Nu am auzit vreodată și nu cred să existe, oricât mi-ar plăcea, vreun contemporan a cărui meserie să constea în întocmirea, metodică și minuțioasă, a unui inventar al idealurilor noastre. Îl și văd așezându-se preocupat la biroul său de contabil, suflecându-și mânecile cămășii sale cadrilate, ridicându-și ochelarii pe nas și întrebând candid, gata să noteze pe catastif: “Dumneavoastră la ce visați?”. În treacăt fie spus, susțin o astfel de idee, a unui recensământ al aspirațiilor noastre, din considerente mai degrabă pragmatice decât pentru simpla ei valoare metaforică: pe de o parte, nu e deloc rău să fii rugat din când în când să analizezi ce mai vrei de la viață, pe de altă parte, lista idealurilor unei societăți are șansa de a da o analiză extrem de onestă a priorităților și intereselor ei – preocupant e pentru școală să ne ajute să ne înțelegem trecutul (la materia “istorie”), preocupant ar trebui să fie să ne ajute să ne înțelegem și viitorul (la materia, să-i zicem, “viitor”).
Ei, dacă un asemenea contemporan ar exista, sunt convins că, într-o seară de mai ca aceasta, în care ar încuia în grabă la ora 18 ghișeul său de lucru pentru a se opri la o bere cu amicii la terasa favorită din cartier, ar remarca absent și sec, înainte de sosirea primei halbe, că în ultima vreme sunt tot mai multe formulare pe care recenzații, cu precădere cei tineri, îl pun să noteze același vis: o viață fără probleme. Desigur, funcționarul nostru, oricât de birocratică ar fi formarea sa, va fi avut spiritul de observație necesar să înregistreze sub aceeași categorie și răspunsurile alternative pe care cei întrebați i le vor fi putut da: “o viață lipsită de griji”, “un trai cât se poate de ușor”, “să nu am probleme, mă-nțelegi, nenicule?” etc.
O asemenea observație n-ar trebui să stârnească prea multă mirare. Mitul fericirii prin lipsa problemelor se degajă din toate străfundurile societății românești actuale, de la constanta și neostoita apreciere a zăcutului opac cu burta la soare (“Ce-ți pasă? N-ai nicio problemă”) la repetarea cu titlu de incantație a unor slogane puerile menite să vaccineze pe individ împotriva nenorocirii pe care o poate reprezenta apariția oricărei dificultăți (eternele variațiuni pe tema americanului “don’t worry, be happy!”). Evident, nu poate fi vorba aici despre dorința naturală și firească a orișicui de evitare a unei probleme de sănătate ori a unui accident mortal, ci de saltul făcut până la cea de ocolire a tuturor sfidărilor, mici sau mari, pe care le aruncă viața, în speranța unei continue acalmii de apă stătătoare.
Într-o proporție semnificativă de cazuri, nu există strădanie mai mare pentru părintele actual decât aceea de a își feri odrasla de orice adiere problematică, de orice ecuație mai dură în care rezolvarea veritabilă ar presupune sacrificii, reforme de comportament ori, mai banal, asumare. În aceeași proporție semnificativă, orientarea societală este aceea de a impune o relație de inversă proporționalitate între greutăți și fericire, unde puținul primului element garantează apariția celui de-al doilea. Când primul element este îngroșat de o nouă întâmplare, dincolo de reacția inițială de oroare, îndemnurile cele mai des întâlnite sunt cele care presupun evitarea unei confruntări directe cu dușmanul, prin apelul la iubita triadă externalizare (poate problema să fie rezolvată de altcineva în loc?) – ignorare (poate viața fi trăită fără privirea în față a respectivei probleme?) – victimizare (poate fi pretins că problema a apărut ca urmare a unei nedreptăți create de altul?).
Primul lucru care trebuie cinstit spus despre idealul unei vieți fără probleme ar fi acela că este inept. Independent de voința unuia sau altuia, de banii, relațiile, răsfățurile, totemurile aruncate în joc, realitatea produce un șir infinit de variat de dificultăți, imposibil de prognozat, prevenit ori anihilat aprioric. A îți propune separarea acestor de viața traită este echivalent cu a îți propune să nu îmbătrânești niciodată, să trăiești pe Soare sau să fierbi apa la zero grade. În alte cuvinte, este o negare a evidenței. Ridicarea unei astfel de dorințe, incompatibile ab initio cu realitatea, la rang de sens al vieții dă deja buna măsura a unei viziuni deformate, dacă nu chiar alintate, asupra existenței proprii.
În al doilea rând, idealul unei vieți fără probleme este extrem de periculos. Dacă ar exista o competiție a celor mai vidate moduri de viață ale lumii, cred că un pariu bun s-ar putea pune pe cei care dovedesc că au la o anumită vârstă aceleași gânduri, preocupări și orizonturi precum în urmă cu, să zicem, un deceniu. Nu văd de ce zbuciumul depresiei ar trebui să îl lovească pe cel care îmbătrânește, ci, mai degrabă, pe cel care îmbătrânește pe loc, în stagnare, în repaus de evoluție. Nicio legătură cu alegerile non-conformiste de activități, pasiuni care sfidează vârsta – de aplaudat fără rezerve. Însă a îți înțelege viața la 35 de ani la fel ca atunci când erai student, a repeta confortabil și mecanic aceeași cascadă de perspective ca acum câteva decenii, a urma fără vreo amprentă de dubiu aceleași trasee mentale bătătorite de ani și ani, da, asta este cu adevărat deprimant.
Cunoașteți sentimentul de a întâlni o persoană pe care nu ați mai văzut-o de multă vreme și a realiza că respectivul se află tot acolo unde l-ați lăsat, că anii care au trecut au trecut fără vreo noimă? Poate îl încercați la vederea vlăjganului de peste 30 de ani care încă își suna mama pentru a obține o intrare pentru un loc de muncă? Sau la întâlnirea domnișorului/ domnișoarei între 2 vârste care vă explică că nu e preocupat/preocupată de nimic, dar de nimic altceva în afara a cât mai multă “distracție”? Încremenirea într-o etapă a timpului, pe cât de dorită la nivel fizic, ar putea fi pe atât de tristă la nivel existențial, o avanpremieră dezolantă, dar voluntară, a impasului cerebral care va lovi, în cele din urmă, la finalul vieții.
Un astfel de impas voluntar al gândirii nu se întâmplă pur și simplu. Survenirea sa este un efect al unui concurs de factori, la temelia cărora stă un refuz categoric, neclintit și nesmintit, de a problematiza. Îndreptarea fiecărui por al existenței înspre visul unei vieți ușoare, fără îngrijorări și insomnii, implică necesarmente aversiunea față de confruntarea oricărei dificultăți. Când aceasta din urmă apare, este important ca ea să fie tratată cât mai rapid și externalizat.
Rezolvarea problemelor “copilului”, termen incert care include mai nou persoane până la dublul vârstei majoratului, a devenit aproape o religie. Fiecare împiedicare a unui june sub povara unei greutăți mediocre dă naștere unui concurs acerb între neamurile de diferite grade pentru ridicarea cât mai urgentă a balastului de pe umeri. Refuzul de a oferi bani pentru cine-știe-ce achiziție care nu îi este încă accesibilă (din motive normale) tânărului vlăstar este privit ca o nemernicie, refuzul de a pune o pilă la angajare (pe un post nejustificat de rezultatele academice) e privit ca un abandon familial.
Gestul de a pune mâna pe telefon pentru a ieși din orice situație complicată, știind că la celalălt capăt al firului trebuie să aștepte mam-mare, mamițica sau/și tanti Mița, a devenit un fel de reflex pavlovian, în opoziție cu varianta de a trebui să sari singur-singurel peste un obstacol. De acord, cea de-a doua variantă ar putea duce la întârzierea obținerii rezultatului scontat, ori chiar la neatingerea lui, însă înțelegerea cauzelor pentru un asemenea insucces, urmată de posibilul plan de reformă personală aferent, ar putea fi de câteva mii de ori mai utilă decât simpla bifare fără efort a unei ținte. Ba chiar și dacă o astfel de analiză cauzală nu este întreprinsă niciodată de individul implicat, însăși perceperea magnitudinii unei situații-piedică, a forței cu care viața poate să te pună în dificultate, a întrebărilor pe care trebuie să ți le pui pentru a depăși așa ceva reprezintă realizări imens superioare simplei lăfăieli în așteptarea intervenției mântuitoare din exterior.
În sfârșit, dincolo de toate aceste observații punctuale, e imposibil a nu se sesiza că atmosfera generală e impregnată de un sentiment de indispoziție generală la adresa oricărei problematici. Apariția unei probleme, a oricărei probleme atrage conotațiile apocaliptice asociate cu erupția unei boli – ea este, întâi de toate, o împrejurare ce trebuie evitată cu orice cost (“Încercă să stai departe de probleme”). În continuare, dacă năpasta s-a întâmplat, se impune izolarea în carantină (“Lasă-l în pace, nu vezi că are probleme?”), în timp ce concitadinii se întrec pentru a găsi o modalitate de excizare a betegiei (eternul slogan “Scapă de orice probleme cu […]!”). În fine, atunci când molima nu poate fi vindecată din exterior, aplicabilă devine ultima soluție demnă de tratare a răului: uitarea (“Uită de probleme cu […]”).
Nobile și lăudabile atitudini umane! Dacă însă le-am pune sub microscop, poate am putea accepta că fundația lor, ideea că Poticneala, Nevoința și Grija sunt niște vecine vremelnice, în tranzit rar prin viața cuiva, este șubredă. Dimpotrivă, de secole și secole, doamnele se dovedesc cunoștințe fidele, statornice și pline de noi resurse. Caz în care ar putea fi recomandat nu numai să nu mai defăimăm, în văzul celor tineri, conviețuirea cu ele, dar mai mult (și mai curajos) decât atât, să ne întrebăm dacă nu cumva confruntarea cu cât mai multe probleme păstrează calitățile unui motor neobosit al evoluției personale.
În mijlocul acestei indispoziții sistemice față de greutăți, mărturisesc că îmi doresc uneori ca evanghelistul Matei să fi notat și o a zecea binecuvântare, fericindu-i cu subiect și predicat pe cei care își fac probleme. Însă până la urmă, după cum probabil o spune la bere amicul recenzor de vise, totul se reduce la ce notezi pe formularul din fața sa. Unii vor vrea o viață fără probleme. Alții vor vrea să nu moară proști.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Mi se pare cam ciudata diatriba asta impotriva romanilor care sunt asa si pe dincolo – a cata ocazie ca dintr-o non-problema sa faci un nou capat de acuzare. Spun ca e ciudata pentru ca mi se pare ca marea majoritate a romanilor fac fata, zilnic, unei cantitati deloc neglijabile de griji si probleme. Nu are rost sa le insir si pot sa va spun ca majoritatea nu le rezolvam punand mana pe telefon.
Stiti ce e inept? Sa iti imaginezi ca intrebi oamenii ce ideal au in viata si sa te miri ca ar putea raspunde ca viseaza la o viata fara probleme. In Romania. Unde Nevointa, Grija si Poticneala s-au pensionat, nu-i asa, si in locul lor isi fac de cap Fericirea, Seninatatea si Usurinta.
Chestia asta cu distractia cretina e promovata de televiziuni cu reportajele lor inepte de 1 mai de la Mamaia, dar reprezinta o felie atat de subtire din tara asta ca nici nu merita bagata in seama. Cat despre educatia copiilor – dumneavoastra ce credeti, un parinte care se speteste de dimineata pana seara sa plateasca facturile si sa puna ceva pe masa, de multe ori cu doua sau trei joburi, cat de condamnabil e ca nu vrea acelasi lucru pentru copilul lui? Si cat de condamnabil e parintele care ia credite sa-si trimita copilul la studii in strainatate ori tanarul de 19 ani care pleaca la munca in Anglia sau Germania, ajutat, nu-i asa, de toate neamurile care-l cocolesc pana la adanci batraneti?
…este absolut firesc ca un parinte sa-i doreasca copilului sau (indiferent de varsta!) o viata plina de succese si de reusite!
Nu acest obiectiv este discutabil si, in niciun caz de inlocuit cu contrariul ” fericindu-i cu subiect și predicat pe cei care își fac probleme” – in ciuda tendintei, specifice romanesti :( , de a trece dintr-o extrema in alta! -, ci metodele intrebuintate pentru atingerea lui, reunite sub denumirea curenta de „educatie”
Poate ca, invatand copilul cum sa se ridice dupa FIECARE cazatura, implicit l-ar face pe acesta sa cada mai rar, si cu consecinte mai putin grave, decat repetandu-i „sa nu cumva sa cazi, ca te lovesti (si te bat ;) )!”
Deasemeni, nu e imposibil ca, copilul caruia parintii ii explica, ca va fi cu adevarat liber si puternic cand nu va depinde de nimeni altcineva decat de el, sa traiasca mai confortabil si mai fericit, decat cel care stie ca, orice ar rata, il salveaza taticul sau mamica!
Mentalitatea dominanta de la noi, ii impiedica, parca, pe oameni sa admita ca este normal sa greseasca, ca este firesc sa se insele sau ca, pentru a rezolva o problema, este indispensabil sa recunosti ca ai acea problema…
Din p.d.v educational, România se afla in declin (criza!), dovada fiind reprezentata de „produsele nocive” generate, fara intrerupere si fara exceptii notabile, de catva timp incoace: oameni tristi, frustrati si agresivi, o societate care, gangrenata de coruptie, a uitat ca viata poate fi si frumoasa, chiar si pentru noi…
Paradoxal, mi se pare ca, toata lumea care cunoaste proverbul „pestele se impute de la cap, dar se curata de la coada”, in loc sa inceapa sa curete, fiecare la nivelul sau, prefera sa ASTEPTE….Ce? Probabil sa se auto-decontamineze, mai intai „capul”…
Or, intelepciunea populara i-a avertizat ca nu asta-i cronologia ;) !
Cred ca generalizarile sunt paguboase. Nu toata lumea vesela care s-a descurcat e meritorie si nu toti oamenii nervosi sau poate frustrati sunt niste indivinzi demni de plans care nu au reusit sa se descurce si sa fie veseli.
Asa … in termeni generali pare a fi o mentalitate tip Ponta. Ce e toata lumea morocanoasa cand el isi vede de giumbuslucuri … cand el, naiv sau nu, crede ca toata lumea il iubeste si ca sa razi si sa-ti bati joc de ceilalti e umoristic si toata lumea ar trebui sa-l aplaude asa cum o fac si altii din anturajul lui.
E frustrant sa vezi ca elita tarii e cvasi inerta sau mai rau nu prea exista si ca multi dintre cei pe care ii duce capul nu il pun in slujba oamenilor ci a intereselor proprii si a celor care fac jocurile.
E enervant sa vezi cu cata nonsalanta ti se limiteaza libertatile: taxa pe apa, pe bacsis, interzicerea autostopului, dorinta de colectare si imixtiune in datele personale, protejarea intereselor comerciale si aplicarea discretionara a legilor care nu reprezinta o expresie a corectitudinii si ehitabilitatii.
A si aproape toata lumea care ar putea spune ceva … tace complice.
„Cred ca generalizarile sunt paguboase.” – insasi aceasta afirmatie este o generalizare, nu ;) ?
Deci, e ca totul : depinde!
Atunci cand se analizeaza cultura, educatia sau mentalitatea unui popor, nu se poate discuta fiecare caz in parte (ar fi absurd sa se faca liste de milioane de individualitati, nu?), de unde si ideea subliminala ca „exceptiile confirma regula”, iar orice regula implica generalizarea…este inevitabil!
Cand spuneti, referitor la Ponta, sau la situatiile pe care le deplangeti – pe buna dreptate, dar care nu au aparut ieri, ci dureaza deja de prea mult timp (!!!) – „e frustrant…, e enervant…”, vi se pare ca sunteti pe cale sa rezolvati vreo problema din cele enumerate?
Continui sa cred ca, daca in Ro se irosesc atat de multe talente, pentru ca exista multe talente care mor sperante(!) si, daca oamenii isi neglijeaza potentialul de care dispun, si pe care-l desconsidera…din obisnuinta, este din cauza educatiei primite din familie, asa cum foarte bine este ea descrisa in acest articol!
Pai nu e o generalizare .. e o individualizare … E insultator sa faci generalizari … vreau sa ma extrag din ele …
Generalizarile sunt premergatoare politicilor paguboase la care suntem expusi …
Cred ca traiti o mare iluzie … Nu cunoasteti peste 99% din oamenii din tara asta, nu i-ati vazut in viata dumnevoastra cu toate astea va permiteti sa faceti generalizari …
Certitudinile astea de elitism … ahh … ce ne-am face fara ele …
Legat de probleme … Tot eu sa le rezolv ? Pai ce e vina mea ca Ponta si politicienii sunt incompetenti ? Iar cu elitele, astea sunt … altele n-avem. Io vorbesc … ce sa fac altceva … Oricum pana acu nu se putea face nimic in mod serios … legea cu numarul de indivizi care sa constituie un partid a fost declarata neconstitutionala anul asta.
Pana la speranta avem evidentele … Nu din cauza sperantelor nerealizate merge tara prost ci din cauza politcienilor care o calaresc de 25 de ani.
Pana sa vedem ce ne rezerva speranta sau sperantele si ma rog in fine lipsurile cronice sa creem conditiile libertatii. Cred ca se insista prea putin pe aspectul asta. Dupa 25 de ani de asa zisa libertate oamenii pot sa-si ia tara inapoi. Ma rog, ce a mai ramas din ea.
Cred ca ar fi firesc ca orice om care se respecta si cred ca am vazut doar vreo 2 pana acum sa insiste pe aspectul asta. Ca oamenii care au condus si conduc tara acum au fost alesi in baza unor legi care au limitat libertatea romanilor. Adica cu alte cuvinte romanii nu au avut pana in momentul de fata alegeri libere.
„Nu văd de ce zbuciumul depresiei ar trebui să îl lovească pe cel care îmbătrânește, ci, mai degrabă, pe cel care îmbătrânește pe loc, în stagnare, în repaus de evoluție.”
Foarte frumos, dar rămâne ‘wishful thinking’. Mai curând devine apăsător când îți dorești mai mult de la tine, de la cei di jur, ridici probleme faci pași înainte și în jur nimic, dincontră. Nu degeaba e bancul cu românii în iad (primul cazan cu zmoală, cineva ridică capul și e împins la fund de bestii, al doilea lafel, la al treilea, cazanul nu români, cineva de asemenea caută să iasâ dar restul din cazan îl trag înapoi, nu e nevoie de bestie de pază).