Home » Opinie »Societate/Life » Citesti:

Nu se poate! E România…

Dorian Galbinski august 9, 2012 Opinie, Societate/Life
38 comentarii 6,732 Vizualizari

M-am întors acum câteva zile de la întâlnirea cu colegii mei de liceu, promoția 1962. Nu se poate! Este imposibil! Când a trecut jumătate de veac? Și totuși…(Fiul meu cel mare, în vârstă de 16 ani, pasionat de fizică, îmi spune că timpul nu există!)

După ce în luna aprilile, am primit telefonic invitația de la Veronica, șefa clasei a XI umanistă de la liceul Mihai Eminescu din Constanța, reacția mea inițială a fost să nu mă duc. ”La supermarketul din cartier văd mult mai multe fețe familiare decât voi vedea acolo”, i-am spus soției. ”M-am despărțit de un grup de tineri de 18 ani, fete frumoase, băieți muschiuloși, cu mult păr pe cap, toți plini de speranță, avizi de viață și voi întâlni acum oameni bătrâni, unii bolnavi care îmi vor vorbi despre colesterol, hipertensiune, reumatism, etc. Ca să nu mai vorbesc despre cei care or fi murit între timp. Ce rost are?” ”Dar tu te-ai uitat în oglindă?” a fost răspunsul ei sec.

Colegii mei se mai întâlniseră la 20 de ani de la terminarea liceului, în 1982, când însă nu puteam să  vin în România deoarece lucram la BBC și eram oarecum persona non grata. Atunci am regretat că nu i-am putut revedea. Ori, ca să nu regret încă o dată, mai târziu, am decis în cele din urmă, ca acum să mă duc. Am luat avionul, apoi trenul de la București la Constanța și, joi 26 iulie la ora 18.00 am fost în fața liceului meu, alăturându-mă grupului care aștepta.

Am fost nevoiți să ne prezentăm unul altuia. (Nimeni nu a rostit fraza ”Vai, dar nu te-ai schimbat deloc”. Există totuși o limită!) Exploziile de bucurie se produceau numai după pronunțarea numelor. ”Sunt Dorian!”. ” Dorian, eu sunt Adriana, mai îți amintești romanța noastră (platonică, desigur) din clasa a 8-a?” ”Bineînțeles Adriana!”….. ”Sunt Coca, mi-ai făcut cadou niște mărgele în clasa a doua, când aveam 8 ani!”. ”Da Coca, pentru că te iubeam! M-am îndrăgostit de tine instantaneu când, după ce învățătorul nostru, Dima, m-a tras de urechi pentru că nu aveam creion, tu mi-ai șoptit: Dorian eu am două, și mi-ai oferit cu generozitate unul”. ”Marin, te-am iertat că nu m-ai lăsat niciodată să copiez de la tine”… Și seria ar fi continuat dacă nu am fi fost invitați să intrăm în clasă.

S-a strigat catalogul și am fost informați de soarta foștilor noștri profesori. Majoritatea au murit. Cei rămași in viață sunt acum fragili, au peste 80 de ani și, locuind în alte orașe, nu au putut veni. Am ținut un moment de reculegere pentru profesorii și colegii decedați, după care ne-am îndreptat spre restaurantul Zorile, unde avea să aibă loc masa festivă și unde aveam să încercăm să povestim în câteva ore ce am făcut în ultimii 50 de ani. Am renunțat însă foarte repede, concentrându-ne în schimb asupra amintirilor comune. ”Tu oricum nu trebuie să ne spui nimic. Știm totul despre tine”, mi-au spus mai mulți foști colegi. ”Te-am ascultat ani de zile la BBC. Știam că Dorian Galor erai tu. Bine ai făcut că ai plecat, pentru că altminteri, cu gura ta mare, ai fi ajuns la închisoare”. ”De ce?” am întrebat cu falsă candoare. ”Păi nu mai ții minte când în clasa a noua, profesoare de chimie, doamna Herjenescu, a întrebat dacă știe cineva cui se datorează bogăția în sare a lacurilor noastre? Te-ai ridicat și ai spus: ”Uniunii Sovietice”! Unii au izbucnit în râs, alții s-au speriat. S-a speriat și profesoara, pentru că a spus: ”Ești inconștient băiatule, copii nu menționați nimănui prostia asta!”…. ”Da, nu știu dacă erai inconștient sau voiai să vezi până unde poți întinde coarda”, interveni o altă colegă. ”In clasa a zecea la latină, erai la tablă și traduceai din Virgiliu. La un moment dat ai spus: ”Din pădure se auzi cântecul cucului”. Te-ai oprit cu o expresie de mirare pe față. Noi care te cunoșteam, așteptam bomba. Profesoara de latină, doamna Papadopol te-a întrebat: ”Ce este Galbinski? De ce nu continui”? ” Păi zice aici că în pădure cânta cucul!”. ”Da, și ce-i cu asta?” ”Păi, pe vremea lui Virgiliu existau cuci?” Explozia de râs care a urmat a afectat-o și pe profesoară, care pentru un moment a uitat și ea de vigilența proletară și ți-a spus ”Dar ce crezi, că au fost inventați de regimul de democrație populară?”

Da, exista totuși atunci, și nu cred că doar la liceul nostru, un gen de complicitate între profesori și elevi, ne prefăcam toți că suntem slujitori fideli ai regimului comunist dar de multe ori și ei și noi lăsam garda jos. In clasa a XI-a, cu numai o lună înainte de examenul de bacalaureat, am dansat cu prietena mea rock and roll ”în figuri” la restaurantul Cazino. Era prima oară când cineva îndrăznea s-o facă la Constanța. Orchestra s-a speriat, s-a oprit, iar șeful ei ne-a spus”Ce este copii? Ați înebunit?”. A doua zi, directorul liceului, Severin Bavaru, a primit sesizare de la partid să ne exmatriculeze. Am fost salvați de faptul că prietena mea era secretara organizației UTM din liceu și probabil și de intervenția directorului, care ne scosese din multe alte situații dificile.

Dar foștii mei colegi nu știau chiar ”totul” despre mine. Nu știau de exemplu că, auzind în februarie 1964 un zvon cum că studenții evrei dați afară din facultăți pentru că se descoperise că făcuseră cerere de emigrare erau după scurt timp lăsați să plece, am riscat și m-am autodenunțat printr-o anonimă conducerii Universități Iași, că am fost dat afară din facultate, dar că zvonul s-a dovedit adevărat și că am putut emigra în Israel  câteva luni mai tărziu. Nu știau că am ajuns cu 40 de kg de haine, de care nu am avut nevoie, într-o țară a cărei limbă îmi era total străină și mi se părea imposibil de învățat, că părinții mei au început viața de la zero într-o climă infernală (pe atunci numai băncile aveau aer condiționat), că am reluat studiile la facultate dar că după un an am intrat în armată pentru ca fratele meu să poată termina conservatorul (altminteri îl luau pe el). Nu știau foștii mei colegi că am făcut trei ani de armată la tancuri în divizia a 7-a condusă de Ariel Sharon, războiul din 1967, după care luni întregi de război de uzură la Canalul Suez.  Nici că, după ce nici nu mă dezmeticisem bine, am plecat în Anglia în 1970, la BBC… Altă emigrare, altă țară, altă limbă, alte obiceiuri. Când în sfârșit m-am calmat oarecum, aveam deja 30 de ani. Anii poate cei mai frumoși din viața unui om, între 20 și 30, trecuseră pe lângă mine ca într-un film derulat la mare viteză. Au urmat apoi nașterea fetiței mele, boala și moartea soției la vârsta de 44 de ani și continuarea folosirii unei ”moșteniri evreiești”, grija pentru soacra mea, rămasă și ea văduvă cu 12 ani înainte și care de atunci locuia cu noi. Și am avut grijă de ea până anul trecut, când a plecat, la 94 de ani, să fie din nou împreună cu soțul și fiica ei. Știu însă, colegii mei, că acum sunt OK. Recăsătorit, încă doi copii, doi băieți, care însă, spre deosebire de fiica mea, nu vorbesc românește, mama lor fiind englezoaică.(Știu să spună doar ”apă plată vă rog”, ce le-a rămas din două vacanțe, una la Bran și a doua la Constanța).

Nu pretind că sunt un caz special. Numai cei care, ca mine, s-au simțit sufocați în democrația populară sau cea post comunistă a României și au riscat totul ca să scape de ea, știu ce preț au plătit pentru libertate șli o viață cât de cât normală….Se spune că nu există traumă mai mare în viața unui om decât părăsirea țării în care s-a născut.

Dar nu era cazul să-mi plictisesc colegii cu asemenea detalii. În definitiv  ne întâlneam ca să retrăim o epocă fără griji, plină de dragoste și speranță într-un ”viitor luminos”. Și este exact ceea ce am făcut.

