Home » Opinie » Citesti:

O frunză în vânt (după 30 de ani)

Serban Georgescu decembrie 7, 2019 Opinie
53 comentarii 4,343 Vizualizari

Prin anii ’80, când se oprea curentul și toată casa cădea în beznă, iar tata și mama începeau să caute pe bâjbâite lumânările prin sertarele de la bucătărie, intram într-un fel de frenezie. Odată aprinse (de obicei una dintre ele era pusă într-un pahar pe frigider, una în sufragerie și alte două în cele două dormitoare – la baie se mergea cu o lumânare mobilă) aveam impresia că vine un fel de Crăciun.

Mirosul de lumânare arsă îmi amintea de casa de la țară a bunicilor, iar lumina celei din sufragerie făcea parcă să danseze umbrele celor câteva statuete din bibliotecă, printre care un vultur de porțelan cu aripile și ghearele desfăcute, într-o postură feroce, gata să înșface o victimă inconștientă din niște valuri imaginare. Și parcă și cărțile se mișcau și căpătau cumva altfel de culori…. Nu era nevoie nici de brad nici de cadouri. Euforia se declanșa instantaneu.

Un pic mai târziu, probabil după ce la școală îmi trecuseră în zbor pe la ureche versurile ”Când cu gene obosite sara suflu-n lumânare…” , când se oprea curentul începeam să mă simt un mic Eminescu. Cu atât mai mult cu cât în iernile acelea umblam prin casă de multe ori cu hainele de stradă pe noi și ne suflam în palme ca să ne încălzim. Iar când ”pana” de curent se prelungea până noaptea târziu, chiar suflam cu adevărat în lumânare înainte de culcare!

Totul coincidea cu imaginea pe care mi-o formasem despre El. Deși, de citit nici gând să-l citesc…

Eram un băiat din Colentina căruia nu-i prea plăcea cartea. Școala reușise să-mi construiască o adevărată repulsie față de ideea de carte, iar tata nu mai puțin. Eram băiatul unui medic venit de la țară și stabilit în București, care înțelegea să-și educe copilul punându-l să învețe lecțiile ”pe paragrafe”. Ce însemna asta: cu el de față, citeam un paragraf, apoi trebuia să închid cartea și să-l repet fără greșeală. Uneori mă lua cu el în baie în timp ce făcea duș. Mă chema uneori și la el la spital, când era de gardă, ca să se asigure că ”învăț”. Nu doar poeziile de la Română, ci și comentariile, apoi Geografia, Istoria, chiar și la Fizică și la Chimie, metoda era aceeași.

Mă străduiam să aplic și să înțeleg ”metoda” și mă întristam că nu dădea rezultate decât rareori și parțial. Îmi imaginam că ”metoda” e ceva exotic, special, original, prin prisma faptului că nu mai auzisem de așa ceva la colegii mei, iar când le povesteam cum învățam eu făceau niște ochi cât cepele… Când am observat că anumite propoziții din ceea ce repetam mecanic, chiar aveau un înțeles, mi-am dat seama de ridicolul întregii situații și am început să privesc cartea cu un fel de suspiciune, ca pe un instrument de tortură, menit să-ți îngrădească libertatea, să te înșele…

Pentru că începusem deja să-mi fac o idee despre Libertate.

Percepția despre Occident mi-o formasem, ca toată lumea cred eu, din filmele americane, din discurile și casetele audio și video cu care intram în contact. Mai cunoșteam Occidentul prin intermediul mătușii mele Mioara, care cânta în corul Operei din București, și care îmi aducea din turneele ei prin Germania, Franța, Elveția etc mici cadouri, dar și de la vecinul meu, inginerul Radu Tomoioagă, de la 5, care fusese ani de zile detașat în Germania Federală. Îl priveam de la balcon când venea acasă (de obicei de Crăciun) cum își descărca mașina, un Fiat 124 alb, cu banchete maro (tata avea o Lada 1200 roșie – copia furată de ruși după Fiat) iar pachetele colorate și mai ales baxurile de Fanta și de Coca Cola, mă fascinau, reprezentau Occidentul însuși.

În anii aceia tata asculta în mod regulat Europa Liberă și mă lasa și pe mine să ascult, cu condiția, evident, să nu spun absolut nimic despre asta la școală. Se întâmpla tot în bucătărie, tot pe întuneric și cu televizorul din sufragerie dat la volum maxim. Țin minte exact când, după o astfel de sesiune, tata mi-a explicat cum stau lucrurile în Polonia și cum, în urma revoltei celor de la Solidaritatea, în țara aceea oamenii ar putea să-și deschidă propriile fabrici și magazine – Cu carne, bomboane și jucării? întrebam – Da, sigur, zicea el. – Și cu reclame luminoase? – Da

Mi se părea ceva fabulos, de neimaginat. Reclame luminoase nu mai văzusem decât în filme, iar în București doar la Parcarea de la Ciclop, la Intercontinental și la sediul Société Générale dacă nu mă înșel.

Apoi era vocea Regelui, mesajele lui de Crăciun. Modul în care îi auzeam vocea, cu variațiile acelea de intensitate sonoră caracteristice transmisiilor pe unde scurte de la mare depărtare, îmi crea imaginea unui personaj din altă lume. Pentru mine era un fel de Patriarh al unei Libertăți, al unei Demnități pierdute, pe care țara în care mă născusem ar putea-o cumva recâștiga la un moment dat.

Când îl ascultam, pe el dar și pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Hurezeanu și celelalte voci venite din lumea liberă, nici prin cap nu-mi trecea că vecinii mei din bloc, colegii de la școală și de fapt toți românii, care ascultau poate în același timp cu mine, nu gândeau la fel ca mine, nu aveau aceleași așteptări și aceleași speranțe ca și mine.

Și ce simțeam eu? Un fel de nostalgie după vremuri pe care, e adevărat, nu le apucasem, dar în care Bunul Simț (un Bun Simț pe care îl cunoșteam și de la anumiți membri ai familiei, de la anumiți apropiați, profesori, etc, dar într-o formă discretă, camuflată, neoficială, etc) avea o anume valoare. Nu speram că acele vremuri vor reveni prea curând, dar speram să scăpăm de frig, de întuneric, de cozi interminabile la alimentare gri, de cântece patriotice fără sens, de Comunism. Cumva, cândva…

Și totuși ziua aceea a venit. Aveam doar (sau deja?) 22 de ani, iar ceea ce auzeam că se întâmpla la Timișoara, mi se părea un miracol. Eram orb în fața radioului, dar vedeam fericirea, dârzenia, pe chipurile oamenilor care ieșiseră în stradă acolo. Apoi am văzut eu însumi, cu ochii mei, fericirea, euforia aceea pe chipurile oamenilor, în 22 decembrie, puțin după prânz, când din autobuzul cu care veneam din Giulești, de la șantierul unde lucram, înspre Piața Palatului, de unde auzisem că Ceaușescu fugise cu elicopterul, am zărit pe un perete scris nu ”Jos Ceaușescu!”, așa cum mai văzusem, ci ”Jos Comunismul!” Miracolul absolut! Dorința de a scăpa nu doar de Ceaușescu (un om) ci de Comunism (o idee), afișată cât se poate de mare, în plină stradă! Trăiam într-o țară de oameni viteji, incredibil de curajoși, eroi adevărați, care doreau să scape de o idee imorală și erau gata să se sacrifice pentru asta. Și reușiseră. Am reușit! …

Apoi am aflat de existența PNȚ, a PNL, de Corneliu Coposu, de Ion Rațiu, pe care îi ascultam cu gura căscată: discursul lor, întregul lor fel de a fi, avea ceva din Bunul Simț din mesajele radiofonice ale Regelui. Faptul că vedeam acest tip de Bun Simț la niște lideri politici, care ar fi putut ajunge în fruntea țării, mi se părea ceva fabulos. Lanțul istoriei ar fi putut fi reînnodat, prin îndepărtarea părții canceroase reprezentate de Comunism și readucerea pe tron a Regelui. Cum altfel?

