vineri, martie 29, 2024

Noi suntem Europa!

O stafie bântuie România şi oriunde i se nimereşte un microfon în faţă ne repetă aceeaşi poveste cu “noi” – cei buni şi oropsiţi – şi “ei” – exploatatorii “fără neam şi Dumnezeu”. Între “noi” şi “ei” a existat dintotdeauna o prăpastie, care acum devine o adevărată tranşee a ultimei lupte cu “neocolonialismul” în numele “valorilor europene”, căci – mai răi decât turcii şi comuniştii – “eurocraţii” de la Bruxelles ne supun deznaţionalizării (fie prin emigraţia de masă, fie prin distrugerea “tradiţiilor” noastre ancestrale). Ca-n toată istoria ce-am învăţat-o, “marea luptă” e aceea a “rezistenţei” faţă de tăvălugul nivelator ce se abate asupra noastră. Şi o cohortă de stafii se oferă – cu lacrimi în ochi – să pună trei flori veştejite pe coşgiugul celor care, înglodaţi în noroaie şi în datorii, nu vor mai apuca “victoria finală”.

Nu faptul că lucrurile acestea se spun e de mirare, ci acela că ele găsesc ascultători care să le creadă. Au trecut 12 ani de când nu mai stăm nici la coadă la vize, nici – cu ele în mână – la graniţă; 12 ani de când putem merge în Europa şi de când Europa a venit la noi; 12 ani în care am descoperit şi noi – în sfârşit! – consumul; 12 ani în care în România s-a construit mai mult decât 18 anteriori şi în care posibilităţile vieţii (de la hrană la haine şi de la maşini la călătorii) s-au diversificat mai mult decât în memorabilii ani ’60. Oare toate acestea nu contează? Oare n-au lăsat ele urme în viaţa fiecăruia dintre noi?

O să mi se spună, mai înainte de de toate, că – încă – “noi” suntem departe de “ei” şi că, orice am face, tot “sărăcii Europei” suntem. E adevărat, însă a fi “săracii Europei” nu e totuna cu a fi săracii lumii pur şi simplu. În primul rând pentru că cei nemulţumiţi cu condiţia lor de aici se pot duce oricând, oriunde în Europa pentru a-şi încerca o nouă şansă. Peste 4 milioane de compatrioţi ai noştri au plecat şi, probabil, cei mai mulţi nu regretă pasul făcut. Sărăcia adevărată – o vedem bine în media ce ne pune întrega lume în faţă – e atunci când nu (mai) poţi pleca şi când (şi dacă reuşeşti să fugi) nimeni nu te primeşte. Graţie celor plecaţi, Europa a intrat în multe din casele noastre: bunici ce se duc să-şi vadă nepoţii într-o mare capitală europeană şi copii ce vin să se joace cu verişorii lor într-un cătun din România – aceasta este Europa căreia-i aparţinem cu toţii!

Apoi, cei care au rămas aici au şansa de a-şi extinde domeniul activităţii oriunde pe continent. Câte firme româneşti nu lucrează pe comenzi din afară şi câţi români din ţară nu sunt plătiţi de firme străine? Câţi tineri absolvenţi de universitate nu visează un job într-o corporaţie şi câte fonduri europene nu au ca destinaţie agricultura şi turismul românesc? Şi aici, lucrurile se întrepătrund nu atât la nivelul teoriilor generale şi al discursului public, cât la nivelul oamenilor: aşa cum ne-am obişnuit să auzim vorbindu-se româneşte şi la Paris, la Madrid sau la Roma, din ce în ce mai des auzim vorbindu-se franţuzeşte, nemţeşte sau englezeşte şi într-o cafenea de la Cluj, pe o terasă din Timişoara sau într-un parc din Bucureşti. Europa nu e o abstracţie; e zâmbetul celui ce-şi caută cuvintele – fie el român, fie străin – pentru a-i explica celuilalt încotro să se ducă, unde să găsească ceea ce caută sau care e obiectivul ce merită a fi văzut şi cunoscut. Europa e visul calităţii pe care-l urmărim muncind şi cumpărându-ne produsele dorite, e speranţa mai binelui ce se exprimă în comfort şi în civilizaţie. Occidentalii i-au cunoscut pasiunea acum mai bine o jumătate de veac; noi am descoperit-o abia de 12 ani.

Căci merită să le reamintim celor ce ne vorbesc de distanţa dintre “noi” şi “ei” de unde venim. Uitaţi-vă la un documentar cu România anilor ’80 – anii naţionalismului şi ai autosuficienţei – să vedeţi cum arăta ţara şi cum arătau oamenii. În ciuda a ceea ce ne exaltă apostolii izolării, privaţiunile şi nevoile nu fac pe nimeni fericit. Anii lungi ai autarhiei comuniste ne-au lăsat pe toţi mai săraci – şi nu doar material, ci şi moral. Nici atunci nu “se dădea” chiar totul şi lupta pentru un post (care începea din şcoală), cea pentru o locuinţă, apoi cea pentru haine, mâncare, benzină presupunea o încrâncenare pe care azi e aprope cu neputinţă să ne-o imaginăm. Au fost şi vremuri, au fost şi cazuri în care această concurenţă surdă a luat forma turnătoriei şi a loviturilor sub centură. Comunismul nu a fost – cum ne e przentat de “nostalgici” – epoca în care fiecare avea asigurat necesarul şi-n rest “se descurca cum putea”. Departe de asta, necesarul acela era obiectul unei lupte epuizante de fiecare zi. Rezultatul acesteia a fost sălbăticirea unei întregi societăţi pentru care furtul, mincina şi impostura au ajuns simple “strategii de supravieţuire”, fără nici o conotaţie morală. Ceauşescu ne-a îndepărtat de cei de lângă noi băgându-ne la grămadă în blocuri şi punându-ne să ne batem unii cu alţii la cozi, pentru o ciozvârtă de carne.

Poate că azi, dând înapoi firul timpului, sărăcia materială e cea care ne uimeşte, însă – mai gravă decât aceasta – era sărăcia morală, capabilă să justifice orice. Ea e baza interminabilei noastre “tranziţii”. Uităm prea uşor faptul că sistemul de “pile, cunoştinţe, relaţii”, care s-a format atunci şi care era esenţial pentru supravieţuirea într-o lume săracă, centralizată şi autoritară, e cel din care au derivat corupţia şi impostura ce cangrenează astăzi societatea românească. Şi nu în acel timp s-au dezvoltat – exponenţial – handicapurile ce ne frânează dezvoltarea: descurcăreala, frica de străin, teama de iniţiativă, supunerea faţă de şefi, neîncrederea generalizată, faptul de-a “ne face că facem” ceva? Dar – dincolo de toate – lucrul cel mai grav a fost acela că, vreme de decenii, nu am avut un reper de comparaţie. Am rămas noi între noi şi tot ceea ce am făcut şi am gândit s-a judecat doar în “cercul strâmt” al “identităţii naţionale”. Noi eram cei mai buni, cei mai bravi, cei mai viteji, cei mai plini de realizări doar pentru că toţi ceilalţi erau reduşi la fundalul amorf din care doar noi ieşeam în evidenţă. Îşi mai aminteşte cineva măcar faptul că salariul mediu din ’89, calculat în monedă americană (şi nu la preţul acesteia fixat de Ceuşescu), era sub suta de dolari?

Când cortina a căzut, ne-am descoperit săraci şi descumpăniţi. Dincolo de sirenele propagandei, se aflau faptele, iar acestea erau mult mai dezamăgitoare decît ni le imaginasem. De acolo am pornit şi în degrigolada conştientizării a ceea ce suntem cu adevărat singurul nostru proiect, vreme de un întreg deceniu a fost acela de integrare în Europa. Departe de a fi doar o mitologie, pasiunea integrării a fost – realmente – un unificator: pentru odată, ne-am luat ca măsură ceea ce ne doream cu toţii a fi. Sigur, când a venit ceasul adevărului, am constatat că decalajul dintre dorinţe şi posibilităţi e atât de mare încât doar mergând acolo unde lucrurile după care tânjeam erau o realitate aveam şansa de a le dobândi. Şi totuşi, Europa a venit mai întâi ea către noi. Din momentul în care am oferit garanţiile unei ţări cu democraţie reală (adică prin alternanţa de la putere din 1996) şi capabilă să-şi respecte angajamentele (în timpul celui de-al doilea război din Kosovo) am fost trataţi ca parteneri de încredere. Aceasta nu a însemnat doar integrarea în NATO (din 2002) şi accelerarea aderării europene (semnată în 2005) ci şi lucruri mult mai concrete, pe care mulţi şi le amintesc: garanţiile străine asupra României au determinat marii retaileri să investească pe piaţa noastră (şi aşa au apărut – mai pretutindeni – mall-urile), perspectiva integrării în Uniunea Europeană a dus la suspendarea vizelor (în martie 2002) şi am devenit beneficiari ai fondurilor de preaderare. Toate acestea s-au tradus – în ciuda lentorii cu care s-a mişcat enormul nostru organism statal – într-un singur lucru: în prosperitate pentru toţi. Nu multă, nu egală, nu aşa ne-am dorit-o, dar – în mod cert – o prosperitate reală, pe care n-am fi putut-o genera din resurse interne. Asta este Europa: dorinţa de a trăi mai bine şi lupta de-a o realiza!

Fireşte că după 12 ani suntem nemulţumiţi de existenţa decalajelor dintre noi şi vestul prosper. Însă înainte de-a da vina pe “ei”, de-a inventa comploturi ale băncilor şi ale corporaţiilor, de a vorbi de “neocolonialism” şi de “diktatul” de la Bruxelles, s-ar cuveni să ne întrebăm ce am făcut noi în acest răstimp. Fiecare a fost atât de prins cu problemele lui încât n-am mai avut timp pentru ceea ce ne e comun. Atunci când justiţia – şi, înaintea ei, media – ne arată că singurul destin al unui om politic e acela de-aşi face case, de-a se procopsi cu titluri şi funcţii (obţinute nu-mai-contează-cum), de a-şi căpătui copiii şi nepoţii (ba şi amantele), atunci ar trebui să ne fie limpede un lucru: că un asemenea om nu mai are disponibilitatea de a face exact lucrurile pentru care a fost ales. Sfera publică nu e pentru el locul pe care să-l organizeze decizând cu privire la viitor, ci un teren viran pe care se crede chemat a-l exploata în folos propriu. E vina Europei că am ajuns aici? Din cauza “eurocraţilor” nu avem noi conştiinţa responsabilităţii civice?

Atunci când câte un străin de rang înalt ne atrage atenţia asupra îndepărtării de la regulile democraţiei – şi, implicit, ale civilizaţiei – ne supărăm pe el şi ne aducem aminte de “neamestecul în treburile interne”. Numai că, dincolo de iritarea de moment, cu toţii ne dorim “o ţară ca afară”, adica una în care să poţi trăi ca om printre oameni. Nimeni – şi mai ales cei tineri – nu-şi mai doreşte revenirea la (neo)feudalismul ce împarte lumea între puţinii pentru care orice e foarte uşor şi mulţimea celor pentru care totul e foarte greu. Aceasta e o realitate şi faptul că oamenii politici nu înţeleg acest lucru – căutând, dimpotrivă, să creeze o “republică nobiliară” bazată pe privilegii – nu face decât să arate, în mod manifest, câtă dreptate au cei ce ne fac observaţii. Politica – cea europeană – nu înseamnă “drepturi” exorbitante pe care unii şi le atribuie lor înşile, ci dezvoltarea întregii societăţi. Iar acest lucru e posibil nu doar (şi nu în primul rând) prin politici sociale menite a-i subvenţiona pe cei nevoiaşi, ci prin crearea unui cadru – legal, onest, competitiv – în care fiecare să se poată realiza pe măsura talentului şi a muncii sale. Aceasta e Europa pe care ne-o dorim!

În momentele noastră de supărare suntem tentaţi a colora pre-modernitatea noastră cu o aură de superioritate faţă de modernitatea (în eternă criză a) Occidentului. Numai că faptul că suntem unica ţară a Europei în care trenurile merg cu 50 de kilometri pe oră nu e un subiect de mândrie. Mulţi din cei ce ne laudă, pe la televizor, farmecele călătoriei cu asemenea trenuri (ori chiar cu căruţa), n-au mai pus piciorul în ele de decenii. Pentru ei există avionul, dacă nu chiar elicopterul oficial. Cei ce ne spun: bucuraţi-vă de înapoiere, căci ea vă fereşte de excesele modernităţii sunt nişte cinici. Oricum am numi-o, înapoierea înseamnă subdezvoltare, iar subdezvoltarea – într-o lume în care fiecare poate vedea cum o duc alţii – nu naşte decât frustrări. Cei care menţin ţara în subdezvoltare sunt cei pentru care frustrarea şi disperarea concetăţenilor lor sunt materie primă, exact ca pădurile sau apele pe care le jefuiesc şi le poluează. Oricât s-ar pretinde de “conservatori”, faptul de-a potenţa frustrarea oamenilor îi face mai curând discipolii lui Lenin.

Când europenii ne-au primit alături de ei, nu ne-au chemat ca pe nişte rude sărace, cărora le dai – cu un dispreţ mascat în milă – hainele uzate. Nu, ne-au chemat la aceeaşi masă cu ei, ne-au chemat să fim părtaşi la deciziile care se iau şi care privesc soarta cetăţenilor unui continent, ba ne-au şi aşezat (tocmai lunile acestea) în capul mesei. Acum nu mai putem invoca “răotatea vremurilor”, războaiele, molimile sau ocupaţiile militare; acum suntem liberi să trăim şi să facem ce şi cum vrem noi. Dacă până acum piedicile ne foloseau drept scuze – “câte n-am fi făcut, dacă am fi fost lăsaţi în pace!” – acum nu mai avem după ce ne ascunde. Acum chiar trebuie să facem şi tot ceea ce nu facem se vede. Şi, mai ales, se vede dureros în absenţa celor care pleacă să-şi încerce norocul în alte părţi pentru că nu mai răbdarea de a-şi risipi anii tot aşteptând ca o regulă elementară să fie promulgată şi în lumea noastră.

Corupţia nu e o abstracţie; ea e realitatea fracturii sociale care împarte lumea noastră între pătura deţinătorilor de funcţii şi enormă masă a celor ce depind de aceştia. Într-o societate normală, statul e cel care depinde de cetăţean (din al cărui impozit beneficiază) şi funcţia lui e clară: aceea de a garanta respectarea regulilor de bază ale vieţii comune. Atunci când statul – cu “aleşii” şi “funcţionarii” lui – devine o castă autonomă care-şi edictează “drepturi” în virtutea cărora îi tratează pe ceilalţi ca pe o masă exploatabilă, el abdică de la menirea lui şi devine un obstacol al dezvoltării ţării. Europa constă – între altele – în dreptul la vot, real, nu trucat, care le permite cetăţenilor să schimbe o atare stare de lucruri. Şi să o schimbe nu pentru ca alţii – cu aceeaşi sete de a-şi rezolva problemele personale – să se cocoaţe în locul celor detronaţi, ci pentru a crea o altă ordine a vieţii comune, în beneficiul tuturor.

