marți, martie 19, 2024

Occident, 2019: sub asediu, în căutarea suveranităţii pierdute

Deruta alarmantă a Occidentului ultimilor aproximativ 10 ani, în căutarea unui sens şi a unei încrederi în sine pierdute, precum şi asaltul aproape general împotriva democraţiei liberale, dincolo de numărul impresionant al analizelor şi comentarilor făcute deseori de pe poziţii partizane politic sau ideologic, ar trebui să motiveze, înainte de orice, eforturile de a răspunde la două întrebări urgente: cum s-a ajuns aici şi ce este de făcut pentru a preveni transformarea crizei în colaps?

Ce tulbură Occidentul într-atât de serios încât să-l determine să accepte, să tolereze sau chiar să susţină din interiorul propriilor societăţi, contestarea tot mai făţişă, deseori agresivă, a ordinii internaţionale chiar de el definită după 1945, şi redefinită parţial după 1989-1991? Răspunsul propus aici este că unul dintre motive, posibil cel principal, este scăparea suveranităţii de sub controlul elitelor politice din statele construite pe tradiţia democraţiei liberale.

Conceptul de „suveranitate”, distinct şi autonom politic faţă de cel de „suveran”, este unul modern, impus treptat din secolele 16 şi 17, influenţat de Renaştere şi de Pacea din Westphalia (1648), nu unul medieval. Naţiunile Occidentului au astăzi dificultăţi tot mai mari în a-şi reaminti că democraţia liberală modernă, care nu are prea multe în comun cu Grecia antică în afară de etimologie, este rezultanta fuziunii extrem de complicate a unui concept revoluţionar de secol 18 – suveranitatea naţională – cu o tradiţie europeană de peste 1000 de ani, bazată pe monarhie şi religie.

O rătăcire periculoasă a gândirii politice mainstream din ultimele 4 – 5 decenii a construit treptat în mentalul unor largi segmente ale societăţilor occidentale o opoziţie, în fapt inexistentă, între democraţie şi suveranitate. Este o confuzie nu doar periculoasă, dar şi cu potenţial letal, pentru ceea ce până nu demult se auto-intitula cu mândrie „lumea liberă”. Natura umană este intrinsec imperfectă şi, cum spune un dicton cu foarte mare notorietate, „dacă oamenii ar fi îngeri, guvernele n-ar mai fi necesare„. Prin urmare, suveranitatea politică nu va putea fi evacuată, vreodată, din organizaţiile de mari dimensiuni, în special din cele de tip statal. Din păcate, mulţi occidentali nu mai înţeleg astăzi că democraţiile liberale au nevoie de suveranitate chiar mai mult decât dictaturile sau regimurile autoritare. Acestea din urmă au de apărat interesele unei (unor) familii sau ale unui grup social foarte restrâns, care se menţin la conducere prin forţă şi pe bază de economii de tip „extractiv”, exploatând populaţii şi teritorii în total sau parţial dezinteres faţă de drepturile omului, pe când democraţiile au de apărat libertăţile politice şi drepturile fundamentale ale unor întregi societăţi. Cine are nevoie mai mare de suveranitate în aceste condiţii? Cum să aperi eficient libertatea unor naţiuni, fără instituţii care să reprezinte în mod real voinţa lor suverană?

Similar, scade numărul celor care mai înţeleg că suverantitatea nu dispare niciodată din istorie şi, dacă instituţiile occidentale actuale constituite pentru a o „proiecta”, în mod democratic, în cotidianul politic devin ineficiente, nefuncţionale sau pierd busola „legii egale pentru toţi„, atunci suveranitatea „migrează” treptat spre alte zone, mai puţin vizibile, printr-o mutaţie politică niciodată în favoarea corpului social. Suveranitatea dictaturilor sau regimurilor autoritare nu este singura „alternativă” nefericită la suverantitatea democraţiilor liberale. Mai există şi suveranităţi difuze, care se exercită „din umbră”, menţinând societăţi întregi în haos, violenţă şi subdezvoltare. Concepte precum „stat eşuat” sau „zone de non-drept” nu sunt, de altfel, de dată foarte recentă decât din punct de vedere lexical, şi se referă exact la suveranitatea care a „migrat” necontrolat şi s-a „întors” împotriva societăţii.

Ce înţelegem azi, totuşi, prin democraţie?

În campaniile electorale din primii 3 ani de după 1989, unii politicieni români care prizau cu nesaţ aerul libertăţii, explicau „doct” electoratului încă nedezmeticit din cei 45 de ani de dictatură, că „democraţia înseamnă puterea poporului„, de la cuvintele greceşti „demos” şi „kratos”, şi primeau şi aplauze pentru astfel de „lecţii”. Între timp, circulaţia informaţiei a făcut progrese majore, iar electoratul s-a (mai) dezmeticit şi înţelege bine că nici în cele mai avansate democraţii „naţiunile suverane” nu pot conduce, in corpore, statele respective, pentru că milioane de decizii egal valabile şi îndreptăţite ar provoca rapid haosul şi ruina. Cea mai inteligibilă politic încercare de definire este cea din unghi utilitar, nu sentimental, care conduce spre ideea că democraţia are puţin de-a face, în sine, cu puterea poporului, fiind în esenţă un set general acceptat de legi, reguli şi proceduri, care impune rotaţia non-violentă la putere a diferitelor grupări din cadrul elitei, pe baza voinţei majorităţii exprimate prin alegeri libere şi corecte, şi care fixează de asemenea separarea şi echilibrul puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor, precum şi egalitatea în faţa legii, şi supremaţia acesteia, pe baza garanţiilor constituţionale.Problema principală aici ţine de tendinţa de supra-simplificare, vizibilă în majoritatea dicţionarelor, inclusiv cele ale unor universităţi occidentale de prestigiu, care plasează „alegerile” în poziţia de indicator principal, dacă nu chiar unic, al caracterului democratic al unui regim politic (ceva de genul „este democraţie dacă sunt organizate alegeri”, sau variaţii pe această temă). Or, alegerile, mai ales cele parlamentare, sunt o condiţie necesară, dar nu şi suficientă în sine, pentru a avea o democraţie.

Democraţia de tradiţie occidentală, înţeleasă ca ansamblu de legi, reguli şi proceduri menite să asigure transpunerea corectă în cotidianul politic şi social a unui concept foarte volatil şi complicat – „suveranitatea naţională” – se bazează pe două principii fundamentale, care trebuie să funcţioneze simultan: principiul majorităţii şi principiul constituţionalismului. Cele două rezistă împreuna sau se prăbuşesc împreună.

Singurul criteriu identificat în secolul 18, valabil şi azi din lipsă de altul mai bun, este cel al majorităţii, astfel că suveranitatea este delegată prin vot unor reprezentanţi aleşi. O majoritate relevantă politic din perspectiva conceptului de „naţiune suverană” nu poate fi însă identificată decât într-un corp cetăţenesc relativ omogen valoric, altfel votul universal, chiar şi direct, egal şi secret, nu are implicaţii naţionale, ci identitar-tribale, sectare sau separatiste.

Aici trebuie amintită, în paranteză, expresia semantic-contorsionistă de „democraţie iliberală„, lansată în 1997 de Fareed Zakaria, probabil cel mai sofisticat politolog musulman american, şi „analist favorit” al unor vectori media mainstream, precum CNN şi Washington Post. Expresia a fost preluată şi utilizată insistent în ultimul deceniu, inclusiv de opinenţi care ignoră încrengătura de nuanţe asociată acesteia la lansare de „părintele” ei, şi, odată preluată din zona dezbaterilor academice de zona politică, a devenit inerent periculoasă, pentru că democraţia de tradiţie europeană nu poate fi decât liberală. Dacă nu mai e liberală, încetează automat să mai fie democraţia în discuţie aici, şi devine altă formă de guvernământ. Cei care insistă cu utilizarea expresiei „democraţie iliberală” fac mai degrabă deservicii eforturilor de apărare a democraţiei, pentru că astfel contribuie la acreditarea, inclusiv în Occident, a ideii că democraţia „poate fi şi de alt tip”.

Conceptul de „democraţie liberală”, nu trebuie înţeles în sensul preferinţei pentru una dintre orientările politice actuale care concurează electoral (în speţă, liberalismul, oricum foarte diferit astăzi de liberalismul clasic), ci prin raportare la sursa sa: o gândire care acordă prioritate libertatăţii indivizilor de a-şi apăra, promova şi menţine drepturile lor fundamentale dobândite în mod natural la naştere, şi nu justificării şi motivării voinţei statului. Democraţia liberală s-a construit dinspre indivizi spre stat şi este benefică, în primul rând, pentru indivizi, dar supravieţuirea ei are nevoie de state-gazdă puternice. Nu este vreun mare paradox aici, ci un simplu raţionament logic, înţeles până acum 50 de ani de oricine trecuse bacalaureatul, dar care astăzi, din păcate, este de neacceptat pentru foarte mulţi occidentali, care tind să plaseze în opoziţie democraţia liberală şi suveranitatea naţiunilor.

Principiul majorităţii presupune că, odată abolită monarhia de tip Ancien Regime, în care decizia ultimă era atributul unui suveran legitimat prin naştere şi religios, singura, unica modalitate de legitimare a conducerii politice şi a deciziilor adoptate de aceasta este voinţa majorităţii. Corolarul acestui principiu este că democraţiile au nevoie de majorităţi, dar nu strict electorale şi matematice, ci şi valorice, de apartenenţă. Semnificaţia sa este esenţială, pentru că defineşte unica sursă de legitimitate politică acceptabilă a vremurilor noastre – voinţa majorităţii naţiunii, care a înlocuit voinţa suveranului „uns de Dumnezeu”, fosta sursă de legitimitate politică, acceptată în Europa timp de peste 1000 de ani ca ceva perfect normal şi de la sine înţeles. Pentru a avea democraţie în sens occidental şi modern, este nevoie de naţiuni care să-şi asume suveranitatea, iar naţiunile nu pot exista fără delimitare politico-teritorială – frontiere sub control suveran şi reguli clare de acces în corpul cetăţenesc – şi fără delimitare axiologică – o matrice valorică aptă să dea sens axiomei iluministe de secol 18 conform căreia individul, odată eliberat din servitute şi transformat din supus în cetăţean, se va implica politic, cu bună credinţă, pentru binele general al societăţii din care face parte („et pluribus unum” / „unul, dintre mulţi” – cum spune dictonul latin inspirat ales drept motto de către republica federală nord-americană). Democraţiile funcţionează cu cetăţeni, nu cu supuşi.

Principiul constituţionalismului recunoaşte faptul că democraţia trebuie protejată de propriile ei excese şi de inevitabilii ei demagogi, şi presupune în esenţă că, dacă majoritatea decide şi legiferează, asta nu înseamnă că poate legifera, sau face, orice vrea, prin folosirea abuzivă a primului principiu, odată ce a câştigat un scrutin. Corolarul acestui principiu este că democraţiile nu pot fi lăsate integral la dispoziţia majorităţilor simple, în unele domenii deciziile fiind rezervate super-majorităţilor sau referendumurilor. Constituţionalismul presupune o „Lege a legilor„, care să nu poată fi modificată de simple majorităţile rezultate la urne (se impun praguri minime de două treimi, sau chiar trei pătrimi din numărul parlamentarilor), şi care reglementează, în esenţă, două seturi de probleme: cum funcţionează şi cooperează puterile separate din stat (inclusiv care este „ordinea de precădere” a instituţiilor care derivă direct din votul popular), respectiv care sunt drepturile şi libertăţile fundamentale garantate cetăţenilor. Ca regulă generală, garantarea drepturilor şi libertăţilor prin simpla lor menţionare în textul constituţional nu ajută prea mult, dacă textul aceleiaşi Constituţii nu identifică „punctul magic” de echilibru şi control reciproc între instituţii, dar astfel încât funcţia executivă a statului să nu fie paralizată.

Astăzi, la aproape 30 de ani de la emblematicul an 1989, principiul majorităţii este ameninţat în Europa de Vest (fostă necomunistă), plus Canada, Australia, Noua Zeelendă etc., iar principiul constituţionalismului în Europa Central-Răsăriteană (în premieră absolută după 1989, Freedom House a clasificat în 2019 Ungaria ca ţară „parţial liberă„, o breşă semnificativă în spaţiul euro-atlantic). În SUA – piesa de rezistenţă a Occidentului post-1945 – avem o situaţie atipică, ambele principii fiind simulan sub asalt, mai ales după 2016 (denunţarea „anacronismului” Senatului şi Curţii Supreme de către stânga radicală şi contestarea sistemului electoral de esenţă federală, după alegerile prezidenţiale din 2016, sunt sugestive în sine).

Occidentul, între războiul „hibrid” şi coloana a 5-a

Din punct de vedere strict politic, linia de separaţie la începutul secolului 21, la nivel global, este între democraţiile reale, liberale, şi pseudo-democraţii, prezente într-un larg evantai de variante „tehnice”. Aproape nici un stat nu îşi mai asumă azi, explicit şi oficial, că are un regim dictatorial, nici măcar autoritar, şi aproape toate statele membre ale ONU au constituţii în vigoare şi organizează alegeri parlamentare. Pe de altă parte, Freedom House identifică în ultimul său raport – „Libertatea în lume în 2019” – doar 45% dintre statele lumii ca fiind libere (politic), reprezentând 39% din populaţia lumii (cifră care include şi populaţia Indiei). În Asia, studiul identifică 5 state libere din 48 (10%), iar în Africa – 8 din 54 (15%). Privit din perspectiva riscurilor migratorii pentru Europa, raportul constată că trăiesc în ţări libere doar 4% dintre cei aproape 500 de milioane de locuitori din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (aşa-numita zonă MENA), respectiv doar 11% dintre cei 1,2 miliarde ai Africii subsahariene. Tendinţa observată este la fel de îngrijorătoare: pentru al 13-lea an succesiv, libertăţile politice sunt în regres la nivel global.

Factorul determinant care plasează astăzi pseudo-democraţiile în avantaj şi ofensivă este erodarea suveranităţii corpurilor politico-cetăţeneşti, respectiv a suveranităţilor naţionale, care susţin democraţiile liberale. La originea acestei eroziuni nu se află (încă) vectori de agresiune externă directă, de tip clasic, ci confuzia axiologică, mai precis incapacitatea de dată istorică relativ recentă a democraţiilor liberale de „a trage linie” şi a legifera foarte clar ceea ce este şi ceea ce nu este acceptabil pentru modelele lor politice, societale şi valorice. Globalizarea, despre care se dezbate astăzi până la saturaţie, înseamnă, printre altele, că un corp politic naţional (o naţiune) constituit(ă) acum 2-3 secole, nu­-şi mai poate apăra suveranitatea, adică drepturile şi libertăţile fundamentale aşa cum au fost ele înţelese şi aplicate politic în istoria recentă, doar cu forţele armate, cu poliţia şi cu serviciile de informaţii/securitate, oricât ar fi ele de performante, dacă din punct de vedere axiologic şi identitar elitele politice şi/sau societatea o iau razna şi nu mai pot cădea de acord asupra unui set minim de valori care să ţină naţiunea împreună şi să îi dea consistenţă şi coeziune.