În mintea mea necoaptă începuse să se contureze ideea de Patriotism. Înțelegeam diferența enormă dintre patriotismul care-mi fusese inoculat în școală (conducător iubit, realizări mărețe, avânt muncitoresc, șoimii patriei etc) și patriotismul acestor oameni bătrâni, coborăți parcă din niște cărți de istorie, sau de povești, niciodată scrise, care-și sacrificaseră viețile pentru a păstra vii niște principii elementare de Bun Simț și care, ca printr-o minune, nu muriseră, nu fuseseră exterminați, la fel ca toți ceilalți înaintași ai lor. Niște principii care nu erau comuniste ci dimpotrivă, occidentale, principiile pe care de fapt se baza și se mai bazează încă întreaga Civilizație Occidentală, din care speram și eram convins că toți conaționalii mei, care ascultaseră cu mine Europa Liberă, sperau ca și țara noastră să facă parte.

Pe Iliescu îl vedeam ca pe un comunist de treabă, care înțelesese că sistemul comunist a fost o greșeală și care preluase temporar puterea, până la alegerile, credeam eu democratice, care aveau să confirme visul meu. Faptul că, deși anunțase inițial că FSN nu va participa la alegeri, între timp s-a răzgândit – nu mi s-a părut semnificativ. Eu și poporul meu, care ascultase cu mine Europa Liberă, avea să voteze covârșitor pentru valorile occidentale. Iar el, Iliescu, avea să primească o lecție pe care nu o va uita niciodată.

Au venit apoi zilele Pieței Universității, euforia, aerul libertății în lacrimile celor care vorbeau și cântau acolo…

Apoi, la 20 mai și 13-15 iunie 1990 visul s-a încheiat brusc. Patriotismul meu luminos a durat din 17 decembrie 1989 până la 15 iunie 1990. 6 luni fără câteva zile.

Privind la tot ce s-a întâmplat în 13-15 iunie 1990 și la tot ce a urmat, adică la maimuțărirea Democrației, prin intrarea în joc și apoi preluarea Puterii de către o adunătură de comuniști de mâna a doua, cu alte cuvinte la îmbrăcarea rahatului (comunist) într-un ciorap de mătase (ca să folosesc formula cu care Napoleon îl caracteriza pe Talleyrand), la prezentarea acestui Rahat drept Democrație, Libertate etc, dar mai ales la faptul că majoritatea covârșitoare a poporului meu, care ascultase cu mine Europa Liberă, înghițea fără să clipească, cu trandafiri în mâini și zâmbetul pe buze acest Rahat parfumat, am avut senzația, aproape fizică, a neapartenenței, a înstrăinării ireversibile. Am devenit o frunză în vânt…

Și dacă acum câteva mii de ani Ghilgameș exclama deznădăjduit ”A murit Enkidu, prietenul meu care vânase cu mine lei…”, acum, după 30 de ani, când vântul s-a mai domolit iar frunza începe să se apropie de pământ, mă întreb și eu: Să fi murit oare poporul meu care ascultase cu mine Europa Liberă și pe care îl îmbrățișam pe stradă într-o zi de 22 decembrie, după amiaza?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "53 comments" on this Article:

  1. Corina Mocanu spune:

    Minunat, m-am regasit in fiecare idee din acest articol! Felicitari!!!

  2. Ianku spune:

    Da,o parte din acel popor a murit, de ceva vreme.
    Iar cealalta parte haladuieste prin Europa cautand mirajul reclamelor luminoase.
    Poporul acela e pierdut definitiv, istoria va asterne colb si doar cateva emotii, il mai resusciteaza ocazional.
    Ultimii supravietuitori se intreaba daca mai exista careva care a vanat vreodata lei in timpuri mizerabile.

    • padre spune:

      Si da si nu: acest popor, dealtfel expirat total la capitolul civilizatie, poate a disparut daca ne uitam originea sau poate sa dispara daca nu infruntam rational prezentul pretuindu-ne, chiar daca nu merita pe alocuri, trecutul. Real si pragmatic in egala masura, pentru ca ce a fost se continua unduitor si molatec in ce este acum. Insa fara pragmatism, doar ceva realism coafat, de bine si de rau, sa ascunde realitatea care este.
      Indiferent cum alegem sa ne raportam la vremea frunzei in vant, chiar daca nu puteam influenta vantul, frunza pleaca dn noi sau poate din constiinta fortata a noului “noi” in varianta democraturata in care daca nu te descurci, nu contezi. Trist si actual, din pacate.
      Inclin sa cred ca chiar nu contam la nivel istoric daca de la episodul frunzei in vant al anilor 80 opunem cu inversunare tragedia frunzelor in vant ale exodului capitalzat damboviteste, adica daca nu te descurci, nu contezi. Trist si teribil de actual, din pacate.
      Poate ar trebui sa ne dea de gandit frunza din vant comparativ cu floristica emigranta, de nevoie nu de amocul artei, a prezentului in care ne lovim de aceleasi metehne constrangatoare ale trecutului recent apus din care am iesit, chipurile, fara sa scoatem spaimele trecutului din noii. Ca si metehnele dealtfel,
      Daca atunci functiona perfect mecanismul unificator al nazuintelor personale la nivel de cincinal, acum am reusit sa spargem cincinalistica in castiguri personale prezumat legale. Trist si actual, din pacate.
      Indiferent de timpuri, frunze in vant se vor gasi mreu,, dar timpul in care ne identificam cu frunzele, inerte, moarte sau viu colorate, va fi trecut iremediabil. Ne depaseste plasticul!.

  3. quovadis spune:

    Textul naste o intrebare interesanta . Cum ne raportam , ca natie ,la acesti 30 de ani scursi parca cumva cam repede de la revolutia din 1989 . Inainte de toate relele sau bunele cu care ne-am confruntat sa nu uitam ce ar fi insemnat inca 30 de ani de comunism . Cind mintea noastra poate accepta raspunsul la aceasta a doua intrebare ,atunci poate toate relele imaginare sau nu ,nu ni se vor mai parea asa de nefericite . Perfectiune nu exista pe aceasta planeta . O luptă-i viaţa, deci te luptă -Cu dragoste de ea, cu dor, zicea un mare poet roman . Fiecare natie are momentele ei de suisuri si de coborisuri , trebuia sa trecem si prin toate acestea . Fara tagada , o natie pentru a ajunge pe treapta de sus a istoriei, trebuie mai intii sa ajunga pe cea mai de jos si abia atunci natiunea va intelege ce inseamna binefacerea ,ce inseamna binele . Acum , noi toti , ,dupa 30 de ani de la revolutie suntem exact in momentul in care schimbarea drumului de pina acum poate avea loc . Am trecut rapid deja prin multe din etapele ce in alte parti ale lumii au durat mult mai mult . Am sarit peste multe si acum ne aflam in fata celei mai mari decizii ale poporului roman . Transformarea statului roman intr-un stat democratic ca parte a Uniunii Europene devine inevitabila . Toate masurile ,ce deja au fost incepute , ne fac sa intelegem acceptarea in totalitate (mai sunt inca unii rasleti ce mai cred altceva ) a noilor forme de conducere si la nivel statal si in curind aparitia unora noi la nivel de UE.Cred ca aceasta transformare se va face rapid si efectele masurilor imediat viitoare vor fi vizibile pentru noi toti . Progresul nu poate fi inlaturat si nici nu poate fi evitat ,asa ne arata intreaga istorie a omenirii . Progresul face parte chiar din intelesul notiunii de om si umanitate si cine crede inca ca prin decizii singulare sau prin vointa proprie el poate fi stopat, se inseala .Noi toti avem o singura raspundere aceea de a face acolo unde ne aflam posibil acest deziderat . Pentru asta este nevoie de o lupta continua , asa cum ne zicea in versuri poetul roman .

    • Ursul Bruno spune:

      Cu pesimism si privirile indreptate catre trecut nu vom iesii nici o data din “valea plangerii” si sunt intr-un fel trist dar totodata imi pare bine ca atat de multi romani si-au luat destinul in propriile maini, au plecat in lume , datorita lor, cei ramasi se vor putea “lumina” si ei o data si odata, vor intelege ca nu statul este cel care se poate ocupa die fiecare in parte insa fiecare in parte este liber sa-si traiasca viata dupa cum poate, doreste si cat il duce capul.

  4. Catalin Baciu spune:

    La 30 de ani de la „Revoluția Română”, constat că „omul nou”(tâmp și dobitoc), creat de PCR, există, ba mai mult este luat ca și „exemplu”. Chiar dacă am fost câțiva care ascultam posturile occidentale, interzise pe vremea aceea nu prea a schimbat cu mult situația. Ar fi trebuit poate ca noi să povestim celorlalți despre vremurile comuniste. Părerea mea este că și acum suntem conduși de comuniști, sau, urmașii lor. Ce mândri trebuie să fie acum că posturile de radio occidentale în limba română nu mai transmit în eter nimic. Felicitări pentru articol, foarte la obiect, mai sunt multe de spus ( mâncarea raționalizată, pe cartelă, magazine goale, și mai ales lipsa libertății )

    • Bibescu Octavian spune:

      Nu pot sa uit cartela,cozile la aproape orice,frigul din apartamente,frica de a nu fi turnat la securitate ( putei face puscarie din mai nimic).Cu acest articol am rascolit trecutul din perioada celor mai frumosi ani ai vietii.Concediul era de cinci zile la mare cu cortul si cinci zile pe munte cu prietenii. Frumaos articolul,FELICITARI!!!

    • Josef Svejk spune:

      S-a schmbat de fapt enorm. Până în 1989 eram forțați să trăim în grădina zoo cu toți troglodiții țși să ne supunem unui sistem inuman. După aia am scăpat de constrângerile astea. E cea mai mare realizare a revoluției.

      Sigur că la 19 ani în 1989 aveam speranțe și așlteptări imense de la revoluție. Entuziasmul pentru schimbare a durat cam o decadă. În mod interesant tata a fost de o luciditate înfiorătoare. Era început de ianurie 1990. Eram cu toții acasă, inclusiv fratele meu mai mare cu soția lui. Tata ne-a spus: „Nu vă faceți niciun fel de iluzii. Aici lucrurile nu se vor îndrepta timp de decenii. Terminați-vă școlile și plecați cât mai repede! Poate copiii voștrii (pe atunci niciunul din noi n-aveam) să vadă la maturitate lucrurile îndreptate, dar nu prea cred. Plecați! Ăsta e ținutul plângerii și pustiirii.” Până la urmă am plecat cu toții. În timp am realizat că tata înțelegea mult mai bine ca oricare din noi vremurile, țara și oamenii ei Singurul regret pe care-l am e că n-am plecat măcar cu vreo 3 ani mai devreme decât am făcut-o. Eram pe atunci sedus de fantasma „Dacă toți plecăm cine va drege lucruile aici?” Slavă Domnului că mi-a trecut înainte de a fi prea târziu…

      Am iești în stradă în 21 Decembrie 1989. Nu pot să mă laud cu cine știe ce fapte de eroism dar oricum a fost ceva mai riscant ca o plimbare cu o fată pe Corso. Dacă atunci aș fi știut cum vor evolua lucruile aș fi fost teribil de dezamăgit. Însă aș fi ieșit totuși. Până la urmă a meritat…

  5. arady spune:

    tare frumos si trist, domnule Georgescu

    • Josef Svejk spune:

      Foarte frumos, da. Nu neapărat și trist.

      Am scăpat de Pingelică & Co. Orice român e liber să plece dac-ă nu se poate împlini în țară. E o realizare enormă!

  6. quovadis spune:

    Textul naste o intrebare interesanta . Cum ne raportam , ca natie ,la acesti 30 de ani scursi parca cumva cam repede de la revolutia din 1989 . Inainte de toate relele sau bunele cu care ne-am confruntat sa nu uitam ce ar fi insemnat inca 30 de ani de comunism . Cind mintea noastra poate accepta raspunsul la aceasta a doua intrebare ,atunci poate toate relele imaginare sau nu ,nu ni se vor mai parea asa de nefericite . Perfectiune nu exista pe aceasta planeta . O luptă-i viaţa, deci te luptă -Cu dragoste de ea, cu dor, zicea un mare poet roman . Fiecare natie are momentele ei de suisuri si de coborisuri , trebuia sa trecem si prin toate acestea . Fara tagada , o natie pentru a ajunge pe treapta de sus a istoriei, trebuie mai intii sa ajunga pe cea mai de jos si abia atunci natiunea va intelege ce inseamna binefacerea ,ce inseamna binele . Acum , noi toti , ,dupa 30 de ani de la revolutie suntem exact in momentul in care schimbarea drumului de pina acum poate avea loc . Am trecut rapid deja prin multe din etapele ce in alte parti ale lumii au durat mult mai mult . Am sarit peste multe si acum ne aflam in fata celei mai mari decizii a poporului roman . Transformarea statului roman intr-un stat democratic ca parte a Uniunii Europene devine inevitabila . Toate masurile ,ce deja au fost incepute , ne fac sa intelegem acceptarea in totalitate (mai sunt inca unii rasleti ce mai cred altceva ) a noilor forme de conducere si la nivel statal si in curind aparitia unora noi la nivel de UE.Cred ca aceasta transformare se va face rapid si efectele masurilor imediat viitoare vor fi vizibile pentru noi toti . Progresul nu poate fi inlaturat si nici nu poate fi evitat ,asa ne arata intreaga istorie a omenirii . Progresul face parte chiar din intelesul notiunii de om si umanitate si cine crede inca ca prin decizii singulare sau prin vointa proprie el poate fi stopat, se inseala .Noi toti avem o singura raspundere aceea de a face acolo unde ne aflam posibil acest deziderat . Pentru asta este nevoie de o lupta continua , asa cum ne zicea in versuri poetul roman .

  7. victor L spune:

    Imi pare rau sa citesc printre evocari trecute si dureroase, asemenea formulari:
    – ” Un fel de nostalgie după vremuri pe care, e adevărat, nu le apucasem, ”
    – ” în 21 decembrie, puțin după prânz, când din autobuzul cu care veneam din Giulești, de la șantierul unde lucram, înspre Piața Palatului, de unde auzisem că Ceaușescu fugise cu elicopterul”
    – “Să fi murit oare poporul meu care ascultase cu mine Europa Liberă”.
    O apa care rupe zagazul nu mai poate fi dirijata.. Trebuie timp si eforturi. 30 de ani sint putini in Istoria unei natiuni scapata din inchisoare.
    Solutia nu este a da in fandacsie.

    • Herodot6 spune:

      Foarte utile asemenea rememorari bilantiere.
      Totusi, o rugaminte de a desparti faptele de memoria modelata social. Ceausescu a fugit cu elicopterul vineri 22 decembrie, deci nu prea vad cum puteati afla aceasta „în 21 decembrie, puțin după prânz, când din autobuzul cu care veneam din Giulești, de la șantierul unde lucram, înspre Piața Palatului”. Scrutati-va memoria, si va rog sa faceti indreptarea cuvenita. Am aceasta rugaminte deoarece celalalt element despre care scrieti („am zărit pe un perete scris nu ”Jos Ceaușescu!”, așa cum mai văzusem, ci ”Jos Comunismul!” Miracolul absolut! Dorința de a scăpa nu doar de Ceaușescu (un om) ci de Comunism (o idee), afișată cât se poate de mare, în plină stradă!”) este o marturie cu privire la prima inscriptie ”Jos Comunismul!” din Bucuresti in decembrie 1989, si pentru a o accepta trebuie sa stim clar ziua si locul unde ati vazut-o. Aceasta pentru a nu mai spune ca un istoric serios va trebui sa verifice daca mai sunt si alte marturii independente care confirma pe cea a dv.

      • Serban Georgescu Șerban georgescu spune:

        Aveți dreptate, am greșit data. Am trimis mail editorului cu rugămintea să corecteze Mulțumesc mult pentru semnalare.
        Cât despre locul exact unde am văzut inscripția Jos Comunismul… nu sunt foarte sigur. Eram în autobuz dar nu ajunsesem în centru… cred că era pe undeva între Gara Basarab și Gara de Nord. Era un zid alb nu o casă…

  8. aramis spune:

    Sunteti mai “rasarit” ca fiul meu, deci si tatal dumneavoastra este mai “rasarit” ca mine. Sunt putini cei care s-au dus la scoala de placere – exceptandu-mi sotia! Toti cautam efortul minim – la fel ca si curgerea apei – pentru a realiza ceva. Cateodata – insa – fara efort, trebuie sa ai mult noroc. Putini se lauda cu norocul! Se spune ca baietii obtin rezultate daca se motiveaza suficient. Am cinci admiteri la activ – doua la liceu (a doua oara am luat al doilea), doua la facultate (a doua oara am luat tot al doilea) si una in sanitara – al patrulea. Trebuia sa “fentez” armata! Am “fentat-o” asa de bine, terminind … medicina militara!!! Inteleg punctul de vedere al tatalui. Daca din trei formule (matematica, fizica …) nu esti in stare sa o deduci pe a cincea – nu ai ce cauta la politehnica! La conservator – nu, filologie – nu, drept – nu, arte plastice – nu … A mai ramas … medicina. Bineinteles ca nu am stiut ca am de invatat (nu de citit) sute de pagini in … trei zile, cateodata o mie in cinci zile. Si atunci … trebuia sa inveti (nu citesti) pe paragrafe – insertii musculare, apofize, rapoarte intre organe pe diferite nivele, ramificatii … vase, nervi. Cand un amic care a luat din prima la facultate – politehnica – mi-a spus ca ar mai da trei admiteri ca sa ia un examen – nu l-am inteles. Dupa … da! Acum au foarte mult de invatat, chestii nefolositoare, se pune accent pe memorare nu pe gandire
    . Mushchiul mintzii cum il antrenezi pentru sutele de pagini de dupa liceu?! Daca cei de dinainte au fost admisi la liceu cu note sub cinci, noi … de ce nu???

  9. Constantin spune:

    “Reclame luminoase nu mai văzusem decât în filme, iar în București doar la Parcarea de la Ciclop, la Intercontinental și la sediul Société Générale…[...] Patriotismul meu luminos a durat din 17 decembrie 1989 până la 15 iunie 1990. 6 luni fără câteva zile.”

    Frustrarea a fost mai mare pentru cei care își aminteau în timpul “deceniului negru” ’80 de sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70. Reclamele la cinematografe, la marile magazine și chiar la cele mai mici, erau toate viu luminate. Unele au rămas pâna în anii ’80, tuburile însă nu mai erau aprinse. Nu precum este astăzi (vorbim, totuși despre anii 60-70), dar în magazine se găseau câteva sortimente de cașcaval, mezeluri și diverse brânzeturi, Pepsi, țigări Kent etc.

    Adesea cumpăram un sfert sau jumătate de pâine și mezeluri doar cât mâncam a doua zi la micul dejun, pentru că existau din belșug și nu avea sens să se învechească în frigider.

    În anii ’80 lucrurile stăteau cu totul altfel, iar frustrarea era, precum spuneam, de două ori mai mare decât în cazul celor care nu văzuseră galantarele magazinelor alimentare pline niciodată…

    Atât a durat democrația românească, aproape 6 luni…

    …Dar, oare dacă și în România ar fi fost precum în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, am fi avut o democrație mai sănătoasă, sau la fel de bolnavă precum în Polonia, Ungaria și Slovacia?

    • Constantin spune:

      Ah, am uitat să spun…

      Niciodată, dar niciodată, după anii 1970 NU am mai avut caloriferele la fel de calde ca până atunci. Niciodată! Nici măcar acum, la 30 de ani după Gloriaoasa Revoluție din Decembrie.

      Colegii comentatori mă pot considera fără reținere nostalgic comunist. :-)

      • Dan M spune:

        @ Constantin
        Pe mine nu contati ca o sa va consider nostalgic comunist ci dimpotriva confirm cele spuse de dvs.
        Ati uitat sa amintiti de 2-3 filme noi americane si vestice, saptamanal in anii ’65-’72, la cinematografele Patria, Republica si …..celelalte de pe “Bulevard” (6 Martie).

      • Mihai Badici Mihai Badici spune:

        Probabil atunci instalațiile erau noi :)

        • Harald spune:

          Nu erau construite toate blocurile aferente respsctivului punct termic, asta era explicatia. Prin 1984 ne-am mutat la bloc, fiindca urma demolarea cartierului de case unde am crescut. In prima iarna a fost o caldura insuportabila, erau gata doar doua blocuri. Si nici nu plateam energia electrica, inca era tot consumul pe organizarea de santier. In iarna urmatoare erau gata toate cele 17 blocuri arondate acelui punct termic, iar temperatura “normala” era 12 grade. Uneori scadea si sub, pentru ca nu “se dadea” caldura non-stop.

          Foloseam radiatoare electrice in fiecare camera, dar de-acum plateam energia electrica, asa ca nu le porneam decat cand ajungeam acasa. Asa am facut prima mea observatie directa in materie de termodinamica: iese abur cand respiri doar daca temperatura ambianta e sub 11 grade :)

          • Mihai Badici Mihai Badici spune:

            S-ar putea să aveți dreptate, pentru că fenomenul s-a cam repetat și cu transformatoarele, la un moment dat cartierele s-au extins ( și îndesit, bănuiesc că au mai apărut blocuri și în plus față de cele din proiectul inițial, că anii ’80 au fost o forțare dincolo de limite a investițiilor din anii ’70). Eu nu am fost de față, am ajuns la spartul târgului la Capitală, prin ’86, când exact asta era impresia, că tot ce fusese mai interesant trecuse :) De aia în ’89 nu aveam nici radio în Regie, eram complet rupt de realitate, poate părea incredibil dar de Timișoara am auzit cam pe 20 când am plecat în vacanță ( cu câteva zile mai devreme). Că se întâmplă ceva era clar, umblau patrulele prin oraș…

            • Harald spune:

              Chiar se îndesiseră cartierele, era mereu câte un bloc a cărui denumire avea ”bis” în coadă. Legenda spune că adăugarea lor era decisă chiar de Ceaușescu, atunci când vedea macheta cartierului respectiv. Însă după 1990 s-au adăugat și mai multe clădiri printre blocuri, în spații pe care până și Ceaușescu le lăsase libere.

              Cu patrulele a fost destul de ciudat, când i-am văzut pe unii cu petlițe de grăniceri m-am dus la ei să-i întreb de ce i-a scos în mijlocul orașului :) Eram obișnuit din armată cu patrule înarmate prin oraș, intram chiar și prin magazinele din cartierele mărginașe cu arma la umăr, deși era interzis de regulament. Mai erau patrule tot de la noi și pe lângă trenuri, chiar și pe lângă cisternele cu motorină ale rușilor, nu doar pe lângă trenurile de pasageri. Numai că noi nu mergeam și prin centru, ăsta a fost singurul lucru care mi s-a părut ciudat la ei :)

              Nu aveau habar de ce i-a scos în stradă, unii însoțeau câte un milițian și urmau să primească ordine de la acela. Dar și asta era ciudat, că la noi era invers, milițianul din sat venea cu cascheta în mână când voia ceva de la grăniceri. O singură dată m-am dus eu la post, grăjdarul își pusese cătușele din rastelul mic în joacă și nu aveam cheie la ele, așa că l-am dus la postul de miliție din sat să i le scoată :)

      • k.s.vaida spune:

        @Constantin
        mi aduc aminte de calorifere ; in baie aruncam cu apa pe el si faceam sauna , nu se mai vedea nimic, apoi deschideam fereastra (era iarna) si ma gandeam ca sunt in finlanda; aerul de afara mirosea a locomotiva cu abur .

        tevile ca si arterele noastre nu mai sunt ca pe vremuri …si nu i a bine :)

      • Harald spune:

        @Constatin – am prins inceputul anilor ’70, cu reclame luminoase la magazine si salam cumparat doar cat era nevoie pentru a doua zi. In vara lui 1975 mergeam cu unchiu-meu sa-si cumpere tigari de la studentii straini (din Congo, Gabon, Ciad, nu din tarile arabe) care le vindeau pe langa hotelurile din centru. Nu se gasea nici Kent, nici Marlboro si nici Camel fara filtru la tutungerie, nu erau lucrurile chiar asa roz.

        Ce am inteles abia prin 2000, dupa ceva ani in Germania, a fost insa altceva: statul roman se comporta in anii ’70 ca o familie care a dat de bani, fara sa stie cum se munceste pentru ei. In 1981, cand Romania comunista a intrat pentru prima data in incetare de plati, avea datorii la peste 300 de banci. Iar Polonia avea datorii la peste 500 de banci. Asa se explicau reclamele luminoase de la inceputul anilor ’70, chiar daca imensa majoritate a romanilor nu a inteles asta nici azi.

        • ion spune:

          E interesant cum azi iar cumparam salam (mai bine zis carne) pe o singura data, si nu ne plac reclamele … :) dar nu pentru ca altfel nu se poate, dar pentru ca alegem noi asa.

          • Harald spune:

            @ion – pe vremea aceea salamurile erau specialitati, nu erau reziduuri, cum sunt astazi. Am mai prins asta si in Germania, in 1990. Carnea cruda era 3 DM/kg in galantar, iar salamurile de calitate erau chiar si 8 DM/kg. Salamul necesita munca suplimentara si carne de calitate, iar asta se vedea in pret.

    • Josef Svejk spune:

      Ha, ha, ha… Ce vemuri fericite:) !

      Cică: „dar în magazine se găseau câteva sortimente de cașcaval, mezeluri și diverse brânzeturi, Pepsi, țigări Kent etc.” O Doamne ce înseamnă micimea omenească!.

      Nu pot să uit undeva pin 1990 saiu 1991 o „duamnă” din vecini cam la mintea și demnitatea dumenavoastrp ce se tânguia: „Că dacă ar fi dat și nebunu’ ăla de Ceaușescu un pic de mâncare a oameni n-ajungeam aici!” Tot ce-și dorea e de la viață era idealul vacii din staul: niscai furaje și apă. Și să n-o bată văcarul beat prea des.

      • Josef Svejk spune:

        Nu pot să uit ultima vacanță la mare în comunism. Era iulie 1989 la Costinești. Scăpasem de armată și nu ne mai săturam de fetele noastre. Nu cred că m-a deranjat foametea și mizeria vremii. Trăiam clipa cu nesaț. Totuși într-o zi acrițti de conservele de carne chinezești aduse de acasă am decis să mâncăm la un restaurant. Eram 3 perechi pe o terasă „Perla”, sau cam așa ceva, undeva spre epavă și plaja nudiștilor. Mai erau oameni răzleți ce beau nechezol (cafea comunistă) sau bitter cu gust de borâtură. În difuzoare mugea Mirabela Dauer sau fo’ altă stea din asta a iepocii. Pe plajă se făcuse o coadă imensă la o dugheană care vindea apă caldă, lălâie, cu detergent și ceva colorant galben numită în mod optimist „bere”.

        Într-un târziu apare un chelner nebărbierit, plictisit, sictirt și puțind îngrozitor a transpirație. Ca proaspăt venit după 9 luni de armată știam exact ce înseamnă duhoarea nespălării, dar ăsta era dincolo de orice putuse produce armata română cu toată puterea ei de foc:) Puțea acru de la vreo 2 metri :) A întrebat cu lehamite: „Ce doriți?” „Păi cam ce aveți de mâncare?” Zice tipul ficăței cu nu știu ce și supă țărănească. OK. Am luat ficățeii ăia cu nu știu ce și câte o supă de cartofi în apă și cu gust de apă fiartă.Dincolo de gardul terasei era un câine alb jigărit tremuând febril cu limba scoasă și ochii ca melcu’. Supa a fost cum a fost, și până la urmă cartofii măcar erau fierti. Au venit după aia „ficățeii” cu cartofi fierți. „Ficățeii” parcă erau descendenții direcți ai lui Zyklon B. Pur și simplu n-am putut să înghit nimic din ei. Nici ceilați nu au evoluat mai mult. I-am aruncat dinclo de gard bietului câine. Ăsta s-a repezit la ei, după care a plecat trist cu coada între picioare…

        O tempora…

      • Constantin spune:

        Ca de obicei, nu ați citit cu suficientă atenție pentru a înțelege textul pe care îl comentați.

  10. Adrian Popescu spune:

    Domnule Serban Georgescu , vreau sa stiti ca eu , militarul in termen aflat intr-o unitate din Bucureti in decembrie 1989 , nu am murit . Gindesc si simt asemenea . Sint viu .

    • Serban Georgescu Șerban georgescu spune:

      E impresionant ce ați scris aici. În doar câteva cuvinte ați spus mult mai mult decât am zis eu în … în polologhia asta

      • Adrian Popescu spune:

        Va rog sa nu exagerati . Eu nu m-as pricepe sa relatez asa cum faceti dumneavoastra . Am vrut sa spun doar ca am trait acele momente . Intr-o unitate militara de la marginea Bucurestiului . Multumesc lui Dumnezeu ca nu a fost nevoie sa iesim inarmati din unitate . Cit priveste realitatea romaneasca ; nu este ceea ce doresc . Nici pentru mine nici pentru cei ce vor urma mie .

  11. Dan M spune:

    Cred ca s-a strecut o eroare in textul dvs.
    ” Lada 1200 roșie – copia furată de ruși după Fiat” ci “produced under licence from Fiat “.

    Departe de mine de a sustine sitemul comunist in vreun fel, dimpotriva, dar informarea corecta a publicului, este una din obligatiile de baza a oricarui jurnalist.

    https://en.wikipedia.org/wiki/VAZ-2101

    Sigur este la latitudinea moderatorului sa publice acest comentariu si a dvs. sa-l faceti corectura de rigoare.

    Multumesc.

    • Harald spune:

      @Dan M – a durat ani intregi pana cand sovieticii au acceptat sa plateasca royalties catre Fiat, iar asta numai dupa ce au descoperit ca nu pot vinde Lada nicaieri in vest. Insa pana atunci, milioane de Jiguli (aceeasi masina) umpleau deja drumurile sovietice. Lada a fost initiala copiata cu tupeu maxim.

    • Serban Georgescu Șerban georgescu spune:

      Cred că dl Harald are dreptate. Sigur că au plătit la un moment dat, dar fiți sigur că au plătit mai puțin decât trebuia … De fapt obiceiul de a construi blocuri cu 10 etaje cu aprobare doar pentru 5 (de exemplu) și altele asemenea, nu de la ruși vin?

      • Dan M spune:

        Poate ne ajuta dl. Petre Opris cu vreo sursa din acele vremuri, daca wikipedia este necredibila.

        • Harald spune:

          @Dan M – se vede dupa diferenta intre modele, chiar si de pe Wikipedia. Dar trebuie sa va uitati la ce-au vandut in vest. Primul model avea “peste 800 de diferente” fata de Fiat-ul 124, inclusiv frane cu tamburi pe spate si manivela pentru pornire. Acela era modelul copiat. Insasi fabrica a fost infiintata pentru modelul copiat :)

          Dupa ce au dat-o la pace cu Fiat, au avut acces la documentatia originala, iar asta se vede in modelele ulterioare.

        • Josef Svejk spune:

          Rușii au cumpărat într-adevăr licența Fiat 124 de a bun început, după ce au evaluat Fiat-ul 124 produs în Polonia. Fabrica sovietică VAZ unde s-a realizat Lada a fost contsruită de la bun început cu ajutorul italienilor de la Fiat. Orașul a fost răsbotezat „Toliati” în cinstea comunistului italian Palmiro Togliatti care a „facilitat” negocierile dintre Fiat și ruși în special prin amenințarea unei greve a sindicatelor comuniste. Rușii au respectat acordul cu Fiat și n-au vândut Lada în occident până în 1974 când mașina originală Fiat-124 ieșise din produție în Europa. De altfel daca Lada ar fi fost furată rușii n-ar fi putut s-o vândă în occident. Itelienii au proiectat pentru Lada ujn motor nou cu performanțe reduse dar rezistent la intemperii și suspensii mult mai solide pentru drumurile rusești proaste.

          O poveste amuzantă despre VAZ e că așa cum Fiat a primit la sfârșitul anilor 40 liniile de asamblare și utilajele vechi de la Detroit pracic pe gratis (au plătit doar transpportul și ăla printr-un ajutpor american :)),ca să poată lansa producția de mașini ieftine după război, tot așa italienii le-au pasat rușilor liniile americane vechi la sfârșitul anilor 60 pentru producțția Lada cu „utilje moderne”. Atâta doar că italienii le-au vândut rușilor fierul vechi pe bani bunicei…

          • Harald spune:

            @Josef Svejk – hai să încercăm altfel, că la reprodus texte de pe Wikipedia sunteți imbatabil :)

            Prin urmare: aveți cunoștință ca sovieticii să fi plătit royalties către Fiat pentru mașinile vândute în URSS înainte de 1974 sub denumirea Jiguli? Aveți cunoștință ca sovieticii să fi plătit royalties către Fiat pentru primele mașini vândute în țările socialiste sub denumirea Lada?

            • Josef Svejk spune:

              Dumenavoastră, care nu sunteți expert în reporducerea texelort de pe Wikipedia, :) puteți să ne explicați cum ar fi fost posbil ca italienii de la Fiat să trimită ani de zile oameni în fundul Rusiei să construiască o fabrică unde urma să se realizeze un model Fiat furat, utilizând o bună parte din SDV-istica de furnizată de Fiat, și pentru care rușii nu plăteau licență!

              Ca să clarificăm lucruile; Nicio Lada/Jiguli nu s-au fabricat în serie înaite de finalizarea uzinei AutoVaz realizată de ruși împreună cu italienii. Deci italienii ltiau precis ce se va fabrica acolo. Da. Sunt convins că rușii și-au plătit toate obligațiile contractuale legate de preluarea licenței. Nu am niciun indiciu care să arate contrariu, afară de afirmațiile dumenavoastră ce par a se baza pe nimic..

              Sigur că dacă mașina era furată ei nu puteau să o vândă în Occident din cauza potențialelor procese intentate de Fiat. Chestia e că rușii n-au vândut Lada nici pe piața arabă până ce Fiat-124 n-a ieșit din fabricație. Cine putea să-i dea în judecată în Egipt, Siria, Irak sau Sudan?! Imediat ce Italienii au oprit fabricarea Fiat-124 și vânzarrea sa pe aceste piețe, rușii au început să vândă Lada în lumea arabă, care a rămas pentru ei o piață de export foarte profitabilă timp de decenii. Era exact ceea ceea ce prevedeau contractele de licență tipice ale Fiat (cu turcii, cu indonezieni, cu polonezii, cu ruși, cu brazilienii etci): Ca mașinile sub licență să nu concureze Fiat pe nicio piață terță cât timp Fiat-ul italian e încă în fabricație și oferit acolo. E exact ceea ce sovieticii au respectat cu scrupulozitate. De ce, daca mașina era oroicum furată și nu plăteau redevenșele aferente licenței?! Cu cuvintele dumneavoastră…

      • Harald spune:

        Sovieticii au căzut în capcana hoțului care se dezvinovățește și pentru lucruri de care nu e acuzat, fiindcă el știe de fapt ce-a făcut :) Povestea cu ”peste 800 de diferențe” e rămasă din scenariul inițial, când se străduiau să demonstreze că n-au copiat Fiat-ul 124, ci au proiectat propria lor mașină.

        Când fabrici cinstit o mașină sub licență, cum a fost fabricată Dacia 1300 la Pitești, n-ai de ce să te lauzi cu ”peste 800 de diferențe” față de original, că asta e de fapt anti-reclamă :) Pe Wikipedia au mai fost scandaluri cu editori corupți, nu e de mirare că rușii o folosesc astăzi ca să spele imaginea Uniunii Sovietice.

        • Josef Svejk spune:

          Totusi rusii au construit fabrica de la Toliati unde se fabrica Lada cu ajutorul italienilor. Mizeria sovietica nu a constat atat in furtul de tehnologie (care nu ma indoiesc ca s-a produs, dar nu prin copierea masinii :)) ci in modul in care au decurs negocierile cu Fiat. Palmiro Togliatti care a fost un soi de intermediar/initiator al negocierilor din Fiat si rusi a lansat moda amenintarii cu greva din partea sindicatelor comuniste. El a murit cu mult inainte de a se finaliza ceva, iar masina pe care voia el sa o fabrice URSS sub licenta la un pret de nimic (Fiat 1300), nu s-a fabricat niciodata acolo. Longo si mai ales Berlinguer (capeteniile comuniste ce i-au urmat) au dus apoi metoda santajuilui sindicatelor comunist-”progresiste” , la perfectiune pentru a obtine conditii cat mai buine pentru URSS. Asa s-a ajuns la vanzarea licentei Fiat 124 catre rusi si chiar la constructia uzinei AutoVAZ cu sprijin italian.. Nu trebuie uitat ca in orasele industriale ale Italiei comunistii erau foarte bine infipti si nici azi n-au disparut. S-au facutm doar ecologisti:) Orase ca Bologna, Milanio sau Torino mai ai si azi strazi cu nume faine precumL Via Carlo Marx, Via Stalingrado, Via Leningrad, etc. Destui macaronari din zona au prenume falnice precum “Ivan”, “Lenin” sau chiar “Salino” :)

          Pe cand lucram la GM, seful meu de acolo a fost responsabil tehnic la inceputul deceniului trecut al joint venture-ului dintre GM si AutoVAZ. Tipul e pasionat de istoria automobilelor si a fabricarii lor. E si azi o enciclopedie ambulanta in domeniu. La unul din voiajele sale in Rusia la Toliatti, rusii i-au facut cadou un film de televiziune ce prezenta fabricarea automobilului Lada cu numarul de serie 6 milioane, de la tabla inadoita pana la testarera masinii, facut pe la inceputul anilor ’80. Tipul s-a amuzat si a facut un montaj intre filmul rusilor si un film educational din anii ’40 ce prezenta fluxul de fabricatie al camionetei Chevrolet AK. Linia de asamblare cu carlige, vopsitoria, operatiile, etc. toate erau practic identice. Dupa ce Chevrolet AK a iesit din fabircatie la sfarsitul anilort ’40 linia sa a fost donata printr-un program de asistenta american catre Fiat. Fiat la randul ei a vandut linia cu pricina (cica pe bani buni !) ca ultimul racnet in materie de linii de asamblare auto rusilor pentru uzinaa AutoVAZ. Nu cred ca inginerii rusi erau chiar atat de tampiti si nu s-au prins, dar oricum au inghitit galusca. AutoVAZ e mult mai mare ca orice fabirca a Fiat asa ca rusii au duplicat linia aia preistorica si au tinut-o dumnezeieste in exploatare pana cel putin pe la inceptul anilor 2000, daca n-o mai fi functionad si azi…

          Lada 1200 si 1500 auvea gama de motoare cu care erau echipate, proiectate de italieni special pentru masina sovietica. N-a fost ceva ca la Dacia 1300 unde UAP a fabricat o clona Renault 12 pana intr-acolo incat la prima generatie piesele de schimb erau interschimbabile si mandria suprema a romanului era “Dacia cu piese frantuzesti”. E ceea ce au admis rusii in mod onest. Nu au pretins ca ar fi proiectat ei modificarile originale. Pe atunci vechea Lada mai era in fabrictie de peste 35 de ani! Motoarele originale Fiat 124 a fost considerate nepotritivite pentru conditiile din URSS (drumuri proaste, vizteze mici, sarcini mari, mentenanta precara, foarte frig si foarte cald, zapada mare, praf, benzina cu cifra octanica scazuta etc. ), asa ca italienii au proiectat ca parte a contractului o familie de motoare cu performante mai scazute dar mult mai robuste pentru masina sovietica. Aceeasi figura a fost si cu suspensia. In final Lada a fost mai solida si durabila ca Fiat 124 dar si cu performante mai scazute fiind mai grea si mai prost motorizata. Insa a fost masina perfecta pentru UJRSS si lumea a III-a. Dovada faptul ca Lada mai circula poate in milioane de exemplare (Am vazut una anul trecut in Canada! Nu-i vorba ca am vazut nu de mult si Dacia papuc in Mexic!), in timp ce Fiat 124 a dusparut de mult chiar si din Turcia, Venezuela si Brazilia unde a fost mult timp fabricata sub licenta mult dupa ce nu se mai fabrica in Italia.

          Doar un exemplu despre ce inseamna modificari in industria auto: Chiar inainte de a pleca de la GM am fost oarecum implicat in trasferul liniei de fabricatie a Biuck Regal (ce iesise din fabricatie in SUA) in China catre subsidiara GM de acolo: Shanghai Buick (care nu-i de fapt in Shanghai :) ). Atunci a fost de altfel prima oara cand am calatorit in China. Intentia a fost ca masina chineza sa fie identica cu cea americana, exceptand aparatura de bord ce trebuia sa fie in km si nu in mile, etc. Masinile par identice. In realitate sunt peste 250 de deiferente rezultate din procesul de “localizare”. Este cat se poate plauzibil ca intre Fiat 124 si Lada 1200 sa fi rezultat mult peste 800 der modificari. Masinile nu arata deloc identic si au motoare, suspensii si transmisii diferite.

          • Harald spune:

            @Josef Svejk – sunt lucruri diferite, n-am auzit nicăieri zvonuri că GM ar fi fost păcălită de chinezi și nici n-am văzut comunicate de la GM din care să rezulte asta. Prin constrast, au circulat zvonuri despre trenurile Kawasaki cu care au fentat chinezii, problema este de notorietate astăzi, la fel cum era problema cu Lada în anii ’70.

            Nu contestă nimeni că sovieticii ar fi construit uzinele AvtoVAZ cu ajutorul Fiat, dar cel puțin la început a existat o dispută legată de acel prim model, pentru care sovieticii nu voiau să plătească. E posibil să nu se fi înțeles la bani, iar sovieticii s-au apucat de treabă doar cu ce reușiseră deja să facă rost.

            Tehnic vorbind, pot înțelege că un motor cu distribuție pe lanț și cu doar două supape pe cilindru era mai potrivit pentru întreținerea care se putea asigura URSS, dar mi se pare extrem de greu de crezut că l-au proiectat special italienii, când ei aveau deja motoare cu distribuție pe curea. E mult mai probabil ca sovieticii să fi copiat un motor mai vechi, poate chiar tot de la Fiat. N-am desfăcut niciodată vreun motor de Lada sau de Fiat, nu știu cum erau pe dinăuntru, nici cele inițiale, nici cele ulterioare.

            La fel e și cu tamburii de frână: avem o mașină cu discuri pe toate roțile, avem linia de asamblare adusă de la italieni, dar rușii fabrică versiunea lor proprie, cu tamburi pe spate și saboți? De ce, nu erau destule discuri și etriere disponibile? :) E mult mai probabil că au ”asimilat” pentru producția internă ce-au putut și ei, în anii ’70 încă se întâlnea configurația discuri pe față / tamburi pe spate chiar și la mașinile germane.

            • Josef Svejk spune:

              Nici eu nu am auzit ca chinezii să foi păcălit GM. În general în China se fabrică modelele ce nu mai sunt vandabile în SUA. În iultimii ani însă se realizează și modele speciale pentru piața chineză. De exemplu ceea ce mi să părut cel mai răspândit van de pe piața chineză e un Shanghai Buick pe care nu l-am văzut în America de Nord. Aici GM a ieșit de pe piața van-urilor (dominată de Chrysșler/Dodge) de vreo 10-11 ani.

              Oricum asta nu are legătură cu ce am scris eu. Totuși dacă muscalii au furat Fiat 124 puteți să ne explicați de ce i-au ajutat italienii pe ruși să construască o fabrică ce urma să productă tocmai Fiat -124 vresiunea sovietică furată?! Nu realizați absurdul afirmațiilor dumneavoastră?!

              Rușii nu ar fi avut niciun motiv să afirme că italienii au proiectat o bună parte din modificările Fiat 124 pentru piața italiană dacîă n-ar fi fost adevărat. După știința mea până prin 1990 n-au admis niciodată în URSS faptul că Lada/Jiguli e o copie/licență a unei mașini străine.

  12. Ursul Bruno spune:

    Am prins din plin vremurile “de trista amintire” in care ne “imprumutam” un os de vaca unul de la altul pt a fierbe o zeama lunga cu cartofi si ceapa.
    Iarna pe frig si ger furam lemne din padure sa putem umple de 2 ori soba pt ca presiunea gazului in conducta era aproape inexistenta.
    S-a dus pe cosul case tot ce era intr-un fel inflamabil incepand de la carti si caiete de scoala si pana la mobilierul bunicii.
    Impovizam cu baterii de masina un iluminat casnic cat de cat pe langa multe lumanari de care facem rost cu pile si nu uit clipele in care vizionam cu antene improvizare din ligheane de aluminiu, niste sarme legate de un par cat mai inalt in fata unui minuscul TV portabil undeva pe un camp sau o coasta campionatele mondiale de fotbal.
    Europa Libera m-a insotit politic dar mai ales muzical, vocea lui Cornel Chiriac o mai am si astazi in ureche asa cum ne-a insotit fantastica muzica rock a anilor 70 , “drogul” care reusea sa ne smulga din imbratisarea comunismului, sa ne permita clipe de extaz si uitare pe langa multe sticle de vodca, vin prost si bere care iti provoca diarie.
    Pentru cei tineri care nu au prins vremurile respective este istorie si e bine sa ramana ramana istorie si imi permit sa spun ca Romania de astazi este “infinit” mai buna si prospera decat a fost atunci.
    Pentru mine personal cel mai important lucru a fost libertatea de a ma putea deplasa unde doresc fapt pt care mi-am ridicat pasaportul in primele zile ale anului 1990, oamenii inca fiind bezmeticiti de evenimentele din ajunul Craciului 1989.
    La politie, la ghiseu n-a fost decat o persoana in fata mea, in 5 minute am rezolvat problema cu pasaportul in mana m-am simtit de prima data intradevar liber si nici nu m-ai mai fost frica de nimeni.
    Romanii si-au pus toate sperantele in Ion Iliescu pt ca nu au avut pe altcineva. Dizidenta romaneasca de peste hotare a fost neorganizata si nici dispusa sa se implice. romanii neavand un Vaclav Havel sau Lech Walensa si nici un frate mai mare precum nemtii din fostul RDG, n-au avut curajul si darzenia ungurilor, ungurii fiind primii care au daramat sarma ghimpata de la granita cu occidentul, Romania a fost o frunza in vant respectiv a ramas pe mana comunistilor care peste noapte s-au metamorfozat in democrati.
    Acesta a fost “pacatul originar” pt care astazi platim in continuare politele trecutului si atentie, hopul n-a fost inca luat, PSD-ul este inca puternic cu destui adepti care ii poate readuce la butoane.
    Din punct de vedere material o ducem mult mai bine, nu exista termen de comparatie cu anii intunericului si al fricii, in rest fiecare dupa cum poate.
    Romanii au fost luati de revolutie pe nepregatite cum se spune, libertatea le-a luat “mintile” si n-a fost nimeni care sa-i indrume, au fost lasati singuri mult ani, comunistii reesapati fiind ocupati sa.si umple buzunarele de pe urma acestei libertati, ei avand toate butoanele puterii la indemana.
    Fostul presedinte Emil Constantinescu, un intelectual desavarsit
    a fost luat de multi in deradere, “tapul” fiind prea slab si incapabil sa-i fericeasca pe romani.
    Inaintea alegerilor din noiembrie al acestui an spus insa un mare adevar,
    “România este în acest moment ţara unei şanse unice. Singurii care nu-şi dau seama sunt chiar românii” si continui, sunt pe cale sa ia in deradere ce incerca sa faca acum un guvern si presedinte care incearca sa indrepte toate tampenile facute de comunisti.

  13. c. florea spune:

    Cate amintiri comune…

  14. Dan Petre spune:

    Minunate randuri… Mi-am regasit dezamăgirile in ele.
    Din pacate iluzia s-a cam sfarsit nu in zilele de 13-15 iunie, ci cand punctul 8 de la Timisoara nu si-a gasit ecoul in societate. Sau cand batranul Patriarh a avut indrazneala sa le revina in Scaun Sau cand Coposu a fost scos cu un TAB. Oamenii aia care erau gata sa il linseze erau tot romani! Ca si cei care aplaudau minerii…

    Insa pentru mine sfarsitul iluziilor a mai avut 2 etape si mai dureroase: palida Guvernare CDR , combinata cu prestatia stearsa a lui Emil Constantinescu si prezenta Regelui pe scena alaturi de Ion Iliescu. De la romanii lor nu asteptam mare lucru. De la romanii mei insa…

    Trebuie sa acceptam , domnule Georgescu, ca intrasigenta este o trasatura de caracter cvasi-inexistenta la poporul roman.

    PS: pt. conformitate, Ceausescu a fugit pe 22 dec. Pe 21 inca tinea fraiele in mana, trimitea tancurile impotriva Baricadei de la Inter, etc.

    • Serban Georgescu Șerban georgescu spune:

      Aveți dreptate, am greșit data. Am trimis mail editorului cu rugămintea de a corecta. Mulțumesc mult pentru observație

  15. Kurt spune:

    Cântarea României , Glasul patriei

    Cuvintele, vocabularul şit 1945-1989 e altul decât cel normal. Am evitat vocabularul din „societatea socialistă multilateral dezvoltată” al titanului de la Scorniceşti. Instinctiv multi colegi de la scoală şi politehnică nu au folosit nimic din canonul oficial în viaţa privată înainte de 1989.

    …”… Să fi murit oare poporul meu care ascultase cu mine Europa Liberă și pe care îl îmbrățișam pe stradă într-o zi de 21 decembrie, după amiaza?…”…..

    Poporul şi Naţiunea (în sens politic naţiunea/statul e constituit din cetăţenii ţării) sunt foarte diferite ca termeni „politici”. Aceste cuvinte se deosebesc în spaţiul public, în societatea civică fundamental. Greu de ghicit?
    Neam, popor e folosit în secolul 20.

    Franţa şi SUA se definesc ca „state naţiuni” constituite din cetăţenii ţării (Constituţia, Declaraţia de Indpendenţă SUA 1776, Drepturile omului 1789, secolul 18). Americanii sunt America, Francezii sunt Franţa.

    Care popor, neam e….

  16. PAFI spune:

    Eu cred ca poporul nu a murit, pentru ca, de fapt, n-a existat niciodata. N-ati facut decat sa-i “inzestrati” pe ceilalti cu visele Dvs. Dupa 6 luni v-ati trezit si ati constatat ca era vorba de un cosmar. Nu poti intelege si nici adera la idei sau cunostinte pe care nu le ai, intr-un stadiu incipient, in tine. Ce sa faca cei mai multi dintre romani cu libertatea, ea nu era prezenta in ei, nu si-o doreau si nu o intelegeau, ba chiar, atunci cand au aflat despre ce e vorba, au inceput sa o urasca. Ganditi-va la ostatici, dupa o vreme ajung sa se solidarizeze cu cei care i-au rapit, le imprumuta argumentele si adera, poate chiar cu entuziasm, la idealurile lor. De ce si cum, e un mecanism complex si tine de dorinta de a supravietui dar si de necesitatea de a avea fi iubit, protejat, inteles. Dupa 50 de ani de dominatie comunista, cei mai multi nu mai aveau nici picatura de dorinta de libertate, tot ce-si doreau era mai multa mancare si. poate, ceva caldura. Idealul era reprezentat de apartenenta la acea elita, a “tovarasilor”. Si daca asta era chiar imposibil – pentru ca devenise un comunism “dinastic” – atunci traiul in vecinatatea lor, relatiile cu cei care apartineau acelei lumi deosebite (hranita de la cantina partidului, cu vacante in casele partidului, doftoricita la policlinica partidului) era motiv de adevarata mandrie.

    • Constantin spune:

      “cei mai multi nu mai aveau nici picatura de dorinta de libertate…”

      Vă rog să mă scuzați, dar cred că este hazardat să se considere că românii ar fi fost [aproape] în integralitate un popor de masochiști, ori că ar fi fost “loviți” în majoritate de sindromul Stockholm.

      Deși forța Securității a fost negată adesea după 1989, mai ales de foștii săi membri, se observă că nici astăzi nu reușim să scăpăm de ei, deveniți în de 30 de ani o structură cleptocratică ce a capturat statul. Prin urmare, sentimentul de frică, de teroare, este după părerea mea o explicație mai bună pentru accepatrea românilor decât dragostea masochistă față de regimul comunist.

      Dorința de libertate o aveau românii, iar dovezile au existat pe parcursul dictaturii comuniste, însoțite de represiuni, dar, așa cum s-a văzut și mai apoi, după înlăturarea regimului dictatorial. Iar tendințe de restrângere a libertăților cetățenești sunt și în vremurile recente ( a se vedea 10 august, spre exemplu), iar dacă priviți la cei care le manifestă, puteți observa că sunt aceiași.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Serban Georgescu


Serban Georgescu

Șerban Georgescu, născut la 6 august 1967, la București, este jurnalist, editor web, colaborator Dilema Veche. Ultima carte publicată: ”Scrisori dintr-o piramidă”, poeme, ... Citeste mai departe


Carte recomandata

E randul tau

Va multumesc pentru observatii. Nu vred ca pot raspunde tuturor, insa voi incerca sa prind macar cat...

de: Mihai Maci

la "Școala şi egalitatea de şanse"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

ianuarie 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Dec    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)