Home » Opinie » Citesti:

Piața Universității- După 28 de ani

Mircea Morariu aprilie 23, 2018 Opinie
4 comentarii 656 Vizualizari

Îndată după decembrie 1989, nu doar „iluziile au durat numai o lună”, așa după cum scria Octavian Paler într-un editorial celebru publicat în România liberă din 25 ianuarie 1990, ci și solidaritatea. Unul dintre bunurile cele mai de preț câștigate în zilele Revoluției și care trebuia să îi lege pe mai departe pe toți cei cu adevărat democrați, oricât de învrăjbiți politicește ar fi fost ei la data respectivă.
Solidaritatea era necesară după o perioadă de 50 de ani în care inițiativa pluralistă, ideea sistemului multipartid suspectat că ar putea fragmenta voința națională erau socotite nocive, iar adversarii lor se manifestau tot mai agresiv pe măsură ce se apropiau primele alegeri libere programate să se desfășoare pe 20 mai 1990.
Aceste gânduri și această realitate s-au aflat la baza Proclamației de la Timișoara lansată public pe data de 11 martie 1990 și, mai apoi, la baza activității Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timișoara. Documentul conceput de un grup de intelectuali dintre care făceau parte, la loc de frunte, George Șerban, Vasile Popovici și Dorel Mihiț, dar și alții, refuza net înlocuirea regimului comunist cu o perestroika mai mult sau mai puțin mascată, agreată, cu ordinul expres al Moscovei, de cei ce preluaseră puterea la finele lui 1989, cu binecuvântarea clară a Kremlinului.
Proclamația a însemnat documentul cel mai semnificativ al societății românești după Revoluție fiindcă aborda toate domeniile, de la cel economic, politic, social, până la proiectul moral, reflectat de punctul 8. Cel care solicita ca în legea electorală să fie introdus un paragraf ce interzicea foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte, fapt perceput în acele zile ca un atac și o contestare directă a lui Ion Iliescu. Or, așa după cum se arăta în punctul 7 al Proclamației, „Timișoara a pornit Revoluția împotriva întregului sistem comunist și a întregii sale nomenclaturi, și nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de disidenți anticeaușiști din interiorului PCR”. Fiindcă, așa după cum scria încă în fraza de început a acestui document politic fundamental, „Revoluția de la Timișoara a fost încă de la primele ei ore nu doar anticeaușistă, ci și categoric anticomunistă”.
Deținătorii nelegitimi ai puterii au înțeles repede primejdia reprezentată de Proclamație și au comandat discreditarea ei. Fapt ce s-a întâmplat imediat, în chiar minutele în care a fost citită și comentată ironic la Televiziunea Română de unul dintre crainicii cei mai devotați fesenismului, așa cum fusese până în decembrie 1989, înfeudat comunismului și ceaușismului, dar și în zilele și săptămânile următoare de presa subordonată noii puteri.
Proclamația a fost comentată și discreditată mai abitir de la finele lunii aprilie, atunci când a devenit nu doar sursa de inspirație a programelor politice ale opoziției organizate în partide, a Alianței Civice, a Frontului Antitotalitar, ci și a mitingului maraton din Piața Universității de la a cărui începere se împlinesc zilele acestea 25 de ani.
Piața Universității a fost un loc în care, da, e adevărat, „se cânta, se scanda, se îngenunchea, se clincheteau chei”, așa după cum bine își amintește Ana Blandiana în cartea Mic tratat de manipulare (Editura Humanitas, București, 2013), dar care, în principal, a fost, așa după cum observa tot Ana Blandiana în aceeași carte, „ o școală a eliberării nu a libertății, pentru că zona liberă de comunism era, de fapt, o închisoare înconjurată de ură, dar o închisoare pentru care ei (participanții, n.m) optaseră, pe care ei și-o construiseră și și-o asumaseră, mărturisind-o”.
Ura aceasta, resimțită și recunoscută acum de una dintre cele mai active participante la miting, consfințea tocmai primejdioasa, catastrofala disoluție a solidarității românești, fenomen despre care vorbeam la începutul acestui comentariu. O disoluție până la un punct perfect explicabilă căci nimic semnificativ nu se întâmplase în realitate în mentalitatea marii majorități a românilor între decembrie 1989 și aprilie 1990. Români a căror cultură civică și politică era, în acea vreme, cvasi-inexistentă căci așa voiseră cei aproape 50 de ani de comunism. Români care priveau lucrurile doar în alb și negru și a căror vulnerabilitate în a rezerva negrul celor ce dovedeau o pronunțată voință antitotalitară, speriați, fără doar și poate, de incertitudinile legate de viitorul lor imediat într-o lume ce trebuia să fie fundamental altfel, a fost abil speculată de cei ce ajunseseră la putere. Indivizi și grupuri care, așa după cum observă în cartea Anii romantici (Editura Polirom, București, 2014) Gabriela Adameșteanu, pe atunci redactor șef adjunct la revista 22, „se aflau deja într-un network consolidat de structuri și care aveau resursele financiare, umane la îndemână”.
Majoritatea românilor au căzut atunci pradă vechii necunoașteri cuplată cu un obscurantism politic de tip nou, cu teama de a trece la un sistem politic pluripartid. Însuși votul liber, necontrolat, necenzurat, cu rezultat necunoscut încă înainte de a fi introdus în urnă era, la acea vreme, o sperietoare. Căci prea mulți dintre noi nu înțelegeau necesitatea respectului necondiționat pentru dreptul fiecărui individ de a avea opinii proprii și de a le exprima liber, fără teama unei represiuni viitoare. O represiune ce, din păcate, se va manifesta violent în zilele de 13-15 iunie 1990. O represiune de tip stalinist care, după rezultatul catastrofal pentru viitorul României al votului de la 20 mai, a amânat intrarea în democrație a țării.
Cred că are dreptate Gabriela Adameșteanu atunci când afirmă că în primăvara anului 1990, România și românii nu erau tocmai pregătiți pentru Proclamația de la Timișoara. Cred că nu eram pregătiți nici pentru radicalismul opiniilor exprimate în Piața Universității. Poate nici pentru votul liber pe care prea mulți dintre noi îl asimilau cu un gest mecanic urmat de o simplă numărătoare cât de cât corectă. În acel moment istoric avea încă puțină importanță confruntarea fără violență a ideilor și a opțiunilor.
La 25 de ani de la Proclamația de la Timișoara și la tot atâția ani de la începerea mitingului maraton din Piața Universității mi se pare că nu ar fi deloc inutil ca fiecare dintre noi să reflecteze la cât ne-am schimbat de atunci. Și la cât de solidari suntem ca națiune.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , ,



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. Sorin spune:

    Stimate domn, romanii nu sunt nici acum pregatiti. Trist e ca dupa atata vreme, nu suntem in stare sa ne concentram pe ceea ce ne uneste, nu pe ceea ce ne diferentiaza. In loc sa conlucram sa facem o tara mai buna, o viata mai buna, se gasesc intotdeauna unii care pun degetul pe diferenta si o accentueaza, voit. In acest fel, in acest ritm, in acest sens, Romania nu va mai fi o tara, pentru ca nu e unita. La fel si omenirea, nu poate ajunge decat la disparitie. Egoismul, spiritul de clan, inhibarea curiozitatii si creativitatii, avaritia – definesc omenirea acum, mai ales Romania. Asa, nu poate exista decat sfarsit. Pacat, speram ca ar trebui sa fie ceva dupa ce lasam in urma toate certurile, toate diferentele, speram sa ne descoperim ca oameni, care se considera superiori celorlalte rase. Dar, uitati-va in jur… Din pacate, solutia va fi ori o alta revolutie sangeroasa, ori o interventie strategica din afara, ambele incerte.

  2. mike spune:

    Imi amintesc foarte bine cum mergeam impreuna cu mama mea in Piata Universitatii de fiecare data cand se organiza un miting. Aveam atunci 10 ani. Imi amintesc lozincile pe care le strigam si cantecele scrise pentru acel eveniment si eram foarte mandru sa fiu acolo. Ulterior am inteles si de ce eram acolo si ce se intampla de fapt. Aveam mari sperante iar libertatea obtinuta dupa Revolutie imi dadea un sentiment de extaz. Se terminase cu temele facute la flacara lumanarii, cu frigul, cu grija permanenta sa nu spui ceva gresit. Astazi, ma uit cum in Romania se reactiveaza spectrul comunismului si cum oamenii cad intr-o stare de degradare morala din ce in ce mai accentuata, si ma intreb daca atat a durat libertatea obtinuta dupa 89. 28 de ani. Asadar, libertatea si democratia dureaza cam 30 de ani in Europa de Est. Dupa care urmeaza iar 50 de ani de ceva regim totalitar, iar apoi din nou 30 de ani de libertate. Este ciclic. Precum Coloana Infinitului. Poate Brancusi trebuia sa prevada si un final, fie o subtiere pana la disparitie asemenea materiei care trece printr-o gaura neagra , fie o diltare a spatiului nostru urmata de o mare explozie.

  3. kerehome spune:

    Fiind in esenta matematician, ajuns calculatorst, nu pot sa ma abtin: de 2 ori 35 de ani? De cand? De cand a cazut Caritas, prima realizare a sloganului “sa-i prostim pe prosti”? Mie tot 28 imi iese! In rest insa sunt de acord cu cele scrise in privinta mentalitatilor, ca de “revolutie” cred ca ne-am lamurit!

  4. kerehome spune:

    Scuze pentru typo: 25 de ani in loc de 35



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mircea Morariu


Mircea Morariu

Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facult... Citeste mai departe


E randul tau

Mare parte a conflictului palestiniano-israilian (si nu ma refer la prezent, ci la o perioada de zec...

de: eu

la "Ierusalim, calul troian al politicii externe "

Camp Kennedy

Ambasada Statelor Unite în România, alături de American Councils for International Education invită liceenii cu vârsta cuprinsă între 15-17 ani să candideze la Şcoala de Vară pentru Educație Civică, Participare Activă și Leadership, denumită „Camp Kennedy”, ce va avea loc la București în perioada 19-26 august. Informații complete despre program sunt disponibile și online pe site, iar aplicatiile pot fi depuse pana pe 10 iunie 2018.

România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018

Cauta articole

mai 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)