Home » Global / Europa »Opinie »Societate/Life » Citesti:

O zi, două întâmplări. Din nou despre criza civilizaţiei europene

Valentin Naumescu martie 14, 2013 Global / Europa, Opinie, Societate/Life
15 comentarii 1,829 Vizualizari

Miercuri, 13 martie 2013 s-au petrecut două evenimente care par să nu aibă nicio legătură unul cu celălalt sau, oricum, care vin din perspective total diferite ale spaţiului public şi civilizaţiei zilelor noastre. Conclavul de la Vatican a ales pentru prima dată după mai mult de o mie două sute de ani (!) un cardinal non-european drept episcop al Romei, implicit lider al Bisericii Catolice, iar Parlamentul European a respins bugetul pe următorii şapte ani convenit cu greu de liderii statelor membre, adresând astfel structurii de putere consacrate a Uniunii o provocare politică directă, altminteri rezolvabilă la un nou vot, peste câteva luni.

Privite pe termen scurt, niciunul dintre ele nu are o semnificaţie crucială, decisivă. Ambele evenimente au mai degrabă explicaţii punctuale, oarecum logice şi pot fi privite foarte relaxat: cardinalul argentinian Jorge Bergoglio avea tot dreptul să devină Papă, provenind din America de Sud unde catolicismul este chiar mai compact cantitativ şi mai „viu” calitativ decât în Europa (unde a suferit teribilele umilinţe ale unor dezvăluiri care descalifică moral înalţi prelaţi, dacă nu perioade întregi ale istoriei acoperite a Bisericii Catolice), iar Parlamentul European a dorit să-şi afirme un rol politic mai vizibil în raport cu Comisia şi cu Consiliul, în momentul în care mulţi europarlamentari şi-au început deja campania de imagine pentru realegerea în confortabilul for legislativ, scrutinul fiind programat pentru luna mai anul viitor. Aceste explicaţii „mici” funcţionează însă dacă privim lucrurile în desfăşurarea lor curentă, într-un interval de câţiva ani, din 2010-2011 până în 2014, să zicem.

Dacă privim tabloul de ansamblu al Europei într-un context istoric mai amplu, criza „lumii vechi” apare ca un proces evolutiv pe mai multe paliere de referinţă, început în secolul XX şi care continuă accelerat la începutul secolului XXI. Din centru al lumii politice, economice, militare, culturale, ştiinţifice, spirituale, Europa a pierdut şi pierde continuu poziţii importante în sistemul de putere şi influenţă al scenei globale de astăzi. Imposibilitatea cardinalilor majoritar europeni (60 din 115 cu drept de vot) de a alege un papă european şi recursul la o soluţie de compromis din afara continentului arată tensiunile grave de la Vatican, acumulate în ultimii ani. Pe de altă parte, disputele politice pe tema bugetului şi a reformelor instituţionale indică şi ele un impas prelungit al sistemului european. Despre declinul istoric al Europei am mai scris, sunt de altfel autori şi texte semnificative care descriu dimensiunile crizei şi amploarea ei, probabil fără precedent în istoria modernă. Fireşte, crize adânci şi momente de cumpănă au mai fost, chiar mai dramatice decât aceasta, dar chiar şi în timpul celor două războaie mondiale Europa tot centrul lumii era iar raportarea tuturor celorlalţi se făcea la evoluţiile de pe vechiul continent, cu rol determinant pentru ordinea mondială.

Acum este altceva: Europa se periferizează, devine din ce în ce mai mică, mai neinteresantă, mai măcinată de dezacorduri interne şi mai insuficientă propriilor ei nevoi. Europenii migrează din nou spre lumea nouă, dar nu în calitate de conchistadori şi misionari ci de muncitori disciplinaţi aflaţi în căutarea unui job salvator şi a unei vieţi mai bune. Tablourile mari se compun din detalii mici. Fiecare secvenţă luată în parte poate părea derizorie dar toate la un loc dau un alt sens, o altă interpretare sistemică. Nu e vorba de votul acesta al Parlamentului European, este desigur un episod trecător, se va găsi curând o soluţie de compromis care să satisfacă şi nevoia de imagine a europarlamentarilor, după ce toţi actorii politici din Consiliu şi Comisie „şi-au făcut numărul” şi au arătat cât sunt de duri şi de vigilenţi cu ţările estice: fie pe tema datoriei Greciei, fie pe subiectul Schengen, fie pe tot felul de mecanisme de salvgardare a statului de drept sau de „control” al justiţiei inventate pe timp de criză economică (de ce nu opuneau veto-ul lor extinderii în anii 2004-2007, când economia Europei „duduia”?), fie pe problemele imigraţiei care le diminuează bunăstarea, fie legate de Constituţia Ungariei, fie de ideea însăşi a Uniunii Europene, lansând cu toţii variate ameninţări, de la modificarea tratatelor până la veto pe tot felul de subiecte sau referendum de ieşire din Uniune. În Marea Britanie, Olanda, Germania, Franţa, Italia, populismul începe să aibă din nou succes. Era deci rândul Parlamentului European să-şi facă numărul şi să se opună la ceva, ţinând însă cu poporul european (care va vota peste un an) şi luptându-se cu establishment-ul de la Bruxelles. Logica blocajului, a crizei şi a „ţapului ispăşitor” este însăşi aceeaşi.

Ce spun, pe scurt, toate aceste nu-uri de pe continent? Mai politice sau mai tehnice, diversele „împotriviri” sunt semnale de nemulţumire faţă de starea actuală a Europei şi totodată mesaje indirecte ale dorinţei de schimbare reflectate în voturi naţionale sau supranaţionale. Sunt simptome ale scăderii cronice a gradului de satisfacţie economico-socială a clasei mijlocii precum şi ale scăderii încrederii în liderii, instituţiile şi politicile momentului, sunt oglindiri ale neputinţei de a veni cu soluţii. Este, desigur, mult mai simplu să te opui, să critici, să ameninţi şi să găseşti vinovaţi decât să explici oamenilor cum poţi opri scăderea nivelului lor de viaţă şi determina reluarea creşterii economice sau reinstalarea optimismului.

Europa a ratat, se pare, startul în secolul XXI. Scăderea competitivităţii „modelului de lux” al Europei occidentale, care şi-a atins apogeul la sfârşitul secolului trecut, se explică printr-o observaţie simplă (dar atât de greu de soluţionat, pe fond): europenii consumă mai mult decât produc sau, citit invers, produc mai puţin decât s-au învăţat să consume în „deceniile de aur” ale Welfare State. Un raport recent arăta că există în economia Germaniei (probabil şi în alte economii europene, chiar mai puţin eficiente) un deficit de 30% pe balanţa reală a competitivităţii faţă de economiile emergente din Asia-Pacific sau Brazilia care poate fi corectat sau echilibrat în două moduri teoretic posibile, practic imposibil de recunoscut politic în Europa fără riscul sinuciderii la urne: fie scad veniturile salariale şi beneficiile sociale, fie se munceşte mai mult pentru aceiaşi bani. Şi într-un caz şi în celălalt, tot scăderea nivelului de viaţă înseamnă. Europa nu mai este competitivă. Dar cine are curajul să spună asta votanţilor?

Cu o populaţie îmbătrânită şi comodă, cu mecanisme decizionale greoaie, sofisticată şi scumpă, roasă de ipocrizie politică şi de egoismul guvernelor naţionale (inevitabil, aş zice, pentru că fiecare premier îşi apără scaunul de acasă obţinut prin vot) Europa pare acum căzută în capcana statului bunăstării şi a economiei sociale concepute în anii’ 60-70, din care nu are cum să mai iasă, în scenariul cel mai optimist, decât plătind un cost considerabil la nivelul unei generaţii. Mai este însă şi scenariul dezintegrării, al contracţiei accentuate, al pierderii încrederii în elitele europene şi în modelul european de administrare, scenariu pe care sperăm că nu va trebui să-l experimentăm niciodată. Este mesajul unei zile dominate de două evenimente foarte diferite ca specific şi conţinut, dar convergente în diagnoza pe care o dezvăluie cu privire la starea unei culturi aflate în criză.

Miercuri, 13 martie 2013 s-au petrecut două evenimente care par să nu aibă nicio legătură unul cu celălalt sau, oricum, care vin din perspective total diferite ale spaţiului public şi civilizaţiei zilelor noastre. Conclavul de la Vatican a ales pentru prima dată după mai mult de o mie două sute de ani (!) un cardinal non-european drept episcop al Romei, implicit lider al Bisericii Catolice, iar Parlamentul European a respins bugetul pe următorii şapte ani convenit cu greu de liderii statelor membre, adresând astfel structurii de putere consacrate a Uniunii o provocare politică directă, altminteri rezolvabilă la un nou vot, peste câteva luni.

Privite pe termen scurt, niciunul dintre ele nu are o semnificaţie crucială, decisivă. Ambele evenimente au mai degrabă explicaţii punctuale, oarecum logice şi pot fi privite foarte relaxat: cardinalul argentinian Jorge Bergoglio avea tot dreptul să devină Papă, provenind din America de Sud unde catolicismul este chiar mai compact cantitativ şi mai „viu” calitativ decât în Europa (unde a suferit teribilele umilinţe ale unor dezvăluiri care descalifică moral înalţi prelaţi, dacă nu perioade întregi ale istoriei acoperite a Bisericii Catolice), iar Parlamentul European a dorit să-şi afirme un rol politic mai vizibil în raport cu Comisia şi cu Consiliul, în momentul în care mulţi europarlamentari şi-au început deja campania de imagine pentru realegerea în confortabilul for legislativ, scrutinul fiind programat pentru luna mai anul viitor. Aceste explicaţii „mici” funcţionează însă dacă privim lucrurile în desfăşurarea lor curentă, într-un interval de câţiva ani, din 2010-2011 până în 2014, să zicem.

Dacă privim tabloul de ansamblu al Europei într-un context istoric mai amplu, criza „lumii vechi” apare ca un proces evolutiv pe mai multe paliere de referinţă, început în secolul XX şi care continuă accelerat la începutul secolului XXI. Din centru al lumii politice, economice, militare, culturale, ştiinţifice, spirituale, Europa a pierdut şi pierde continuu poziţii importante în sistemul de putere şi influenţă al scenei globale de astăzi. Imposibilitatea cardinalilor majoritar europeni (60 din 115 cu drept de vot) de a alege un papă european şi recursul la o soluţie de compromis din afara continentului arată tensiunile grave de la Vatican, acumulate în ultimii ani. Pe de altă parte, disputele politice pe tema bugetului şi a reformelor instituţionale indică şi ele un impas prelungit al sistemului european. Despre declinul istoric al Europei am mai scris, sunt de altfel autori şi texte semnificative care descriu dimensiunile crizei şi amploarea ei, probabil fără precedent în istoria modernă. Fireşte, crize adânci şi momente de cumpănă au mai fost, chiar mai dramatice decât aceasta, dar chiar şi în timpul celor două războaie mondiale Europa tot centrul lumii era iar raportarea tuturor celorlalţi se făcea la evoluţiile de pe vechiul continent, cu rol determinant pentru ordinea mondială.

Acum este altceva: Europa se periferizează, devine din ce în ce mai mică, mai neinteresantă, mai măcinată de dezacorduri interne şi mai insuficientă propriilor ei nevoi. Europenii migrează din nou spre lumea nouă, dar nu în calitate de conchistadori şi misionari ci de muncitori disciplinaţi aflaţi în căutarea unui job salvator şi a unei vieţi mai bune. Tablourile mari se compun din detalii mici. Fiecare secvenţă luată în parte poate părea derizorie dar toate la un loc dau un alt sens, o altă interpretare sistemică. Nu e vorba de votul acesta al Parlamentului European, este desigur un episod trecător, se va găsi curând o soluţie de compromis care să satisfacă şi nevoia de imagine a europarlamentarilor, după ce toţi actorii politici din Consiliu şi Comisie „şi-au făcut numărul” şi au arătat cât sunt de duri şi de vigilenţi cu ţările estice: fie pe tema datoriei Greciei, fie pe subiectul Schengen, fie pe tot felul de mecanisme de salvgardare a statului de drept sau de „control” al justiţiei inventate pe timp de criză economică (de ce nu opuneau veto-ul lor extinderii în anii 2004-2007, când economia Europei „duduia”?), fie pe problemele imigraţiei care le diminuează bunăstarea, fie legate de Constituţia Ungariei, fie de ideea însăşi a Uniunii Europene, lansând cu toţii variate ameninţări, de la modificarea tratatelor până la veto pe tot felul de subiecte sau referendum de ieşire din Uniune. În Marea Britanie, Olanda, Germania, Franţa, Italia, populismul începe să aibă din nou succes. Era deci rândul Parlamentului European să-şi facă numărul şi să se opună la ceva, ţinând însă cu poporul european (care va vota peste un an) şi luptându-se cu establishment-ul de la Bruxelles. Logica blocajului, a crizei şi a „ţapului ispăşitor” este însăşi aceeaşi.

Ce spun, pe scurt, toate aceste nu-uri de pe continent? Mai politice sau mai tehnice, diversele „împotriviri” sunt semnale de nemulţumire faţă de starea actuală a Europei şi totodată mesaje indirecte ale dorinţei de schimbare reflectate în voturi naţionale sau supranaţionale. Sunt simptome ale scăderii cronice a gradului de satisfacţie economico-socială a clasei mijlocii precum şi ale scăderii încrederii în liderii, instituţiile şi politicile momentului, sunt oglindiri ale neputinţei de a veni cu soluţii. Este, desigur, mult mai simplu să te opui, să critici, să ameninţi şi să găseşti vinovaţi decât să explici oamenilor cum poţi opri scăderea nivelului lor de viaţă şi determina reluarea creşterii economice sau reinstalarea optimismului.

Europa a ratat, se pare, startul în secolul XXI. Scăderea competitivităţii „modelului de lux” al Europei occidentale, care şi-a atins apogeul la sfârşitul secolului trecut, se explică printr-o observaţie simplă (dar atât de greu de soluţionat, pe fond): europenii consumă mai mult decât produc sau, citit invers, produc mai puţin decât s-au învăţat să consume în „deceniile de aur” ale Welfare State. Un raport recent arăta că există în economia Germaniei (probabil şi în alte economii europene, chiar mai puţin eficiente) un deficit de 30% pe balanţa reală a competitivităţii faţă de economiile emergente din Asia-Pacific sau Brazilia care poate fi corectat sau echilibrat în două moduri teoretic posibile, practic imposibil de recunoscut politic în Europa fără riscul sinuciderii la urne: fie scad veniturile salariale şi beneficiile sociale, fie se munceşte mai mult pentru aceiaşi bani. Şi într-un caz şi în celălalt, tot scăderea nivelului de viaţă înseamnă. Europa nu mai este competitivă. Dar cine are curajul să spună asta votanţilor?

Cu o populaţie îmbătrânită şi comodă, cu mecanisme decizionale greoaie, sofisticată şi scumpă, roasă de ipocrizie politică şi de egoismul guvernelor naţionale (inevitabil, aş zice, pentru că fiecare premier îşi apără scaunul de acasă obţinut prin vot) Europa pare acum căzută în capcana statului bunăstării şi a economiei sociale concepute în anii’ 60-70, din care nu are cum să mai iasă, în scenariul cel mai optimist, decât plătind un cost considerabil la nivelul unei generaţii. Mai este însă şi scenariul dezintegrării, al contracţiei accentuate, al pierderii încrederii în elitele europene şi în modelul european de administrare, scenariu pe care sperăm că nu va trebui să-l experimentăm niciodată. Este mesajul unei zile dominate de două evenimente foarte diferite ca specific şi conţinut, dar convergente în diagnoza pe care o dezvăluie cu privire la starea unei culturi aflate în criză.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "15 comments" on this Article:

  1. Lupul Monarhist spune:

    Excelenta analiza.

    O precizare…Papa Francisc I este de origine italiana, tatal sau imigrant in Argentina si lucrator la caile ferate, mama sa a fost casnica. Este un self-made man cum se spune, a studiat la Universitatea din Buenos Aires si are o diploma cu specializarea Chimie. A folosit mijloace de transport in comun (a refuzat limuzina pusa la dispozitie de Biserica Catolica), face piata si isi gateste singur pentru ca ii place. Un om modest…aviz prea-fericitilor BOR cu Mercedes si sofer la scara!

  2. Anonim spune:

    Putem sa vedem si noi raportul?

  3. ...si mai bune si mai rele spune:

    Cu tot respectul, trasarea unei paralele intre domeniul material (bugetar) si spiritual (crestin) continental si ulterior intersectarea acestora intr-un punct nefast (sau cel putin rau prevestitor) pentru Europa poate fi combatuta usor.
    Pe de o parte, in cazul spiritualului originea (rasiala, nationala, sociala, etc) are rol secundar. Mai mult, noul Papa este salutat de o majoritate drept liderul care re-aseaza pe baze cat se poate de solide refacerea imaginii si mai ales a substantei religioase. Accentul aici este pe viitor, pe mai bine, nu pe stergerea trecutului.
    Bugetul Uniunii a reprezentat un moment politic important, fiind prima data cand s-a adoptat un buget de austeritate ca si alternativa la inflatie, inflatie care este fara indoiala la fel de folositoare ca si cancerul. Un gest curajos si de laudat, recunoascand indirect ceea ce Alan Greenspan spunea prin 1997 ca ar fi “exuberanta irationala” a pietelor financiare, care intre timp a cuprins si majoritatea bancilor centrale, buget care insa se ciocneste de interese bine inradacinate si foarte nocive.
    Europa insa are avantajul ca poate invata din propriile greseli majore: 1) razboiul si 2) erodarea inovatiei.
    Premiul Nobel pentru Pace acordat recent Uniunii atesta eforturile clare in directia evitarii razboiului si mai ales a sprijinirii regimurilor totalitare.
    Cat despre sprijinirea ideilor inovatoare, cea mai sigura si adevarata cale de progres si prosperitate, sunt semne bune ca dupa criza postbelica Europa isi revine incet-incet…

    • bec spune:

      mai nenea propagandistu, matale ai citit articolul, nu de alta, dar reciti o mantra care se potrivreste la orice. Vorbesti ca nenea ilici, autorul spune ceva, matale raspunzi ce ce vreme frumoasa.
      Hai pa!

  4. andrei spune:

    “Imposibilitatea cardinalilor majoritar europeni (60 din 115 cu drept de vot) de a alege un papă european şi recursul la o soluţie de compromis din afara continentului arată tensiunile grave de la Vatican, acumulate în ultimii ani.”

    S-ar putea, totusi, ca la Vatican sa nu functioneze logica provinciala conform careia europenii ar vota musai un european. O astfel de presupozitie, fie si neexplicita, ma face sa ma indoiesc serios de capacitatea analitica a domnului Naumescu.

  5. Oana spune:

    Chapeau!

  6. euNuke spune:

    Un exerciţiu şcolăresc.

    Se dă următoarea declaraţie publică:
    “National sovereignty in Europe is based on a model of separation of powers: we have a government that can be voted down by a parliament and an independent judiciary overseeing that rules are respected,” “What we are doing now is that we are taking bits and pieces of this framework and transferring them to the EU level, but without also transferring the separation of powers. The result is what I call ‘Frankenstein Europe’.”"There are developments in the European Commission that only alienate people. There are two schools of thought in the EU commission – one that doesn’t rest until it privatises even the last local cemetery, and the other is not satisfied until we have an EU regulation for burials,”
    şi se cere:
    1] identificarea autorului, din listă:
    a) Nigel Farage
    b) Beppe Grillo
    c) euNuke
    d) Vaclav Klaus
    e) Martin Schulz

    2] calificarea doctrinei politice ce antrenează un asemenea discurs:
    a) euroscepticism
    b) fascism
    c) socialism
    d) conservatism
    e) liberalism
    f) populism

    3] Enumeraţi potenţialele efecte politice ale diseminării in spaţiul public a unor asemenea idei:
    a) impulsionarea reformelor instituţionale şi reafirmarea cadrului democratic al Uniunii
    b) coagularea forţelor altădată opuse prin ştergerea diferenţelor
    c) sabotarea proiectului european
    d) redarea optimismului pe pieţele financiare.
    e) întărirea mişcărilor anti-sistem prin captivarea electoratului afectat de criză
    f) preîntâmpinarea ascensiunii unor partide şi mai extremiste şi populiste decât cele prezente in sistem.

    Notă: este permisă utilizarea instrumentelor Google, Wiki, contributors, eurostat şi orice material aflat la dispoziţie in spaţiul virtual.

  7. Paganel spune:

    Din 1979, de când europarlamentarii sunt desemnați prin vot, alegerile pentru Parlamentul European s-au desfășurat în iunie!

  8. M. Constantin spune:

    Cum e sa fie cand ai vise de porumbel voiajor si structura de closca batrana?
    Clasa zburatoarelor incapabile de a-si acoperi menirea poate popula cel mult muzeele. Iar lumea ca muzeu, ca imensa rezervatie naturala este greu de crezut ca poate supravietui dincolo de puternica sustinere a unui fior de admiratie pentru “illo tempore”.
    Cinismul si pragmatismul gandirii moderne devine subversiv tocmai prin aceea ca-si doreste sa nu mai fie doar un act gratuit. Vrea sa fie in carne si oase, vrea sa atraga consecinte fie si cu pretul prabusirii dogmelor si canoanelor,

  9. klz spune:

    M-am saturat sa tot vad experti peste experti care tin predici apocaliptice despre Europa uitandu-se cu insistenta suspecta catre tot ceea ce inseamna asistenta sociala, “Welfare State”.

    Exista doua probleme mari si late in Europa:
    1. Tarile folosesc o moneda pe care nu o pot printa si deci nu pot influenta economia prin polica monetara
    si mai ales,
    2. Austeritatea NU FUNCTIONEAZA.
    Absolut nicio tara europeana in care au fost implementate politici de austeritatea nu are acum crestere economica. Niciuna. In schimb, Obama cu al lui modest “Stimulus Plan”, a tinut SUA pe linia de plutire cu o crestere nu spectaculoasa, dar reala.
    http://en.wikipedia.org/wiki/Austerity

    Asadar, care este sugestia lui nea Naumescu? “Fie scad veniturile salariale şi beneficiile sociale, fie se munceşte mai mult pentru aceiaşi bani.” Tradus: mai multe austeritate – exact ceea ce nu functioneaza de vreo 3-4 ani. Incredibila sugestie, dottore.

    • Dan99 spune:

      Zi si mie o tara europeana unde a fost implementata “austeritatea”. Nu, daca iti iei o plasma de 60” pe credit in loc de o plasma de 80” pe credit, nu inseamna “austeritate”. Guvernele europene cheltuiesc azi bani luati pe datorie, indatorandu-i pana si pe acei copii care inca nu s-au nascut.

  10. Eu insumi spune:

    “Imposibilitatea cardinalilor majoritar europeni (60 din 115 cu drept de vot) de a alege un papă european şi recursul la o soluţie de compromis din afara continentului arată tensiunile grave de la Vatican, acumulate în ultimii ani.”

    Biserica Catolica este universala. Marea majoritate a credinciosilor catolici sunt in America de Sud, Africa si Asia. Catolic fiind, ma simt parte a Bisericii universale, de abia apoi a filialei ei europene. Mai iesiti din provicinalismul asta de secol 19, ce naiba!

  11. vida clara spune:

    Da de unde. Tot “stradda” a dat raspunsul cel corect.
    Italienii (ma rog, cei care au raspuns nu stiu caror chestionare, isi doreau sa
    castige un papa de alta nationalitate decat italian, din motive extrem de practice.
    Adica, ca un papa strain atrage turisti.
    Vecinii s-au invatat, vin si-asa, dar sus-americanilor li s-a pus o rama de mai mare
    frumusetea. Si … nu asa (la indemana), pentru orice …plevusca.

  12. Anda spune:

    O analiza superficiala, si tendentioasa. E simplu sa dezbini ,sa semeni scepticism si cinism. De la Revolutia franceza masele au fost indoctrinate cu teorii contra bisericii, monarhiei si familiei. Principalele “institutii” ( chiar daca imperfecte), care mentin niste repere avand la baza persoana.
    Pe mine nu ma intereseaza daca Papa este din Bragadiru sau Patagonia, atata timp cat este un bun crestin, si un om bun. Cat despre Europa, orice tara, continent sau persoana are perioade de criza de crestere sau declin ca orice element viu. Problema actuala a Europei, a Romaniei,a lumii si in final a fiecarui individ este una spirituala. Ne scindam in loc sa ne unim ,suntem in competitie in loc sa comunicam si sa invatam unii de la altii,ne combatem in loc sa ne incurajam. Ne detestam si ne uram in loc sa ne iubim. La ora actuala, mare parte a populatiei “cartitoare” are resurse materiale mult peste necesitati. Criza in sine este o isterie globala indusa. Sa speram ca Dumnezeu o sa ne lumineze cum a facut-o intotdeauna!

  13. Andra spune:

    Interesant .
    Mi se pare ca din analiza d-stra lipseste ceea ce pare a fi marea ratare a Occidentului in sec XXI – integrarea Europei de Est – vezi dublul standard al Comisiei de la Venetia cu privire la condamnarea simbolurilor comuniste, vezi integrarea mai mult la nivel de piata de consum de unde si derapajele institutionale in unele tari recent afiliate, si destul de obstinata campanie negativa din presa de consum occidentala.
    Nu doresc sa fiu gresit inteleasa beneficiul statelor recent afiliate este imens – dar integrarea nu s-a facut foarte eficient si rolul lor nu a fost valorizat indeajuns.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Valentin Naumescu


Valentin Naumescu

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Intern... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)