru reconstructia de acasa, ci, se redirectioneaza ratiunea de a cheltui cu nemiluita in favoarea complexului militar-industrial , prin obiectivul de crestere a prezentei militare in Pacific, pentru a contrabalansa cresterea puterii militare a Chinei. Reconstructia de acasa a fost un praf in ochii alegatorilor la prezidentiale. Primul lucru pe care Obama l-a facut, dupa castigarea alegerilor, a fost o vizita lunga in Asia de sud vest, cea ce arata adevaratele intentii ale noii-vechi administratii Obama.
Generalul Petraeus a calcat pe bec, a avut o relatie extramaritala , cea ce in codul etic militar este incompatibil cu o functie de comanda, simplu ca buna ziua !!
La vremea la care Gen. Petraeus a inceput relatia extra-conjugala acesta isi finalizase cariera militara. He was a retired General. Asadar codul militar -care condamna astfel de relatii- ramane neaplicabil in cazul sau. A procedat foarte bine, a demisionat…in rest este viata privata a unui civil care intamplator era Director CIA.
În opinia mea se plătesc poliţe între facţiunile diverse ale serviciilor de informaţii.
Cele civile iritate că un general a fost pus în fruntea lor, disensiunile între Pentagon şi CIA sunt legate de rolul din ce în ce mai mare acordat serviciilor de informaţii din zona armatei în defavoarea agenţiei civile.
Neacordarea unui ajutor de urgenţă în Libia echipei fostului ambasador Stevenson, ajutor considerat posibil şi care în opinia unor experţi ar fi salvat viaţa fostului ambasador, a fost interpretat ca un semn de trădare în mediileumane care activează în securitatea naţională şi probabil în decizia de stand-by care a iritat oamenii de acţiune de pe teren, Hillary Clinton şi Petraeus au fost cei care au manifestat în opinia eşaloanelor inferioare lipsă de leadership în consecinţă.Leave no man behind, este încă în domeniul forţelor de securitate, la nivel de ideologie, un factor primordial.
Totul se rezumă la viaţa colegilor de echipă.
Pentru a merge mai departe, fără să rişte ostilitatea totală din partea propriilor forţe de securitate naţională, Obama trebuia să sacrifice cel puţin politic responsabili deşi nu este clar cui a aparţinut decizia, lui sau celor de sub el.
Excelent articol, mult peste nivelul obisnuit pe aici. Pacat de munca lui petraeus, obambi va face praf totul in cei patru ani pe care ii mai are la conducere, urmatorul presedinte va mosteni o USA slabita si va avea mult de lucru la refacerea puterii americane.
Pacat de articol, ca intotdeauna nu lipsesc comentariile antiamericane imbecile si fara legatura cu subiectul, exemplele sint inutile dar se vad din ..drona.
nu-l am la inima pe Obama dar pe plan extern actiunile sale sunt cat se poate de OK. Sa continue implicarea in atatea teatre de razboi si sa-si ridice in cap inclusiv iranienii, asa cum intentiona Romney este tot mai nepotrivit in aceasta perioada. Centrul de greutate s-a mutat in Asia, iar statele arabe isi vor pierde din insemnatate pe masura ce noile metode de exploatare a fosililor vor capata amploare. Terorismul islamic a explodat si datorita petrodolarilor ce s-au revarsat peste Orient.
Cred ca US este singura putere care in loc sa se care acasa cu ceva prazi de razboi dupa ce-a invins dusmanul, si-a luat angajamentul reconstructiei, pierzand bani, vieti omenesti, timp, ajungand in situatia paradoxala de a fi mai urat de catre localnici proportional cu trecerea timpului. Lumea sanctioneaza mai degraba un esec decat o crima; de vazut ca atat Rusia cat si China si al ei imperialism economic in Africa, sunt mult mai digerate in Sudul Global.
De mii de ani cam asta e logica relatiei dintre invins si invingator; cand te apuci sa ajuti economic, sa protejezi o parte a localnicilor de cealalta parte amestecandu=te in luptele lor de trib sau sa reconfortezi psihic soldatii din tabara opusa, este si normal sa lasi impresia unui sentiment de vinovatie.