Ne-a amuzat, o vreme, suita pancartelor aşezate pe te-miri-unde despre proiectele realizate cu bani europeni. Acum e timpul să ne fie aduse în faţă: pentru a vedea cât – din puţinul ce s-a realizat în ultima vreme – are la bază contribuţia Bruxelles-ului. Şi s-ar cuveni, stând înaintea lor, să ne întrebăm cum ar fi arătat locul respectiv dacă nu ne venea suma necesară creării sau modernizării lui. S-ar cuveni să ne întrebăm care ar fi preţul celor mai elementare produse (într-o ţară incapabilă să se hrănească din recolta internă) dacă am avea – la vest şi la sud – vămi care să taxeze totul. Şi să ne punem problema celor patru sau cinci milioane de români care, inevitabil, ar fi încremenit într-o economie de supravieţuire prin satele patriei, lipsite de facilităţile vieţii civilizate. Sau, mai tineri fiind, să ne gândim cum am fi comunicat unii cu alţii într-o lume în care tariful internetului ar fi fost monopolul unui grup de “băieţi deştepţi”, conectaţi la Guvern şi Parlament. Nu noi, cu mintea şi mâinile noastre am scăpat de toate acestea, ci Europa – cea pe care o judecăm adesea prea uşor – ni le-a dat şi încă în chip firesc.

Poate că aşa suntem noi făcuţi: să nu mai vedem că ceea ce azi e normalitate, ieri părea un obstacol de netrecut. Cei care s-au confruntat cu el ştiu că acolo unde noii veniţi văd doar şesuri sunt, de fapt, munţi tasaţi. Ar fi bine ca şi cei care privesc azi la semeţia problemelor ce ne stau în cale să se gândească la cei de mâine, pentru care răspunsurile de negăsit acum vor fi nişte banalităţi cărora abia le vor mai acorda atenţie. Căci da, Europa nu e doar un răspuns; Europa e o problemă – ce se desface (deopotrivă în spaţiu şi în timp) într-o multitudine de probeleme – pe care, din clipa declarării intenţiei aderării, am fost chemaţi a ni le asuma. A trecut timpul în care noi eram o problemă pentru Europa; a venit vremea ca problema Europei să fie problema noastră. Şi tot aşa cum, la Bruxelles, problemele noastre sunt luate în serios, se cuvine ca şi la Bucureşti problemele Europei să fie un real subiect de meditaţie. Căci nu mai suntem cei care stăteam cu viza în mână prin vămi, nu mai suntem cei care visau o maşină veche din Germania sau se gândeau “cum să fugă”; acum suntem cetăţeni europeni exact ca cei de la Paris, Berlin, Madrid sau Roma. Noi suntem Europa!

Şi măcar atât merită să luăm în serios: dacă nu ne pasă de asta, atunci nu vom mai avea nici măcar unde fugi!

Distribuie acest articol

26 COMENTARII

  1. „Manifestul de la Ventotene 1941”

    Avem azi același imn, simfonia lui Beethoven. Avem dubla cetățenie, libera circulație a mărfurilor, a investiților, a persoanelor. Avem „principiile normative comunitare „ avem același vot egal ca Franța, Italia (unanimitate de voturi). Toate numai un fleac?

    ….”… Căci nu mai suntem cei care stăteam cu viza în mână prin vămi, nu mai suntem cei care visau o maşină veche din Germania sau se gândeau “cum să fugă”; acum suntem cetăţeni europeni exact ca cei de la Paris, Berlin, Madrid sau Roma. Noi suntem Europa! … „….

    In inchisoarea lui Musolini 1941 pe insula Santo Stefano izolați de omenire trei iatlieni au scris un manifest pentru viitorul Europei libere și unite. „Manifestul de la Ventotene” scris de Altiero Spinelli, Ernesto Rossi și Eugenio Colorni e un document care prevede o Europă democratică unită. Eugenio Corloni, filozoful socialist de orientare reformistă, Ernesto Rossi care era jurnalist naționalist la început s-a transformat mai târziu într-un liberal antifascist, Altiero Spinelli la început comunist s-a transformat într-un activist de stânga nedogmatic, trei italieni care se unesc într-un țel comun: Europa liberă democratică unită în momentul dezastrului WW2. „Manifestul de la Ventotene” prevedea integrarea adversarilor din WW2, inclusic Germania și Italia, așa cum s-a întâmplat 1957 cu EWG- tratatul de la Roma cu cei șase la început, 28 azi. Manifestul de 14 pagini scris în închisoare 1941 descrie cum naționalismul în epoca interbelică face din stat un stapân asupra unor supuși. Scindarea politică între socialiști și comuniști în Italia după WW1 a fost o cauză a succesului dictatorului Benito Mussolini.

    In România Mare?

    Cei trei italieni au analizat deja 1941 cât de mult se manipulează, se camuflează în dictatură. Se declară de sus că e vorba de pace, libertate, bunăstare pentru toți inclusic pentru clasele nepriveligiate, în statul național „renăscut”. Simțământul „popular” , patriotismul e folosit în perioada interbelică pentru a câștiga sprijinul maselor „populare”. Ceva asemănător cu ce se întâmplă azi în Turcia/Erdogan, Ungaria/Orban, Italia/Salvini, Polonia/Pis, China/Xi Jiping, Rusia/Putin? Acest manifest PRO-UE e scris 1941.

    Cei trei iatlieni ajung 1941 la concluzia formării unui Stat Federal European cu instituțile necesare. In același moment statelor naționale le rămâne acea autonomie care e necesară pentru ca Statul Federal să respecte diversitatea popoarelor și conceptele pluraliste politice. Manifestul italian din anul 1941 vede în Statul Federal European viitor după WW2 un proiect de pace cea ce e EGW.1957/UE în vest de 73 de ani, din 2004/2007 și în est.
    Colorni a fost eliberat primul, a publicat manifestul de la Ventotene, a luptat în rezistența italiană antifascistă, a fost executat la Roma 1944 înainte de eliberare.
    Spinelli a participat după WW2 în mod esențial la realizarea proiectului, al ideii (vest) europene. A fost un timp membru în comisia pentru politica industrială (vest) europeană și membru PE din 1979. Spinelli a cerut de la început competențe pentru Parlamentul European și a refuzat puteri prea mari în consiliul ministerial al șefilor de state ca „reacționar antidemocratic”, problemă care a rămas de rezolvat de UE.27 în viitorul apropiat.

    Telul Unificării Europei în manifestului de la Ventotene 1941 este pacea interioară și exterioară. Prin aderarea estului 2004/2007 la UE.28 această viziune s-a împlinit (parțial). Unioniștii PRO- UE de azi cer o reeditare a manifestului de la Ventotene. Dacă acest document, acest manifest italian din 1941 ar fi avut acea popularitate și răspândire pe care și-a dorit-o Vaclav Havel/Praga am avea azi mai puține îndoieli și mai puține rețineri față de proiectul de pace UE.

    Din manifestul anului 1941:
    „Blickt man über den alten Erdteil hinweg auf alle Völker der Menschheit, muss man zugeben, dass die Europäische Föderation die einzig denkbare Garantie bietet, um die Beziehungen mit den asiatischen und amerikanischen Völkern auf eine Bais der friedlichen Zusammenarbeit zu stellen, bis es soweit ist, dass die politische Einheit aller Völker des Erdballs erreicht werden kann” (Süddeutsche Zeitung 19 Mai 2019, citat din manifestul de la Ventotene)”.
    Idei admirabile și vizionare din anul 1941 din închisoarea lui Mussolini în timpul măcelurilor, atrocităților, cruzimilor și violenței WW2: „Manifestul de la Ventotene”.

    Colorni, Spinelli, Rossi, de Gasperii, italienii PRO UE. Salvini/Lega, Cinci Stele azi ….
    Dragnea&Tăriceanu 2019/2020 ….

    • Cu alte cuvinte „Uniunea Statelor Federale Europene” este singura solutie viabila recunoscuta deja in 1941. Astazi nu mai exista politicieni cu astfel de viziuni politice pe plan european, orizontul lor fiind dictat de alegerile nationala, din 4 in 4 sau 5 in 5 ani.
      Intr-un astfel de orizont ingust Europa ca intreg nu-si va putea gasi locul.

      • Deocamdata vântul bate din altă direcție.
        Estul refuză „principiile normative comnunitare” din 1957, se scufundă în iliberalism și izolaționism- naționalist. De 100 de ani estul nu a reușit să asigure un trai mai bun locuitorilor, un trai ca în vest. Din contra, în orașele „Mitteleuropa” ca Cluj a reapărut naționalismul tribalist balcanic. Patrimoniul cultural s-a pierdut în parte, la fel dreptul civil. Civilizația urbană fost dominată de „imigranți” din mediul rural mai îndepărtat. Această situație în est care favorizează la 26 Mai pe „izolaționiști-suveraniști- naționaliști” din est va impiedica o Federație Europeană încă mult timp. Tribalismul balcanic a dus la „teleormanizarea” României. Bucureștiul se îndepartează de vest cu actuala castă politică dâmbovițeană. Decalajul „istoric” față de vest va crește. Vestul s-a aranjat din 1945 prin reconciliere politică până azi, a profitat de 73 de ani de pace. Italia a fost un membru fondator principal activ 1957 la crearea EWG (Europäische Wirtschaftsgemeinschaft). Azi Salvini/Lega și Rassemblement National/Le Pen refuză o Federație Europeană. Va curge multă apă pe Sena și Dâmbovița …..

        • Nu Clujul este acest oras din Romania, din contra. Vremurile lui Funar au trecut de mult.
          Daca intreaga Romanie s-ar orienta dupa Clujul de astazi Romania ar fi departe.

  2. Aevarat graiti Domnule maci!
    Poate ar fi trebuit scris chiar de trei ori ca sa ne intre bine in cap, dar si de doua ori merge.
    Sper sa aiba efectul dorit.
    Toate cele bune si stima

  3. Pentru prima oară de când vă citesc aici, nu sunt de acord în totalitate cu dvs. Tabloul e corect, după părerea mea, mai ales prin scoaterea în evidență a ceea ce azi e luat „for granted” iar ieri era vis, însă încheierea … Cred că acum sunt în joc forțe rele, cu magnitudini în creștere, atât din afara cât și dinăuntrul Europei. România, ca și Bulgaria, Serbia, Ungaria și alte state alunecă (parcă natural!) spre starea lor veche de pașalâcuri.
    Până la urmă, ca minimă acțiune de afirmare a faptului că suntem, trebuie să mergem la vot și să gândim pasul următor, pentru că niciodată cei care am vrut spre vest n-am fost majoritari. Fără prea mari iluzii.Toți am vrut și vrem bunăstare ca-n vest, dar în rest … Când mergeți pe stradă, gândiți-vă că unul din doi are mentalitatea porcului: e bine în cocină, dacă primești lături călduțe.

  4. Predicaţi în van, domnule Maci. Cei cărora le predicaţi sunt complet de acord cu dumneavoastră, în timp ce aceia care au cea mai mare nevoie de discursul pe care l-aţi enunţat, sunt cei care nu au nici o şansă să-l audă. Deoarece ei sunt cuplaţi la canalele (de TV sau de alt gen) pe care emit acele stafii(sau stafilococi politruci) cu aberantele lor discursuri pe care le-aţi destrămat în mod magistral în acest articol.

  5. „Nu faptul că lucrurile acestea se spun e de mirare, ci acela că ele găsesc ascultători care să le creadă.”

    După cum am mai scris, în anul 1938 un program radiofonic a scos din case în jur de un milion de americani (după unele surse mai mulți, după altele mai puțini) care și-au luat lumea în cap de frica marțienilor. Manipularea bine făcută este întotdeauna eficientă. M-ar mira ca măcar cei educați și bine informați să se mai mire de evidența aceasta.

    Apoi, a se insista asupra unor lucruri prostești (știm bine că și cei mai inteligenți oameni pot fi „prostiți”, după cum spunea un cunoscut gazetar de curând la TV, iar eu am arătat cu câteva rânduri mai sus), precum „noi” și „ei” în discuțiile cu referire la Uniunea Europeană este, dacă nu manipulatoriu, cu siguranță lipsit de sens.

    România ESTE Uniunea Europeană. În acest moment România este parte a Uniunii Europene. Exagerând puțin dar nu foarte mult, este cam la fel de absurd să se discute în Texas despre New York în termeni de „noi” și „ei” în alt context decât cel care se referă la rețeta burgerilor. Desigur, în context, putem și noi dezbate cu pasiune despre cum se frige puiul la Bresse și cum se rumenește la Caracal.

  6. Din perspectiva Romaniei aveti dreptate, UE este vitala – import de valori democratice esentiale, bani si oportunitati pt o viata mai buna pt romani in Romania si in Europa.
    Din perspectiva unei tari occidentale, insa, UE a devenit o catastrofa.
    Relatia nu este uni-directionala din Vest spre Est. De ce nu a fost acceptata candidatura Codrutei Kovesi, desi a fost sustinuta de Comisia Europeana ? Romania, cu guvernul acesta de prosti, hoti si mincinosi ordinari, condusi illegal de un infractor, detine conducerea Consiliului UE.
    Si plus fata de milioanele de cetateni Est Europeni, ele au si milioane de emigranti si refugiati non-Europeni.
    Proportiile emigratiei in Europa sunt demographic si democratic irationale. Nu emigratia si refugiatii diferitelor culturi si educatii in sine sunt problema ci numarul lor si in special PROPORTIA lor fata de populatia locala.
    Ataturk a inceput modernizarea si secularizarea Turciei in 1928. Acum suntem in 2019 si Turcia majoritatea politica religioasa a crescut. Sunt culturi f. rezistente la modernizare, pana in ziua de astazi, fete sunt omorate de tati sau frati , daca au un prieten
    Daca Occidentul se transforma in Orient, ce facem?

    • Generatia intai a venit sa lucreze si nu au fost probleme. O mare parte din generatia a doua nu s-a integrat f. bine, au resentimente fata de tara adoptiva si isi cauta identitatea. In plus, vin religiosi fundamentalisti care din start nu vor sa lucreze si nu vor sa se integreze.

    • Transformarea a inceput datorita paragrafului din diferite constitutii occidentale care garanteaza libertatea religoasa. Cei care au crezut ca religia poate fi exercitata liber fara nici un amestec in viata politica si sociala a tarilor respective sau inselat din diferite motive incepand cu necunoasterea religiilor si pana la o doza mare de infantilism si diletantism politic.
      Europa este impanzita cu minarete si moschee noi, construite in utlimii 20 – 30 de ani sub obladuirea guvernarilor social- democrate.
      Oamenii incep sa prosteze anonim alegand din ce in ce mai mult partide de extrema dreapta.
      Orban are un slogan , nu noi trebuie sa ne adaptam dupa ei, daca vor sa traisca la noi trebuie sa se adapteze obiceiurilor noastre, este simplu si pe intelesul fiecaruia.
      Daca un crestin doreste sa ridice o biserica in Arabia Saudita i se taie capul.

      • Libertatea religioasa este un drept fundamental intr-o tara libera. Fara asta nu exista tara libera. Mi se pare logic ca un stat sa limiteaze emigratia dar nu as vrea sa traiesc nici o clipa intr-un stat in care nu exista libertate religioasa.

  7. Poate nu mai înțeleg eu România, familiarizat mai mult cu „euroscepticismul” unor francezi. Dar mi se pare degradantă ploconeala asta de tip balcanic, mulțumirea până în pământ adresată occidentalilor că ne-au luat în căruța lor. Acestor plecăciuni le corespunde aroganța unor occidentali antieuropeni nemulțumiți că „s-a dat prea mult în Est”. Când bugetul U.E. este doar 1% din PIB-european… Ar trebui să fie măcar 10%.

    De fapt era și acuma este și mult în interesul Europei să fie unită, cu toți înaintații și înapoiații ei. Accentul pe suveranități și patriotisme înseamnă izolarea în corupție, dar și justificarea incapacității de-a face față competiției mondiale în numele unor trecuturi imperiale în țările occidentale.

    • La 5 % BIP am avea o FEDERATIE Europeană cu componentă „socială”,
      la 10 % ar fi un stat unitar cea ce e greu de imaginat azi.
      Peste 15-20 de ani o Federație Europeană din calcul politic rațional la majoritatea celor în UE.35 (cu sud-estul și estul-estul aderat după 2030, Moldova) și din necesități exterioare? NATO a anunțat acum o noua doctrină, o noua strategie (cerința din est si amenințarea nucleară din Rusia).

      UE.28 cu 1% BIP sunt bani mărunți pentru vest (se donează 0,7% BIP pentru sudul globului, Africa etc). Pentru o parte din est înseamnă îndemn la hoție: Babis/Cehia, Orban/Ungaria, pe primul loc la Olaf e Bucureștiul cu cele mai multe fraude, cu hoția cea mai bine documentată la Bruexelles. Transformarea subvențiilor nerambursabile de la UE în credite pe termen lung fără dobândă?

      Care UE vrem?

  8. Partea goala a paharului.
    Intreg fostul lagar comunist sufera de aceeasi boala si discursuri antieuropene, incepand cu Polonia si terminand in Romania. Se poate afirma cu adevarat nici una dintre fostele state comuniste nu este multumita cu conditia pe care acum o are in randul UE .
    Ceva este neregula cu acesti oameni, putem gasi oare intrabarile ?
    In toate tarile sus numite nivelul de trai fata de perioada dinainte de 1989 a crescut datorita investitiilor straine, a investitiilor personale ale cetatenilor, a absorbtiei fondurilor europene etc.etc. si totusi cetatenii sunt nemultumiti.
    Comunismul a facut ravagii in mentalul comun acum dupa 30 de la caderea sa el fiind inlocuit de alta doctrina extrema, cea de dreapta, nationalista.
    Gasirea echilibrului si a cai de mijloc este un proces greu si indelungat , este nevoie de multe generatii.
    Occidentul a crezut prin integrarera tarilor respective in cadrul UE si NATO se pot schimba mentalitati, s-a inselat amarnic insa care ar fi fost un alt drum decat cel parcurs pana acum ?
    Este inutil sa discutam despre ce a fost, este mult mai util sa cautam solutii pt viitor , solutii pe care deocamdata si nici dupa alegerile europarlamentare nu se intrevad , reformarea UE fiind in impas.
    Occidentul doreste o mai multa integrare, estul exact opusul, mai mult stat national si cat mai putina influenta de la Bruxelles dar cu toate binefacerile pe care le ofera statutul de membru al UE incepand de la fonduri europene si pana la libera circulatie a oamenilor si al marfurilor.
    Acest conflict care poate fi considerat o criza profunda va ocupa agenda europeana si nicidecum agenda cetateanului.
    Europa se afla de la caderea Cortinei de Fier dupa euforia inceputului intr-o continua criza care a inceput cu razboiul din fosta Yugoslavie pe care europenii nu au fost in masura sa- l rezolve , doar interventia americana a putut pune capat macelului in Balcani actuala situatie de acalmie nefiind rezolvarea problemelor.
    In 2008 a venit criza financiara declansata de peste ocean dar ce conteaza care nici pana astazi n-a fost rezolvata, probleme fiind doar „spoite” si ascunse sub pres.
    A urmat tragedia greceasca care a tinut Europa in suspans, nerezolvata.
    Criza datoriilor suverane persista, Italia fiind pe punctul de a claca financiar.
    Criza din 2015 datorita refugiatilor a pus capac la toate, a fost momentul in care Europa a inceput sa se transforme radical, tarile estice au inceput sa se opuna pe fata „directivelor de la Bruxelles” pe seama acestora, totul culminand cu Brexitul care nici pana astazi nu si.a gasit rezolvarea.
    Suntem in 2019 si nici o criza sus numita nu a fost rezolvata multumitor , din contra, efectul , intarirea fortelor nationaliste si eurosceptice.
    Politiciele europene din 1990 in mare masura le putem declara esuate datorita egoismelor nationale, a politicilor nationale pentru care Bruxellul nu este altceva decat o vaca de muls si un monstru birocratic.
    Quo vadis Europa ?????

    • Asa este si din pacate toti vor sa traiasca in pace si bunastare, insa fara administratia de la Bruxelles. Aceasta administratie nu face decat sa vegheze la respectarea statului de drept si sa previna ascensiunea unor lideri nationalisti sau extremisti, insa nu are toate fortele pentru asta si nu are prea multe arme. Incearca sa previna orice tip de conflict in Europa, pentru ca -se stie- Europa este predispusa la asa ceva. Fara Bruxelles, foarte multe state si-ar inchide granitele si ar impune taxe pe bunuri. Asta vrem? Nu pentru asta am luptat timp de 30 de ani, pentru LIBERTATE ? UE=LIBERTATE. Ce poate fi mai pretios decat libertatea?

  9. „Şi tot aşa cum, la Bruxelles, problemele noastre sunt luate în serios, se cuvine ca şi la Bucureşti problemele Europei să fie un real subiect de meditaţie.”

    Dar nu si problema migratiei si nici cea a abandonarii traditiilor. nu, astea nu trebuie sa fie probleme pentru noi, nu’s de nasul nostru, is altii mai dastepti care stiu mai bine cum sa’mparta napastuitii lumii. noi avem insa voie sa ‘rezolvam’ probleme prin vot..Daca deschidem tastatura si criticam deciziile de la Bruxelles ce stabilesc cote de imigranti suntem extremisti, daca votam cuminti liste de anonimi devenim democrati si europeni. Sa votam, asadar, pe tacute si sa avem incredere in conducerea luminata a Uniunii.

    • Daca prin semnatura o tara se angajeaza la respectarea unui tratat si a unor valori comune trebuie sa-si asume si consecintele, daca nu, este libera sa procedeze precum au facut-o britanicii.

  10. Este UE ..antieuropeana ?
    Comisia Europeana vrea sa impoziteze marile companii din domeniul tehnologiei digitale, precum Amazon, Google si Facebook, in functie de locul in care sunt utilizatorii, nu de cel al sediului, cu o cota cuprinsa intre 1 si 5%, arata un document obtinut de agentia Reuters.</b<

    Proiectul are obiectivul cresterii gradului de impozitare pentru companii precum Amazon, Google si Facebook, acuzate de tari ale Uniunii Europene ca achita impozite prea mici prin redirectionarea profiturilor spre state care au sisteme fiscale avantajoase, precum Luxemburg si Irlanda.

    Planul este asemanator cu propunerea Frantei de instituire a unei taxe fiscale de egalizare, idee sustinuta de state europene mari. Insa proiectul risca sa atraga opozitia tarilor mici, care se tem ca devin mai putin atragatoare pentru companiile multinationale.

    Conform proiectului elaborat de Comisia Europeana, impozitul va fi aplicat companiilor care au venituri internationale de peste 750 de milioane de euro (922 de milioane dolari) si venituri din activitati online la nivelul Uniunii Europene de cel putin zece milioane pe an.

    Mda. Camd l;a Bucuresti se zice ceva asemanator imediat apare corul antic : ataca Europa,vrea cu Rusia, ataca firmele!!!

  11. Superb scris! Ar trebui sa fie introdus un manual de studii europene in scoli, iar in acest manual sa fie introdus acest pasaj de inceput. Totusi domnule Maci, sunt tari europene in care oamenii au ales partide extremiste si nationaliste deoarece ei nu au cunoscut comunismul impreuna cu toate nenorocirile lui. Ei nu au stat la cozi infernale pe ger pentru o paine, ei puteau sa vorbeasca liberi si nu erau anchetati si torturati in inchisori, ei aveau programe TV si aveau libertatea de a calatori oriunde. Nu aveau frica teribila de stat sau de serviciul lor secret.
    Si cu toate acestea au ales impotriva Europei si democratiei in care s-au nascut. Aricolul vad ca este scris cu doar o zi inaintea alegerilor. Intre timp romanii au ales democratia occidentala si au reusit sa zguduie serios cancerul PSD-ist. Nu este minunat? Ce sentiment frumos. Ca o renastere.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro