joi, martie 28, 2024

O legiune straina a Europei

Cei mai mulți dintre europeni cred că războiul este demodat și neplăcut. Dacă încep împușcăturile, probabil că americanii sunt de vină și, cu siguranță, ei sunt cei care trebuie să rezolve problema. În consecință, în mod absurd, Europa (populație: 500 de milioane, PIB: 20 de trilioane de dolari) este cea care se plânge că SUA (populație: 300 de milioane, PIB: 17 trilioane de dolari) nu depun îndeajuns de multe eforturi ca să stabilizeze Siria, Libia și alte regiuni cu probleme.

Așa ceva este imposibil. Din punct de vedere financiar și militar, America este mai mult decât strâmtorată. Dacă Europa dorește o intervenție în imediata ei vecinătate (și trebuie să dorească, dacă vrea să supraviețuiască), atunci europenii trebuie să fie dispuși să cheltuiască bani, să jertfească vieți și să-și asume riscuri.

Un prim pas bun în această direcție ar fi o Legiune Străină Europeană. S-ar putea înființa rapid. Ar fi deschisă oricărui om aflat la o vârstă la care se poate înrola, apt și cu spirit de războinic, fie el european sau nu. Pentru cetățenii ne-europeni, marea recompensă ar fi cetățenia, garantată după (să zicem) cinci ani de serviciu impecabil. Cererile venite din partea azilanților sau a migranților motivați economic ar fi și ele binevenite.

Principala sa misiune ar fi în regiunile cu probleme – de exemplu, paza coastelor libiene, protecția taberelor de refugiați sirieni sau ajutorul în lupta împotriva teroriștilor din Mali. Nu ar fi o armată dotată cu înaltă tehnologie sau folosită în operațiuni de mare amploare. Principalele sale atuuri ar fi viteza și temeritatea: ar putea fi mobilizată rapid, iar soldații vor ști că a deveni o țintă, a fi ucis sau rănit  – toate sunt înscrise în contract.

LSE ar fi ieftină: soldații săi nu ar avea nevoie de avantajele pe care țările europene trebuie să le ofere pentru a-și convinge cetățenii să poarte uniforme. Pentru început, costul principal va fi al instrucției (mai ales în privința depistării oricărui semn de radicalizare și în privința legislației cu privire la conflictul armat). Cel puțin la început, ofițerii săi ar putea proveni din alte țări europene.

Comanda este o mare problemă. La început, eu i-aș pune la comandă pe francezi. Legiunea lor Străină este de mare succes. Dar cât de curând, eu aș implica și alte țări: o coaliție a celor care vor și sunt capabile. Deocamdată, aș ține LSE departe de instituțiile europene: felul lor de a lua decizii este lent și timid. Dacă, într-o zi, marile țări europene vor dori să dispună de un Înalt Reprezentant pentru politica externă a UE care să fie puternic și eficient, situația s-ar putea schimba.

O altă posibilă obiecție ar fi aceea că legiunea ar lua din resursele și așa slăbite ale armatelor europene. Într-adevăr ar exista unele costuri – echipament, cazare, transport – dar noua forță ar însemna un beneficiu clar: Europa nu ar mai trebui să cheme într-o clipă America atunci când ar avea nevoie de niște trupe gata de luptă imediat. Am discutat neoficial despre această idee cu trei americani de marcă. Niciunul nu a a fost de părere că soluția ar fi din start ridicolă sau contraproductivă. Principala lor rezervă era legată de fezabilitate

Le împărtășesc scepticismul. Care ar fi statutul Legiunii în conformitate cu legislația internațională? Cine va hotărî când, unde și pentru cât timp va fi mobilizată? Care e statutul ei vizavi de NATO? Cum rămâne cu veteranii? Unii ar fi extrem de specializați și buni de mobilizat. Dar s-ar putea ca alții să fie traumatizați: o cohortă de Rambo musulmani, având calități de combatanți, dar înăcriți și de nefolosit. S-ar putea crede că este un risc prea mare.

Dar alternativa este mai rea. A lăsa niște bărbați tineri plictisiți și viguroși să stea degeaba în timp ce niște birocrați le prelucrează cererile de azil nu e numai o pierdere de timp: este o rețetă a dezastrului, iar incapacitatea de a securiza periferia Europei amenință însăși supraviețuirea continentului. O Legiune Străină Europeană, dacă ar fi existat, ar fi putut asigura securitatea Libiei după răsturnarea regimului Gaddafi. Ar fi putut crea zone de siguranță pentru refugiații din Siria. Ar fi ajutat la respingerea forțelor ISIS din Irak sau chiar a talibanilor din Afganistan. Pe toate aceste fronturi, incapacitatea militară a Europei a înregistrat dezastru după dezastru. Și mai multe se prefigurează. Are cineva o idee mai bună?