America nu a fost dintotdeauna pacifista pe plan global dar si-a protejat institutiile la ea acasa. Ar cam trebui sa se vindece de generozitate risipitoare si sa revina la spiritul practic ce a caracterizat societatea anglo-americana dintotdeauna. Pentru ca de obicei lumea nu prea stie sa multumeasca.
Imi vine sa rad la afirmatia ca presedintele nu l-a sustinut pe directorul CIA.
In privinta Libiei Republicanii n-au atacat-o pe victima inocenta a razboiului dintre doua Mme Bovary cum au atacat-o pe Susan Rice.
@ Lupul Monarhist
Domnule, santeti in eroare din mai multe puncte de vedere :
1. afirmatia ca: relatia cu doamna Broadwell a inceput dupa ce a fost numit seful CIA apartine generalului si unei prietene a familiei acestuia. Doamna „biografa” se cunostea cu generalul din 2 006, cand si-a inceput lucrarea de PhD, despre arta de comandant a lui Petraeus. Deci , numai proba FBI va putea preciza de cand dateaza relatia extraconjugala.
2. the Uniformity Code of Military Justice prevede la articolul 133 si 134 ca violarea codului pentru ofiterii superiori (Petraeus s-a retras cu cel mai inalt grad al armatei americane) in timpul ” active duty” dar si dupa ce s-au retras din armata, sant pasibili de pedeapsa. Acestui cod i-s-au adus precizari in timpul lui Bush in 2002, specificand conditiile cand se trece la Curtea Martiala pentru violarile articolului 134. Deci, adulterul de la art. 134 clasifica adulterul ca pe o „crime” cu pedeapsa aferenta : degradare si scoatere din functie. In cazul lui Petraeus exista o circumstanta agravanta : prejudiciul adus hainei militare etc.etc. de cel mai bun general de la razboi incoace. Este adevarat ca, includerea ofiterilor retrasi in status-ul articolului 134 violeaza standardele internationale ale drepturilor omului, desi sistemul judiciar militar american considera curent dreptul de a judeca si ofiterii retrasi din active duty.
3. generalul a fost numit seful CIA, deci un ofcial al statului american, calitate in care poate fi subiectul sanctiunilor prevazute de Federal Law , pentru ” misconduct” in off-duty angajament intr-o relatie de adulter.
Va recomand articolul : in Balkanization, articolul : the Petraeus case: Legal Exposure of Military Retirees scris de Eugene R. Fidell
@Sorin Muncaciu
Tocmai asta incerc sa va spun, amandoi si-au recunosc relatia in timpul interviurilor cu FBI-ul. Au recunoscut faptul ca se cunosc din 2006, cand Generalul era in active duty dar relatia extra-conjugala a inceput dupa ce acesta s-a retras din armata, a intrat in civilie. Nu pentru toata lumea este love at first sight. C’est tout!. In rest codul militar nu se aplica personalului non-activ. Pe romaneste, nu se aplica Generalului Petraeus, un civil care opera drept Director CIA. Nici codul civil nu condamna relatiile extra-conjugale intre doi adulti, deci nici Paula Broadwell, nici Generalul Petraeus nu au incalcat vreo lege din acest punct de vedere.
Daca se dovedeste ca nicio informatie referitoare la securitatea nationala nu s-a scurs, atunci cei doi sunt in intregime nevinovati. Demisia a fost lucrul cel mai normal sa il faca si Generalul a purces cu aceasta decizie. Fortat sau nu, nu stiu! Dar a acceptat in intregime greseala. Este poor judgement si nimic mai mult, se intampla si unor indivizi inteligenti si de succes cum sunt cei doi. Multumesc pentru recomandari. Cu bine.
Bun articolasul, dar parca mostenirea lui Petraeus s-a transferat, si a ramas definitiv in tezaurul dedicat culturii de contrainsurgenta, doar Pentagonului, la CIA trrebuia sa se astepte ca structura organizationala a Agentiei este total diferita de cea a Pentagonului, iar costumele gri nu se saluta ierarhic intre ele cum o fac uniformele bolduite cu stelute pe piept. De obicei un om de arme de la Pentagon este privit cu suspiciune pana este mestecat definitiv de o structura de intelligence care il primeste sau este scuipat afara definitiv ca Petraeus.
un articol excelent King David. Why generals sould not run the CIA de Amy Zegart – http://www.foreignpolicy.com/articles/2012/11/21/king_david