Home » Analize »Educatie »Global / Europa »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Patru obiecţii despre finanţarea cercetării

Alexander Baumgarten decembrie 3, 2012 Analize, Educatie, Global / Europa, Opinie, Societate/Life
13 comentarii 1,760 Vizualizari

Profesorul Ovidiu Pecican a intervenit recent, în România liberă (26 nov. 2012), în chestiunea evaluării proiectelor de cercetare, criticând faptul că ea a fost deschisă prea accentuat spre comunităţile ştiinţifice internaţionale în ultimele două sesiuni de finanţare a cercetării organizate de ANCS. Intervenţia domniei sale se remarcă prin câteva teze însoţite de un parfum literar greu egalabil, pe care mulţi dintre prietenii şi cititorii lui l-ar fi recunoscut chiar dacă nu şi-ar fi semnat intervenţia.

Teza articolului este: evaluarea „cu străini” este bună dacă ajută mediilor de cercetare locală să se conecteze unor comunităţi internaţionale adecvate tipului de cercetare ales şi să lucreze la standarde comune, dar ea este rea dacă devine obedienţă şi fetişizare a mitului „străinului” a priori mai bun decât orice cercetător român. Sunt de acord cu teza articolului. Dar, fiind de părere că, în mijlocul unei dezbateri înverşunate în jurul subiectului, parfumul literar al intervenţiei colegului meu viciază sensul spuselor sale, îmi îngădui câteva precizări menite să îi „decoloreze” ideile şi să ne clarifice acordul intelectual de adâncime al experienţei noastre de cercetare.

Teza se desparte pe mai multe ramuri care devin în cuprinsul articolului neclare şi distorsionate graţie culorii literare, incompletitudinii informaţiei, precum şi fervorii metaforice care le însoţeşte. Ele sunt patru: 1. Că cercetarea românească „stă rău” într-un sens absolut; 2. Că ea este prost finanţată; 3. Că „străinul” trebuie definit prin opoziţie cu cercetătorul român angajat într-o instituţie bugetată în România; 4. Că folosirea limbii engleze în aplicaţii este un rău în sine („cotă de slugărnicie memorabilă, de proporţii istorice”). Trebuie să îi mărturisesc prietenului şi colegului meu că sunt în dezacord cu aceste patru teze. Îmi propun să le nuanţez pe fiecare, pentru a le pune pe ele însele în acord cu teza principală a articolului.

1. „Răul” trebuie nuanţat: lucrurile nu stau precar într-un sens absolut în cercetarea românească, iar responsabilitatea „răului”, atât cât este, nu revine în ultimele decenii doar organizatorilor cadrelor de finanţare ale ei. Vorbim de creşteri considerabile: astăzi dezbatem public criteriile de finanţare, ceea ce în urmă cu câţiva ani era de neimaginat, numărul aplicaţiilor este deja atât de mare încât vorbim de o „cultură a aplicaţiei pentru finanţare” de dată foarte recentă; emigraţia intelectuală spre occident, dar şi programele de repatriere tind să fie treptat ambele depăşite: aceasta nu pentru că pleacă mai puţini tineri, (dimpotrivă, pleacă mai mulţi), ci pentru că nu se mai pleacă definitiv aşa cum nu se mai revine definitiv, ci se circulă mai mult, urmându-ţi interesele ştiinţifice. Abia pentru ştiinţa de azi nu mai există „iudeu, grec sau roman”. Chestiunea clamării hemoragiei de intelecte se poate încheia dacă încetăm să o deplângem sentimental, dar construim laboratoare în care să merite să vină cercetători foarte buni, români sau nu. La limită, putem imagina şi situaţia în care nu e nevoie nici de bani pentru aşa ceva: orice cercetător, dacă se va simţi atras de un material documentar sau de o tradiţie existentă în România, îşi poate face rost singur de bani pentru a lucra în România.

Cel mai mare bun câştigat al cercetării româneşti este o schimbare de accent: ea este cercetare înainte de a fi românească. „Românescul” ei este un mediu care poate fi înţeles şi respectat abia punându-l în relaţiile cu mediile similare. Răul nu trebuie gândit autoreferenţial, ci în raport cu terenurile comune de evoluţie ştiinţifică cu orice cercetător. Suntem buni deoarece am început să ne dotăm laboratoarele, suntem buni deoarece ne motivează spaima că nu suntem destul de buni, dar încă nici un cercetător român nu a câştigat un ERC ca director de proiect şi venind din partea unei instituţii din România. Ungurii, polonezii, bulgarii au câte 1-2 proiecte câştigate. Noi am făcut paşi mărunţi în această direcţie: nu am câştigat, dar avem evaluatori la ERC (şi atunci: noi suntem „străinii” lor?).  La ERC sunt banii europeni pentru cercetare, pe care, fireşte, i-am dori. Atunci, integrarea europeană şi rezerva faţă de evaluatorii străini sunt în profundă contradicţie.

2. Chestiunea finanţării cercetării este reală, dar nu trebuie clamată retoric. Toţi dorim mai mult, dar important este şi modul în care împărţim ceea ce avem. În ultimii doi ani, ponderea finanţării umanistelor a crescut considerabil. „Cultura aplicaţiei” la proiecte de cercetare a adus universitatea din Cluj pe primul loc al ratelor de succes. Totuşi, într-un comunicat devenit peste noapte celebru, lansat de ANCS, banii cheltuiţi pe evaluatorii străini nu sunt exprimaţi în lei noi, ci în lei vechi: în cazul absurd al unei evaluări gratuite, ponderea finanţării ar fi crescut cu 2 sau 3 proiecte finanţate. Modelul de evaluare este strict cel internaţional, cel căruia i se supune orice cercetător din lume, dar ponderea finanţării cercetării ţine de posibilitatea unui buget existent. De aceea, cred că este mai actual şi mai realist să apărăm distribuţia finanţării în favoarea cercetării fundamentale, într-o proporţie onestă cu cercetarea aplicată, în loc de a cere în general doar mărirea bugetului. Mai mult decât reiese din spusele colegului meu, mă tem că va trebui să apărăm amândoi pe viitor valoarea cercetării fundamentale şi a finanţării ei în faţa unor minţi înguste care reduc efectul cercetării la efectul imediat şi industrial al ei.

3. Chestiunea „străinului”, cea mai controversată azi, deoarece alimentează orgolii naţionaliste extreme (de care ştiu cât de străin este colegul meu), este formulată confuz. „Străinul” nu trebuie înţeles ca fiind evaluatorul care, din afara României sau din diaspora, „corectează” o distribuţie financiară pe care „noi” am fi incapabili să o facem. „Străinul” este doar o persoană diferită de un aplicant la un proiect de cercetare, dar cu un grad de competenţă egal sau mai înalt faţă de cel din urmă. El trebuie să fie suficient de străin pentru a putea evalua corect. Principial, el poate fi român sau străin (e interesant că nu ne punem problema dacă el vine din mediul de stat sau din cel privat, dar poate că umoarea corespondentă acestei distincţii este de ordinul viitorului apropiat). Prevederea legală care cere ca evaluatorii să fie cel puţin jumătate din alt stat nu este principială, ci ilustrează o stare de fapt: nu pentru că am fi incompetenţi, ci pentru că suntem o comunitate prea mică de cercetători şi ne cunoaştem între noi, nu satisfacem adesea nici criteriul unei evaluări obiective, nici criteriul unei evaluări profesionale. Suntem toţi cei mai buni, dar atât de puţini încât oricine îşi evaluează conaţionalul îl va „ghici”, în ciuda oricărei anonimizări. Ne dorim să abordăm teme atât de specializate, ceea ce este în sine excelent şi natural, încât vrem să fim evaluaţi de persoane competente, care nu există, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în România. Colegii noştri polonezi fac evaluare „cu străini” de ani de zile, ciprioţii la fel. Apoi, este ciudat că nimeni nu compară numărul evaluatorilor „străini” pe care îi folosim cu numărul românilor cu înalte competenţe care sunt şi ei, la rândul lor, evaluatori pentru alte organisme de finanţare a cercetării din „străinătate”.

Dar rezerva faţă de evaluatorul străin corespunde şi unei atitudini de cercetare pe care o recunoaştem rar: este suficient să citim titlurile proiectelor finanţate în ultimii ani pe ştiinţe umaniste şi să le comparăm cu cele din alte domenii. Dacă în alte domenii avem inerent teme universale (nu există, slavă Domnului, o matematică naţională), temele umaniste sunt covârşitor teme specifice României. Ele sunt necesare, pledez pentru ele, dar ştim cu toţii cât de uşor se transformă acestea într-un localism unde nu mai există universalitate, cât de uşor hrănesc ele mituri identitare şi o spaimă de a ieşi pe terenul universalului. Şi, mai ales, cât de natural sunt ele privite ca o feudă locală a cercetării. Îmi place să cred că putem fi destul de buni ca să studiem istoria universităţii din Praga sau postmodernismul literar portughez pe cât de buni egiptologi au nemţii. Nu e vorba de a sacrifica preocuparea pentru specificul local, ci de a critica faptul că sensul termenului „universal” se schimbă de cum ieşim sau intrăm în România.

4. Criteriul redactării aplicaţiilor în engleză nu este o slugărnicie. Engleza nu este preferată ca limbă, ci ca utilitate. Dacă am scrie totul doar în română, am închide graniţele cercetării şi am vorbi despre ştiinţe naţionale. Engleza exprimă doar nevoia unei limbi comune. Şi eu preferam latina, care în multe cazuri e mai clară şi ne provoacă mai mult la analiză lingvistică a gândirii decât orice limbă modernă. Apoi, a invoca anii constituirii identităţii naţionale (1821, 1848, 1918 etc.) nu este relevant pentru cercetarea ştiinţifică. Nu vreau doar să spun că frontierele cunoaşterii nu sunt naţionale (nu cred că limba română i-a ajutat sau tocmai i-a împiedicat pe ardeleni să inventeze caloriferul!), ci subliniez o teză mai tare: că identitatea naţională are cu totul alt sens azi decât a avut pentru blocul ultimelor două secole ale mileniului trecut şi că, pentru a ne cultiva identitatea culturală, invocarea evenimentelor politice ale consolidării statului naţional are sens numai dacă este serios trecută prin filtrul critic al relativizării istorice. De aceea, problema nu este în ce limbă scriem, ci cât de riguros şi de onest iubim şi vrem să fie stimat ceea ce scriem.

În concluzie, colegul meu are dreptate: vrem parteneriate corecte, vrem cunoaştere şi vrem surse accesibile, vrem să ne eliberăm de un complex (comun şi celor care îl trăiesc, şi celor care îl critică). Dar pentru aceasta, avem nevoie de evaluatori foarte competenţi şi imparţiali (şi îi luăm de acolo de unde sunt) avem nevoie de o limbă comună (şi o luăm de unde este) şi avem nevoie să ne aşezăm liniştiţi în comunităţi de cercetare unde plăcerea de a vorbi româna să ne fie admirată complementar cu o minimă iscusinţă poliglotă.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. Huitzilopochtli spune:

    “Cristian Botan, doctorand în ştiinţe administrative al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti”

    Asta e? Stefan Gheorghiu iarasi? Oh Crap!

  2. Gogu Bosorogu spune:

    Cercetarea romaneasca sta rau; ba chiar foarte rau pe alocuri…
    http://integru.org/reviews/ioachim-andronescu-2006-2007
    Oamenii astia iau bani de la bugetul de stat si uitati ce fac cu ei… Si astia sunt doar cei care sunt descoperiti…

  3. Adrian Muresan Adrian spune:

    Felicitari.

  4. Partea care nu sta rau din cercetarea romaneasca este exact aceeasi care e vizibila international, adica exact aceea care cauta si se doreste relevanta pentru comunitatea stiintifica internationala. (Partial din motive obiective, partea cea mai vizibila pentru marele public nu este, statistic vorbind, cea mai competitiva parte a cercetarii romanesti.)

    Pentru ca in lumea de azi, comunitatea cercetatorilor nu tine cont de granitele geografice.

    Sint de acord, in general, cu cele scrise in articol, desi, dupa mine, solutia acestor probleme este orbitor de simpla: mai multa deschidere face numai bine.

    Deschiderea nu inseamna copierea slugarnica a strainilor. Cercetatorii (veritabili) sint niste persoane extrem de competitive (doar ca scopul lor nu sint banii, ceea ce ii face greu de inteles). Cine, in lume, are nevoie de copii palide atunci cind originalele sint usor de gasit?

    Din contra, deschiderea inseamna si vointa de a concura cu alti cercetatori, indiferent de tara in care traiesc, respectind reguli profesionale si etice care nu depind de tara in care sint aplicate.

    Dar contra-selectia practicata local de ani buni da acum rezultate grotesti, care ascund, pe de o parte realitatea ca exista multi cercetatori onesti, iar pe de alta parte arata clar starea deplorabila a ADMINISTRARII cercetarii. Intr-adevar, puterea este un magnet, de aceea este cu atit mai probabil sa gasim infractori in piramida puterii, cu cit sintem mai aproape de virf.

  5. Andrei George spune:

    Stimate domnule Baumgarten,

    Ar fi enorm de multe de spus. Unul din primele lucruri care ar trebui spuse- este ca directorului de proiect trebuie sa i se ceara niste competente normale- cum ar fi un doctorat si un titlu in cercetare- nu absurditati de genul a n titluri in bibliotecile din lume. Exista diverse domenii de nisa- cum ar fi cel al psihologilor de la U.Cluj- unde ISI-urile se iau ca pe bomboane- in schimb un ISI in domeniul turbomotoarelor sau mecanicii aplicate e mai complicat de obtinut. Pretentiile exagerate de la conducatorii de proiect fac ca persoanele tinere sau de varsta medie care nu fac parte din nisa sa nu obtina finantare. Si aici ajungem la a doua mare problema- respectiv aprecierea si finantarea unui proiect dupa valoarea exhaustiva a propunerii si nu dupa cine stie ce criterii absconse. POSDRU a aratat ca finantarile pot fi oprite dupa prima etapa- asa ca nu este neaparata nevoie de proiecte conduse de laureati de Nobel- ci de proiecte de bun simt care sa fie evaluate in mod transparent si cu bun simt. Ca mai toata lumea din cercetare- care castiga si mai si pierde propuneri- am avut totdeauna un semn de intrebare apropo de evaluatori. Daca evaluatorul n-are competentele tale intr-o astfel de propunere el poate sa fie decent- si sa se informeze- sau poate pur si simplu sa taie- pentru ca nu intelege. Cam acest lucru este valabil si pentru expertii straini. Mi-as dori ca MEC sa aiba suficienti bani sa poata aduce evaluatori de talia unui profesor Trevor Kletz- dar mi-e teama ca se limiteaza la mult mai putin.

    • Mihai spune:

      Dupa parerea mea calitatea evaluarilor a crescut mult in ultimii 2-3 ani. Cred ca este principalul castig.

      De asemenea sunt de acord cu dumneavoastra ca trebuie schimbate criteriile in ceea ce priveste dreptul a de depune proiecte. Nu ma refer la scaderea lor la toate domeniile, ci la criterii diferentiate in functie de specificul domeniului. Se stie ca sunt domenii in care se publica lucrari ISI mai usor (chimie, fizica, matematica de exemplu) si domenii in care se publica mai greu (mecanica, IT, medicina etc.). Intr-o emisiune ascultata la BBC acum vreo 5-6 ani un domn profesor roman care a predat in Franta si Germania, spunea ca sunt standarde asteptate de comunitatea stiintifica in functie de domeniu (matematica, fizica, chimie – 2 articole ISI pe an, inginerie – 1 articol ISI pe an, medicina – 1 articol ISI la 2-3 ani etc.).

      In acest sens cred ca criteriile utilizate de MEC pentru a putea fi profesor sunt de bun simt si pot fi luate in considere si pentru a avea dreptul sa depui un proiect.

  6. zapp spune:

    Problema cu Pecican este ca urmeaza puseurile liricomisticoide ale lui Marga. ca urmare, raspunsul (ultracivilizat/argumentat ) al lui AB este benefic insa este important sa identificati o noul curent – neonationalist/neoportocronist; deocamdata nearticulat/dezlant sic are rapsudne unei cerinte politice.

  7. Tzepes Doamne spune:

    Domnule Baumgarten,

    puteti redacta va rog articolul Dumneavoastra si introduce un link la articolul Prof. Pecican?

    Multumesc,
    Anonimul

  8. DanielT spune:

    Felicitari. Citesc cu mare placere articolele dumneavoastra. Pedagogie,dialog, cunoastere si solutii.

  9. sorin nemeti spune:

    Salut Alex,
    Este interesanta polemica in care te-ai antrenat cu dl. prof. Pecican. Părerea mea este că domnia sa are dreptate iar tu nu, sustinand cu discursul tau alambicat un sistem de evaluare a cercetarii disfunctional (pentru simplu fapt ca esti direct implicat). Il acuzi pe preopinent de literaturizare excesiva acolo unde el expune sec niste adevaruri care ne dor pe toti și, in replica, argumentezi filozoficeste si faci din negru alb. Cel putin asa am citit eu. Nu rezulta din articolul din Romania Libera ca stiinta si cercetarea romaneasca stau rau in sens absolut, ci, mai degraba, ca avem cercetatori capabili cara evolueaza in conditii de saracie si ca nu trebuie sa generalizam si sa le lipim la toti pe frunte etichete dispretuitoare si josnice.
    Dl. Pecican nu trebuie sa se sperie prea tare: eu nu cred ca exista prea multi evaluatori straini. Cel putin cei care m-au evaluat pe mine pareau prea putin straini, asa din satul vecin. E adevarat ce spui ca ne cunoastem toti, suntem putini, dar nu am vazut nici o incercare de anonimizare. In aplicatii trebuie sa iti treci cv-ul, activitatea si ajunge un click pe net sa stii pe cine evaluezi, prieten sau dusman. Revin la ideea mea, ceterum censeo…, anume ca activitatea trebuie sa conteze doar pentru eligibilitate si evaluarea sa fie doar pentru proiect, anonim, dupa principiul double-blind. Eu cred ca evaluatorii sunt romani, sunt putini, o gasca care isi imparte si banii marunti alocati pentru evaluare. Ma rog, e parerea mea, poti sa ma contrazici cu dovezi.
    Chiar crezi ca astea sunt solutiile sa scoateti cercetarea romaneasca din parohialism? Redactarea proiectelor in engleza? Nu am nimic impotriva, dar o sa ajungem sa zicem si Tatal nostru in engleza. Trimiterea cartilor prin posta la biblioteca din strainatate ca sa apara in listele kvk-urilor și worldcat-urilor? Ati reusit sa fetisizati vizibilitatea internationala in asa fel incat ati generat mecanisme de trucare a acesteia, data fiind inventivitatea proverbiala a cercetatorului roman.

  10. Filosoful Sorge spune:

    Buna ziua,

    Ma roade grija de cele spuse de dl. prof. Pecican, fenomenologic vorbind. Prin urmare ar trebui sa facem niste precizari prin care sa intelegem pozitia domnului impricinat (dincolo de izul celor spuse). Daca un Dasein curios va dori sa verifice pe site-ul cncs (sau uefiscdi) lista de punctaje la proiectele postdoctorale, va constata (mai mult sau mai putin senin) ca dna Amalia Pecican a luat un punctaj anume la proiecte. Aceasta fiinta tragica a fost evaluata de exploatatorii din vest, care au biciuit-o precum niste erinii. Bine, bine, cei care vor sa se si distreze ar trebui sa verifice si sectiunile publice din dosarele de candidatura pentru a observa ca dna Amalia Pecican e “foarte in masura” sa cerceteze (pe coate si pe rupte, nu alta). Strainii!!! Engleza!!!!
    Si sa nu uitam ca revolta dlui Pecican e cu atat mai justificata cu cat si dansul a fost profund neindreptatit dupa un concurs la Cluj, pentru pozitia de director al revistei Tribuna. Adversarul si-a permis chiar sa-l acuze de grafomanie. Dincolo de zvonul rauvoitor, care spune ca dl. Pecican semneaza articolele scrise de dna Amalia Pecican, chiar si dna Pecican poate fi acuzata de grafomanie de catre acesti adversari rauvoitori. Cata degradare morala!
    Si acum un scurt bilant: familia Pecican a fost urgisita pe linie politica. Evaluarile de acum au avut loc sub sigla PDL, prin sistemul impus de coteria Funeriu (funesta treaba!). Pe de alta parte, postul de director de la Tribuna i-a fost suflat pe linie USL, niste banditi. Prin urmare toate liniile incorectitudinii politice (literar vorbind?) duc la familia Pecican, ca sa parafrazam.
    Pentru curiosi, cateva link-uri:
    http://www.cncs-nrc.ro/wp-content/uploads/2012/11/PD2012-REZULTATE-PRELIMINARE-Stiinte-umaniste.pdf
    http://uefiscdi-direct.ro/main/index.php?we=73c459f6ca458a5f2fd106d937f282c1&wtok=726406c9c42a3e856034c5b1196ff412&wchk=2f5814128fffcb20bf6f5ff7f4048b2f&wtok=f0a00457842dfbfb6ff035342cb0453e&wtkps=YTowOnt9&&wchk=d3979d8ec560383e76aa429dcab3c71d
    http://redactiadestiri.ro/2012/11/istoricul-ovidiu-pecican-a-contestat-rezultatul-concursului-pentru-conducerea-revistei-tribuna/
    Si acum, cetateni, dati Pecicanului ce-i al Pecicanului!

  11. monica spune:

    buna ziua,
    poate va intereseaza, mai ales pt ca sunteti in consiliul Cncs, sa abordati in spatiul public subiectul finantarii cercetarii in Romania din perspectiva modului in care guvernul a ales sa-si bata joc de cei care au aplicat la competitiile de proiecte CNCS din 2012. Desi proiectele trebuiau sa inceapa in oct 2012, cncs a intarziat procesul de evaluare pana in dec 2012, dupa care a anuntat ca lista proiectelor finantabile va fi publicata dupa aprobarea bugetului pe 2013. Guvernul nu a transmis finantarea nici pana astazi(17 martie 2013) iar Cncs a publicat pe site un anuntat de lamentatie in care precizeaza ca beneficiarii pot doar astepte(probabil la infinit) finantarea.Situatia este cu atat mai grava, pentru ca probabil nu se va mai lansa nicio competie pt 2013, din moment ce nu s-a facut nicio plata in 2013 pt proiectele din 2011 si 2012.
    http://www.blog.lucianshome.nl/2013/01/bugetul-cercetarii-comparatii/
    http://www.cncs-nrc.ro/wp-content/uploads/2013/03/Comunicat_CNCS_07.03.2013.pdf
    http://www.cncs-nrc.ro/programe-de-finantare-coordonate/programul-idei/proiecte-de-cercetare-exploratorie-pce/

  12. mihaela spune:

    Evaluatorii straini sint foarte necesari daca vrem sa scapam de capusele care scriu si rescriu aceleasi proiecte de ani de zile si se evalueaza intre ei.
    Ca sa evaluaezi in FP 7 trebuie sa nu fii in situatii de incompatibilitate (definite clar prin trei nivele). In Romania comunitatile de cercetatori sint foarte mici si de aceea practic ne aflam toti in incompatibilitatea daca vrem sa evaluam ca romani proiecte romanesti. Tarile mai mici cum sint Bulgaria, Polonia, Letonia apeleaza pentru evaluare la evaluatorii aflati in bazele de date ale REA (agentia Europeana). Trebuie sa mai spunem ca atunci cind evaluatorii erau romani era o grupare care primea preferential proiecte, unii au ajuns si la citeva zeci. Evaluarile la PNI si PNII 2007, 2008 au fost prin esenta lor clientelare



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alexander Baumgarten


Alexander Baumgarten

Conferentiar universitar doctor, Catedra de Istoria Filosofiei Antice si Medievale Universitatea "Babes-Bolyai", Cluj. A publicat 6 volume de studii şi exegeză a filosofiei medie... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)