Traducerea: Mihaela Danga

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. Credeam că s-a încercat în Siria, cu rezultate pe care le știm. Se poate aborda discuția asta și în afara conotațiilor Legiunii Străine în exteriorul Franței sau chiar în interiorul ei de-a lungul istoriei. Deci, fără un bagaj ideologic, nu cred că Vestul știe anume ce vrea în aceste zone fierbinți. Și nici nu pare pregătit la o acțiune coordonată mai serioasă, în afară de-a mitui pe turci în speranța că vor stopa fluxul de refugiați. Toate aceste lacune, o LSE nu le poate umple. Citind cărți desre primul război mondial, te surprinde fidelitatea și sacrificiul trupelor coloniale. Astăzi însă, dacă luăm întreaga gamă a insurgenței din zonă, de la cei mai moderați până la isterici, portretul robot este al unei persoane mult mai bine informate și cu un grad de implicare în probleme locale care exclude atitudinea de unealtă. Avem exemplul trupelor de elită Ghurka, unde această suspiciune de „nativizare” nu există. Punem altceva în loc și nu mai putem fi siguri de agenda pe care o urmăresc. Desigur, se poate imagina o structură asemănătoare Legiunii Străine Franceze, unde un comandament galic asigură girocompasul politic. Poate greșesc, dar din ce văd la televizor și citesc în mass-media, materialul uman nu mi se pare dornic să devină zuav. Acesta fiind un forum de dreapta, termenul de „colonial” produce invariabil un rictus. Dar poate perpetua reîntoarcere la acest gen de mentalitate este și una din cheile eșecurilor repetate. În fond, dacă analizăm istoria ultimilor 70 de ani în zonă, în ce privește politica externă a Vestului, ea este un eșec, cu excepția excluderii influenței URSS (care după cum se vede, nu a fost chiar o victorie totală). Poate acordul de pace israelo-egiptean să fie o mică părticică pozitivă. În rest, e un șirag de dezastre, începând cu Suez 1956, războiul de independență algerian, alungarea rușinoasă din Beirut, eșecul invaziei israeliene, situația din teritoriile palestiniene ocupate, Libia, Siria, Egipt (o bombă cu întârziere), etc.

  2. O propunere inacceptabila pentru europeni.
    Dintr-o cauza simpla: nu e mai bine sa tina americanii umbrela intr-o mina si pistolul in cealalta? (ca sint obisnuiti, am vazut in filme :P )
    In felul asta avem pe cine injura ;) ba cind ne ploaie, ba cind ne intra un hot in casa :P

    • Ideea unei legiuni străine europene este foarte bună.

      Ce ai văzut tu în filme ” umbrela într-o mână și pistolul în cealaltă” erau britanici. Probabil imaginea pe care o evoci tu aici este a comandantului de batalion de parașutiști britanici care a comandat apărarea podului de la Arnhem în Septembrie 1944, jucat de Anthony Hopkins în „Un pod prea îndepărtat”. Se pare că întreaga apariție, cu umbrelă și Tommy, a acelui comandant englez este adevărată.

      Necazul e că europenii sunt niște ipocriți teribili, mai ales central – europenii ( ungurii, cehii, slovacii, austriecii ) și ideea unei Legiuni Străine Europene ar fi aplaudată și apoi negociată până când nu ar mai rămâne nimic serios din ea.

      Altogether, Uniunea Europeană trebuie să fie, gently, condusă ( manageriată) de americani. Altfel se duce naibii de suflet, cum ar zice pretenii mei maneliști.

      • @ Bogdan Deceanu
        expresia „am vazut in filme :P ” era o gluma, chiar nu te-ai prins ca e o gluma vazind zimbiliciul ;)?
        Si nu, nu britanicii sint primii cu umbrela intr-o mina si pistolul in cealalta pentru apararea Europei, ci americanii. De aproape un secol.

    • Orice initiativa care slbeste sau dubleaza NATO serveste si intareste Rusia. Trebuie respinsa categoric. Nu e nici o filosofie.

      • @ Bogdan Deceanu,
        te cam repezi si nu cunosti butada:
        „Europa? dati-mi un numar de telefon sa sun Europa!”.
        Vorbind de politica externa a Europei.