După „şocurile” electorale înregistrate în 2016 în cele mai mari democraţii de limbă engleză – alegerile prezidenţiale din SUA şi referendumul privind Brexit – o parte a elitelor politice occidentale a început să admită tot mai deschis existenţa unui „război hibrid” al Rusiei împotriva democraţiilor liberale din Occident (şi nu numai), război purtat cu „metode asimetrice”, adică evitând agresiunea militară deschisă de tip „clasic” în favoarea unor „procedee” mai puţin vizibile societăţilor din statele-ţintă. Unele capitale occidentale au lansat deja măsuri de contracarare dar, deşi „mai bine mai târziu, decât niciodată„, este evident că interpretarea evenimentelor din ziua de Crăciun a anului 1991 („dizolvarea” URSS) ca o „victorie decisivă”, urmată de sentimentul intrării în Nirvana democraţiei globale au fost erori grave ale Occidentului, de judecată, politice şi strategice, a căror corectare, dacă va mai fi posibilă, va antrena un preţ foarte mare, care va trebui plătit exact într-un moment în care societăţile occidentale sunt afectate serios nu doar de hedonism „multi-cultural”, dar şi de efectele cumulate ale crizelor izbucnite în 2008 (financiară şi economică) şi 2011 (migraţie).

Elitele occidentale au ajuns în 1991 – foarte greu de înţeles cum – la concluzia că „Vestul a câştigat războiul rece„, ignorând una dintre legile fundamentale ale strategiei, care spune că, indiferent de tipul său (rece, cald, călduţ, hibrid etc.), un război se încheie atunci când unul dintre combatanţi rămâne fără mijloacele de a continua conflictul şi se supune voinţei politice a celuilalt combatant. Apare evident astăzi că Occidentul nu a „câştigat” în 1991 decât ceva timp, pe care – cu marea şi fericita excepţie a extinderii NATO şi UE în Europa Central-Răsăriteană – nu l-a folosit prea bine. Cei 8 ani şi 5 zile care au trecut între 26 decembrie 1991 (dizolvarea oficială a URSS) şi 31 decembrie 1999 (instalarea lui V. Putin la Kremlin) au însemnat doar o repliere tactică a elitelor post-sovietice, nicidecum motivată de „regrete” pentru dezastrele provocate propriei ţări şi omenirii în numele utopiei comuniste, ci de lipsa temporară a resurselor pentru a continua conflictul cu Occidentul în forma şi la intensitatea anterioară. Occidentul nu a obţinut o victorie decisivă în 1991, fie şi pentru simplul motiv că victoriile reale se obţin pe liniile de contact cu inamicul, oricare ar fi acestea, nu se proclamă de către analişti, scriitori sau comentatori de politică externă. Iar atunci când se obţin, marile victorii sunt evidente tuturor. În cuvintele lui Thomas Jefferson: „Doar minciuna are nevoie de sprijinul guvernelor. Adevărul se susţine singur„.

Datorită ochelarilor de eclipsă pe care elitele (civile) occidentale au ales de bunăvoie să-i poarte după 1991, există astăzi o oarecare stupoare, defel justificată, la constatarea succeselor operaţiunilor ruseşti de „penetrare în adâncime” a Occidentului. În fapt, nu este „nimic nou sub soare”: infiltrarea, subminarea, subversiunea, dezinformarea, demoralizarea etc. au fost practici de bază ale politicii URSS faţă de democraţiile occidentale pe tot parcursul „războiului rece”, iar „războiul hibrid” actual nu reprezintă nimic altceva decât „măsurile active” ex-sovietice aduse la zi, plus internet/social media şi efectele globalizării. Internetul permite astăzi operaţiuni de influenţare cu anvergură mult peste tot ce s-a putut face în epoca pre-digitală prin agenţii de influenţă sau „idioţii utili” din Occident, iar globalizarea, mai ales cea financiară, a permis multiplicarea „paradisurilor fiscale”, a companiilor şi a băncilor „paravan”, prin intermediul cărora banii „operativi” ai regimurilor autoritare sunt folosiţi la infiltrarea afacerilor legitime din Occident, întâmpinând din păcate rezistenţe legislative şi executive slabe din partea statelor democratice. Obiectivul este dublu: obţinerea de pârghii la nivelul decidenţilor, şi erodarea a ceea ce a mai rămas din încrederea opiniilor publice occidentale în modelele democratice şi liberale din ţările lor.

„Radiografierea” şi înţelegerea corectă a succeselor Rusiei din ultimii 18 ani este absolut necesară, dar nu şi suficientă, pentru că adoptarea unor măsuri politice eficace de contracarare şi recuperare a terenului pierdut ar impune efectuarea unei a doua „radiografii”, mult mai complicată, asupra „coloanei a 5-a” din Occident. Se vorbeşte deja de „războiul cultural” (cultural warfare) din interiorul societăţilor occidentale, purtat de părţi tot mai agresive ale elitelor politice, academice şi media, care resping valorile din „matricea originară”, atât cele politice, cât şi cele socio-economice. Acest „război cultural” nu se mai bazează proponderent, cum a fost cazul până spre mijlocul secolului trecut, pe „conflictul între bogaţi şi săraci” (deşi tema continuă să fie utilizată politic), ci pe „politicile de identitate” (identity politics), şi corolarul acestora, „corectitudinea politică”, care caută cu înfrigurare, „identifică”, promovează în spaţiul public şi finalmente impun în politicile publice tot mai multe concesii pentru tot mai multe „minorităţi”, definite după criterii din ce în ce mai ciudate şi mai vagi. Rezultatul: afectarea gravă a principiului majorităţii, detaliat mai sus, vital oricărei democraţii liberale.

Metamorfozele libertăţii în Occident (de la Magna Carta la John Lennon)

Dacă libertatea are un înţeles, atunci ea înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă” (George Orwell)

Una dintre cauzele majore ale erodării setului de valori comune care ţine (încă) suveranitățile naţionale occidentale la suprafaţă poate fi identificată în sistemele de învăţământ din Occident, mai ales în cele universitare, unde „corectitudinea politică” a avariat deja grav libertatea de expresie şi, odată cu ea, unul din pilonii esenţiali pe care Occidentul se sprijină. Educaţia a fost unul dintre primele sisteme „scăpate din mână” de democraţiile liberale, probabil pentru că nefiind considerat vital (deşi este), a fost plasat în „zona de concesii” de la apariţia primelor probleme sistemice, spre sfârşitul anilor 1960. Inversarea principiilor pedagogice prin plasarea aproape exclusivă a accentului pe „dorinţele elevului / studentului”, reducerea standardelor de performanţă, abordarea ştiinţelor umane din unghiurile combaterii tradiţiei, schimbării permanente, refuzului autorităţii, drepturilor fără îndatoriri, relativismului cvasi-total, auto-flagelării în faţa culturilor şi civilizaţiilor extra-occidentale, egalitarismului liberticid etc. au provocat ravagii la nivelul a cel puţin două generaţii de occidentali. „Zonele de confort” studenţesc instituite în tot mai multe universităţi, care interzic practic profesorilor şi invitaţilor acestora să abordeze subiecte „controversate”, lovesc la rădăcină, în ultimă instanţă, însăşi libertatea de expresie pe care Occidentul s-a clădit. Schimbarea paradigmei strategice din învăţământul occidental, de la pregătirea de cetăţeni competenţi pentru democraţiile naţionale la pregătirea de internaţionalişti relativişti revoltaţi, costă astăzi Occidentul enorm.

Constatările cvasi-generale cu privire la performanţele tot mai slabe ale liderilor occidentali, care par incapabili să facă faţă problemelor grave acumulate, sunt rareori însoţite de observaţia că toţi aceştia sunt „produsele” educaţiei universitare oferite în ţările lor de prin anii 1970. Toate studiile sociologice aprofundate, profesioniste şi independente efectate în ultimii ani (e.g. „Gallup International„, „PEW Research Center„, „Legatum Institute„) converg la aceeaşi concluzie: segmentele de până în 40 – 45 de ani ale populaţiilor occidentale din Europa de Vest şi SUA – Canada înclină clar, iar cele de până în 30 de ani puternic, valoric şi politic, spre poziţii radicale de stânga sau chiar spre (neo)marxism, deşi în marea majoritate a cazurilor nu există condiţionări economice (nu sărăcia sau excluziunea socială explică aceste opţiuni).

Tineretul occidental de azi, în majorităţi clare, respinge masiv valorile asociate conceptului de „economie deschisă” (piaţa liberă, supremaţia contractelor, libera concurenţă, formarea preţurilor pe baza cererii şi ofertei, flexibilitatea pieţei forţei de muncă, libertatea comerţului, libera întreprindere pe baza raportului cost-beneficii etc.), dar, în acelaşi timp, şi fără să vadă contradicţia flagrantă, susţine la fel de masiv valorile asociate conceptului de „societate (total) deschisă” (promovarea minorităţilor de orice tip, a modurilor de viaţă „alternative”, a imigraţiei fără restricţii, prioritizarea „compasiunii” în faţa meritocraţiei, respingerea „datoriei faţă de societate” etc.). Datorită „bagajului” ideologic dobândit în şcoli şi universităţi (şi potenţat de majoritatea mass media), aceşti tineri nici nu observă absurdul acestei abordări: ei cer statelor lor să-şi asume „deplina suveranitate” în relaţie cu economia (practic, să preia controlul asupra economiilor şi pieţelor pentru a impune politic „egalitatea” şi „nediscriminarea”), dar cer simultan aceloraşi state şi să renunţe la orice pârghie suverană în raport cu restul lumii şi cu valorile „de nucleu” ale societăţii. Cel mai probabil, atunci când profesorii lor le-au ţinut prelegeri edulcorate despre marxism, au „omis” să le amintească că toate statele comuniste au funcţionat pe bază de frontiere închise (aproape) ermetic, şi nici unor minorităţi sau indivizi nu li s-a permis să-şi fluture sub nasul puterii „valorile alternative”, orice disidenţă fiind reprimată rapid şi brutal.

Universitățile occidentale, cu puţine excepții, au „produs” în ultimele decenii milioane de indivizi ostili democraţiei liberale, sau în cel mai „bun” caz indiferenţi la soarta acesteia, lipsiţi de ataşement faţă de ţările şi culturile lor de origine, şi care susţin platforme politice şi economice cu potenţial distructiv major, dacă ar ajunge să fie aplicate. Oricât am fi de preocupaţi, şi ar trebui să fim, de acţiunile subversive anti-occidentale ale Rusiei, faptul că doar 29% dintre francezi, 27% dintre britanici, 21% dintre spanioli, 20% dintre italieni şi 18% dintre germani se mai declară „dispuşi să lupte pentru ţara lor” chiar şi în cazul unei agresiuni externe (apud Gallup International), cu greu ar putea fi pus doar pe seama „războiului hibrid” derulat de Moscova. Cauzele majore ale unor asemenea mutaţii de mentalitate colectivă – vorbim aici de 5 mari democraţii liberale, care, cel puţin prin raportare la restul lumii, oferă cetăţenilor lor un cadru de viaţă mai mult decât decent – trebuie căutate şi în interior, şi nu de ieri, de azi.

Reducând la esenţă, problemele Occidentului contemporan pot fi circumscrise succesului nefast, după aproape 50 de ani, a „doctrinei John Lennon”, explicitată în 1971 în melodia „Imagine” (Imaginaţi-vă), de departe cea mai reuşită transpunere pe versusi şi muzică a Manifestului Partidului Comunist din 1848: „imaginaţi-vă toţi oamenii trăind doar pentru ziua de azi, că nu există ţări şi nimic pentru care să merite să mori sau să trăieşti,…că nu există religie,…şi nici proprietate” etc. Problema se vede chiar din titlu: este doar o „imagine”, mai exact o hologramă, care face insidios apel la sentimente nobile pentru a anestezia instinctele indivizilor de a-şi apăra libertăţile politice şi drepturile fundamentale. De cealaltă parte, regimurile autoritare, organizaţiile teroriste şi reţelele de criminalitate organizată nu sunt deloc „imaginare”, ci cât se poate de reale, în plină „creştere de formă”, şi nu-şi pierd timpul cu cântecele emoţionante. Dacă generaţiile tinere din Occident nu mai sunt dispuse să lupte pentru apărarea democraţiei liberale (adică, a propriei libertăţi), şi vor doar „să-şi trăiască ziua”, atunci situaţia poate fi evaluată ca fiind gravă.

Democraţia, între „post-adevăr” şi „moartea expertizei”

Problemele Occidentului exced cu mult sistemul universitar, şi pot fi circumscrise inclusiv conceptului „societăţii post-adevăr”. Desemnat în 2016, de Oxford  English Dictionary, cuvântul (de fapt, expresia) anului, „post-adevărul” se referă la societăţile în care faptele rezonabil obiective şi verificabile au mai puţină influenţă în formarea opinei publice, faţă de apelul la emoţii, sentimente şi credinţe individuale. Societatea „post-adevăr”, care a devenit vizibilă mai ales după 2010, este una a „politicilor fără politică„: elitele politice nu mai guvernează în primul rând, ci administrează, respectiv nu mai „fac politică”, ci gestionează politici susceptibile să satisfacă grupurile de presiune cele mai periculoase pentru echilibrul de moment.

Au fost trei condiţionări majore ale tranziţiei spre societăţi de tip „post-adevăr”: (1) criza financiară, ulterior economică, izbucnită în 2008, care în UE este esenţialmente criza monedei euro, şi care a dat în întreg Occidentul o lovitură gravă claselor de mijloc, provocând inversarea, după un secol, a tendinţei de reducere a inegalităţilor economice; (2) „explozia”, exact în aceeaşi perioadă, a reţelelor de social media, transformate rapid de sute de milioane de utilizatori într-un fel de Sfânt Graal on-line, şi care au deschis un câmp colosal de acţiune manipulărilor cu finalitate politică şi „ştirilor false”; (3) migraţia internaţională fără precedent modern, pe direcţia generală Sud – Nord, în cazul Europei declanşatorul imediat constituindu-l aşa-numita „primăvară arabă” din 2011 (să ne amintim, aplaudată atunci la scenă deschisă de toate elitele „corecte politic”), care a avariat grav, chiar distrus pe alocuri (Siria, Libia), principala linie de protecţie politică a Europei în faţa migraţiei necontrolate din Africa şi Asia, continente care concentrează majoritatea problemelor mondiale de guvernanţă, sărăcie şi instabilitate, şi unde în 2050 vor trăi 8 dintre cele 9,7 miliarde de locuitori ai planetei.

Dacă „developăm” modul în care aceste trei condiţionări au acţionat, descoperim rădăcinile aproape tuturor grupurilor – politice, civice, informale, intelectuale etc. – de „furioşi” anti-sistem care se luptă în prezent cu Occidentul dinăuntrul lui. Preocupările lor nu sunt nici identice, nici simetrice, unii fiind preocupaţi prioritar de imigraţie, alţii de „combaterea capitalismului” şi a inegalităţilor economice. „Vestele galbene” din Franţa încearcă, atipic, o combinaţie între cele două registre. Problema nu este că revoltaţii de azi greşesc pe linie: unele dintre nemulţumirile lor sunt îndreptăţite. Problema este că, atunci când vine vorba de identificat soluţii, ei cred că ştiu care sunt acestea şi nu acceptă alte opinii. Toţi ilustrează perfect teza lansată de Tom Nichols în cartea sa din 2016, Moartea expertizei„: accesul fără precedent de facil la informaţie, urmare a generalizării tehnologiilor moderne şi a studiilor universitare, nu a generat, paradoxal, electorate occidentale mai mature şi responsabile politic, ci o creştere alarmantă a unui tip nou de egalitarism intelectual, narcisist şi înşelător, în care „toţi ştiu totul despre tot şi cataloghează drept „elitistă” preferinţa pentru opiniile experţilor în domenii bine definite.

Degeaba le explici „suveraniştilor” europeni că ieşirea din actuala criză a UE nu impune neapărat întoarcerea la modelul statului naţional de secol 19 sau 20, opţiune care ar antrena cu siguranţă costuri economice imense pentru popoarele lor, şi ar fi probabil ultima greşeală în faţa ascensiunii demografice inexorabile a Africii şi Asiei, care face, inter alia, imperativă unificarea politică europeană. Şi tot degeaba le explici tinerilor radicali din Occident că rezolvarea problemei inegalităţilor economice nu trece prin (re)aplicarea de politici de inspiraţie marxistă, care nu numai că nu ar „rezolva” nimic, dar ar distruge şi ceea ce încă funcţionează bine în economiile occidentale. Oricâte fapte şi informaţii reale şi verificabile, fundamentate logic, empiric şi cartezian, le-ar fi prezentate acestor oameni, ei nu au doar opinii, ci convingeri, pe care nu şi le vor schimba înainte să sufere direct consecinţele lor, pentru că au ajuns să se identifice cu ele, similar modului în care numeroşi non-occidentali se identifică până azi cu religiile lor. Filozoful britanic Anthony Grayling, unul dintre cei care au înţeles implicaţiile schimbărilor globale majore declanşate de criza din 2008, avertiza în urmă cu doi ani că în societăţile „post-adevăr”, există nu numai riscul coruperii integrităţii intelectuale ca valoare socială, dar şi riscul „destrămării întregii ţesături a democraţiei. Un avertisment care ar trebui luat foarte în serios.

Occidentul ar fi putut să evite situaţia actuală, în care a ajuns la „ora istorică” 12 fără 5 minute cu foarte puţine opţiuni fezabile. Acum 40 de ani, Alexandr Soljeniţîn, pe atunci refugiat politic sovietic în SUA, avertiza în memorabilul său discurs din 1978 de la Universitatea Harvard: „În ţările noastre din Est, comunismul a suferit o înfrângere ideologică completă; este zero şi chiar mai puţin de zero. Şi totuşi, intelectualii din Vest încă îl privesc cu un interes considerabil şi simpatie, şi exact din acest motiv îi este atât de colosal de dificil Vestului să se opună Estului„. În termeni actuali, înţelegem astfel de ce Occidentului „îi este atât de colosal de dificil să se opună” ofensivei regimurilor autoritate şi dictatoriale, precum şi reţelelor de criminalitate organizată care instrumentează, printre altele, un colosal trafic de persoane dinspre Asia şi Africa sub acoperirea unui număr rezonabil de mic de autentici refugiaţi.

Parlamentele democraţiilor occidentale, dacă ar decide să-şi utilizeze atributul suveran de care dispun, ar putea vota rapid legi care să blocheze sau să incapaciteze grav orice ameninţare, infiltrare, subversiune sau diversiune provenită din exterior sau interior, fără a afecta prin asta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor lor sau fundamentele regimurilor democratice respective. Ciudat lucru, inacţiunea legislativă nu suscită însă aproape nici o curiozitate din partea presei, preocupată în continuare de mii de subiecte irelevante, sau prea puţin relevante, faţă de gravitatea ameninţărilor actuale la adresa Occidentului.

Marele „secret” al democraţiei: axiologia trebuie să domine antropologia

Principalul „secret” pe care segmentele „corecte politic” ale elitelor occidentale îl trec deliberat cu vederea este că democraţia liberală modernă, aşa cum a existat ea în ultimii aproximativ 250 de ani, pe baza conceptului de suveranitate naţională, nu poate supravieţui decât în circumscripţii politico-teritoriale şi cetăţeneşti relativ omogene – nu etnic, nu rasial, ci axiologic. Naţiunea suverană poate avea orice grad de diversitate antropologică, atât timp cât aceasta nu afectează valorile de bază care structurează şi determină şi structurează viaţa cotidiană a societăţii respective. Pentru ca democraţia liberală să reziste, axiologia trebuie să domine antropologia. În caz contrar, există riscul major ca votul – chiar şi liber şi corect din punct de vedere tehnic – să se transforme în instrument de promovare a intereselor grupurilor „speciale”, „specifice” etc., inerent contradictorii conceptului de „naţiune suverană”. De aceea, apostolii „diversității cu orice preţ”, care au preluat treptat controlul zonelor intelectual-academice, mass media şi de divertisment din Occident începând cu sfârşitul anilor 1960, nu sunt „progresişti”, cum le place să se auto-definească, ci reacţionari, în sensul că politicile pe care le susţin şi promovează contribuie, în fapt, la destructurarea democraţiei liberale.

„Multiculturalismul”, ajuns azi principală doctrină receptă, cu caracter cvasi-religios, a Occidentului, apărat cu fervoare de majoritatea politicienilor şi mass media mainstream, în pofida eșecului clar de pe teren, joacă, în liga ideilor politice moderne, rolul de potenţial gropar al democraţiei liberale. Fără naţiuni suverane relativ compacte din punct de vedere axiologic, având un trunchi comun de valori de bază necontestate în mod semnificativ la nivelul societăţilor, Occidentul se auto-condamnă la destabilizare sistemică şi tribalism.

Matematica este regina ştiinţelor exacte dintr-un motiv simplu: cifrele contează întotdeauna şi,  cum istoricii amintesc deseori, „demografia înseamnă destin”. La apogeul puterii şi influenței sale globale, în 1913, Europa reprezenta 25% din populaţia mondială şi se afla (fără imigraţie) pe trend ascendent, crescând mai repede decât cea de pe alte continente, cu excepţia Americii de Nord. Un secol mai târziu, în 2015, ponderea demografică globală a Europei scăzuse la 10% şi era plasată pe un trend descrescător, pentru 2050 estimându-se maximum 7%, în pofida imigrației masive. Demografia Europei acţionează astăzi împotriva axiologiei ei, pentru ca valorile şi ideile nu se transpun în instituţii şi politici în mod miraculos, prin străfulgerări din eter: este nevoie de oamenii care să facă asta.

Occidentul este azi foarte vulnerabil pentru că are de purtat un „război” pe trei fronturi. Primul, cu grupuri tot mai numeroase din propriile societăţi care se dezic de valorile care au făcut posibilă funcţionarea democraţiei liberale în statele naţiune, majoritatea în favoarea unui pretins „internaţionalism” puternic ideologizat, utopic neo-marxist, şi al cărui potenţial funest susţinătorii lui în general îl ignoră, cărora li se adaugă, la cealată extremă, grupuri care aspiră la o regresie spre un „naţionalism” greşit înţeles ca surogat de patriotism. Al doilea, cu o migraţie de populaţii extra-occidentale fără precedent după secolele 5-10 AD, care n-ar fi neapărat o mare problemă, dacă majoritatea covârşitoare a noilor veniţii n-ar proveni din culturi ale căror valori de nucleu sunt, într-o exprimare elegantă, extrem de greu de pus de acord cu valorile de bază pe care s-au clădit democraţiile liberale occidentale (separarea dintre religie şi stat, separarearea puterilor în stat, prioritatea libertăţii individului în faţa voinţei colectivităţii şi statului, egalitatea dintre bărbat şi femeie, libertatea de expresie etc). Al treilea, cu o Rusie revizionistă care, din păcate pentru ea însăşi şi pentru Europa, a ales să resusciteze spectrele lui Lenin şi Stalin (pe care Moscova îi asumă astăzi aproape făţiş) şi care, în loc de un autentic catharsis şi de a căuta revenirea în familia europeană din care a fost brutal evacuată după 1917, încearcă să speculeze, valorifice şi potenţeze criza Occidentului, în speranţa slăbirii legăturilor dintre Europa şi SUA şi transformării ei în arbitru şi hegemon.

Ce s-ar putea întâmpla dacă Occidentul nu se va reechilibra valoric şi politic pentru a fi capabil să reziste acestor atacuri simultane şi concentrice? Matematica nu mai este aici de folos, dar istoria consemnează o listă destul de lungă a civilizaţiilor prăbuşite, şi numeroase studii ale istoricilor care au încercat să înţeleagă şi să explice „cum de civilizaţia X s-a prăbuşit, când ajunsese la un asememenea nivel de dezvoltare?„. Simplificând, istoria sugerează politicii că şi doar 50 de ani definiţi de slăbire a vigilenţei, de menţinere la conducere a unor elite confuze şi de hedonism social, sunt suficienţi pentru a demola ce s-a construit în 500 de ani sau mai mult. Cine crede că Occidentul de astăzi este imun la aşa ceva, ar face bine să se gândească mai atent şi să pună mâna pe orice carte de istorie.

Uniunea Europeană, între imposibila alegere şi furtuna perfectă

„Suverantitatea se pierde ca urmare a greşelilor politice” (Mario Draghi, în faţa Parlamentul European, 28 ianuarie 2019)

Uniunea Europeană este un caz aparte în interiorul Occidentului şi al familiei democraţiilor liberale, deoarece are în plus şi o mare problemă auto-provocată. Lansată în 1999 şi aplicată efectiv din 2002, Uniunea Monetară Europeană a eşuat în atingerea ambelor obiective anunţate la lansare de „părinţii” săi tehnocraţi. Politic, nu a generat creşterea sinergiilor între statele membre, în vederea unei „tot mai strânse Uniuni„, iar economic nu a generat reducerea decalajelor de dezvoltare şi venit între Sud şi Nord. Dimpotrivă, a declanşat procese contrare, ignorate de europeni până la criza declanşată în 2008, dar perfect vizibile după aceea.

Democraţiile din sudul UE care au adoptat euro, toate cu decalaje de dezvoltare faţă de „nucleul” central-nord european, dominat de Germania, au renunţat la controlul asupra politicii monetare, adoptând o monedă care este, în proporţie de cca. 80%, fosta marcă vest-germană, rebotezată, „atenuată” puţin cu fostul franc francez şi fosta liră italiană. Sub mirajul accesului la credite cu dobânzi „de tip german”, adică foarte mici, mulţi au uitat atunci că între monede, dobânzile asociate lor şi culturile societăţilor care le folosesc există legături mult mai serioase decât designul bancnotelor. Cu excepţia cazului că s-ar afla în aceeaşi federaţie politică deplină, „de sus până jos”, cu Germania – ceea ce până astăzi nu e cazul nimănui – un stat membru al UE care vrea să folosească aceeaşi monedă cu aceasta trebuie să dispună de o productivitate şi o competitivitate economice apropiate celor din Germania, precum şi de o cultură populară comparabilă celei germane în ce priveşte economisirea şi creditarea. Altfel, îşi asumă riscuri majore prin renunţarea la pârghia politicii monetare, care oferă posibilitatea devalorizării monedei naţionale pentru a corecta decalajele de competitivitate şi deficitele comerciale faţă de un partener economic extern mult mai solid aflat pe aceeaşi piaţă comună. Desigur, devalorizarea monedei naţionale nu este o „baghetă magică” indicată în orice situaţie şi pe termen nelimitat. Dar a permis în trecut unor state CEE/UE să evite actualele derapaje. Până în 1999, Franţa a menţinut paritatea cu Germania în ce priveşte competitivitatea economică prin devalorizări succesive ale francului francez. Nu este o întâmplare, şi nici o coincidenţă, că Olanda, Austria, Finlanda şi Luxemburg, state apropiate „cultural” de Germania, s-au descurcat relativ bine după introducerea uniunii monetare, în timp ce economiile Portugaliei, Spaniei, Franţei, Italiei, Greciei şi Ciprului nu şi-au mai revenit niciodată cu adevărat după 2008.

Criza indusă de moneda euro ilustrează perfect „moartea expertizei”, sau cum o idee bună – integrarea, finalmente politică, a Europei – a fost deraiată de o decizie adoptată pe bază de iluzii şi presupuneri, nu pe date concrete fundamentate empiric şi pe experienţă consemnată. Între mega-problemele UE, cea provocată de introducerea prematură a uniunii monetare are (încă) întietate în faţa celei provocate de imigraţia ilegală, şi presupune, de asemenea, un risc vital mai mare pentru întreg proiectul european, dar şi pentru viitorul democraţiei liberale în Europa. Criza declanşată în 2008 a indus treptat unor segmente electorale largi din zona euro ideea că guvernele care depind democratic de votul lor fie nu vor să acţioneze pentru rezolvarea problemelor (pentru că sunt „disciplinate” de la Bruxelles), fie nu pot să acţioneze astfel (pentru că nu mai au pârghiile executive necesare). Lamentările generalizate despre ascensiunea „populismului”, a mişcărilor politice radicale sau extremiste, şi pierderea accelerată de popularitate a partidelor „tradiţionale” de centru-stânga sau centru-dreapta, ar trebui să plece de la premisa corectă: actuala degringoladă a politicii în statele UE a fost determinată, nu exclusiv dar în principal, de câteva erori grave de calcul ale decidenţilor din „patrulaterul” Bruxelles – Berlin – Frakfurt – Paris, ajutate oportunist de elitele politice de la „perierie”, care au „vândut” popoarelor lor, pentru a face euro acceptabil, mitul inflaţiei mici şi creditelor cu dobânzi accesibile, evitând să le explice şi celelalte efecte ale introducerii monedei comune înainte de uniunea politică.

Introducerea prematură a uniunii monetare a determinat în UE creşterea puterii Nordului asupra Sudului, creşterea ecartului între „centru” şi „periferie”, între economiile avansate şi cele care, teoretic, ar fi trebuit ajutate să „vină din urmă”. Toate aceste efecte vin în contradicţie frontală cu principiile de bază ale proiectului european lansat între 1951 (CECO) şi 1957 (CEE). Mai mult, introducerea monedei euro a plasat instituţiile europene, după 2008, în rolul ingrat de garante ale colectării datoriilor debitorilor din Sud, în beneficiul creditorilor din Nord. Gravitatea situaţiei l-a determinat pe însuşi Otmar Issing, unul dintre „părinţii fondatori” ai uniunii monetare europene şi Băncii Centrale Europene (BCE), membru în primul Consiliu Executiv al BCE şi primul economist-şef al acesteia, să declare în 2016 că, în forma actuală, uniunea monetară nu mai este viabilă şi că într-o zi, castelul de cărţi de joc se va prăbuşi. Cu aceeaşi francheţe, surprinzătoare având în vedere profilul său, dl. Issing a mai admis, în alt context, că în 2010 nu Grecia a fost „salvată”, ci băncile din Franţa şi Germania, care creditaseră „exuberant” Grecia după adoptarea euro.

BCE – o premieră absolută în istoria omenirii, o bancă de emisie suverană care nu depinde, nici practic, şi nici măcar teoretic, de vreun stat suveran – oferă singura explicaţie a supravieţuirii monedei euro după 2008, în condiţiile tergiversării evidente a deciziilor strategice privind viitorul Europei: avans spre integrare politică, sau repliere spre uniune economică de state suverane. Subvenţiile BCE, mascate sub forma achiziţionării de obligaţiuni „suverane” de la statele din sudul eurozonei, la dobânzi sensibil inferioare (cca. 2%) celor care ar fi fost cerute de „pieţele de capital” (5% – 7%) pentru state care au datoria publică raportată la PIB de 180% (Grecia), 135% (Italia), 130% (Portugalia) sau aproape 100% (Spania, Franţa, Cipru), au fost denumite eufemistic „programe de relaxare cantitativă„, şi au acţionat în esenţă ca mecanism de compensare a absenţei uniunii politice care ar fi trebuit să susţină în mod natural uniunea monetară. Obiectivul principal al eurocraţiei tehnocrate, după 2008, a fost salvarea monedei euro prin „orice măsură necesară (whatever it takes, în exprimarea preşedintelui BCE, Mario Draghi, în memorabilul său discurs din 2012). Problema cu „relaxarea cantitativă” a BCE – care a depăşit deja 2,5 trilioane de euro – este că a jucat rolul anestezicului administrat unui pacient, în aşteptarea chirurgului care nu a mai venit să opereze. Moneda euro a fost salvată (mission accomplished), statele „beneficiare” nu au intrat în incapacitate de plată, dar nici nu au mai avut o motivaţie solidă pentru a face reforme structurale super-costisitoare politic, datoriile lor suverane au continuat să crească, şomajul a rămas la 10 – 15% în Sud (20 – 25% la tineri), faţă de 3 – 5% în Nord, iar creşterile economice au rămas insuficiente pentru o redresare reală.

Pentru a da Cezarului ce este al Cezarului, să amintim aici un alt exerciţiu de sinceritate, al aceluiaşi Mario Draghi, care, aflat pe final de mandat la conducerea BCE, a afirmat la 28 ianuarie 2019 în faţa Parlamentului European că „o ţară îşi pierde suveranitatea dacă datoria sa publică este prea mare, pentru că dincolo de un punct pieţele financiare sunt cele care decid„. Şi a continuat să explice, cu aceeaşi francheţe, că pentru o ţară ajunsă într-o astfel de situaţie, „fiecare decizie politică este examinată de pieţele de capital, adică de persoane care nu sunt alese şi sunt în afara procesului democratic de control„. Un astfel de avertisment, din partea celui mai puternic bancher european, nu se „vede” în fiecare zi, şi ar fi meritat o mediatizare mult mai serioasă, pentru că aşa cum bine a punctat dl. Draghi, „datoria publică apare prin deciziile politice ale guvernelor, iar suverantitatea se pierde ca urmare a greşelilor politice„. Poate că Mario Draghi vrea să plece la pensie cu inima împăcată, dar ceea ce a vrut să transmită europenilor, în mod delicat, a fost că în spatele benign-desemnatelor „pieţe de capital” se află deţinători de capital care nu şi-au acumulat resursele financiare pe bază de milă şi compasiune, şi care, dacă vor fi obligaţi să aleagă între democraţie şi recuperarea creditelor acordate (plus dobânzile aferente), nu vor ezita prea mult. Mai clar de atât nici nu se putea: erorile politice ale elitelor occidentale din ultimele decenii au declanşat hemoragia suveranităţii din corpurile statelor naţionale, iar problema majoră este că suveranitatea pierdută de acestea nu se regrupează la instituţii europene care depind direct, democratic, de votul europenilor, ci în zone crepusculare imune la democraţia reprezentativă, pe care nici măcar instituţii europene de prim rang, ca BCE, nu le controlează (altfel, este de presupus că dl. Dragi s-ar fi abţinut de la lansarea unui astfel de avertisment).

În acest moment, alternativele sunt puţine, iar cele în care democraţia liberală supravieţuieşte intactă, şi mai puţine. BCE nu va putea gestiona la infinit situaţia din zona euro prin subvenţii cu „bani ieftini”, în absenţa unor decizii politice cu impact strategic privind viitorul UE. În cel mai bun caz, va avea relativ succes până la următoarea criză ciclică globală, când statele din sudul eurozonei vor fi expuse „furtunii perfecte”: fără spaţiu de creştere masivă, încă odată, a datoriei publice; fără posibilitate de a­-şi devaloriza moneda în circulaţie; limitate drastic în ce priveşte deficitele bugetare (tensiuni majore există deja între Italia şi Comisia Europeană). Soluţia pro-activă ar presupune introducerea uniunii fiscal-bugetare în zona euro, dar dacă aceasta ar urma „logica” prin care uniunea monetară a fost introdusă în 1999 – 2002, ar însemna „golirea” parlamentelor naţionale de încă două atribute suverane majore: de a stabili şi impune taxele şi impozitele, respectiv de a decide şi executa bugetele naţionale. Adăugându-se drepturilor suverane anterior abandonate – de a emite monedă (cedat către ECB) şi de a controla frontierele (diluat prin Acordul Schengen), o astfel de dezvoltare ar însemna, literalmente, „moartea democraţiei” în accepţiunea ei europeană tradiţională, la nivelul statului-naţiune.

Singura variantă „de lucru” în care ar fi posibilă punerea de acord a imperativului salvării democraţiei liberale reprezentative cu imperativul salvării monedei euro ar fi transformarea UE într-o autentică federaţie, cu suveranitate comună bazată pe partajarea echitabilă a suveranităţilor naţionale ale membrilor UE, şi pe un nou Tratat European sau Constituţie Europeană. Aceasta ar presupune însă, obligatoriu, implicarea din „momentul zero” a tuturor statelor membre interesate, pentru că UE reprezintă, cel puţin acum, mult mai mult decât un „club al monedei euro”. Exact acest curs de acţiune a fost propus la începutul lui 2018 de Martin Schulz, fost preşedinte al Parlamentului European şi fost lider al social-democraţilor germani: înlocuirea actualului Tratat al UE cu o Constituţie a „Statelor Unite ale Europei” şi acordarea a 5 ani de gândire tuturor statele membre (euro şi non-euro), pentru a decide dacă vor să participe. Practic, este singura cale de ieşire a UE din actualul marasm „pe direcţia înainte”: transformarea hibridului politico-instituţional blocat în proiect şi devenit nesustenabil (uniune „la vârf”/instituţională, plus cele patru libertăţi fundamentale, dar lipsită de un Executiv unional dependent direct de votul democratic al tuturor europenilor şi abilitat, printr-un buget unional real, să facă transferurile de resurse capabile să creeze o solidaritate reală între toţi europenii), într-o uniune de state (federaţie) cu suveranitate comună. Din păcate, îndepărtarea lui Martin Schulz de la conducerea Partidului Social Democrat german, apoi implicit şi din formula guvernamentală „Merkel 4” de la Berlin, a reprezentat o lovitură majoră pentru curentul federalist european, şi a fost simptomatică pentru şansele palide de succes ale acestui scenariu. Planul său rămâne însă nu doar cel mai apropiat de principiile fondatoare ale proiectului european (democraţia, egalitatea şi solidaritatea statelor membre), dar şi de departe cel mai avantajos posibil pentru noii membri ai UE din Europa Central-Răsăriteană, inclusiv România, care, în absenţa unui „mare salt înainte” al întregii UE, se văd confruntaţi cu perspectiva abandonării de facto de către UE, la primul şoc major, a ţintei de unificare a nivelurilor de trai şi protecţie socială din Europa Central-Răsăriteană cu cele din Europa de Vest.

Germania, după ce establishmentul politic CDU/CSU-SPD a îndepărtat „factorul Schulz”, pare să nu aibă altă strategie decât cea a conservării status quo-ului actual, care, la  excedentele comerciale externe anuale de cca. 350 de miliarde de euro realizate de economia germană, arată destul de bine privit de la Berlin. Totuşi, o întrebare irepresibilă care se naşte la observarea pertractărilor şi tergiversărilor ingenioase la care recurg decidenţii germani pentru a evita o decizie fermă cu privire la viitorul Europei, este cât crede Berlinul că se mai poate întinde „coarda eurozonei” până să se rupă. Franţa, după instalarea Administraţiei Macron în 2017, a reluat, în forţă, proiectul unei „mari înţelegeri” franco-germane, prezentat sub forma unei reforme limitată strict la zona eurointer alia buget comun al zonei euro, minister comun de Finanţe, obligaţiuni comune ale eurozonei – care lasă să se întrezărească o idee franceză mai veche, niciodată cu adevărat abandonată: „Europa cu mai multe viteze”. Dincolo de faptul că Berlinul caută, cu relativ talent, metode ingenioase calmare a avântului euro-reformist al Parisului, precum şi de faptul că introducerea unei uniuni fiscal-bugetare după „metoda” introducerii uniunii monetare ar putea împinge unele state ale zonei euro în crize interne majore (sub lozinca „nici o impozitare fără reprezentare” istoria Occidentului a consemnat deja un război civil, în Anglia, şi două revoluţii, în coloniile britanice din America de Nord şi în Franţa), strategia Franţei este în esenţă una naţională, nu europeană, care caută să obţină participarea resurselor Germaniei la depăşirea problemelor socio-economice franceze, nu să obţină decizii cu impact strategic privind viitorul întregii UE. Deplasările periodice la Aachen, precum cea recentă pentru semnarea versiunii marginal îmbunătăţite a unui Acord de Prietenie franco-german de acum jumătate de secol, nu ar trebui să deruteze: singura trimitere politică utilă la împăratul Carol cel Mare, via fosta lui capitală imperială, este că acesta dispunea în 800 AD de o suveranitate „la purtător” impresionantă, pe care azi în UE nu pare să o exercite nicio instituţie, cel puţin nu în numele tuturor celor peste 500 de milioane de „cetăţeni europeni”.

Propunerile Parisului ignoră membrii UE non-euro din Europa Central-Răsăriteană, cărora le-ar fi excepţional de greu să se mai alăture ulterior „nucleului” UE, dacă zona euro ar trece acum la nivelul superior de integrare dorit de Franţa. O astfel de concluzie este sugerată şi de declaraţia, abia observată de presa din România, din februarie 2018 a lui Markus Söder, primul ministru regional al Bavariei şi lider marcant al CSU, partid absolut vital pentru menţinerea fragilei majorităţi pe care se bazează guvernul „Merkel 4” în Parlamentul federal din Berlin. Conform acestuia, Germania „nu doreşte ţări precum Bulgaria şi România în zona euro„, şi „nici noi negocieri şi scamatorii” pe acest subiect. Mesajul a fost semnificativ, pentru că a sugerat un refuz definitiv şi non-negociabil, în sensul că Germania se va opune aderării unor state din Europa Central-Răsăriteană „precum Bulgaria şi România” la zona euro chiar şi atunci când economiile acestora vor fi pregătite pentru aderare. Scepticismul nu poate fi decât consolidat de observarea tribulaţiilor UE în legătură cu extinderea la România şi Bulgaria a celui de-al doilea format UE de integrare avansată disponibil în prezent – spaţiul Schengen – pentru care cele două state îndeplinesc deja, integral, criteriile de aderare (o afirmă, oficial, însăşi Comisia Europeană), dar unii participanţi la acest format, precum Germania (prin ale cărei „frontiere” au trecut în ultimii ani fără probleme milioane de imigranţi fără vize Schengen şi chiar fără documente de identitate) şi Olanda, se opun sistematic, invocând „motive” care par inspirate de Legile lui Murphy („Când îţi vine rândul, se schimbă regulile„).

Trăgând linie, analiza situaţiei strategice a UE în 2019 sugerează o alarmă „de gradul zero”. Eşecul implementării unei soluţii progresive, în sensul finalizării procesului lansat prin Tratatul de la Roma din 1957, ar lăsa deschise trei alte soluţii / scenarii, toate însă regresive: fragmentarea UE în mai multe blocuri sub-regionale (probabil informale); replierea pe „meterezele” verificate istoric ale statului naţional, cu salvarea în cel mai „bun” caz a pieţei comune; dezordinea continentală generalizată. Sau diverse combinaţii între acestea, toate cu potenţial de la negativ spre foarte grav.

Arena axiologică: Hanibal ante portas, sau intra muros?

Ne aflăm astăzi în a doua etapă a globalizării, care urmează firesc primei, declanşată de puterile maritime vest-europene în secolele 17-19, pe „aripile” descoperirilor geografice, capitalismului, revoluţiei industriale şi colonialismului clasic. După cum state puternice cu civilizaţii milenare (India, China, Japonia etc.) nu au putut „scăpa” atunci primei etape a globalizării, nici statele occidentale, inclusiv cele puternice, nu vor putea scăpa acum efectelor contra-valului aceluiaşi fenomen, care acţionează însă acum dinspre Est (şi Sud) spre Vest (şi Nord), pe coordonate geopolitice parţial schimbate. Geografia nu mai este o barieră majoră, capitalismul este mult mai „vibrant” în Orient decât în Occident (unde marxismul aparent înfrânt în 1989 – 1991 îşi trăieşte cameleonic o nouă tinereţe), marile puteri asiatice sunt în primul pluton mondial al inovaţiei ştiinţifice, cercetării şi avansului tehnologic, chiar dacă nu au depăşit SUA la acest capitol, iar forţa militară masivă şi decisivă pur şi simplu nu mai poate fi folosită de Occident la fel ca înainte de 1945, decât cu riscuri majore şi costuri prohibitive.

Ce se poate reţine din „actul 1” al epopeei globalizării este că India a rămas indiană, China a rămas chineză, Japonia a rămas japoneză etc., nu pentru că au fost atunci superioare militar Occidentului, nu pentru că au putut bloca primul val al globalizării, nu pentru că au putut bloca complet accesul străinilor pe teritoriile loc, ci pentru că au reuşit, dincolo de toate eşecurile lor, să-şi păstreze nucleul valoric-identitar intact, sau cel puţin nu semnificativ alterat. Suveranitatea nu s-a putut apăra nici cu sute de ani în urmă exclusiv prin mijloace militare şi poliţieneşti. Cu atât mai puţin este posibil astăzi, iar întrebarea principală pe măsură ce ne apropiem de încheierea „actului 2” al globalizării este dacă Occidentul va rămâne occidental sau va deveni doar o referinţă geografică şi cardinală, eventual terenul de competiţie al altor zone de putere şi civilizaţie.

Arena de „luptă” principală – Colosseum-ul în care se joacă azi soarta democraţiilor liberale de tradiţie occidentală – este cea axiologică. Dacă Occidentul ar apăra, la modul serios, prin politici transpuse în legi aplicate ferm „în teren”, valorile pe care (şi prin care) s-a clădit, globalizarea nu ar fi o problemă, nici imigraţia, nici (cu unele excepţii) terorismul. Suveranitatea nu se mai pierde azi la frontieră, prin năvălirea unor armate statale de milioane de soldaţi, ci în chiar inima „cetăţii”, unde valorile de nucleu, care dau consistenţă, stabilitate, identitate, şi motivaţie, sunt atacate tot mai mult, sub ochii unor elite suspect de tolerante, exact acolo unde nu ar trebui să fie. A fost uitată undeva pe parcurs o lecţie fundamentală de la începuturile Occidentului: toleranţa este o virtute pentru indivizi, dar o slăbiciune pentru colectivităţi. În alţi termeni, nu ar trebui confundată toleranţa faţă de aproapele nostru, cu toleranţa faţă de vicii şi încălcarea legii.

Elitele occidentale, mai ales în practica politică a ultimelor 3 decenii, par capabile de orice altceva decât de înţelegerea mizei esenţiale a problemei suveranităţii în apărarea democraţiilor liberale. Politicienii mainstream continuă să insiste, în pofida evidenţelor copleşitoare care arată contrariul, că toate culturile, civilizaţiile şi valorile sunt egale şi „egal îndreptăţite” (idee respinsă în toată lumea extra-occidentală, unde elitele îşi promovează cu mândrie, chiar aroganţă, propriile culturi şi civilizaţii); că democraţia liberală de tradiţie occidentală este universal aplicabilă şi majoritatea popoarelor lumii „şi-o doresc” ca formă de guvernământ; că drepturile individului şi „fanteziile individuale” se cer eliberate de orice constrângeri, în timp ce drepturile comunităţilor (începând cu cea mai mică, familia) şi tradiţia pot fi reduse la irelevanţă; că drepturile individului pot fi decuplate de îndatoririle lui sociale; că economiile occidentale pot funcţiona pe timp nelimitat pe baza acumulării de datorie publică şi de deficite bugetare; că imigraţia „e bună din principiu” şi nici unei persoane din Africa sau Asia care doreşte să vină în Occident nu i se poate refuza acest „drept”; că moneda euro este „bună” pentru Europa şi UE, şi poate fi menţinută în continuare şi fără o uniune politică europeană reală; şi multe altele asemenea.

Într-o carte publicată în 2018 – „Republica muritoare: cum a căzut Roma în tiranie” – istoricul american Edward Watts argumenta că ceea ce a doborât până la urmă cea mai longevivă şi, până azi, cea mai de succes republică a fost combinaţia internă fatală dintre trei factori care s-au suprapus în secolul al 2-lea BC: elitele „nevrednice”, care au început să greşească intenţionat şi să încalce „regulile jocului” care ţineau statul „la un loc”; cetăţenii „indulgenţi”, care au ales calea uşoară de a nu-şi sancţiona elitele „rătăcite”; inegalităţile sociale şi economice tot mai mari, pe care elitele nu au putut, sau nu au vrut, să le corecteze. Paralele cu Occidentul actual sar imediat în ochi, fapt cu siguranţă intenţionat de autor: toţi cei trei factori care au „omorât” atunci republica romană sunt prezenţi astăzi, şi joacă acelaşi rol, adaptat la contextul istoric actual, respectiv împing democraţia liberală modernă spre marginea prăpastiei.

O fantomă bântuie Occidentul : fantoma „populismului”

Confruntate cu milioane de revoltaţi (electoral sau public) care s-au săturat de „doctoria corectă politic” ce le este administrată cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, elitele occidentale mainstream – politice, media, academice etc. – au introdus şi impus în ultimii ani în limbajul comun cotidian numele noului mare inamic: „populismul”. Există însă o întelegere exactă a acestui termen care, prin terminaţia sa periculoasă („-ism”), aduce aminte de alte excese lexicale ale discursului politic din ultimii 200 de ani?

Cele mai multe dicţionare explicative definesc „populismul” ca o abordare socio-politică vizând satisfacerea dorinţelor popoarelor, chiar dacă acestea sunt contrare intereselor lor „reale”. Definiţiile academice ale „populismului” ridică probleme grave la aplicarea în discursul politic, pentru că induc ideea că popoarele ar putea avea interese „reale” pe care nu le înţeleg prea bine, fiind astfel expuse retoricii manipulatorii a unor politicieni, distribuiţi din start în rolul de „băieţi răi”. Dar nu cumva chiar retorica anti-populistă care se revarsă asupra audienţelor occidentale din (aproape) toate direcţiile riscă să contribuie la şubrezirea suplimentară a fundaţiilor Occidentului modern, deja fisurate? Dacă poporul nu-şi cunoaşte interesele „reale”,  la ce mai e bună democraţia, şi cine le-ar putea cunoaşte mai bine în locul lui? Un suveran legitimat prin drept divin? O aristocraţie legitimată prin privilegii dobândite la naştere? O cleptocraţie legitimată prin simpla şansă a ocupării pârghiilor de control şi comandă? Sau, poate, vreo combinaţie între acestea? Chiar sună tentant vreuna dintre aceste „alternative”?

Actuala frenezie anti-populistă a majorităţii elitelor occidentale frapează, înainte de orice, pentru că la origini, acum vreo 300 de ani, tocmai Occidentul, prin excepţie de la toată istoria universală precedentă, a fost cel care a inventat şi a împins în istorie „poporul”, „democraţia” (în accepţiune modernă) şi „suveranitatea naţională”, concepte cu care noii neofiţi occidentali jonglează în mod iresponsabil, având relativ succes inclusiv datorită faptului că sistemele de învăţământ şi-au abandonat misiunea de a transmite şi valori pe lângă cunoştinţe, preferând să devină platforme ideologice.

Occidentul, aşa cum (încă) îl vedem este înainte de orice produsul gândirii politice din Anglia şi Franţa secolelor 16-18, şi revoluţiilor americană şi franceză de la sfârşitul secolului 18. Restul sunt detalii de parcurs. Constituţia SUA din 1789, singura din Occident care a reuşit performanţa de a rămâne în vigoare (cu amendamente) peste 2 secole, îşi începe preambulul cu expresia „Noi, poporul…„, care a schimbat cursul istoriei moderne prin forţa ei de impact. La Londra, regele George al 3-lea şi elitele britanice au denunţat atunci „populismul” şi „demagogia”  din coloniile nord-americane. După „logica” retoricii dominante de azi, republica federală nord-americană a fost fondată în 1776 pe baze pur „populiste”: întemeietorii săi au mers până în pânzele albe pentru apărarea intereselor poporului din cele 13 colonii nord-americane ale Londrei, chiar dacă asta a presupus un război de independenţă devastator care a afectat grav, pe termen scurt, interesele aceluiaşi popor. Au contrazis mentalităţile şi practicile dominante ale vremii, conform cărora elitele aveau dreptate aproape întotdeauna, iar restul societăţii aproape niciodată, obţinând câştig de cauză de pe poziţia conform căreia poporul ştie cel mai bine ce interese are, deci nu trebuie să accepte să plătească nici un fel de taxe şi impozite pe munca şi pe proprietăţile lui, dacă deciziile politice care îl privesc nu provin de la instituţii reprezentative care depind direct de votul popular.

Acum 250 de ani acest tip gândire era nu doar „populist”, dar şi vădit revoluţionar. Triumful lui în America de Nord, la sfârşitul secolului al 18-lea, a asigurat Occidentului, în ultimă instanţă, supravieţuirea după cataclismul general din 1914 – 1945. Occidentul – lumea liberă, cum îi plăcea cândva să se auto-intituleze – a supravieţuit după 1945, şi a triumfat parţial în 1991, la finele „războiului rece”, fără a fi obligat să poarte alt război global „fierbinte”, tocmai datorită inerentului său „populism” – elitele lui ţineau cont, într-o măsură importantă, de voinţa populară, în vreme ce în blocul comunist exista doar gargara propagandistică oficială despre „democraţiile populare” („iliberale” cum se exprimă unii astăzi), dar în realitate funcţionau regimuri ultra-elitiste, bazate pe practici neo-sclavagiste şi neo-feudale, original şi pervers combinate. Regimurile comuniste din Europa de Central-Răsăriteană s-au prăbuşit în 1989 nu pentru că democraţiile occidentale au făcut ceva semnificativ sau decisiv în acest sens (cele mai multe nici n-au „văzut” iminenţa schimbării în analizele lor interne), ci pentru că societăţile pe care le controlau au înţeles, în final, că „populismul capitalist” din Vest este infinit mai empatic faţă de cei slabi şi lipsiţi de resurse, prin comparaţie cu aşa-zisul „umanism socialist” din Est.

Franţa, la foarte scurt timp după SUA, în 1789, a adus în Occident a doua mare contribuţie la construirea democraţiei liberale, sub o altă lozincă de un colosal „populism” – „libertate, egalitate, fraternitate. Elitele vremii au ironizat şi denunţat această lozincă şi, deşi criticile aveau ceva îndreptăţire (de la Alexis de Tocqueville încoace nu puţini au averizat că „liberatea” şi „egalitatea” nu pot fi simultan promovate politic în mod egal, pentru că în esenţa lor sunt contradictorii), contribuţia revoluţiei franceze la modelul liberal de democraţie s-a impus până la urmă în Europa continentală. Singura excepţie – monarhia britanică, care a ştiut şi a putut să-şi salveze „fibra” tradiţională – nu face decât să întărească regula.

„Suveranitatea naţională” a fost la lansare un concept revoluţionar, care s-a impus în Occident nu doar prin seria de revoluţii şi războaie din secolele 18-19, dar şi prin acomodarea lui cu tradiţia europeană medievală şi pre-modernă. Înainte de a se umple de indignare faţă de „noile” tendinţele politice din majoritatea statelor occidentale, criticii zilei ar face bine să pătrundă înţelesul cuvintelor din vocabularul politic uzual, şi să nu uite că la naşterea democraţiei liberale occidentale moderne „populismul” a avut rolul de forceps.

Realitatea neplăcută multora este că, în afara de statele-naţiune, nu a fost inventat încă un cadru funcţional pentru democraţia liberală. „Democraţia globală”, promovată agresiv de grupări marginale, dar foarte influente în Occident, este o inepţie utopică. Eşecul, din păcate tot mai (pre)vizibil, al proiectului integrării politice a UE, respectiv al transformării ei într-o adevărată „circumscripţie” politico-teritorială suverană, întăreşte concluzia că demolarea statelor-naţiune occidentale riscă să demoleze, „la pachet”, şi democraţia liberală şi, odată cu ea, şi forma de guvernământ bazată pe domnia legii şi libertatea individului.

Elitele occidentale, inclusiv segmentele lor auto-intitulate „progresiste”, depind vital, în existenţa şi funcţionarea lor, de sisteme naţionale de selecţie, alegere, validare şi protecţie, şi nu pot continua la nesfârşit joaca „de-a universul” şi „de-a deschiderea totală”, decât cu riscul lichidării democraţiei liberale însăşi.

La scara istoriei omenirii, cei puţin peste 200 de ani de viaţă ai democraţiei liberale inventate în Occident reprezintă un experiment foarte „tânăr”, fragil, izolat, contestat şi detestat de forţe globale puternice şi bine organizate, precum şi de grupuri tot mai radicale din interior. Democraţia liberală este doar o excepţie de la norma istoriei prin care cei puternici şi-au impus discreţionar voinţa – politică, administrativă şi fizică – asupra celor slabi, prin utilizarea forţei statale, economice, a religiei şi tradiţiei. Chiar şi în condiţiile actualului asalt general al inamicilor ei externi şi interni, democraţia liberală încă poate fi salvată în Occident şi în celelalte state din lume ale căror societăţi şi-o doresc realmente ca formă de guvernământ. Pentru asta, însă, este necesar ca elitele occidentale să iasă din transa în care au intrat acum aproape jumătate de secol şi să revină la politicile bazate pe realitatea cognoscibilă, logică şi pe raţiune, renuntând la utopiile motivate ideologic. Având în vedere că aderarea la NATO (2004) şi UE (2007) au fost pentru România cele mai mari succese internaţionale obţinute după încheierea Tratatelor de Pace de la Versailles (1919) şi Trianon (1920), salvarea democraţiei liberale – implict a Occidentului în care ne-am (re)integrat recent – este, sau ar trebui să fie, o temă de maxim interes pentru toţi românii.

  • Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român.”

Distribuie acest articol

49 COMENTARII

  1. Cind pui deruta Occidentului in circa alegerii lui Trump si a Brexit-ului, e clar ca esti in mare deruta.
    Este cun adevar incontestabil ca Lumea e in schimbare. A te impotrivi schimbarilor pe motiv ca detii adevarul la degetul mic, este periculos.
    Lumea nu poate ramine incremenita in situatia de dupa al doilea Mondial, ori dupa evenimentele din `89 din Europa.
    Iar ce mi se pare ca nu inteleg unii, este ca „Lumea” nu ramine in Europa, ci se muta pe alte coordonate.

    • Cu toata stima pe care o am pentru dumenaovastra, ma tem ca nu ati citit ati citit cu atentie articolul. Nu cred ca articolul aunca criza Occidentului in carca lui Mos Donald & Brexitu-ului, ci doar afirma ca ele au fost socuri (n-au fost? :)) si ca i-au facut pe nacelanicii progresimii sa admita rolul malefic al Maicii Rusii in lumea contemporana. Ceea ce e de asemenea adevarat. Acum daca chiar pune cineva botu’ la elucubratiile progresimii cum ar fi aceea ca Trump e omu’ Rusiei sau ca acelasi Putin rupe UE cum vrea muschiu’ lui astea sunt chestii diferite – pe care de fapt autorul nu le sustine. Nu in corpul acestui text cel putin.

      • Da, ai dreptate, dar nu ma refeream la autor (voiam sa fac ulterior o precizare, caci am fost confuz rau).
        Sint de acord cu ceea ce spuneti. Graba nu doar ca strica treaba, dar merita si doua palme : jart, pleosc :P
        Sincer.

  2. Mi-a placut articolul destul de mult incat sa ma faca sa-mi pun intrebari,dincolo de raspunsurile pe care le-am capatat.Totusi nu cred ca solutia Europei este Federalizarea,chiar daca se ridica Economic,Tehnologic ,Militar si Demografic China,India si Africa(deocamdata doar Demografic).Cred ca trebuie pastrate adevaratele Valori Occidentale,nu cele promovate de Corectitudinea Politica iar institutional cred ca Uniunea Europeana trebuie sa Ramana un Spatiu Comercial si Cultural in primul rand!Sa vorbesc deschis,am sa spun ca mie imi convine de minune Pax Americana(sau mi-a convenit ca nu stiu daca mai exista)!Nu prefer Uniunea Europeana ca Superputere Globala in locul SUA!Plus ca o Fedratie Europeana nu este Panaceul Universal pentru toate problemele Europenilor iar o Federatie impusa de Elite mi-ar displacea profund.Daca imi permiteti o sa spun si ce nu ma multumeste pe deplin la Articolul dumneavoastra:nu ati atins decat tangential problema celuilalt Occident reprezentat de SUA.Mi-ar fi placut sa vad o analiza serioasa( ca aceasta) si despre SUA!Inteleg insa ca s-ar fi lungit prea mult Articolul!Abia astept o analiza si asupra situatiei din SUA.Multumesc!

  3. Interesant articol. Dar din pacate nu de prea mare ajutor pentru cei care isi suma riscuri reale in Piata Victoriei si care poate nu sunt atat de docti ca sa inteleaga perfect acest articol sau altele similare si nici nu se vor osteni.Iar cei care il inteleg de regula vor privi in prima faza dupa perdele si abia apoi vor apare . Dar daca cei din Piata vor da jos actuala camarila dictatoriala vor fi actionat in sensul directiei bune a istoriei. Oare sa nu fie asa?

    • Oare de ce „cei care isi asuma riscuri reale in Piata Victoriei” nu i-au facut delul PSD-imii in cabinele de vot in 2012 si 2016? Am asa o presimtire ca nu o vor face nici in 2020…

      Revenind la foloasele acetui articol, e valoros pentru ca identifica relele majore care submineaza civilizatia noastra. Si nu e putin lucru. Pentur ca ideea e ca cei ce la sustin sunt de fapt adevaratul inamic si adevaratul pericol. Tantarii sunt sunt neplacuti si pot provoca probleme majore de sanatate, dar nu sujnt nici pe departe atat de periculosi ca viperele. Vorbin de Piata Victoriei suntem cu totii de acord ca PSD-ul e raul absolut. Problema e ca in zilele noastre in Romania incepe sa castige teren neomarxismul ca un panaceu universal la stanga cleptiocrata reprezentata de PSD. Hmmm… Nu sunt deloc convins ca inte PSD si USR (stanga „moderna” eco, bio, LGBTQ####), USR ar fi neaparat raul mai mic. Mie personal mi se par USR-eii de fapt mult mai periculosi ca PSD-eii pe termen mediu & lung.

      • Separ actiunea teoretica zona in care articolul este intradevar foarte bun si am si spus-o, de cea practica si chiar ca pot sa o fac cand alaltaieri l-am auzit pe dl Liiceanu recunoscand ca pana la Apelul catre lichele (i-o luase inainte Victor Rebengiuc cu sulul de hartie igienica ) nu avusese curaj sa intreprinda nimic dar se consoleaza si azi cu justificarea ca el ca un ganditor isi punea intrebarea la ce bun (intrebare pe care Babes in 1989 pe partia Bradul poate si-o pusese si el dar daduse alt raspuns) si raspunsul sau era cam ca cel al tinerilor din 2016, el sa stea cuminte in banca lui de ganditor si traducator de texte filosofice si astia din 2016 sa stea acasa la televizor si sa-i serveasca lui Dragnea si intregii ciume rosii drept strapontina ca sa se urce pe spatele lor cocosat nu din slugarnicie ca daca dai cu banu sau joci carti cam in pozitia asta te gasesti. :)

  4. Un articol exceptional, de acelasi calibru precum cele ale domnului profesor Cranganu.

    Sper ca domul Alexandru Dodan sa revina cat mai des cu astfel de articole. E genul de luciditate si onestitate de care e disperata nevoie in fata asaltului devastator al imbecilitatii institutionalizate.

    Inca odata, felicitari autorului!

    • Gresesti domnule Svejk, este un articol cu cateva clase ( multe) peste articolele domnului Cranganu pentru ca:
      – nu poate fi mirosit instantaneu ca promoveaza interesele unei industrii, tari sau curent politic;
      -nu te incarca cu grafice, teorii, link-uri peste capacitatea de intelegere a cititorului obisnuit;
      -nu se focalizeaza pe un singur aspect, despicand-ul in patru, pana cand se pierde imaginea de ansamblu si se pierd relatiile dintre diversii factori implicati in proces;
      -abordeaza teme multiple interconectate din pozitia de observator aproape echidistant, nu din pozitia de jucator implicat;
      -acest articol este mai degraba o sinteza decat o prezentare punctuala a unui aspect mai nou sau mai vechi din articole precedente, intr-o alta abordare;
      -pentru ca solutiile propuse si parerile personale ale domniei sale sunt sugerate discret, nu trambitate;
      s.a.m.d.

      Acest articol, dupa parerea mea, ar fi trebuit impartit in trei patru parti si dezvoltate individual.
      Sunt aduse in discutie aspecte mai putin discutate aici, unele in premiera, cum ar fi slaba capacitate de guvernare a actualei clase politice mondiale in urma derapajelor educationale din anii ’70, (incapabila sa guverneze, doar sa administreze-vezi David Cameron sau multiplele guverne ale Italiei si Greciei), continuarea razboiului rece pe alte paliere si cu alte mijloace ( retele sociale, fake news, paradisuri fiscale, interpusi) intre Rusia si Occident dupa ascensiunea lui Putin la putere, importanta fundamentala a numarului de locuitori si ascensiunea Asiei de Sud-Est in ponderea economica si de populatie a lumii, problemele Eurozonei expuse cinstit, pericolul pentru noi romanii de a fi lasti in urma daca nu ne dam silinta sa prindem trenul integrarii ( pentru ca, nu-i asa, in final depinde de noi de care parte ne situam…)…
      Cele mai bune afirmatii sunt (din nou, in opinia mea) cele legate de pierderea implicita a suveranitatii in momentul derapajului economic, a supraindatorarii, in favoarea unor capitaluri oculte imune la controlul democratic prin vot. Mario Draghi : “o ţară îşi pierde suveranitatea dacă datoria sa publică este prea mare, pentru că dincolo de un punct pieţele financiare sunt cele care decid“. Şi a continuat să explice, cu aceeaşi francheţe, că pentru o ţară ajunsă într-o astfel de situaţie, “fiecare decizie politică este examinată de pieţele de capital, adică de persoane care nu sunt alese şi sunt în afara procesului democratic de control“.

      • 1). Excelent diagnostic pus lui Crânganu! Subscriu!
        2). Oameni ca Mario Draghi, care nu au fost aleși și care iau decizii de mare importanță (de impact negativ, mai precis), n-ar trebui să vorbească despre democrație. Prin natura lor sunt antidemocrați. Așezarea capitalului (mai ales speculativ) ca valoare supremă nu are prea multe cu democrația și liberalismul. Draghi, ca Mogherini, Baroso, Juncker etc. sunt mondialiști, nu democrați. O analiză a acestui aspect, lăsând deoparte aberațiile complotiste, nu avem încă.
        3). Democrația liberală și-a cam trăit traiul. A fost modelul perfect pentru economia petrolului, automobilului și-a tiparului. Pentru economia cunoașterii trebuie, pesemne, altceva. Probabil că primul lucru ar fi redefinirea libertății. Altfel, cum să ai democrație liberală când această valoare supremă este împuținată, nu neapărat prin controlul vieții private, ci chiar prin modelul economic de dezvoltare? Spre binele bătrânețelor noastre și al urmașilor, să sperăm că trăim anii nașterii noului și nu anii reglării populaționale brutale.

      • Probabil că e un pic deplasat să vorbim aici despre un alt autor, dar hai totuși să nu vă las fără răspuns.

        PE scurt, dl. Crânganu nmu apără o industrie ci demontează o excrocherie de pe urma căreia prosperă o „industire” bazată exclusiv pe tocarea banilor publici. Găinăria încălzirii globale înghite un minim de $250 de miliarde anual din bugetele țărilor dezvoltate din întreaga lume.

        În rest ați citit da’ n-ați priceput mai nimic. Ceea ce e trist dar e și oarecum firesc. Sunteți captiv garagarei „proigresiste” și incapabil să scăpați din capcană. Dacă un articol lung și detaliat n-a reușit să vă deschidă deloc ochii nu-mi fac iluzii că pot eu să o fac în câteva rânduri. Vă rog să primiți expresia sincerei mele compasiuni…

        • @Svejk, iti multumesc pentru mingea ridicata la fileu, mi-a permis sa punctez niste chestiuni fara riscul de a parea deplasat.
          In privinta intelegerii mele, vorba lui tanti Lenuta: ” sa ma judece colegii mei, academicienii…” , adica confratii de site si de forum.
          In rest, cred ca nu ai bagat de seama ca Trump da semne de renuntare la razboiul tarifelor cu China si cu UE, maretul zid s-a transformat in gard pe ici pe colo, retragerea din Siria nu e chiar retragere, acordul cu Iranul este mentinut de lumea civilizata ( inclusiv de britanici) in ciuda presiunilor americane, tinarul Kim l-a jucat de doua ori pe degete iar tinerica de Ocasio Cortez va va baga mortu’ in casa- socialismul-venitul universal, sanatatea gratuita si cel mai misto: taxe. Fac o previziune si sper sa fii tot aici cand, nu peste multa vreme, America va gusta din socialismul cu fata umana, votat de americanii de culoare, de hispanici si de tinerii neo-marxisti, de cei lasati in urma de ascensiunea AI, a robotilor si a masinilor autonome ( de toate feluirle), marcand totodata trecerea oficiala a albilor suprematisiti in minoritate (la propriu). Cred ca ar trebui sa iti recitesti comentariile din toamna anului 2016 (nu pe acelea cu sticlele de apa minerala si nici pe cele in care ii faci „Cantarea Romaniei” domnului Cranganu) si sa iti faci un bilant provizoriu, nu pe baza somajului si a indicilor bursieri. Nu de alta dar poate asa vei avea un feed-back despre intelegerea ta referitoare la lumea in care traim si a viitorului spre care ne indreptam.

          • ???tinarul Kim l-a jucat de doua ori pe degete ha?!

            Era de asteptat ca Trump nu se va alege cu nimic. Daca o ai nu poti renunta la arma nucleara . E prea riscant. A se vedea cazul Ucrainei…

            Si totusi Trump a obtinut ceva important. A „rationalizat” raporturile cu Coreea de Nord…. adica a „economist” zeci de milioane de morti. Un rezultat mai mult decat meritoriu ptr un rechin finaciar dublat de un saltimbanc cabotin „dotat” cu cel mai desavarsit prost gust totu in sos de narcisim mediatic ….

      • Eu nu sunt foarte convins ca aveti dreptate. Dl Cranganu aduna indiciile care sustin o anumita viziune si face lucrul asta foarte bine. Dar nu impune viziunea sa celorlalti. Ramane la latitudinea acestora sa adune Argumente care contrazic ipoteza respectiva. Pentru ca la articolele domniei sale se discuta despre cauzele neelucidate ale unui fenomen mai mult sau mai putin observabil.

        In schimb, dl Dodan prezinta un articol laborios, care se doreste a fi un studiu, dar fiind mult prea inspicat de pareri si interjectii personale, ramane doar la nivelul unui Editorial. Recunosc, multitudinea de abordari si definitii, unele Putin fortate, precum si dimensiunea temporala analizata in text sunt de apreciat, insa de la un Moment dat am senzatia unei supe pe care maestrul Chef a dorit sa o faca pe toate gusturile, amestacand ingrediente din cele mai diverse. iar tocmai asta releva ceea ce lipseste textului respectiv: continuitatea.
        Desi pleaca de la titlul prin care Occidentul e inteles ca un tot unitar, aflat in cautarea unei insusiri „pierdute” (cand, cum, unde?), brusc, spre finalul laborioasei prezentari se fac cateva afirmatii pe repede inainte cum ca nu ar exista niciunde vreo structura suprastatala de succes, ca Europa Unita (deci nu occidentul) e un risc pentru libertatea cetatenilor sai, iar suverantitatea „statelor” seamana mult prea compromitator cu nationalismul ridicat la rang de virtute.
        Ori chiar SUA este o astfel de structura de succes, asemanarile cu UE, sau SUE in devenire, fiind mult mai evidente decat relatiile din interiorul unui imperiu. De aceea vad ca solutie la criza actuala nu mai putina integrare, ci mai multa. un singur Parlament European ar fi suficient pentru toaate statele membre, care ar urma sa faca doar alegeri uninominale pentru functiile executive.

  5. Citit cu sufletul la gura acest lung eseu politic care invita la meditatie despre destinul civilizatiei occidentale, al Uniunii Europene si a tarii noastre. Apreciat sinceritatea stilului, absenta celei mai slabe preocupari de a vinde iluzii citirorilor, datele si argumentele prezentate. Sunt satul de lozinici si frazeologie, din orice zona ideologica ar veni, de aceea, citind acest text, am avut senzatia ca respir pentru prima data de multa vreme aer proaspat.

  6. Globalizarea pe de o parte si transformarea UE intr-un imperiu multi-national, pe de alta parta, au efecte catastrofale asupra identitatii si interesului national, democratiei si legilor de baza ale capitalismului liberal: competitia, liberatea de alegere. legilor anti- monopol si accountability ( responsabilitatea).
    ex. in super-urile unde cumpar, toate ciocolatele din Europa apartin concernului multinational Mondelez- Milka, Toblerone, Mozart, Cadburry, etc. Gustul nu mai este cel original si au fost eliminate competitia, libertatea de alegere si raspunderea. Prin stabilirea unui monopol ei sunt imuni la faliment si raspunderea fata de clienti.
    ‘On September 7, 2009 Kraft made a hostile £10.2 billion takeover bid for the British confectionery group Cadbury, makers of Dairy Milk and Bournville chocolate.[27] On November 9 the company’s bid (then £9.8 billion) was rejected by Cadbury, which called it a „derisory” offer.[28] Kraft renewed the offer on December 4.[29] It had significant political and public opposition in the United Kingdom and abroad, leading to a call for the government to implement economic protectionism in large-company takeovers.'[30]
    https://en.wikipedia.org/wiki/Mondelez_International

  7. Da, de acord cu userul Josef Svejk. Avem mare nevoie de astfel de reflecții, chiar dacă nu suntem de acord cu unele dintre concluzii, iar nu neapărat cu fondul argumentației. De pildă, eu m-aș afla, potrivit caracterizărilor uzuale din presa noastră, în categoria fundamentaliștilor religioși ultra-extra ortodocși. Dar chiar și de aici, pledez pentru astfel de materiale care produc valoare și prin simplul exercițiu necesar pentru formularea unui răspuns de același nivel.
    Vă mulțumim și vă rugăm să extindeți câmpul analizelor dvs!

  8. Un articol amplu, prea lung care incerca sa ne explice ca Occidentul este in schimbare.
    In primul rand aceste schimbari le datoram unor politicieni mediocri si submediocri care dupa anul de gratie 1989 au preluat fraiele lumii occidentale, acum dupa 30 de ani democratia liberala fiind pe cale sa se autodistruga.
    S-a tinut prea mult cont de dorintele fiecaruia, s-a incercat impunerea de solutii greu de realizat dar mai ales nu au fost combatute acele manifestari care acum provoaca mari dureri de cap mai ales in Europa.
    Daca ar fi fost vointa necesara la nivel european s-ar fi putut ingradi accesul partidelor antieuropene si extremiste in parlamentul european. Din pacate asistam la demolarea din interior a ce se numeste Uniunea Europeana, democratic si politic corect numai ca cei care pun umarul la acesta demolare nu au nici o solutie viabila. Retragerea in spatele granitelor si a suveranitatii false nu face altceva decat sa dea mana libera celor de genul lui Orban, Dragnea, Kacisnki si mai recent al fascistilor italieni sa conduca dupa bunul plac, sa buna pumnul in gura celor care li se impotrivesc fara nici un control international.
    Cei de la Bruxelles sunt pea blegi respectiv calculele majoritatilor din parlamentul european ii inhiba sa excluda partide precum Fidesz -ul sau PSDragnea din familiile europene.
    De SUA lui Trump , un panglicar , ce sa mai spunem, SUA a devenit inamicul Europei.
    Ne scufundam cu steagurile fluturande in vant, rusii si chinezii au timp sa astepte pana nu vom mai putea „respira” si sparge capetele infierbantate ca ulterior Europa sa devina parte din marele proiect euroasiatic, un presedinte Trump nu se va opune, mai bine isi retrage trupele din Europa, el privand totul doar prin prizma ingusta, monetara.

    • Le interperetați ca Scânteia :)

      Degradarea nu s-a produs din cauză c-au picat din ceruri niște politicieni molâi în 1990 ci din cauză că acceptarea unei doctrine criminale ca marxismul, cu toate dejecțiile și subprodusele sale precum corectitudinea politică, anticreștinismul turbat, discriminarea pozitivă a tot soiul de categorii precum grupuri rasiale, musulmani, LGBT-ei, etc. a pus timp de decenii valorile fundamentale ale civilizației noastre sub asediu, erodându-le continuu.

      Încet, încet imbecilitatea instituțională a început să devină norma de comportament și însăși bazele democrației sunt subminate cu consecințe teribile. Nu e totul pierdut numai că vacanța s-a sfârșit și sa ajuns la o alegere simplă: Fie Europa reușeste să lichideze progresimea, fie Europa piere.

      • ursului bruno ii lipsesc cele mai elementare informatii in domeniu, asa ca de ce sa ne mai chinuim noi sa-l desteptam… sa merga frate pe scoala netului ca sunt destule informatii acolo… ah, nu vrea sa le citeasca fiind impiedicat de prejudecati? treaba lui atunci, sa-si folosesca votul, sa vada daca ii foloseste la ceva in lumea asta in plina schimbare

  9. Si eu simt ca Europa a pierdut cu gratie timpul in ultimele 2 decenii. In loc de a consolida si a intari sentimentul de uniune si sentimentul de cetatenie europeana atit in Est cit si In Vest, s-a ocupat ca o baba psihotica de bani bani si iar bani.
    Citesc pe hotnews ca echipa StratCOm – o structura la nivel european inalt creata sa identifice si combata fake-news are un buget de 5 milioane de euro, in timp ce structuri media gen Sputnik beneficiaza de 1 miliard de euro pe an….de ce nu au varsat bani mintile luminate de la Bruxelles in …propaganda pro-europeana? O echipa de fotbal „nationala” a Europei ar fi adus mai multa vizibiltate proiectului ca si putere de simbol decit toate placile albastre afisate unde s-au investit bani din fonduri UE. S-au consumat mult milioane de dolari pe proeicte gen „bufnita alba” si „crevetele argintii de stepa” (ca sa nu mai pomenesc de aberantele proiecte de gen si identitate sexuala) ,….dar nu au fost bani pentru simpla buna si robusta propaganda pro – UE.
    S-au invirtit in jurul cozii si a curburii castravetelui 20 de ani – rispind timpul in care ar fi putut propune proiecte indrazente, ar fi putut pune pe masa realizarea federatiei europene, singura cale logica fiind crearea Statelor Unite ale Europei…dar s-au ocupat cu interzicerea fumatului in crisme si bodegi si alte prostii de detaliu care doar au iritat si antagonizat populatia.
    Acum e mult prea tirziu – in Europa lucrurile s-au schimbat grav, si acum orice propunere pro-europeana si constructiva se va lovi de opozitie si respingere aproape automata.
    Azi a publicat Macron o scrisoare catre „cetatenii Europei”. Sunt aproape sigur ca nu va fi citita de „cetateniii europeni” fiindca acestia nu exista, nu au fost creati la nivel axiologic. Iar structurie si minitile celor care ar fi trebuit sa creeze „cetateanul” ..s-au ocupat cu altceva. Cu facutul si invirtitul de bani, cu mutatul de hirtii in cea mai complexa birocratie creata vreodata de umanitate, cu reguli si regulamente greu de inteles si de respectat chiar si de catre specialisti.
    Europa ideala ar trebui sa aiba o structura federala, simpla, clara, cu buget si finante comune, cu pozitii de top supuse alegerilor, cu structuri prezente in teritoriu si cu vizibilitate majora in online.
    Dar din pacate, sunt aproape sigur ca vom asista la o prabusire civilizationala comparabila cu cea de la finele imperiului Roman…

    • N-ați înțeles nimic. Imperiul Habsburgilor și mai apoi URSS au avut echipe naționale de fotbal și nu s-au zgârrcit niciuna la cheltuielile pentru propagandă. CU toate astea nu s-a născut niciodată o națiune sovietică și nici una habsburgică. Dimpotrivă ambele imperii s-au prăbușit în mod catastrofal.

      Marea problemă a UE e aceea că încearcă să le imite. Acțiunile similare duc întotdeuana la rezultate similare. „Elita” bruxelleză, ce s-a seznaționalizat asemenei „elitei” vieneze sau a celei „moscovite” la vremurile lor, nu reușește să priceapă că națiuniule Europei sunt departe de a fi depășit faza identității naționale și apasă în neștire pedala supra integrării. Asta va duce inevitabil la colapsul UE.

      Nu e totul pierdut. E posibil ca Brezit-ul să aibă în mod involuntar conseințe pozitive. UE va fi înghesuită să acorde UK (în lipsa unui acord formal de divorț) un statut privilegiat în relația regatului cu UE. Sunt în joc ultima piață pe care UE are o balanță comercială pozitivă și milioane de lcocuri de muncă în economiile chinuite ale țărilor UE. Dacă se ajunge la situația în care UK continuă să aibă acces la piața comună fără a fi cocoșată cu cotizațiile la bugetul UE și mai ales fără a fi împovărată de reglementările psihedelice ale UE atunci și alte țări dezoltate din UE (și în primnul rând Germania, oricât de absurd ar suna) îi vor urma exemplul. Asta va duce UE înpoi la schema de succes de până la acordul cataclismic de la Maastricht din 1992: un spașiu al liberei circulații a oamenilor, capitalului și mărfurilor, în locul URSS-ului occidnetal care se încearcă acum.

      • Daca tot facem comparatii intre imperii, va atrag atentia ca cel Habsburgic a functionat foarte bine tocmai pina ce natiunea si nationalismul au scos capul in istorie. Nu intru in detalii, dar prabusirea imperiiului Habsburgic a fost premeditata si insotita de afirmarea spiritului national in tot centrul si estul european de atunci.
        In plus, atit in imperiul Habsburgic cit si in URSS nu prea s-a intrat de buna-voie, „aderarea” fiind „negociata” pe cimpul de lupta, nu prin semnarea de tratate – si nu retin sa fii trimis Bruxelles-ul divizii de cavalerie sau blindate ca sa ne includa in UE .
        Brexitul este o enorma bresa si o pierdere masiva a credibilitatii UE. Socanta tocmai ca e vb de o tara ca Marea Britanie, nu vreun „maruntis” gen Slovacia sau Romania. Socanta tocmai prin prisma faptului ca elitele britanice chiar sunt mostenitoare a unui sistem care a avut un imperiu – mult mai stabil si mai mare decit cel Habsburgic sau sovietic – si „mort” si el si din cauza nationalismelor si ideii de natiune emanate din occident pina in strafundurile Asiei.
        Ca se vor negoacia tratate si intelegeri economice mai mult sau mai putin benefice pentru MB si /sau UE sau Germania – e mai putin relevant.
        Din pacate, ideea europeana va muri asasinata de stafia nationalismului retrograd de sec XIX, condimentat cu reflexe si spaime si conspirationisme de sec XXI.
        In cel mai bun caz nucleul bogat nordic /vest-european va reusi sa isi prezerve macar o parte din modul de viata si nivelul de trai, sacrificind tot mai multe principii – inclusiv democratia liberala daca va fi nevoie.
        Restul „maruntisului” – tarile sudice, centura estica din care face parte si Romania vor minca nationalism pe piine uscata, si vor di expuse atit Rusiei revansarde (ce practica tot o politica de sec XVIII) si oricaror alte forte globale – de la China la marile coroporatii si carteluri internationale. Si daca acum behaim ce ne mai „distruge fibra natonala” UE ….o sa avem ce behai in viitor cind nici nu vom stii clar cind sunt corporatiile si conglomeratele politico- financiare care ne vor exploata – si o vor face in moduri mult mai grave si mai perverse decit e acuzata acum UE ca o face.
        In concluzie – ne-am ars grav, si din pacate atit in est cit si in vest se mizeaza prosteste in continuare pe carteaa nationalismului suveran – iar greselile se vor plati dur.

        • @alex – cel Habsburgic a functionat foarte bine tocmai pina ce natiunea si nationalismul au scos capul in istorie. Nu intru in detalii, dar prabusirea imperiiului Habsburgic a fost premeditata

          De ce nu intrați în detalii? Imperiul austriac a încetat să mai funcționeze după înfrângerea în fața Prusiei, ocazie cu care Bismarck a fondat o confederație separată, care a exclus Austria. Acea confederație separată a fost proclamată ulterior ”Imperiul German”, iar Austria, rămasă pe dinafară, a avut nevoie de compromisul cu Ungaria.

          Națiunea și naționalismul nu ”au scos capul în istorie” la întâmplare, au fost promovate agresiv de Bismarck pentru a fonda un Imperiu German. Iar Ungaria a avut de la cine învăța, abuzurile în teritoriile administrate de ea sunt de notorietate și astăzi, după 150 de ani.

  10. Articol foarte bun, o ampla sinteza a curentelor politice actuale in lume si a cailor posibile de urmat. Poate ca merita staruit asupra situatiei de la noi. Cred ca ar merita dezvoltat si tiparit.

  11. Realizez că este impertinent să ofer ajutor stilistic autorului erudit al unui articolul interesant care adauga valoare așa cum spune frontispiciul platformei, dar cred ca merită adresat stilul înainte de substanța articolului.

    Cum bine spunea Saint-Exupery perfecțiunea este atinsă nu atunci cănd nu mai e nimic de adăugat ci atunci când nu mai este nimic de tăiat. Cele cinci reguli ale lui George Orwell (citat în articol în alt context) despre scrisul cu efect sunt folositoare și în alte limbi.

    Doua exemple
    1) Nu știam ca Fareed Zakaria este autorul expresiei democrație iliberala și găsesc interesant faptul că este o expresie relativ recentă, dar îmi scapă seminficația religiei sale subliniate de autor.
    2) Exista doua republici federale nord americane. E drept ca numai una are motto-ul menționat și a fost fondată in 1776, dar este mai ușor dacă ii spunem pe nume decat dacă o descriem cu adjective multiple în speranța de a o identifica unic.

    Acum o perspectivă americană despre teza articolului. Se acumulează rapidt dovezile că Donald Trump este un imbecil. Dovezi erau suficiente și înainte de a fi fost ales, dar o sumă considerabilă de oameni au decis din motive diferite că e de preferat alternativelor, s-au ținut de nas și au votat cu el.

    Întrebarea pe care corectitudinea politică ne împiedică să o punem pe înțelesul americanului cu drept de vot și propensitate de a vota este daca mexicanii au capacitatea de a fi civilizați și în ce procent. Pentru a elimina tenta rasistă și poate mai relevant pentru cititorii contributors înlocuiți mexicanii cu românii, dar vă asigur că din punct de vedere american intrebarea despre mexicani este infinit mai pertinentă. Exagerez cu infinitul, dar nu prea tare. Aici nu folosesc termenul de civilizație în sensul larg pentru câ și epoca de bronz a cunoscut civilizațiile ei, ci mă refer la faptul ca democrația liberală funcțională are ca pre-condiție un anumit fel de civilizație.

    Dacă nu crezi că mexicanii pot fi civilizați in procente seminficante atunci construiești un zid înalt și îți exprimi dorința ca mai mulți norvegieni ar emigra în America, cum a facut-o senin președintele american. Nuanța ca s-ar putea ca norvegienii de azi sa fie mai civilizati decât americanii și deci greu de convins să facă drumul îi scapă din motivele anterior menționate. Dacă ești de părere că mexicanii pot fi civilizați atunci e loc mult de vorbă despre cum se poate face asta, inclusiv câtă suveranitate sau democrație este de dorit pe termen scurt pentru Mexic. Dar nici Hillary, nici Obama, nici Bush etc, n-au încurajat aceste discuții din motive de expediență și în curând vom trage ponoasele. Nu așa de tare ca mexicanii, dar mai mult decât era necesar.

    O greșeală mult mai mare au facut-o predecesorii lui Trump în felul cum au tratat China. Este greu de închipuit cum greșeala ar putea fi redresată fără a face unele din lucrurile pe care le face administrația Trump, dar este și mai greu de crezut că capacitatea redusă a președintelui nu va afecta negativ rezultatele. Felul cum China ar putea fi adusă la un curs de evoluție care beneficiază progresul omenirii pe ansamblu este mult mai spinoasă decât tulburarile recente ale Occidentului in căutarea echilibrului dintre suveranitate, democrație, egalitate și alte idealuri care se vor dovedi mofturi într-o lume dominată de ce poate naște sistemul chinez actual.
    Ironia este ca Rusia va fi prima țară (sau poate a doua) care va avea nevoie de ajutor în cazul în care China își descoperă la momentul oportun nevoia de spațiu vital și resurse prime necesare acelui spațiu. Sistemul pe care domnul Putin se străduiește cât îl țin puterile să-l deraieze va fi atunci singura scapare a Rusiei.

    • Binevenit comentariu. Apropo de problema spatiului vital din China, chestiune reala dar discret perimetrata de autoritati, cred ca aceasta este deja in discutie la nivelul conducerii Rusiei si Chinei. Nu este exclus ca, in tr-un viitor apropiat, Rusia sa concesioneze Chinei, in termeni foarte speciali, un teritoriu din Fed. Rusa, care sa asigure o relatie foarte stransa intre cele doua state, din multe puncte de vedere complementare…

    • „Se acumulează rapid dovezile că Donald Trump este un imbecil. Dovezi erau suficiente și înainte de a fi fost ales, dar o sumă considerabilă de oameni au decis din motive diferite că e de preferat alternativelor, s-au ținut de nas și au votat cu el.”

      O.K. Rubio are origini cubaneze și „redneck-șilor” nu le plac sandvișurile picante, ci friptura de vită. Dar, Ted Cruz ?!…Măcar înțelegea de ce barierele comerciale conduc la creșterea prețurilor și scăderea calității produselor pe propria piață.

      Eu îndrăznesc să mă gândesc că e posibil ca ăl de „se străduiește cât îl țin puterile să deraieze [sistemul]” să ofere mai multe explicații decât suntem dispuși să acceptăm. Inclusiv cu privire la opinii și acțiuni „nefirești” pe platformele online și în politica globală. (Mai puțin în România, firește, stat care nu este vizat după cum se pare, de „războiul hibrid”.)

      Altfel, prețul manipulării populației [dintr-un alt stat] în vederea unor opinii convenabile este cu mult mai mic decât valoarea beneficiilor. Iar China va deveni probabil un adversar al Rusiei (n-am cum să știu cu precizie, dar mă binedispun cei care cunosc deja numerele ce vor fi extrase la loterie săptămâna viitoare, precum dl Ogică) abia peste câteva generații (chestiune legată de PIB).

  12. Chapeau bas, autorului! O analiza lucida si de mare curaj. De mare curaj zic pentru ca nu tine cont de mantrele progresiste trambitate pe toate camalele mas-mediei. Eu as sintetiza ca azi se da o lupta intre traditionslism/conservatorism si progressism/globalism si una intre populism si elitism. Culmea e ca populismul e mai apropiat definitiei democratiei decat elitismul. Elitismul occidental actual e mai iliberal datorita corectitudinii politice decat populismul, desi elitele progresiste tipa si se lamenteaza ca e invers. Problema elitelor actuale e ca sunt infestate cu virusul neomarxist.

    „Fără naţiuni suverane relativ compacte din punct de vedere axiologic, având un trunchi comun de valori de bază necontestate în mod semnificativ la nivelul societăţilor, Occidentul se auto-condamnă la destabilizare sistemică şi tribalism.” – absolut corect.
    „Marele “secret” al democraţiei: axiologia trebuie să domine antropologia” – da, asa este. Doar ca ideologiile de tip marxist sau neomarxist nu apreciaza axiologia, ba chiar se straduiesc ori sa o distruga ori sa o schimbe dupa icoana ideologiei lor. Marxistii au dezlantuit pentru asta fortele burtii, neomarxistii, mai intelighenti, au dezlegat fortele de sub burti. Si nu numai ca le-au dezlegat si incitat, dar au decretat ca utilizarea lor in orice med e normala si toate formele de manifestare trebuie privite si tratate in mod egal, in ciuda axiologiei traditionale pe care o vor schimbata sau distrusa. Iar scolile si mas-media sunt folosite pentru spalarea pe creier si indoctrinare asazis progresista, in fond retrograda, asa cum bine a aratat si autorul in acest articol.

  13. Articol extraordinar, structurat logic, argumentat factual, o binevenita expunere lucida si relativ echidistanta, a cauzelor principale care au condus Occidentul spre suicid civilizational si a dificultatilor sistemice cu care se confrunta proiectul paneuropean numit „Uniunea Europeana”.
    Ar trebuie „rostogolit” peste tot in presa romaneasca (slabe sperante din pacate), in mediile online, in dezbaterea politica.

    E trist ca nu avem in Romania nici un vehicul politic care sa reprezinte interesele numerosilor electori ce ar adera la spusele autorului.
    O frustrare pe care am remarcat-o si la electori din alte tari europene, confruntate si ele cu lipsa unor partide care sa puna la indoiala, inteligent si constructiv, politicile europene care au creat conditiile pentru crizele multiple din interiorul UE.

    Cum „natura are oroare de vid”, spatiul politic respectiv a fost ocupat de oportunisti cu agende mai degraba nationale.
    E socant sa constati ca o eventuala „salvare” a civilizatiei europene de la deriva neomarxista autodistrugatoare a ajuns sa depinda fie si in parte de personalitati ca Trump (izolationist) sau Orban (iredentist).

    De-ar fi doar victoriile lor electorale si ar fi indeajuns pentru a avea masura deznadejdii celor care ar vota cu oricine e dispus sa stopeze nebunia masochista a Occidentului autoproclamata „progresism”.

    In actuala UE, ratiunea e refuzata in numele ideologiei si e acuzata de a fi „utilitara” (practic un „fascism” dupa normele politiei „gandirii unice”) si nu „compasionala”.

    Cat timp flagelul discursului politic occidental „corect politic” va domina abordarea oricaror chestiuni societale, solutii pragmatice nu vor iesi la suprafata, nu vor fi promovate public de elitele socialist-liberale dominante si vor fi stigmatizate.

    Multumesc pentru articol, dle Dodan, il voi recomanda tuturor celor pe care ii cunosc !

  14. …”o repliere tactică a elitelor post-sovietice”–> apropo de asta, acum cativa ani am stat de vorba cu un islandez, fost comandant NATO in Islanda in anii ’80, care-mi spunea ca dupa colapsul Uniunii Sovietice, America in euforia ei datorata castigarii acestui „razboi rece”, a ignorat complet forta si capacitatea Rusiei de a se regenera si de a ameninta din nou lumea intr-o zi.
    Au urmat colaborari politice intre Rusia si SUA, incheierea de acorduri, schimburi de tehnologii (si spioni eventual), asadar relatiile Rusiei cu Occidentul au fost buna pana la venirea tarului Putin care a schimbat total prioritatile tarii.
    Excelent articol ati scris! Este cea mai completa si clara „radiografie” a situatiei in care se afla astazi lumea occidentala si lecturand acest articol putem intelege clar cum de am ajuns in situatia asta.
    Totusi, nu cred in federalizarea Europei ca solutie pentru problemele actuale. Nu cred ca este posibila federalizarea aici, deoarece Europa nu este SUA. Exista atat de multe diferente culturale intre toate statele, istorii diferite, ambitii si orgolii diferite, zeci de regiuni autonome care n-ar accepta sa fie guvernate doar dintr-un singur punct, incat este foarte complicat sa creezi un astfel de proiect. Si, oricum ce garantie am avea ca va rezista aceasta Europa federala , din moment ce Uniunea Europeana este in pericol de disolutie?

  15. Opinia mea este asemănătoare cu cea exprimată în articol de autorul său. Occidentul decadent este pe buza prăpastiei. Noi, cei din Est, fiind întotdeauna cu un pas înainte, am ajuns pe fundul ei.

    „Inversarea principiilor pedagogice prin plasarea aproape exclusivă a accentului pe “dorinţele elevului / studentului”, reducerea standardelor de performanţă, abordarea ştiinţelor umane din unghiurile combaterii tradiţiei, schimbării permanente, refuzului autorităţii, drepturilor fără îndatoriri, relativismului cvasi-total, auto-flagelării în faţa culturilor şi civilizaţiilor extra-occidentale, egalitarismului liberticid etc. au provocat ravagii la nivelul a cel puţin două generaţii de occidentali.”

    Iată că mi se dă prilejul să-mi amintesc de tinerețe.
    Junii anilor 1988-1990 și cei ai anilor 1968-1970, parcă-mi vorbesc peste timp. Au călcat la fel principiile de până la ei și au nesocotit valorile tradiționale. Da’ mai înaintea lor cei de la 1948-1950, și mai ‘nainte, cei din 1848-1850…Tot cu ruși, conflicte între civilizații și „războaie hibride”. Nu știu ce-i cu generațiile astea, comportamentul lor parcă se tot repetă, ori parcă din timp în timp cei care îmbătrânesc sunt tot mai puțin dispuși să le înțeleagă și să-și amintească de propria tinerețe ori de istorie.

    Ce mă bucură este faptul că, spre deosebire de învățământul occidental sortit pierzaniei din pricina corectitudinii politice și globalizării, învățământul nostru, rămas ferm și drept fidel tradiției și suveranităților de toate felurile, este mai performant ca niciodată.

    Și totuși, mă întreb, în ciuda performanțelor strălucite ale societății românești, ce oare i-o fi determinat pe un sfert dintre cetățenii patriei mele să aleagă decadența occidentală?…

  16. Excelent articol si multumesc autorului. Desi eu insumi sunt progresist, inteleg foarte bine cum a folosit termenul. Inconstienta si diluarea valorilor sunt intr-adevar pericole mortale pentru democratie. Din pacate „progresismul” mainstream este arestat de activisti de profesie, care in spatele opiniilor pot pune doar tupeu si zgomot.

    Multumesc inca o data si cuvenitul share, e o gura uriasa de aer proaspat fata de imbecilitatile vehiculate in presa.

  17. Ce frumoasă era societatea aia veche, a luminilor. Nici nu am intrat bine în ea că a început paragina :))

    Celor îngrijoraţi de schimbări sau de schimbare în general, vă recomand o carte: Barbarii. Eseu despre mutaţie, de Al. Baricco. Mesajul cărţii este că schimbările au nişte cauze absolut banale dar sunt într-adevăr sistemice.

    În rest, nu mă aştept ca tehnologia să piară, şi similar nici ştiinţele politice să devină inepte. Societatea de mâine o va reconstrui pe cea de azi, cu contradicţiile ei. La fel cum vorbim astăzi de societăţi incluzive şi extractive, de ferma lui Orwell sau de servitute, tot aşa vom gândi şi mâine, ideile şi cărţile nu dispar.

    Faptul că în ’90 au dispărut băieţii răi şi deceniul de linişte care a urmat a fost excepţia, nu schimbarea. Schimbarea e permanentă, fiecare generaţie are căile ei de a fi fericită, diferă doar amplitudinea. Probabil la fel cum tehnologia a evoluat miraculos, cum natalitatea a ajuns negativă sau vârsta medie atinge limitele biologice, la fel şi schimbarea socială va fi profundă.

    • “Sinuciderea Europei?” este titlul unei conferințe susținută la Ateneul Român de curând.
      https://www.bing.com/videos/search?q=patapievici+sinuciderea+europei&&view=detail&mid=E530505CAAB22962CBBCE530505CAAB22962CBBC&&FORM=VRDGAR

      Doar că există unele diferențe între mesajul transmis de dl HR Patapievici și mesajul articolului de față. Deși originile și „tradițiile” europene sunt subliniate în ambele expuneri, în timp ce actualul text aduce în atenția cititorului mesajul tot mai des întâlnit al autarhiei excepționaliste, cu care pe alocuri autorul este de acord, dl Patapievici vede Europa ca pe o patrie care își pierde câteodată echilibrul. Iar echilibrul se recapătă nu prin rigiditate (care amintește de echilibrul entropic al morții), ci prin evoluție și adaptare (cu ajutorul „reglajelor fine”), într-o stare de permanentă vibrație generată de inerente mai mici sau mai mari dezechilibre, fără a se pierde însă nici un moment din vedere direcția și sensul deplasării. Adică, principiile proprietății private, libertății și ale garanțiilor juridice.

  18. Articolul, interminabil si probabil destinat sa impodobeasca palmaresul autorului cu noi titluri si marete realizari, ar fi avut mare nevoie de un Cap Limpede!

    Ceea ce propune articolul caracterizeaza Grupul de la Visegrad, conformandu-se mentalitatii suveranist-dughiniste, din pacate…

    • De la „doctrina suveranitatii limitate” a lui Brejnev, rezervata satelitilor URSS din lagarul socialist, la „doctrina abolirii suveranitatii”, rezervata fostilor sateliti ai URSS, acum figuranti pe scena UE.

      O evolutie fireasca, naturala.

      Ce nevoie ai de suveranitate?! Asta e dughinism sa vrei sa fii liber. Ce dughinism?! Putinism de-a dreptul!

      Ca bine le mai zici, nea Totusi!

      Dar insa totusi… o mica intrebare ref. la:
      Ceea ce propune articolul caracterizeaza Grupul de la Visegrad, conformandu-se mentalitatii suveranist-dughiniste, din pacate…

      „Din pacate”? Pentru cine „din pacate”?

      • ” figuranti pe scena UE…”

        După cum s-a mai comentat în spațiul acestei platforme, și eu am auzit zvonul că „figuranții” din Texas ar vrea să-și recapete suveranitatea și să părăsească Statele Unite, dar nu cred că este adevărat.

    • Pentru unii se pare ca articolul ori a fost prea lung ca sa il poata citi, ori n-a fost destul de lung ca sa inteleaga. Cand tot ce poti comenta dupa ce citesti un asemenea articol sunt niste etichete stupide si niste atacuri la persoana, e limpede ca esti ridicol de prost.

  19. Alo, elitele romanesti, ce va autoproclamati „elite progresiste”, aruncati un ochi la ce scrie domnul Dodan, poate intelegi ce inseamna a fi cu adevarat intelectual! Inseamna a gandi cu capul tau, a avea discernamant, intelepciune si bun simt, nu a regurgita mantre rasuflate si trambitate de asazisi „”progressisti”, pentru spalarea pe creier a celor lenesi in gandire.
    Inca vreo noua ca domnul Dodan si ati putea crea nucleul unui nou partid, cu o altfel de oferta politica decat cea cleioasa actuala. Poate domnii Sever Voinescu, AdrianPapahagi, Mihai Neamtu si altii pe care nu-i stiu acum se pot ralia la un proiect comun pentru readucerea bunului simt si intelepciunii in politica romaneasca. Atunci m-as simti reprezentat si eu si v-as sustine din toate puterile ca si multi altii.

  20. 1. Excelent articol, excelente observatiile cu privire la propensiunea tinerilor spre valorile statului-tatic/mamica. Sa ne deie si noua sa mananca si gura noastra ceva (varianta cu macbook).

    2. Am sperat dupa 89 ca marxismul, comunismul, aceste utopii distructive vor disparea de pe fata pamantului. Au nenorocit Romania (direct, indirect) si i-au facut pe romani sa fuga din tara cu prima ocazie. Ani de zile doar asta am avut toti in cap. Dar vai! Maxima ironie e ca vestul chiar vrea domle sa reincalzeasca ciorba marxista rasuflata. Si e periculos pt ca nu au idee ce inseamna cu adevarat, sunt de o virginitate periculoasa in aceasta chestiune.

    3. Valul populist/ de dreapta, cum doriti, este o reactie fireasca la grobianismele neomarxiste ale conducatorilor Uniunii Republicilor Sovietice Europene. In calitate de contribuabil, sa nu ma enervez cand am de platit gradinita 600-800 eur pe luna, chiria 700 (etc) dar vine o marxista ca Merkel si spune intregii lumi sa vina in Europa pe banii mei? Da, categoric, voi vota orice varianta antiimigratie, atunci cand cu atata lipsa de respect iti bati joc de munca si timpul meu. Lasa-ma pe mine sa decid cum unde si cand ma arat caritabil… nu imi baga mana in buzunar ca sa dai la altii care, chiar daca evident nu au nici o vina, nu au nici vreun merit.

    4. Nimeni care munceste cu adevarat pentru banii pe care ii face (angajat , pe cont propriu, nu conteaza) nu poate fi marxist. Doar lenesii care freaca menta pe banii altora (nu pe ai lor! distinctie importanta) pot fi socialisti, marxisti etc. Dar asta nu e de ieri, de azi!

    5. Sper ca Marx& co. ard la foc mocnit in iad, daca exista asa ceva.
    Dar stai un pic, ca idiotii ii fac statuie. Nordallee 1, 54290 Trier, Germany. 4 stele pe google reviews :) Viitorul e luminos, tovarasi!

    • Nici eu nu le spuneam mai bine :) Caci adevar spuneti. Pai da, UE s-a transformat in ceva cam mare, negru si urat. Initial proiectul a fost ok, insa cu timpul a devenit un fel de mic imperiu care reglementeaza absolut orice si care acum mai vine si cu niste idei marxiste (Macron) care cica vor salva Europa. Eu i-as lasa pe vestici sa simta un pic pe pielea lor ce inseamna comunismul, sa vedeti apoi ce dau fuga la americani ca sa-i elibereze. Iar americanii nu vor mai veni…iar ei vor astepta ani la randul…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Alexandru Dodan
Alexandru Dodan
Alexandru Dodan este un diplomat român cu 26 de ani de experiență în domeniul relațiilor internaţionale, dintre care 20 ani în serviciul extern al MAE. A efectuat 4 misiuni diplomatice externe de lungă durată, ca adjunct al ambasadorilor României în Danemarca/Islanda, Grecia, Maroc/Mauritania şi Marea Britanie, iar în centrala ministerului a lucrat la Direcția Europa de Vest, Divizia SUA–Canada, Divizia Afaceri Politice, Direcția Analiză şi Direcția Strategii Diplomatice şi Planificare Politică. Este licențiat (1996) al Facultății de Istorie din cadrul Universității București, specializarea istorie contemporană universală, cu o teză privind economia şi societatea SUA în perioada 1945–1960.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro