Ne ajută la ceva faptul că doamna Dăncilă este o persoană religioasă?

Am fost informaţi în spaţiul public că persoana propusă de PSD ca prim ministru este o persoană religioasă. Observăm aici două fapte: primul – că doamna Dăncilă ar fi o persoană religioasă, al doilea – că partidul care a propus-o a făcut public acest lucru.

Primul fapt o ajută pe dânsa în viaţa sa personală, ceea ce nu priveşte pe nimeni din punct de vedere public. Al doilea fapt arată că religiozitatea dumneaei nu ne va ajuta în funcţionarea statului.

De ce nu ne va ajuta ? Pentru că este un fapt ce arată clar asumarea de catre partid a unei ideologii prin care se foloseşte o morală relevantă pentru viaţa ca întreg într-o problemă locală din punct de vedere existenţial, anume cea a funcţionării unei demoraţii liberale, a statului secular România. Se trage cu tunul după muşte.

Trebuie spus că acest tip de discurs public nu e practicat doar de putere. Nu e bună nici argumentarea publică a acțiunii împotriva corupției, plagiatului, imposturii, cu citate biblice, pentru că se va găsi repede cineva să preia mingea si să fie violent pe această bază, dată fiind heterogenitatea grupului celor îşi asumă morala creştină. Asta a fost schema legionarismului, e cea a talibanismului, e a oricărui fundamentalism.

În ambele cazuri poziţionarea moralei creştine ca centrală în spaţiul public de către formatori de opinie ca soluție pentru rezolvarea problemelor de funcţionare a statului creează condiţii de mediu propice pentru dezvoltarea extremiştilor, prin selecţie culturală. Aceştia se simt legitimaţi, devin mai vocali, dobândesc mai multă putere şi elimină prin competiţie vocile rezonabile.

Morala ancorată în transcendent nu poate fi folosită pentru argumente bune la scara mică existențială a problemelor organizaționale, nici când eşti la putere, nici când eşti în opoziţie. Dacă îi dai acest rol, care nu îi este propriu, ea va scufunda strategic democraţia liberală pregătind condiţiile de trecere către un sistem iliberal.

Şi reciproc, ridicarea pistolaşelor morale asociate eticelor seculare la rang de arme strategice, bazarea acestor etici pe valori intrinseci, care nu depind de agent, poate fi eficientă pe termen scurt, dar este ineficace pe termen lung, ratează scopul strategic. Nimic cu valoare intrinsecă nu poate fi creat de un om sau de un grup fără a fi mai devreme sau mai târziu pus în discuţie, tratat ca relativ, ca fiind specific unei „standpoint perspective”. Nu poate fi folosită pentru argumente bune, la scara mare existențială. o morală care a evoluat şi funcţionează bine la scară mică.

Utilitatea acestor observaţii este independentă de faptul dacă cineva crede în Dumnezeu sau nu crede. Şi într-o abordare care tratează religia ca un produs al evoluţiei culturale / a instituţiilor, chiar şi într-o abordare biologizantă, este un fapt că moralele şi eticile subiacente folosite de oameni sunt potrivite în spaţiul public la scări diferite de acţiune.

Astfel, în ce priveşte morala religioasă e util public faptul că ea mobilizează în sensul unor fapte corecte pe cel ce încearcă să o practice şi că oferă ţării un fond de capital social produs prin procese foarte lungi, de secole, în bună măsură la scară spaţială supra-naţională, a civilizaţiei europene.

În ce priveşte modele de morală inventate de om în mod explicit, fără nici o pretenţie de ancorare în transcendent, ele permit formularea de argumente publice folositoare la scara acţiunii politice efective, a ciclurilor electorale şi a planificărilor strategice pe câteva decenii. Astfel de argumente sunt cele asociate funcționării unui stat de drept, domniei legii, obligației puterii de a fi in serviciul contribuabililor. Aici intră si ce rezultă din eticile locale, profesionale, seculare, nereligioase, controlabile managerial in comunități profesionale.

Exponenţii abordărilor religioase autoritarişti forţează o coborâre la scară (down-scaling), cei seculari o ridicare la scară (up-scaling).

Exponenţii abodărilor seculare democraţi liberali îşi pot autolimita domeniul de aplicare dacă înţeleg procesele de evoluţie culturală şi instituţională (pe linia teoriilor lui F. A. Hayek, D. C. North şi a economiei instituţionaliste actuale), scările lor specifice de acţiune şi felul în care procese caracterizate de scări diferite se cuplează în situaţii decizionale practice prezente. Statul de drept este un produs cultural evoluat într-un mediu de capital social de bună calitate evoluat pe termen foarte lung, a unor reguli morale asumate în viaţa privată de oameni independent de statul de drept.

Exponenţii abordărilor religioase pot avea două căi de acţiune funcţionale într-o democraţie liberală, care să nu ducă la distrugerea ei. Prima este relaţia personală, fără caracter public, cu persoanele religioase care sunt în funcţii înalte, ca de la duhovnic la ucenic. A doua este relaţia instituţională cu statul care are interes în menţinerea unei instituţii care produce valori sociale de care depinde însăşi supravieţuirea sa pe termen lung.

În competiţia geopolitică o astfel de soluţie de echilibru instuţional şi diviziune a responsabilităţilor este avantajoasă strategic atât în faţa sistemelor autoritariste fundamentate religios sau care elimină viaţa religiosă din societate, cât şi în faţa statelor de drept care îşi trag singure de sub picioare preşul, fundalul social al valorilor religioase. Primele nu sunt productive comparativ cu democraţiile liberale, cele din urmă nu sunt stabile comparativ cu statele autoritariste.

Schiţa de mai sus e o simplificare a peisajului din literatura de specialitate la un nivel care să poate fi înțeles de persoanele instruite. În linii mari cele de mai sus sunt îndoielnice în aceeaşi măsură în care cunoaşterea ştiinţifică despre evoluţia culturală de care dispunem la ora actuală este îndoielnică.

Ceea ce e caracteristic unei democraţii liberale funcţionale şi stabile este a fi rezonabil.