  3. Doar un citat din Mediafax:
    „Statele Unite îndeamnă Alianţa Nord-Atlantică să se implice mai mult în operaţiunile din Siria şi Irak contra reţelei teroriste Stat Islamic, dar Germania şi Franţa se tem că o astfel de strategie riscă să conducă la o confruntare militară cu Rusia, informează site-ul agenţiei Reuters.”
    Sa ne certam noi cu Rusia? dece ii avem pe americani :P

  4. cititi istoria imperiului roman.
    armata romana s-a bazat din ce in ce mai mult pe foederati, pina cand puterea lor militara s-a transformat in putere politica (vezi garda pretoriana), marind instabilitatetea imperiului, cu consecintele cunoscute de toti.
    dvs ce propuneti, sa inarmam lupul si sa-l punem paznic la oi?
    cred ca exemplul cel mai bun de urmat este chiar in articolul dvs: america.
    deci, statele unite ale europei.

  5. Nu ştiu în ce măsură va funcţiona. Nu au funcţionat ele corespunzător forţele de securitate irakiene, dotate şi antrenate de forţele coaliţiei, şi au dat bir cu fugiţii la primul asalt coordonat ceva mai serios al forţelor ISIL. Şi acele forţe de securitate acţionau în plan local, luptau pentru ceva concret (propriile triburi, propriile familii) nu abstracţiuni precum „lumea arabă”, „libertatea” ş.a.m.d. Reiau, cum s-au retras forţele coaliţiei şi instructorii care se ocupau de ei, la primul contact cu realitatea s-au dezintegrat şi au dat bir cu fugiţii.
    Cred că aţi scris acest articol cu gândul la Legiunea Arabă a lui Glubb Paşa.

    • Zicală arabă: Eu împotriva fratelui meu. Eu și cu fratele meu împotriva familiei mele. Eu și cu și cu familia mea împotriva tribului meu. Eu și cu tribul meu împotriva lumii. Un citat aproximativ din cartea lui Raphael Patai „The Arab mind”. Nu știu dacă a fost tradusă in Română, dar e o carte remarcabilă care merită citită.

      Ideea e ca arabii nu au un sentiment național așa cum îl au să zicem turcii (tot musulmani și ei). Asta combinată cu o fantezie extrem de bogată și cu mitomania cronică duc la un soldat arab aproape inutil. În epoca modernă au fost bătuți umilitor de oricine și cu orice ocazie: evrei, iranieni, americani, etc. Singurele victorii arabe sunt împotriva civililor neînarmați sau a altor arabi. Dacă Europa a ajuns să-și pună speranțele în ăștia, e pierdută…

      Cat despre Legiunea Arabă a lui Glubb Pașa, și aia a fost mai mult o armată de operetă. Bine echipată (inclusiv cu blindate) nu a reușit să-i scoată pe evreii prost echipati și lipsiți de intrucție militară din Ierusalim în 1948. Mai mult paramilitarii evrei au reușit să spargă asediul arab al Ierusalimului. În 1967 Legiunea Arabă (devenită armata Iordaniei) s-a dezintegrat complet în câteva zile de luptă cu armata israeliană.

      • Lasă că ai tu sentimentul național și pentru ei. Dacă ai fi putut să citești ce ai citit fără ochelarii de cal ai fobiei anti-arabe, ai fi reținut că în 1948 în luptele din Ierusalim, rezultatul a fost de egalitate- nici una din cele două părți nu a reușit s-o dizloce pe cealaltă- de unde divizarea orașului vreme de aproape 20 de ani. Atitudinea asta de condescendență și suficiență, era să coste scump Israelul în 1973. Poate ai citit concluziile comisiei Agranat și îți este cunoscut termenul de „Concepție”. Este un mod de-a prejudeca care îți este foarte familiar.

        • Luptele din 1948 pentru Ierusalim nu s-au încheiat deloc la egalitate. Vorbim aici de confruntarea dintre Legiunea Arabă echipată cu armament britanic modern (inclusiv artilerie și blindate) și niște grupări paramilitare israeliene eterogene dotate cu flinte demodate cumpărate de prin bazarurile orientale și care aveau ca „artilerie” mortiere artizanale denumite în bătaie de joc „V3” (după armele secrete germane V1 și V2) a căror bătaie nu putea fi controlată, dar care făceau mult zgomot speriind grozav războinicii arabi. În plus evreii au fost încercuiți de arabi având cu alimentele, apa și muniția raționalizate la sânge luni de zile. Cu toate astea au reușit să rupă blocada arabă. Singura ispravă notabilă a armatelor arabe la bătălia pentru Ierusalim din 1948 (afară de bombardarea continuuă a orașului cu artileria la plezneală) a fost masacrarea cu baionetele și aruncătoarele de flăcări a medicilor și asistentelor evrei de la centrul medical de pe muntele Hermon (rămas în spatele liniilor arabe), doar ca să constate imediat după aia că nu mai e cine să trateze răniții din spital. Care erau cu toții arabi :-)