După o oră, niciunul dintre noi nu a mai văzut ridurile, chelia sau burtica celuilalt, sexagenarul durduliu Viorel de lângă mine a dispărut, cedând locul suplului Viorel din fotografia din gara Iași, când ne-am dus în grup, în 1963, la week-end la cabana Bârnova, iar Mary are și azi liniile aceluiaș corp superb de acum 50 de ani. Începusem chiar să detectez pe fețele foștilor mei colegi trăsăturile lor proaspete din tinerețe.

Nu am avut timp să vorbesc pe îndelete cu fiecare, dar a fost o seară extrem de plăcută. Pentru cîteva ore, ne-am simțit din nou tineri și exuberanți. Ne-am luat la revedere, întrebându-ne probabil dacă ne vom mai revedea vreodată.

Am mai rămas o zi la Constanța să revăd locurile copilăriei și adolescenței. Casa bunicului, în care am locuit și noi, nu mai există. Casa în care ne-am mutat ulterior nu mai există nici ea, acum este un parking. Liceul la care a avut loc întâlnirea se numește acum Mihai Eminescu. Pe vremea mea se numea Ana Ipătescu (avea dreptate cel care a spus că în comunism aspectul cel mai imprevizibil este trecutul). Constanța anilor 60, Constanța veche, a rămas neschimbată dar este ruinată. Trotuare desfundate, spațiile odinioară verzi sunt acum terenuri virane, case scorojite și dărăpănate. Faleza de lângă Cazino, unde am petrecut împreună cu prietenii mei și prietenele noastre nenumărate seri de vară, pe băncile de lângă statuia lui Eminescu, arată jalnic. Clădirea Cazinoului este ”în reparații” de ani de zile. Totul îți dă impresia de delăsare, de abandon. Am regăsit acolo doar mirosul Mării Negre. Primii mei 20 de ani de viață, trăiți la Constanța nu mai există decât în memoria mea și a oamenilor care m-au cunoscut.

Dar sentimentul de tristețe a fost înlocuit în următoarele trei zile de un amalgam de uimire, indignare și silă provocat de ”lupta electorală” din jurul referendumului pentru demiterea președintelui Traian Băsescu. Am încercat să urmăresc ”dezbaterile” de la televiziunile particulare (poate ar fi mai potrivit să le numesc ”personale”). Sau să citesc presa. Imposibil. Limbaj suburban, invective, insulte, acuzații nedovedite, etc., etc. (Am înțeles visceral ce a simțit Eugen Ionescu, care, ascultînd în anii 30 un discurs al lui Hitler la difuzoare în Cișmigiu, a fugit strigând ”Nu pot, nu pot” – episod povestit de Mihail Sebastian în jurnalul său).  Dar ce reflectă poate cel mai bine nivelul, este modul în care se referă mulți la președintele țării: marinarul chior, chiorul, bețivul, etc. Am văzut afișe electorale ale adversarilor președintelui pe care scria: ”Hai la referendum, Băsescu, hai la revedere”, care nu se deosebesc în ton de ”Hai sictir”. ”Frumos, nu-i așa?”, m-a întrebat la București, prietenul Ducu, fost coleg la BBC.  ”Ai auzit tu vreodată pe cineva spunând: ”Churchill – bețivanul”, sau ”handicapatul  Roosevelt”, sau, păstrând proporțiile, ”Chiorul de Gordon Brown”? ”Dar aici la noi, totul merge. Asta s-a înțeles din libertatea de exprimare”. M-am gândit atunci să scriu un articol despre cum își privesc românii președintele și să-i pun  titlul ”Băi excelență”. Prietenii din Londra m-au convins însă să renunț. ”Nu te băga în mocirla asta pe care nu o înțelegi” mi-au spus ei. Și aici au atins o coardă foarte sensibilă. Prietenul meu din copilărie, Radu îmi spunea în urmă cu vreo 12 ani la Constanța: ”Dorian, tu nu poți înțelege ce se întâmplă aici. Ai plecat la vârsta de 20 de ani și te-ai format dincolo. Oi fi tu de la BBC dar aici ești doar un străin care vorbește foarte bine limba română. Și ca orice străin, nu poți pricepe ”finețurile” societății românești. Te păcălesc toți cei pe care îi intervievezi”. ”

Atunci m-am simțit atins în mândria mea profesională, dar acum încep să-i dau dreptate. Tot în acea perioadă, un ministru pe care tocmai îl intervievasem (și care poate mă păcălise și el) m-a întrebat: ”De ce credeți că am rămas atât de mult în urma Cehiei, Ungariei, Poloniei, etc? De ce nu am progresat și noi ca aceste țări”? Ce puteam să-i răspund? După câteva secunde de reflecție, cu mult tact, cred eu, i-am spus: ”Pentru că nu s-a putut domnule ministru”! Și acum îmi dau seama că a fost răspunsul perfect. Nu s-a putut. De ce? Motivele sunt multe la număr și le știți pe toate. Mai grav este că nu se poate nici acum. Vreau să cred, de exemplu, că foștii mei colegi de la BBC, care sunt astăzi membri ai Consiliului Audiovizualului, au încercat să facă televiziunile din România mai responsabile și mai civilizate. Dar, nu s-a putut! S-a încercat cu justiția, dar nu s-a putut. La vămi, iarăsi, nu s-a putut! Oamenii raționali care au încercat să atragă atenția asupra greșelilor comise de o parte sau alta, au fost înfierați cu mânie proletară, insultați și marginalizați. Este de mirare că unii înalți oficiali ai Uniunii Europene consideră că primirea României și Bulgariei a fost prematură?

Și politica păcălelii, cum o numea prietenul meu Radu, pare să continue. Dar când eram copil, ori de câte ori încercam să trag chiulul la ceva, bunicul îmi spunea: ”Crezi că păcălești pe cineva? Pe tine te păcălești”.

Imi cer scuze pentru lungimea articolului. Dar dacă  ați ajuns până aici înseamnă că nu v-am plictisit totuși prea tare. Mi-am vărsat și eu năduful cauzat de o călătorie înapoi în timp, într-un loc care, spiritual, se găsește, cred eu, nu foarte departe de punctul în care l-am lăsat.

Am citit de mult, undeva, că ”tinerețea este o altă țară”. În cazul meu este de două ori adevărat.

Acest articol a apărut inițial în Acum.tv

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "38 comments" on this Article:

  1. Mda spune:

    Excelent articol si dureros de adevarat.

  2. silicon_v spune:

    Multumesc pentru articol. L-am citit pe tot, rand cu rand.

  3. DenisaC spune:

    Mulțumesc mult pentru articol. Și, da, „Băi excelență” s-ar fi potrivit de minune. Nici acum nu înțeleg cum se poate să nu acordăm minimul de respect celeilalte persoane, indiferent cine este ea.

    Ultimele paragrafe m-au dus cu gândul la reclama „N-ai cu cine, mă” (http://www.youtube.com/watch?v=r3yS8v-zeHE). Da, n-ai cu cine. O minoritate e, totuși, o minoritate.

  4. vasile_b spune:

    Frumos povestit !

    “Mai mult nu s-a putut”. merge linga “merge si asa!” si linga “Prea mult p… mo-ti”

    “Se spune ca un arhitect neamt, prieten cu Carol I, dupa ce a stat vreo zece ani la noi si a construit citeva edificii frumoase, i-a cerut regelui permisiunea sa se întoarca în Germania. De ce, Frant, l-a întrebat suveranul, nu-ti place tara asta? Maiestate, i-a raspuns arhitectul, tara e frumoasa, oamenii veseli, femeile atragatoare, dar prea mult p… mo-ti! Adica cum? s-a mirat regele. Pai, i-a explicat neamtul, deraiaza un tren, morti, raniti, romanul zice p… mo-ti! Seceta, inundatii, incendii, p… mo-ti! Prea mult p… mo-ti!”
    - Marin Preda, “Cel mai iubit dintre pamanteni”

  5. Ciobanul Bucur spune:

    “Imi cer scuze pentru lungimea articolului. Dar dacă ați ajuns până aici înseamnă că nu v-am plictisit totuși prea tare”.
    Nu e cazul! Eu, unul, l-am citit pe nerasuflate. Mai scrieti!

  6. Mircea spune:

    Multumesc.
    Am o intrebare; profesoara de latină, doamna Papadopol
    nu era cumva domnisoare Pandicopol ?
    (scuze daca gresesc)

    • Dorian Galbinski Dorian Galbinski spune:

      Aveti perfecta dreptate si va multumesc pentru ca ati corectat. Se numea Pandicopol. Am facut confuzie cu numele unui coleg.

  7. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    FIECARE TARA ARE EVREII PE CARE-I MERITA !

    Este evident ca pe Dl. Galbinski nu-l meritam. Mai misca ceva in front distinsul Radu F. Alexandru, mult mai slab mediatizat decit hiper-sexualul Petre Roman.

    Apropo, observ ca “tribunul” Vadim s-a retras complet. “Maurul si-a facut datoria, maurul… sta linistit si rontzaie insulina (+diazepam)”. Sper sa-l pocneasca o boala similara si pe CTP. Oricum gratie colonelului-istoric-isteric-semicretin Dogaru aproape ca il regret pe Vadim. Asadar alta fantoma la rind, “baietii” au tolba plina.

  8. bugsy spune:

    “Scoala BBC” nu e doar o sintagma.
    Felicitari! Mai scrieti.

    PS: cum este sa fi soldat sub comanda lui Ariel Sharon?

  9. Aurel Valeriu spune:

    Tineretea noasta este Romania noastra si nu a acelora ,care o terfelesc zi de zi.Acestia nu au un Dumnezeu,nu au tinerete si nu au si nu vor avea “Romanie”.Este tot ce am citit mai frumos.Sanatate d-le Dorian!

  10. Sorin Fortiu spune:

    Multumesc frumos, Domnule Galbinski.
    Va mai asteptam in agora virtuala!

  11. Ela spune:

    Impresionant. Asteptam sa mai depanati amintiri.
    Multumesc!

  12. Cristian spune:

    Felicitari pt articol. Rinduri care se patrivesc (probabil) multora. Un remember trist si adevarat. Va mai asteptam!

  13. zulu spune:

    In concluzie spuneti “pe lung” ceea ce Brancusi a spus pe scurt: “Cand am plecat de aici, v-am lasat saraci si prosti… Cand am revenit, v-am gasit si mai saraci si mai prosti.”
    Ramane de discutat numarul, e mai mare, e mai mic?

  14. Gabriel Varga spune:

    Emotionant ! Nu gasesc cuvinte pentru a descrie starea sufleteasca indusa de articolul dvs.
    Tot ce pot sa spun este ca va mai asteptam.
    Si, cine stie, poate ca, citind astfel de articole, la un moment dat, candva intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, “se va putea” si la noi…

  15. arts spune:

    Dle Galbinski, frumoase amintirile dvoastra si frumos scrise. Doar o remarca daca imi permiteti, de ce ati amestecat politica in toata afacerea asta, nu prea reusesc sa inteleg. Puteati doar sa o mentionati ca pe o surpriza neplacuta ca atitea altele care te intimpina cind te intorci in Ro din alte lumi mai normale, nu sa si intrati in detalii. Poate avea dreptate prietenul dvoastra Radu. Numai bine!

    • Stefana spune:

      Cred ca domnul Galbinski a scris ceea ce a simtit dumnealui. Nu ceea ce am dori (unii din noi) sa ne comunice.
      Mai scrieti-ne !

      • UnOarecare spune:

        Nu vedeti evidenta d-na: politica (sau mocirla in care se invart distrugatorii de dupa `90 a tarii, distrugatori sustinuti acolo de aia despre care vorbea Brancusi – daca citatul dat intr-un comentariu mai sus e real) a facut sa se ajunga la aspectele pe care le deplange d-l Gabinski.
        PS: Multumesc pt articol, bun!

    • cristined spune:

      Pentru ca autorul, desi apartine unei etnii universale, ii pasa de locul unde s-a format. A dovedit umanitate nu angajare politica. Dvs sunteti printre subiectii care se tem de detalii si ar vrea sa se vorbeasca doar ca in jurnalele de stiri de acum peste 22 ani.

  16. Stefan Maier spune:

    Multumiri editorilor de la Contributors.ro pentru mentionarea colegiala a saptamanalului electronic ACUM.tv

    Sper ca articolele pe care le asteptam in continuare de la Dorian Galbinki sa fie reluate in atentia unui numar cat mai mare de cititori, mult mai mare decat audienta noastra actuala. Intuitia (si nu numai) imi spune ca “pana” acestui autor se alimenteaza de la un filon de fapte reale traite deosebit de interesante si de utile, prezentate intr-un limbaj simplu, pe intelesul tuturor si fara condescendenta.

    Cum mai spunea cineva mai sus, cu alte cuvinte… sper ca amintirile lui Dorian sa aiba un impact semnificativ in viitor.

  17. Victor spune:

    Sanatate, domnule Dorian Galbinski.
    (e o urare pe care o adresez si altui domn, Oscar Rohrlich/Radu Cosasu la articolele sale dintr-un ziar de sport.)

  18. expat spune:

    E ca si cand din camera alaturata auzi tipete si urlete si lucruri care se sparg, stii ca nu ai putere si vrei sa inchizi usa dar nu poti pentru ca sunt parintii si fratii tai care se bat.

  19. vida clara spune:

    Fara a avea eu pasiune preponderent pentru fizica, si eu am ajuns sa deduc acelasi lucru
    domnule Dorian Galbinski, si anume ca nu exista Timp ci doar Spatiu.
    Notiunea de “Timp” este rod al mintii umane. Daca nu exista… specia umana, nici notiunea
    de “timp” nu exista (ca si religia, printre atatea altele).
    Probabil ca au mai ajuns si altii la aceasta logica deductie, dar cum nu am cunostinta de
    asta salut macar pe unul de care aflu aici; fiul dumneavoasta.

    • nick lerescu spune:

      Eu m-as aventura si as spune – timpul exista. De aceea suntem capabili sa-l masuram cu o multitudine de unitati de la era la nanosecunda. Cum poti sa masori ceva ce nu exista? Pe de alta parte, daca ma provoaca cineva sa-I spun cum definesc timpul, ma ascund dupa acel citat al Sfantului Augustin:

      Asadar, ce este timpul? Daca nimeni nu ma intreaba, stiu ce este. Daca vreau sa –I explic celui ce intreaba, nu stiu.

      Felicitari pentru articolul excelent, D-le Galbinski

  20. vida clara spune:

    “Nu se poate. E Romania…” sau “Tinerete fara batranete si viata … fara de moarte”
    cum mai zicea cineva pe aici, pe la noi.
    Copil fiind m-a inspaimantat finalul acestei povesti-filozofie.
    Cum am beneficiat (beneficiat?) de capacitatea de transpunere in locul oricarui
    subiect luat in vizor, mi-am vazut inca de atunci, viitorul si am tremurat atunci de
    frica (constient de acel “de ce ti-e frica, nu scapi) de a nu trai si eu la randu-mi
    trairile pe care le-a trait scriitorul.
    Nu mai aveam nevoie sa re-traiesc asta. Nu imi place sa repet greseli, pentru ca e
    atata loc da altele noi incat e o idiotenie sa repeti vreuna.
    Am inchis intr-un ungher al mintii frica asta, am “adormit-o” asa cum adormi un
    calculator, si m-am pornit mai departe continuand a da viata verbului ” a trai”.
    Nu am recomandat nimanui, si nu recomand, sa emigreze, decat doar atunci
    cand in afara de asta, nu iti ramane alta solutie.
    Sunt emigrant de 10 ani. Am fugit de pe mosie si nu ma voi intoarce decat doar daca
    imi voi putea asigura trai autonomia de care am, continua sete.
    Autonomia asta nu o poti trai decat intr-un spatiu populat exclusiv de alti asemenea
    autonomi, un spatiu fara “angajati” si fara “angajatori”.
    Eu sunt un “galeote” traind o frumoasa condamnare pe care mi-a dat-o VIATA, aceea de
    a fi vaslas pe corabia ei.
    Ca mine este orice alt muritor si fiecare nu ar avea altceva mai bun de facut decat sa stea
    la locul lui si sa vasleasca.
    Din pacate, dintotdeauna au existat nimicnicii care cred ca pot insela VIATA.
    Eu, nu pot (si nici nu pot concepe ca as putea) fi, cu mintea mea, sclavul nimanui. Doar
    corpul imi poate fi sclavizat, dar asta nu mai depinde doar de puterea mea (nici macar,
    cred eu, 1 cp (cal-putere).
    In limbaj mai nou, de ultima generatie, sunt … un jucator. Nu suporter, nu spectator direct,
    nu spectator indirect, nici chibitz, nici comentator, nici arbitru si nici altceva decat unul din aceia care efectiv duce pe umerii lui parte din greutatea pietroiului din “Mos Ion Roata
    si unirea”. Si multumesc Basescului, care a fost, cum a zis, si i-am simtit continuu umarul
    lui alaturi de al meu.
    Au spaniolii astia niste frumoase traditii ( din care nu pricep nici ei ceea ce trebuie) in cadrul
    carora transporta pe umeri o greutate imensa ( nu mai stiu cate tone), asa cum ducem
    noi mortii nostri la groapa, cu sicriul pus pe o targa si purtata targa pe umeri, dar la o alta
    scara.
    Este o greutate pe care nu o pot ridca decat, unindu-si fortele, vreo 200 de oameni.
    Daca vreunul din ei, “se face ca lucreaza” ( ca dinescu) greutatea ce trebuia sa o poarte
    el se repartizeaza pe umerii celorlalti 199 iar el “se face ca traieste”( adica exista doar asa
    ca sa se afle in treaba.
    Daca un om poate transporta omeneste, pe umeri, 15 kg de povara atunci 200 de oameni
    pot transporta impreuna 3000 de kg, iar 18.000.000 de oameni ( atunci cand indeplinesc
    acest statut) pot transporta 270.000.000 de kg.
    Normal ca daca aceasta greutate de purtat este “nationala”, este o “entitate” si normal ca
    cel mai eficient mod de a o purta este atunci cand “cei ce vin din urma” potrivesc pasul dupa
    “cei ce le merg inainte”.
    Stabilind spre ex. ca dam turul Romaniei purtand greutatea asta in spate, nu inseamna ca
    ne tinem dupa cel din fatza ( cata vreme toti cunoastem traseul).
    Dar, vorba lui Dorian Galbinski, deja am scris prea mult, si deja ma adresez atator oameni
    care stiu ceea ce eu spun, mult mai bine decat mine.
    Am vrut doar sa stie, cei dinainte-mi, ca si eu, cel care vine din urma, stiu acelasi lucru ca
    si ei. Sau …nu?

  21. vida clara spune:

    De ce “cal-putere”? si nu “om-putere”?
    Nu am avea o mai deplina intelegere asupra a cati oameni trebuie sa inhamam cand
    ne dam noi cu bmw-ul ?
    Am sa incerc pe toate caile posibile mie sa transmit oamenilor acest mesaj de a utiliza
    ca unitate de masura a puterii fizice, nu calul ci omul.
    Altfel continuam sa ne pastram intr-o sectiune paralela cu realitatea-realitate.
    In Japonia existau ( si nu cred ca nu mai exista) trasuri trase de oameni ( ricse).
    Daca sclavizam, cel putin sa o facem pe fatza si sa nu ne mai ascundem dupa deget.
    Ar putea alege omul intre a cara in trasura trasa de el, fiinte umane de alde ponta sau
    crin si intre a trage trasura cea incarcata cu cele ce-i sunt de trebuinta, inhamat
    “umar la umar” cu oameni de alde Basescu.

  22. ulise spune:

    Bravo pt.articol..!Mi-au dat sincer lacrimile..Cu empatie,un pribeag!

  23. Petru Clej spune:

    Dorian Galbinski dă o lecție de NORMALITATE. Asta este mentalitatea pe care trebuie să o aibă un om normal. Și pentru că era normal, a trebuit să plece din țara în care s-a născut, iar când s-a întors după 1990 ca vizitator nu a fost binevenit. Asta arată că România și cei care locuiesc acolo își merită pe deplin soarta.

  24. Marius spune:

    Vreau doar sa mentionez atat (in umila mea acceptiune a celor descrise de dumneavostra mai sus): “Fiecare popor are un conducator care ii se potriveste!”. In acest sens, indobitociarea acestei natii, “productia” de oameni de o valoare chestionabila precum si “educatia” pornesc toate de la aceeasi oameni. Lesne de inteles de ce marea majoritate a acestor cetateni se folosesc de un limbaj cel putin abject pentru a-si exprima convingerile indiferent de natura lor: au invatat de la cei care pana acum cu mare drag si indarjire s-au prefacut ca ne conduc prin desert purtand in sclipirea ochilor mesajul mesianic.
    Sub nici o forma sa nu va asteptati la manifestari civilizate din partea “majoritatii”, atata timp cat public se arunca cuvinte triviale de gen: “tiganca imputita”, “gaozar”, si lista mea ar putea sa continue cu multe exemple produse de tot soiul de “oameni politici” (indiferent de culoarea lor).
    Nu va cunosc, si in apararea mea nu pot invoca decat, probabil factorul etatii, insa va admir pentru curajul de a lua o pozitie (infima) intr-o chestiune pe care altii v-au facut sa credeti ca nu va mai priveste.
    Cu stima.

  25. Mihai-Robert Soran spune:

    Da!
    Romania si referendumul: O lada uriasa de gunoi cu obiect nereciclabile.
    Gândirea si limbajul in care se exprimau opiniile “publice” românesti aduceau parca aminte de vocabularul invatat la scoala, dar frazeologia era murdara, cu iz de satra din spatele Oborului, cu toate ca era goala …

  26. Nicolae spune:

    Impartasesc o experienta de viata similara cu cea a autorului acestui articol.
    Insa NU si majoritatea opiniilor exprimate de catre autor.
    Prfobabil nu atat opiniile cat maniera de a filtra sentimentele provocate de regasirea ‘spatiului mioritic’.
    Expereintele de viata din ORICE alta societate nmu trebue,in opinia mea, deveni obiecte de comparatie.
    Nu poti,in acelasi articol, sa mentionezi anii de inceput in Israel,inclusiv anii de razboi,urmate de ‘aterizarea’ la polul opus al rea;litatilor de la BBC,ca apoi sa plonjezi dupa ni si ani de zile acolo unde Balcanii au fost intodeuna omniprezenti,probabil mai evident decat in restul Romaniei – Constata – probabil cea mai recenta urbe ‘romaneasca’,cu exceptia Transilvaniei .
    Care sunt motivele asteptate de catre autor pentru a-si redescoperi urbea natale intr-o atmosfera total schimbata si mai aleas la un numitor comun cu Anglia sau Israel?
    Prin ce fenomen sau act magic s-ar fi putu schimba societatea Romaneasca in numai circa 20 de ani?
    Printr-o revolutie sau printr-o evolutie?
    Ori una ori alta…
    Si eu am parasit Romania acum peste 35 de ani,insa de cate ori am vizitat Bucurestiul nu m-am asteptat sa regasesc nici Londra nici Parisul si nici Sydney,altfel ashi ramas acasa bine merci!

  27. Ana Mantel (Jager) spune:

    Dorian, nu esti unica persoana care dupa ani de zile isi vede fosti colegi si la inceput e surprins de scimbare. Cind ma uit la poza ta il vad pe tatal tau si nu pa tine. Ai fost si tu mai tinar si plin de vise ca nou imigrant in Ramat Hasharon.

  28. Radu Fatu spune:

    Inteleg ca textul meu nu a trecut exigentele cenzurii ba chiar mi-a fost sters din faza de asteptare fara explicatii.
    In caz ca la capatul celalat se afla aceeasi fatuca numita Wanda (da, chiar asa si cu dublu v) totul este explicabil si nu mai trebuie citit ceea ce scriu in continuare.

    In caz ca nu – chiar si daca imi cenzurati brutal postarile – aveti obligatia de a-mi raspunde la o intrebare:
    Acest site garanteaza imunitatea celor care isi posteaza aici articolele ?
    AdicaL
    Este un site in care respectivii isi expun textele si isi viziteaza postarile cititorilor numai pt a-si recolta extazul si adulatia?
    Cine si cu ce drept anuleaza postarile unui cititor ?
    Cine este responsabil si cine este in drept sa faca acest lucru?!

  29. Sorin Blaj spune:

    Multumesc pentru articol. Foarte bun!!! Respect!!!

  30. supastaru spune:

    ” nici-un om politic nu-si permite limbaj suburban”

    “muttering idiot” spus in parlament unui om situat in fata ta se pune?
    http://www.guardian.co.uk/politics/2012/may/23/david-cameron-loses-it-muttering-idiot

  31. Grammaticus spune:

    titlul articolului “loses it” va spune ceva? Sa fie o exceptie mentionata ca atare?

  32. supastaru spune:

    “loses it again” e sintagma din titlu si, da, imi spune ca David Cameron
    1. sta prost cu nervii
    si 2. raspunde agresiv (cel putin verbal) la provocari.

    La fel cum imi spune ceva si faptul ca dumneavoastra ati citat doar “loses it”:
    1. nici n-ati dat click pe link (speculatie: ca stiti dumneavoastra cum sta treaba)
    sau 2. ati trunchiat (constient sau inconstient) formularea pentru a se potrivi viziunii dumneavoastra

  33. UnOarecare spune:

    LOL!
    Excelenta punere la punct a acestui minusccul wannabe CTP2



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dorian Galbinski


Dorian Galbinski

A fost timp de aproape 40 de ani producator la sectia romana a BBC World Service, a lucrat ca translator si interpret pentru diferite institutii si companii britanice. A studiat la... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)