          Am vizitat Ierusalimul acum 7-8 ani. Nu înțeleg cum de Legiunea arabă a fost incapabilă să-l cucerească în 1948. Orașul nou (partea evreiască din 1948) are străzile largi, și e complet expus, spre deosebire de oraslul vechi (orașul arab în 1948) care e înconjurat de ziduri, cu străzi înguste și întortocheate. Orașul vechi a fost cucerit într-o singură zi de parașutiștii evrei în 1967… Cu pierderi minime. Arabii rupând-o la fugă după datină. ;-)

          În 1973 situația a fost și mai cruntă. Arabii au atacat prin surprindere pe linia Canalului Suez cu o superioritate locală de aproape 100 contra 1, iar pe frontul din Golan cu o superioritate de 40 la 1. Au înaintat câțiva kilometri în SInai și mai nimic în Golan. Contraatacul evreilor a fost devastator. După două săptămâni de la atacul arab armata a 2-a egipteană era complet încercută în Sinai, evreii trecuseră pe malul african iar între tancurile lui Ariel Șaron și centrul Cairo mai erau doar 100 km de deșert. Nixon a fost forțat să amenințe public Israelul cu ruperea relațiilor diplomatice dacă tancurile israeliene nu se opresc imediat din marșul lor spre Cairo, respectiv dacă Israelul nu permite trecerea unei coloane de camioane a Crucii Roșii cu alimente și apă pentru vitejii oșteni egipteni încercuiți în Sinai, ce nu făceau nici un efort să scape din încercuire.

          Iar pe frontul din Golan a fost și mai trist. Va recomand episdul 2 din seria „Greatest Tank Battles” (disponibilă pe Netflix) care arată confruntarea epică dintre un batalion de tancuri israeliene ce apărau zona și cele trei divizii blindate arabe ce încercau în zadar să o cucerească. Sigur că documentarul încearcă să ridice în slăvi eroismul și ingeniozitatea apărătorilor. Însă privind la rece, nu evreii au căștigat bătălia, ci arabii au pierdut-o prin stupizenie și lașitate fără margini. În final curajoșii luptători arabi au rupt-o la fugă lăsând nenumărate tancuri intacte pe câmpul de luptă și rechiziționând automobile, autobuze, camioane, căruțe, măgari, cai și cămile. E de neuitat imaginea epică a tanchistului sirian călare pe un biet măgar ca rage disperat în timp ce bravul oștean (cu casca sovietică de tanchist pe cap) îl lovește sălbatic cu un băț ca să fugă mai repede spre Damasc.

          Nu e clar câte tancuri arabe au capturat evreii în cele două războaie din 1967 și 1973, dar conform Wikipedia armata israeliană mai avea în serviciu în 1990 1500 (!!!) de tancuri arabe T54/T55 plus câteva sute din alte modele de tancuri arabe de captură de producție sovietică. În 1989, cand eram în armată, colonelul Spânu ne spusese un banc cu Brejnev li Saddat din epoca războiului din 1973, Cică îl sună Saddat pe Brejnev și-i cere urgent să trimită în Egipt încă o mie de tancuri. La care Brejnev îl întreabă acru ce model preferă evreii…

          Să ni-i amintim apoi pe „leii Irakului” ce se predau în genunchi americanilor în timpul războiului din Golf din 1991, fără să fi tras măcar un foc de armă.

          Si ca să venim mai aproape de zilele noastre, hai să ni-l amintim pe celebrul Comical Ali (Mohamed Saeed, ministrul informațiilor al lui Saddam) care în ziua căderii Bagddului în 2003 ținea o conferință de presă pe străzile Bagdadului explicând că orașul va fi apărat luni de zile, dacă e necesar, casă cu casă, precum Stalingradul. În timp ce ăla bătea câmpii, pe strada din spatele lui treceau primele blindate americane întrate în oraș ca-n brânză :-) :-) :-) Ăla continua să debiteze tâmpenii (nu vedea vehiculele americane ce trecea prin spatele lui) spre amuzamentul ziariștilor, în timp ce vitejii apărători ai „Stalingradului arab” se evaporau rapid din jurul său…

          Oricum, ca să nu lungesc prea mult povestea asta, sunteți capabil (încordndu-vă toată înțelepciunea multiculrurală :-) ) să dați un singur exemplu de victorie arabă din epoca modernă, împotriva nearabilor?! Unul singur…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Edward Lucas
Edward Lucashttp://contributors
Edward Lucas scrie pentru the Economist. Este de asemenea senior vice-president al Center for European Policy Analysis, un think-tank cu sedii in Varsovia si Washington, DC.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro