Home » Opinie »Societate/Life » Citesti:

Piața Victoriei, regulile și instituțiile

Radu Rizoiu august 9, 2019 Opinie, Societate/Life
34 comentarii 2,649 Vizualizari

Piața este unul dintre locurile definitorii ale civilizației occidentale. Geografia oricărei așezări europene pune în evidență cel puțin o piață. Putem spune că civilizația însăși s-a născut în piață. Navigatorii greci se întâlneau în agora pentru a povesti ce lucruri extraordinare au văzut prin lume. În piață ei își prezentau produsele și le însoțeau cu descrieri atât de colorate încât obiectul în sine devenea insignifiant față de povestea din spatele său. Socrate însuși a surprins energiile colosale care se manifestau în piață și a fost primul filosof care a coborât printre oameni pentru a învăța din experiențele acestora. Piața este, așadar, un loc al ideilor și al schimbului de opinii.

Ideile vehiculate în piață merită să fie ascultate și discutate. Ele nu sunt neapărat valoroase (și cu atât mai puțin adevărate) pentru că sunt rostite în piață, dar capătă o aură de relevanță pentru că sunt asumate în mod public. Ele nu mai circulă în mod subteran sau subversiv, ci sunt lansate în dezbatere publică. De aceea, publicul ar trebui să nu le ignore (și nici aleșii publicului).

S-a vorbit (scris) mult despre cele trei adunări de anul trecut din Piața Victoriei și despre ideile vehiculate acolo. Nu țin să comentez nici despre contextul politic, nici despre tehnicile de manipulare a maselor și nici despre legitimitatea uneia sau alteia dintre întruniri. Cred că este important să ne uităm cu atenție la ideile vehiculate (nu la lozinci, nu la atacuri la persoană, nu la violență, ci doar la idei). Distanțarea (în timp) față de acele întruniri poate permite o discuție din care patima să fie disipată.

Am menționat trei adunări (aș fi putut să îmi intitulez articolul „Cele trei Piețe ale Victoriei”, dar pentru motive ce vor deveni evidente am preferat un titlu mai „rece”), dar voi analiza doar două curente de opinie (sau două idei). Adunările avute în vedere au avut contexte, durate și participări diferite. Prima mișcare #rezist a venit după ce o situație extremă (folosirea excesivă a unei încadrări juridice neclare) a încercat să fie dusă în cealaltă extremă (abuzurile funcționarilor să nu mai fie pedepsite). Mitingul diasporei a fost o reacție la mitingul PSD care a fost o reacție la #rezist. Voi pleca de la premisa că fiecare dintre cele trei mișcări (#rezist, PSD, diaspora) s-au coagulat în jurul unor idei. Fără a ignora rolul de catalizator al unor mesaje (esențial în organizarea oricărei acțiuni colective) voi prefera să reduc până la irelevanță (din perspectiva cercetării de față) factorul de manipulare a maselor care a fost evocat pentru fiecare dintre aceste mișcări. Nu este o dovadă de naivitate, ci doar o credință intimă a faptului că mișcări de o asemenea amploare nu pot fi doar rezultatul unei manipulări. De asemenea, participanții păreau a fi solidari cu un set de idei comune și asupra acestora (de fapt asupra uneia singure) vreau să mă concentrez: raportarea oamenilor la reguli, mai exact atitudinea oamenilor față de respectarea regulilor.

Conflictul dintre diferitele adunări ce au avut loc în 2018 în Piața Victoriei este între cei care vor respectarea regulilor (sau a statului de drept) și cei care vor ocolirea lor (inclusiv prin adaptarea regulilor în folos propriu). De aceea am preferat să evit folosirea terenului de „lege”, tocmai pentru a nu intra în dezbaterea fără sfârșit legată de sursa normei legale (unii susțin că legea este ceea ce autoritatea legiuitoare spune că este, alții pretind că legea transcende puterea umană de creație și că provine din exterior, fiind doar „descoperită” de om). Când mă refer la reguli, am în vedere un set de norme care se impun la nivel social ca un cod de conduită prescris. Față de acest sistem, fiecare membru al societății este liber să se raporteze în mod individual: unii le pot respecta pentru că le consideră în acord cu propriile valori, alții le pot respecta pentru că le este teamă de consecințele neplăcute ale unei încălcări, alții le pot nesocoti pentru că le consideră contrare propriilor valori, în sfârșit, alții le pot ignora complet pentru că nu consideră că ar trebui să existe reguli. Reguli nu există numai în zona actelor normative (legi), ci și în zona familiei (regulile casei), a comunității (regulile de politețe, practicile religioase) și chiar și la nivel individual (celebrele decizii luate de Anul Nou).

Poate că prima întrebare care se naște în legătură cu regulile este în ce măsură ele pot exista (în mod eficient) în societate. O poveste spusă de Plutarh în Vieți paralele evocă un astfel de paradox plasat în vremea lui Solon (celebrul legislator al Atenei din secolul al VI-lea a.Chr.). Se spune că la Solon ar fi sosit un scit (din nordul Mării Negre, deci de prin zona noastră!) pe nume Anaharsis care, aflând că Solon lucra la un cod de legi pentru atenieni ar fi spus că demersul este unul nebunesc pentru că nimeni nu poate stăvili nedreptățile prin legi scrise. Șase secole mai târziu, în celebra-i Epistolă către romani, Sfântul Apostol Pavel aducea o critică dură Legii pe care o considera anchilozată în proiect și ajunsă literă moartă (nemaifiind respectată în spiritul său) și cerea înlocuirea legii scrise cu o lege a bunului simț (iubește-ți aproapele ca pe tine însuți) suficientă pentru a reglementa raporturile din cadrul comunității creștine. (În același timp, însă, avea grijă să precizeze că față de autoritățile romane trebuiau în continuare respectate legile Imperiului). Pentru a ajunge în zilele noastre, ca un pandant al lui „Pentru că putem!” (care nu este o traducere a lui „Yes, we can!”), Ronald Dworkin își deschide cartea Law’s Empire cu fraza: „Trăim în și prin intermediul legii. Legea ne face ceea ce suntem”.

Iată, deci, două raportări la reguli. Pe de o parte, o înțelegere a faptului că fără reguli societatea umană (dar nu numai, căci și haita de lupi are reguli) nu poate supraviețui (cel puțin, nu ca societate), iar regulile nu-și au rostul decât dacă sunt respectate de toată lumea. De cealaltă parte, o neîncredere funciară în reguli și în puterea lor de a organiza natura umană. Nu știu, filosofic vorbind, care dintre abordări este cea justă. Dar istoria a demonstrat că (de cele mai multe ori și, în orice caz, pe termen lung) societățile care au conștientizat importanța respectării regulilor au evoluat (cel puțin în plan material) mai repede decât cele care au preferat să evite această aplicare. (Există studii care compară decalajul economic dintre America de Sud și America de Nord din această perspectivă sau calitatea vieții dintre Nordul și Sudul Europei.)

Revenind la Piața Victoriei, am impresia că mișcările #rezist și diaspora par a împărtăși o idee comună: respectarea regulilor; în timp ce mișcarea de la mitingul PSD aprobă ideea „adaptările” regulilor în funcție de necesitățile de moment ale unei minorități. Aici trebuie să precizez că o regulă își merită acest nume doar în măsura în care are o aplicabilitate generală (inclusiv pentru cei care au edictat-o) și o stabilitate (relativă) care nu permite modificarea ei (sau acceptarea de excepții particularizate) în funcție de nevoile unei persoane. Constituția pare să sugereze același lucru atunci când spune că nimeni nu este mai presus de lege. Aici sunt de acord cu afirmația atribuită lui Anaharsis cum că legile sunt inutile (pentru că – spunea el) câte vreme (aș spune eu) sunt ca pânzele de păianjen: pe cei slabi îi prind, dar cei puternici le rup, iar cei care au influență politică le ocolesc. Prin urmare, respectarea regulilor se vădește mai ales atunci când această respectare presupune o renunțare (un cost de oportunitate) din partea celui căruia regula urmează să i se aplice.

Dacă observație mea este corectă, și eu cred că este, atunci cum se explică faptul că societatea românească reunește aceste categorii. (Evit să mă refer la o faliere în sânul populației și cred mai degrabă că este vorba despre o problemă de educație civică, sau de lipsa ei, ce poate fi remediată dacă se dorește.) Primii (cei care aleg să respecte regulile) au avut contact cu lumea occidentală (a regulilor protestante care acționează în afara familiei), ceilalți (care preferă să le ocolească) au rămas blocați în lumea satului în care doar familia contează, dar cu pierderea regulilor de bun simț și cooperare o dată ce au părăsit comunitatea. Ceva similar a avut loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când cei școliți în Vest au adus cu ei regulile de acolo și au încercat să le impună celor de aici – formele fără fond. Nu vreau să fiu înțeles greșit: nu pretind că ar exista o corespondență între nivelul de instruire sau mediul de proveniență socială și raportarea la reguli. De altfel, mitingul diasporei a reunit oameni de toate categoriile sociale, dar care s-au identificat printr-o idee comună: știu să aplice regulile. Ei lucrează în societăți unde respectarea regulilor este un dat și au văzut că toată lumea poate să profite de pe urma unei asemenea organizări. Majoritatea celor din diaspora cu care m-am întâlnit în diferite contexte mi-au spus cam același lucru: își doresc să se întoarcă în țară (ei văd emigrația ca pe o situație tranzitorie), dar își doresc să găsească aici aceleași condiții (în special servicii publice, infrastructură etc.) pe care le-au văzut funcționând afară. De asemenea, trebuie să fim conștienți de faptul că societatea românească a fost (până la mijlocul secolului trecut) una preponderent rurală. Majoritatea dintre noi, dacă ne uităm în urmă, vom găsi măcar un bunic de „la țară”. Și acea societatea funcționa pe baza unor reguli, doar că regulile erau nescrise și se puneau în aplicare de către „gura satului”. Atunci când urbanizarea a dislocat într-un termen scurt mase mari de oameni, unul dintre efectele negative a fost acela al „eliberării” de regulile patriarhale fără însă ca acestea să fi fost înlocuite cu alt set de reguli. „Etica și echitatea socialiste” au fost doar o lozincă fără un conținut care să fi fost (măcar) acceptat (nicidecum internalizat) de noua populație urbanizată. Iar politica evitării și păcălirii „sistemului” ajunsese un fel de artă în anii ’80. La oraș s-a pierdut (mare parte din) bunul simț al omului care are cei 7 ani de acasă (ceea ce englezul numește common sense).

Nevoia de a te remarca (naturală pentru orice individ) face ca fiecare să caute un mod de a se detașa din mulțime. Din păcate, această detașare poate semnifica și o ignorare a conștiinței colective, a înțelepciunii depozitate de mentalul colectiv, a ceea ce am numit „bun simț” (nu în sens de politețe, deși ea face parte din același concept, ci de a acționa în așa fel încât să nu îi deranjezi pe ceilalți – neninem laedere, cum spuneau romanii). Nu înseamnă că orice „ieșire din rând” este de nedorit. Problema este de a deosebi atitudinile care se depărtează de mulțime: unele sunt dezirabile (geniile), altele sunt reprobabile (șmecherii). Atunci când majoritatea stau în coloană în trafic și se uită cum unul trece pe linia de tramvai (sau pe banda de refugiu de pe autostradă) pe lângă coloană, în trombă, pentru a se băga apoi în fața coloanei (și a încetini astfel și mai mult un ambuteiaj) nu mai este vorba despre o „ieșire din rând” care să fie lăudabilă. La noi, însă, șmecherul este admirat social. În Vest, el este admirat doar în lumea interlopă (wise men = mafioți). La noi și termenul „mafiot” a dobândit o conotație pozitivă (dacă este să ne amintim declarațiile lui Giovanni Becali din penitenciar).

Atitudinea respectivă are o anumită explicație istorică: pentru o perioadă destul de lungă, regulile din această regiune au fost făcute (date) de alte puteri. În consecință (așa cum spunea profesorul Alfred Bulai), legea a ajuns să fie identificată cu Străinul în psihologia românului. Prin urmare, ea trebuie combătută. Haiducul (hoțul la drumul mare, adică) a devenit eroul care se luptă cu această lege străină. (Legenda lui Robin Hood cu care se mai face câte o dată paralela era o poveste de secol XII a rezistenței anglo-saxone în fața noii stăpâniri normande.) S-a reproșat uneori României, din aceste cauze, că se scufundă într-o zonă de lipsă a regulilor, de anomie. Eu nu cred că la noi este vorba despre anomie ci, mai degrabă, despre antinomie: oamenii percep legea ca pe un dușman cu care trebuie să se lupte. Ca în celebra afirmație din Epistola către romani a Sfântului Pavel, legea este văzută ca o limită ce trebuie ocolită, ea nefiind considerată ceva normal, ci o constrângere nefirească.

Până și termenii au cunoscut o evoluție ciudată în acest sens. „Drept” ar veni de la „dreptate”, dar în limbaj comun românul spune „să-i dai dreptul” atunci când vorbește despre mită. Oricum, limbajul juridic românesc a fost aproape total împrumutat din limba franceză. De aceea mulți termeni nu sunt înțeleși pe deplin, chiar dacă sorgintea lor este latină. Dreptul vechi utiliza termeni grecești sau slavi care s-au pierdut aproape integral. Or, de peste 150 de ani, ne facem singuri legile. (Faptul că unele sunt „copiate” din alte sisteme este irelevant de vreme ce noi am ales să le copiem.) A face legi nu înseamnă totuși să le facem după bunul plac al unuia sau altuia, ci să respectăm o serie de criterii de eficiență, utilitate, echitate și stabilitate. În definitiv, regulile sunt necesare pentru un anumit scop: menținerea coeziunii sociale. De aceea periodicele inflamări contra „dictatului” Uniunii Europene care ar atinge fibra noastră națională sunt simple efuziuni populiste. Chiar noi am vrut să intrăm în Uniunea Europeană (și am făcut ceva eforturi în acest sens), acceptând regulile acestei structuri. Dar când vine vorba să le și respectăm ne gândim că poate le putem evita…

Îmi amintesc că, acum 20 de ani, reprezentantul din România al unei societăți sârbești de trading îmi spunea că vesticii nu au nicio șansă să facă afaceri profitabile în România, pentru că ei nu pot înțelege modul în care funcționează economia locală. Era perioada de blocaj financiar în industrie, în care mare parte din operațiuni se făceau fără numerar, prin diferite forme de barter. Era epoca în care tabla zincată de la Sidex Galați era o formă de valută forte… Ceea ce sugera el era tocmai faptul că aici nu respectăm regulile, ci le modificăm după cum ni se pare avantajos (pe termen scurt). Integrarea în NATO și Uniunea Europeană a adus însă o schimbare de paradigmă: acum trebuie să jucăm după reguli. De aceea există reacții din partea ambasadelor acestor state când observă cum încercăm să evităm aplicarea unor reguli.

O problemă care derivă din această tensiune între respectarea și evitarea aplicării regulilor este și incapacitatea construcției instituționale. La noi, neexistând o tradiție a instituțiilor, ne raportăm mai degrabă la persoane. Atunci când criticăm o funcție, criticăm persoana care o deține (eventual cu cat mai multe prenume, pentru a fi mai clar ca este vorba de acea persoană determinată). Unii sociologi văd aici o falie adusă de evoluția bisericii creștine: biserica catolică a pus accentul pe biserică văzută ca o instituție; în ortodoxie isichasmul a pus accentul pe omul providențial. Azi vedem efectele: în Vest există instituții, în Est omul sfințește locul.

Culmea este că la noi și instituțiile sunt create parcă pentru persoane. Când, în 1996-2000, ministrul justiției și-a extins prerogativele, cei din justiție au aplaudat, pentru că astfel s-au putut face reforme importante. Când alt ministru, cu aceleași prerogative, a încercat o restaurație în 2001-2004, toți au țipat. Tiparul s-a reluat când în 2005 iar au fost sporite atribuțiile aceluiași ministru și s-a spus că era necesar numai că peste foarte puțin timp, când o altă persoană deținea funcția, să se critice utilizarea acelor prerogative. Uneori, o întreagă instituție se schimbă pentru a da preeminență persoanei. Este de notorietate schimbarea IGCT în IGCTI și ANCTI și apoi ANCOM, pentru a scăpa de anumite persoane. Sau fuziunea între CNVM și CNPP pentru a pune capăt unor mandate. Sau chiar zvonul modificării configurației Președinției în 2003 pentru a pregăti locul pentru o anumită persoană (urmat de lamentații publice când altă persoană a beneficiat de noile atribuții).

Problema este generalizată și niciun guvern nu a dorit cu adevărat să o atace. Faptul că fiscul încă lucrează cu dosare de hârtie și fără date corelate, că nu poate urmări evaziunea și când o descoperă nu știe ce să facă cu ea este un efect al lipsei de voință politică de a ridica regula la rang de obișnuință cotidiană. Reforma lui Funeriu a determinat un oprobiu public imens din același motiv. Românii nu sunt însă incompatibili cu regulile. Cei din multinaționale sau cei din străinătate sunt foarte buni tocmai pentru că respectă regulile.

Ar trebui ca instituțiile să fie construite pentru scopuri, nu pentru persoane. Ar trebui ca ele să se completeze reciproc și să se țină în șah, pentru a nu permite schimbări bruște (nici în bine, nici în rău). Am trecut de perioada revoluționară. Avem nevoie de un parcurs calm în care să ne construim instituțiile. Există analize pertinente care arată că o societate în care instituțiile funcționează indiferent de persoana care se află la conducere evoluează mult mai repede (și mai stabil) decât cele în care instituțiile nu sunt altceva decât apanajul unor persoane. În acest din urmă caz, instituția (lipsită de o memorie instituțională) se comportă după chipul și asemănarea liderului său: ea poate acționa în sensul corect sau invers.

Acei români care au avut șansa să compare cele două sisteme (corporatiștii și diaspora) l-au ales (în covârșitoarea majoritate) pe cel care are la bază respectarea regulilor și construcția instituțională. Noi, ceilalți, oare pe care îl vom alege?

Piața Victoriei, regulile și instituțiile

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre:



Currently there are "34 comments" on this Article:

  1. M. Constantin spune:

    Incerc sa ma pun in pielea unui student al d-lui Rizea si sa vad unde duce iezuitismul analitic al raportarii la reguli.
    Iată, deci, spune dansul, două raportări la reguli. Pe de o parte, o înțelegere a faptului că fără reguli societatea umană (dar nu numai, căci și haita de lupi are reguli) nu poate supraviețui (cel puțin, nu ca societate), iar regulile nu-și au rostul decât dacă sunt respectate de toată lumea. De cealaltă parte, o neîncredere funciară în reguli și în puterea lor de a organiza natura umană.
    Apoteotic tot dansul pune concluzia: Nu știu, filosofic vorbind, care dintre abordări este cea justă.
    Cu toata aceasta ignoranta docta sunt imbacsite mintile a generatii si generatii de studenti, care
    se presupune ca vor reforma institutiile statului in sensul conservarii si poate propasirii unui prezumptiv bine comun. Slaba speranta. Omul acesta nu va spune niciodata “si totusi se invarteste”
    Trestie ganditoare, bietul om supt vremi isi prezerva instrumental pozitia de win-win, luand in calcul cam tot ce poate invata dintr-o istorie zbuciumata, astfel incat sa fie de partea ei buna si anume de partea castigatoare, oricare ar fi ea.
    Simpla redactare, editare, publicare a regulilor, fara o aplicare consecventa si, eventual, fara o sanctionare prompta a incalcarii lor, poate ca va umple biblioteci si va aureola cv-uri.
    Cand insa regulile vor pretinde ca gestioneaza raportul dintre stapan si sluga ele vor lua culoarea flamurii invingatoare indiferent de retorica pietei. Din acest punct de vedere, formele fara fond ale d-lui Maiorescu nu raman goale niciodata. Pui aluat de cozonac, iese cozonac; pui aluat de paine, iese paine; pui malai, iese mamaliga.

    • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

      Într-adevăr, Dumneavoastră ridicați o problemă extrem de importantă: ce set de reguli să alegem? Care sunt cele mai potrivite (pentru noi)? Această chestiune se află, însă, în avalul celei dezbătute de mine: avem nevoie de reguli (pe care să le respectăm)? Abia după ce decidem dacă vrem un set de reguli vom putea să ne punem problema care să fie acela, cine să le edi(c)teze, cine să le supravegheze respectarea… Iar despre aceste teme voi scrie (probabil) cu ată ocazie, după cum am mai scris despre cum ar trebui făcute legile (cu respectarea acelei „rule of law” pe care Constituția noastră a „botezat-o” stat de drept).
      Cât despre încadrarea mea în Societatea lui Isus și programul de distrugere a creierelor tinere, nu pot decât să vă invit la cursurile/seminariile pe care le țin la facultate și apoi să îmi spuneți cum poate fi un libertarian ieziuit :-) Ce-mi reproșez este că libertatea dezbaterilor transmite (unora) mesajul că nu este nevoie să mai și citească ceea ce spune legea (actuală)…

      • Dedalus spune:

        Sa citeasca? Chiar mai mult as spune: citirea unor articole dintr-o lege nu conduce la intelegerea obligatilor sau drepturilor. Ar fi si simplu sa fie asa. Este o mare intrebare pana unde exprimarea este suficienta pentru respectare. Sigur, la o prima vedere s-ar spune ca legea trebuie sa fie pe intelesul tuturor din moment ce este opozabila tuturor.

        Dar ce frumos ar fi sa fie asa simplu!

        Cel/cea care scrie norma este tributar/a propriului univers al cunoasterii. Cel/cea care citeste integreaza ce citeste in ce stie (prozaic spus, omul nu-i masina). Chiar si judecatorul judeca “”dupa lege si constiinta sa”" – OK, dar constiinta aceea nu -a fost livrata prin expres curier, s-a format si ea cumva, in niste conditii proprii persoanei judecatorului.

        Pe scurt, oricum exista un grad de incertitudine in privinta continutului normei. Adica, pana la urma, nu “”prea”" e opozabila tuturor, nu in sensul metaforei panzei de paianjen, ci in sensul ca fiecaruia ii este opozabila legea pe care el o percepe. :-).

        • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

          Câtă dreptate aveți (și) Dumneavoastră. Dar pentru a putea da un sens unei norme, trebuie întâi să știi că există și că spune ceva. Apoi intervine operațiunea de interpretare/înțelegere de care vorbiți (și unde propria cultură adaugă la text). Din fericire (?) există și interpreți „oficiali” care ar trebui să ne spună (ex post) dacă interpretarea proprie a fost corectă sau nu și să ne dea o idee despre cum să interpretăm norma în viitor (mă refer, în principal, la judecători).
          În ceea ce privește caracterul subiectiv (și deci relativ) al interpretării regulii de fiecare dintre noi, aici trebuie făcut un compromis. Pentru a nu relativiza totul și a distruge sistemul din interior, el și-a ales o regulă implicită: norma are un înțeles obiectiv care se va impune tuturor, chiar dacă ei l-au înțeles sau nu. Textul devine separat de context (și astfel toată construcția (!) deconstructiviștilor este lăsată în afara sistemului normativ). Este o iluzie (de acord), dar în lipsa ei sistemul s-ar autodistruge.

  2. quovadis spune:

    In fapt , este aproape imposibil, sa definesti societatea romaneasca din ziua de azi . Societatea romaneasca cunoscuta noua azi, ca o societate pretinsa democratica , este doar o societate amalgamata , ce este inca in formare si care sufera transformari zi de zi . Suntem abia la 30 de ani distanta de momentul in care natiunea a dorit (dar nu in totalitatea ei )majoritar vorbind, trecerea spre o alta forma de organizare statala, numita acum de noi , societate democratica . Uriasa nesansa avuta de Romania, sa apartina unui spatiu eminamente sovietic ,chiar daca unii mai credeau, ca intr-o anumita perioada ne-am capatat independenta , a modelat mintea populatiei ce locuia pe aceste meleaguri si a transformat omul numit roman , intr-un supus absolut , al unui sistem monstruos . Fiinta romaneasca privita ca un intreg ,a suportat transformari uriase si omul ca notiune, practic a disparut . Tot ceea ce vedem in jurul nostru . prezinta inca tarele acelor timpuri de trista amintire . Societatea , oamenii in esenta lor , nu se pot transforma la comanda ,este nevoie de timp pentru ca noile generatii sa inteleaga beneficiile uriase ale unor societati in care drepturile omului nu sunt doar niste vorbe goale . Vrem nu vrem , trebuie sa parcurgem niste etape ,etape prin care altii au trecut de mult . Avem insa norocul, ca am fost primiti (lasind la o parte motivele )in rindul acestei constructii numita UE si care are la baza apartenenta statului , la notiunea de STAT DE DREPT. Incet incet , generatiile care din nefericire au trait in alta lume vor disparea ,iar cei ce vin din urma se vor integra usor ,in acest nou sistem de gindire . UE aduce in fata lumii o constructie, in care omul este pus in mijlocul societatii , o constructie in care domnia legii este in mod clar fundamentul existentei noastre . Exista si aici derapaje , dar totul este in continua perfectionare si UE a imbratisat aceasta minunata zicere, numita libera circulatie a persoanelor si a marfurilor , ce permite tuturor o viata mai buna . In lume exista insa si forte care nu doresc asta . O lupta intre cei care accepta acest nou concept numit globalizarea si cei care din ambitii mai degraba personale sau de grup restrins , doresc o izolare, este deja in plina desfasurare . SA speram ca acest spirit minat de libertate , in toate domeniile vietii cotidiene , sa cistige teren si incet, incet , vechii sau mai noii dictatori, sa isi cunoasca sfirsitul .

    • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

      Eu sincer cred (credinta fiind, probabil, efuziunea partii irationale din sufletul nostru) ca nu va fi nevoie d eo evolutie de zeci (sute?) de ani pentru constructia omului „uman”. In epoca de azi, cand informatia (si persoanele) circula mult mai facil, umanizarea omului poate fi accelerata. Exista studii care arata ca (avand o strategie coerenta) natiuni ramase in Evul Mediu au facut saltul la modernitate în mai puțin de o generație, prin copierea națiunilor dezvoltate. Asta ii doresc și eu natiunii noastre.

      • quovadis spune:

        Partea de irationalitate , despre a carei existenta pomeneniti, sau poate doar o dorinta comuna , universala , a noastra a tuturor oamenilor, de a ajunge la nivelul superior al dezvoltarii , imaginata de propria noastra fiinta ,nu poate fi realizata , doar prin simpla copiere a natiunilor dezvoltate .Desigur , multe natiunii incearca sa copieze dezvoltarea natiunilor deja pomenite, dar etapele nu pot fi sarite sau ocolite , pot in cel mai fericit caz sa fie scurtate si chiar asa fiind ,copierea , ca mijloc de dezvoltare umana, poate produce efecte pe moment, fara a reusi insa sa influenteze inima unei natii , este o actiune superficiala, ce nu are echivalenta in timp .Practic actiunea numita copiere , nu produce aceleasi efecte cu actiunea de creatie ,undeva in mintea celor ce fac asta (copierea )se produce o ruptura si aceea ruptura , face ca natia copiatoare ( ca sa zic asa ) sa isi piarda identitatea .

        • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

          Mda, aici cred că avem perspective puțin diferite. De exemplu, eu nu prea cred în identitatea unei nații, așa că idealul de dezvoltare către o treaptă superioară îl percep la nivel individual și general uman. Nația poate cel multă să creeze premisele (instituționale) pentru a sprijini și stimula dezvoltarea individuală. Aici mă plasez alături de profesorul Vintilă Mihăilescu în disputa cu profesorul Daniel David: nu cred că există o psihologie a poporului român fundamental diferită de psihologia altor popoare. Prin urmare, dacă pierderea identității ar semnifica, de exemplu, încadrarea în simfonia concertului european, eu nu aș fi nefericit de pierdere. Așa cum spunea Arthur C. Clarke la un moment dat: „Sfârșitul copilăriei înseamnă începutul eternității”.

          • quovadis spune:

            Daca reducem totul la propria fiinta, este adevarat , se poate intimpla ceea ce spuneti , ca individ si eu accept asta (decizie personala ). Singura necunoscuta , este perioda de timp in care o intreaga natie , poate ajunge la acest nivel de intelegere .

  3. Harald spune:

    Romanii fac astazi ce faceau englezii pe la 1600, atunci institutiile si legile existau in beneficiul unor persoane, exact cum se intampla azi in Romania. Asta e faza de dezvoltare a societatii, iar devoltarea nu poate fi accelerata. Asta au incercat comunistii si s-a vazut unde duce accelerarea impusa.

    Robin Hood se impaca bine cu Richard Inima de Leu, el nu se razboia cu stapanirea normanda, ci cu functionarii ei corupti, cum erau seriful de Nottingham sau cel de Rotherham. Exista inca textele originale ale baladelor, neschimbate in ultimii 600 – 700 de ani, chiar daca nu sunt chiar contemporane cu Robin Hood. Insa garantat el nu incerca sa elibereze Anglia de normanzi, cum se intampla in Scotia cu lupta impotriva englezilor.

    Romanii chiar se afla in faza de Robin Hood si au dreptate, e singurul mod de a lupta impotriva functionarilor corupti ai stapanirii.

    • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

      Nu stiu dacă lupta este mijlocul cel mai eficient (sper să depășim momentul cu „o luptă-i viața, deci te luptă”). Cred că „infiltrarea” este mult mai utilă în societatea noastră post-modernă. Din experiența mea, dacă-i spui unui funcționar că este incompetent și te cerți cu el ai garanția respingerii cererii. Dacă, pe de altă parte, încerci să îi explici că poate face ce îi ceri și îi dai și argumentele (chiar dacă faci tu o parte din treaba lui) și îi mai și explici cum poate să folosească acele argumente gata pregătite și în alte cazuri și îi ușurezi munca, ai mai multe șanse de succes :-)
      Așa că aș înlocui lupta (fie ea și de gherilă) cu munca de convingere (spălarea de creiere de car emă acuza un comentator…), iar pe Robin Hood cu Friar Tuck (sper că nu era iezuit!; măcar un dominican…).

      • Harald spune:

        @Radu Rizoiu – nu i-am spus niciodată unui funcționar că ar fi incompetent și nici nu m-am certat cu el. Dar când funcționarul vine la mine și îmi spune: ”de ce nu vă mutați dvs activitatea în orașul X (aflat la vreo 50 km)? Aici îl deranjați pe Y, care e cumătrul primarului și o să vă facem mereu probleme”, soluția dvs care ar fi?

      • Harald spune:

        @Radu Rizoiu – în Anglia, călugării sunt cunoscuți după culoarea vestimentației: dominicanii erau cunoscuți drept blackfriars, franciscanii erau greyfriars, carmelitele erau whitefriars etc.

        Friar Tuck fusese dat afară de la o mănăstire benedictină din York, St Mary’s, iar călugării de-acolo erau cunoscuți drept black monks, dar nu cred că e același lucru cu blackfriars.

        Locuiesc la Nottingham, iar prin satele și orășelele de pe-aici, poveștile despre Robin Hood sunt foarte diferite de cele ”oficiale”. Exact cum pe la Tg.Neamț se pot auzi despre Veronica Micle amănunte pe care nu le-am citit nicăieri. Se pare că oamenii povestesc diverse lucruri de la o generație la alta și repetă ce-au auzit de la părinți și bunici, chiar dacă unele detalii devin inexplicabile, când încercăm să le punem de-acord cu versiunea oficială.

        Un amănunt amuzant, funcția de șerif de Nottingham mai există și azi, însă e doar ceremonială. Există liste cu sute de deținători ai funcției în decursul secolelor, cel cu care se dușmănea Robin Hood era probabil William de Wendenal.

        • Harald spune:

          P.S. când Richard Inimă de Leu s-a întors în Anglia, în 1194, l-a înlocuit pe William de Wendenal din funcția de șerif de Nottingham și nu se mai știe nimic altceva despre el. Cam asta e singura soluție împotriva funcționarilor corupți.

          Una din legendele de pe-aici spune că regele venise în vizită la Nottingham și i-a spus șerifului că a auzit despre Robin Hood și că vrea să se întâlnească cu el. Șeriful a negat vehement că ar exista cineva ca Robin Hood prin pădurile din zonă, insistând că astea sunt zvonuri lansate de răuvoitori și că el menține ordine deplină în pădurea regelui, toți supușii fiind liniștiți și mulțumiți.

          Așa că Richard a luat cu el doar o suită restrânsă, în jur de 10-12 oameni și au înnoptat în pădurea de la nord de Nottingham, unde banda lui Robin Hood i-a găsit destul de repede. Cei doi au stat la băut până dimineață, Robin Hood povestindu-i regelui cam ce se întâmplă prin comitat, iar dimineață s-au despărțit în cei mai buni termeni. În documentele oficiale nu se spune de ce a fost schimbat din funcție William de Wendenal :)

          • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

            Mulțumesc foarte mult pentru aceste detalii „de la sursă”! Mi se pare interesant că „haiducul” acceptă să discute cu autoritățile (regele Richard), iar acestea iau măsuri în urma discuției. Mă întreb dacă nu cumva pseudonimul Robin Hood nu ascundea un nobil fugit (rebel), iar discuția din pădure devine un preludiu (cvasicontemporan) al Magnei Charta. Oricum, extrem de interesante informațiile.
            Cât despre întrebare, soluția ar trebui să fie aceea a cenzurării abuzurilor funcționarului (prin atacarea „necazurilor” cauzate în instanță). Dar aveți dreptate: lupta însăși cu sistemul este consumatoare de timp și resurse ce ar putea fi folosite mult mai eficient în gestionarea afacerii. Și aici eu văd cel puțin două probleme: (i) modul de selecția a funcționarilor (lipsa unor reguli clare de concurs și nepotismul) și (ii) lipsa de responsabilitate a funcționarilor (când greșește față de cetățean ar trebui să răspundă în mod direct, din banii lui, nu ai instituției). Dar aici deja vorbim despre ce tip de reguli ne-ar trebui și (mai ales) cum să fie ele puse în practică…

  4. Mircea M. Cociu spune:

    Excelent!

  5. M. Constantin spune:

    Multumesc d-le Rizea pentru raspuns si deopotriva pentru invitatie. Nu stiu ce sa spun. Am de multe ori senzatia ca oricat am batai din pixuri/ taste nu vom fi prea curand in situatia de a ne alege setul de reguli dupa care sa ne traim vietile. Undeva deasupra se presupune ca Natura, Dumnezeu sau cine stie ce alt inlocuitor ne livreaza tablele legii in virtutea unor puteri discretionare.
    Teama indusa de acele puteri ne fac sa derivam cumva seturi si seturi de subreguli cu valabilitate diferentiata. Nonsubversivi si docili -pentru ca stim ca a schimba Natura, Zeul sau Stapanul e o intreprindere cu risc vital- incercam sa ne conservam viata, sanatatea, bruma de prosperitate, etc, etc. lasand nealterate privilegiile originale despre care se crede ca sunt aprioric indreptatite. Unii mai orgoliosi atenteaza la viata Zeului mizand pe dialectica hegeliana. Cu alte cuvinte sluga harnica aspira sa ia locul stapanului lenes. Ce se uita este ca in jocul asta dea soarecele si pisica niciodata soarecele nu ia locul pisicii. Locul pisicii batrane, ghiftuite si cu ghearele tocite va fi luat tot de o pisica; probabil mai tanara, lihnita dar cu metabolism vorace.

    ps: trag nadejde ca nu veti considera interventia anterioara ca un atac la persoana. As fi, in plus, curios sa stiu cum ati ghida un student tip ‘Alexandru’ spre a deveni ‘cel mare’?

    • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

      Tocmai această separație între „stăpâni” și „sclavi” mi se pare problematică (mai ales azi). Știu că Hegel a construit întreaga dialectică în jurul ei (și poate că argumentul des vehiculat că ne merităm soarta pentru că nu ne răsculăm vine pe aceeași filieră), dar argumentul mi se pare la fel de relativ azi ca și consecința trasă de Fukuyama mult prea devreme cum că istoria s-a sfârșit o dată cu căderea Zidului Berlinului. Până la urmă, parcă Foucault zpunea că puterea are o latură masochistă, căci cel aflat la putere se află tot timpul în bătaia puștii (sau a pixului găzetăresc și a lupei DNA). Iar Bertant Russel m-a convins că experții trebuie doar să sugereze căi de acțiune, nu să le și implementeze. Asta trebuie făcut de politicieni, în funcție de votul popular. Până la urmă, Seneca s-a înșelat considerând că poporul nu are dreptate și doar „stăpânii” trebuie să decidă calea de urmat.
      Cât despre Alexandru, eu nu sunt fan pentru simplul motiv că am impresia că ambițiia lui (și a tatălui lui) au alterat un sistem filosofic de car emă simt atașat (cel aristotelic). Încercând să le facă pe plac, Aristotel și-a deviat logica spre afirmații partinice. Ceea ce le spun eu este să caute mereu să gândească în mod independent (dar după ce se informează) și să le placă ceea ce fac. Altfel, vor fi simpli roboței manipulabili. Poate nu vor ajunge „cel Mare”, dar se vor simți bine :-)

      • M. Constantin spune:

        Problema nu este Alexandru si, cu atat mai putin istoria. Problema dupa umila mea parere sta in atitudinea aristotelica sau mai bine zis in reletivismul acesteia. Nu cred ca in calitate de dascal a operat cu aceeasi masura. Invataturile sale poarta valori diferita in functie de adresant. Una invatau elevii Liceului, alta invata ‘fiul lui’.
        Istoric vorbind, diferentele acestea, marcate de apostila ad usum delphini, au dat sens vietii magistrilor. La urma urmelor prea putini dascali isi umpleau/ umplu sufletul de admiratie doar privind cerul instelat si lega morala. In floare e inca institutia mecenatului semn ca mecena isi gaseste prea adesea adepti care taie tortul interesului general, al binelui public pe linia propriului interes.
        Asa se face ca asistam la un fastuos joc cu margele de sticla. Si din fragila noastra Castalie inca nu se intrevede magistrul care intra in valurila marii ca sa invete un copil sa inoate.

  6. Dedalus spune:

    Hep, care “Lege”?

    In ebraica avem nu mai putin de 8 feluri de “legi”. Lasand la o parte cele care apartin altcuiva decat Omului, tot ramanem cu 2-3.

    Grecescul Nomos e tot lege, dar poate fi si norma si lege (in sensul Legilor Fizicii, sa spunem).

    Regula nu e totuna cu legea, dupa cum nu e acelasi lucru nici cu obligatia.

    Nu am o apetenta maladiva pentru despicatul termenului in 4 (sau mai multe) dar consider ca este esential sa separam:
    a) legea ca dictat, obligatii si drepturi corelative, prevazuta cu sanctiuni si pentru care forta statului este aplicabila
    si
    b) legea ca norma acceptata, in grupuri sau institutii/organizatii

    Universul acesta al limitarii libertatii individuale intr-un fel sau altul este se pare, destul de mare.

    As propune o alta perspectiva, diferita de cea a dualismului respectare/nerespectare a legii (si asta e vag oricum): cea a masurii in care libertatea individuala este limitata.

    Nu as pune insa eticheta de “rau” pentru nerespectarea legii, din aceasta perspectiva. Din motivul simplu ca nerespectarea sa este premisa avansului. Cum s-ar mai modifica legile daca toata lumea le-ar respecta? Cum ar avansa societatea?

    A fost “rau”ca romanii nu au respectat legile in decembrie 1989?

    Cum ar mai fi evoluat omenirea daca toate legile din Antichitate ar fi fost respectate cu sfintenie si acum?

    Depinde de multe, as spune: daca un om striga impotriva regimului comunist in 1981, era inchis. Daca a facut acelasi lucru in 1989, a devenit revolutionar (cu pensie). Si intr-un caz si in celalalt legea a fost incalcata. Consecintele sunt diferite. De ce?

    As spune ca la scara istoriei se pune altfel problema decat la scara vietii bietului om. Dar – de ce? Care este motivul acestei diferente?

    +++

    Intr-o alta perspectiva, m-as referi la geneza normei. Ce anume face ca o obligatie sa fie mai intai considerata necesara si apoi transpusa intr-o norma?

    Dincolo de filosofia intrebarii, sa ne oprim la cazul practic al UE. Acolo deciziile se pregatesc, sunt consultari, grupuri de experti etc. etc. etc. Faptul ca Romania se trezeste doar la spartul targului sa ia parte la formarea acestor norme este o chestiune care tine de cultura si traditiile natiunii romane, sau o simpla si pura “”ïntoarcere spre sine”"? Ei da, unii vor spune “ca asa suntem noi!” Dar asta nu e o explicatie, ci o exclamatie :-))

    • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

      Aici atingeți o zonă extrem de fierbinte: ce este legea (sau de unde vine ea)? Dacă aș ști răspunsul la întrebarea asta, as lua premiul Nobel (pentru pace, dacă nu pentru economie), dar nu mă aflu în niciun pericol. Apropo de exemplul Dvs. știu însă că legea nu este (în mod necesar) norma edictată de stat. Pozitivismul kelsenian (Alles Recht ist ein Staatrecht) a apus o dată cu Procesul de la Nuremberg. Și nu, nu cred că legea este imuabilă sau ne este dată de vreo sursă metafizică (iar noi doar o „descoperim”). Evient că o putem moficia dacă nu funcționează. Sau o „adaptăm” în practică, așa cum au făcut romanii cu anchilozarea legii lor în (doar) XII Table (oricum, mult mai multe decât cele 2 ale lui Moise).
      Dar atunci când o facem, trebuie să o respectăm (măcar în spiritul ei) și să o modificăm pe căi „legale” pentru a o face mai bună. Judecătorii fac asta în fiecare zi când o interpretează. Legea nu este un dat, ci un construit. Iar edificiul nu se termină niciodată, ci evoluează o dată cu noi. Sunt de acord cu Isidor din Sevilla (Lex injusta non est lex), dar trebuie să vedem cum ajungem la concluzia că este injustă. Dacă fiecare se hotărășe ce lege este bună și care este rea, în funcție de interesele (sau preferințele) lui personale, de fapt nu avem o lege.
      Așa cum explică Agamben (deși îl citează pe Carl Schmidt, care s-a compromis politic) și suspendarea legii (în starea de excepție) este tot o formă de lege, iar nu o lipsă a legii.

      • quovadis spune:

        Respectarea legii ? De unde provine legea ? Omenirea a cunoscut dea lungul existentei sale , multiple si diferite forme de organizare ,plecind din cele mai indepartate timpuri ,de la notunea de familie , ginta , triburi ,uniuni de triburi , tari , imperii si poate si altele, ce nu imi trec acum prin minte .Toate aceste forme de organizare, aveau nevoie si au si in zilele noastre ,de existenta unui conducator (de cele mai multe ori impus prin forta )sau a unui grup conducator, ce garanta existenta in sine si in totalitate a grupului ,indiferent ce denumire avea . Necesitatea de permanentizare a puterii , a dus in mod clar ,la necesitatea construirii unor legi , sau seturi de legi(numite diferit ,in functie de zona geografica) ce permiteau unei clase numita conducatoare , sa isi impuna propria vointa , concomitent cu impunerea deciziei in cauzele ce apareau , ca forma contradictorie in societate . In paralel , nevoie de subordonare si de tinere sub control , a membrilor comunitatii (de foarte multe ori prin frica ) a determinat aparitia unor noi institutii (ca sa zic asa ) ce se bazau pe necesitatea subordonarii membrilor ei ,unor forte supranaturale (zei ,dumnezei , fiinte imaginare din alta lume , animale imaginare cu putere de zeu si multe foarte multe altele ) . A fost o perpetua lupta , ce se stie , a distrus si mai distruge inca , natiuni si care inca produce pagube uriase , peste tot in lume . Legea ca notiune universala a fost mereu contestata si permanent modificata, in urma unor actiuni umane, numite ,revolta ,revolutie sau razboaie . Fara aceste permanente schimbari, omenirea (asa cum bine s-a spus ) nu putea ajunge acolo unde este azi si acolo unde inevitabil , va fi miine .Aceasta lupta de veacuri , este vizibila cu ochiul liber si in zilele noastre si indiferent ce am face , va continua la nesfirsit , atita timp cit omul exista pe aceasta planeta . Sa multumim intimplarii si numai intimplarii , ce ne-a acordat aceasta sansa unica , sa traim in aceste vremuri de exceptie si care independent , de micile noastre nemultumiri (ce nu apartin partii noastre de inteligenta ) ne-au facilitat toate aceste libertati practic nemaiintilnite in istoria omenirii . Nici cind omul(ma refer la aceasta parte de lume civilizata ), nu a beneficiat de o asa mare liberate si de prezenta unor asa mari drepturi la viata, ca in zilele noastre . Daca puteti , prin tot ceea ce faceti si spuneti, aratati mereu celor din jurul vostru, aceasta realitate, nicicind atinsa de vreo forma de civilizatie umana. Dincolo de bune sau rele , aduceti mereu in fata constiintei colective a neamului nostru drag , aceasta realitate imediata . Devoalati in permanenta Fake-ul (aveti capacitatea aceasta , prin ceea ce scrieti ) si contracarati minciuna, ce face atit de mult rau societatii . Renuntati la un anume partizanat si prezentati doar faptele reci ,fara emotie . Poate finalul celor spuse, se doreste si o infima propaganda cu caracter social, ,dar sunt vorbe spuse din dorinta de mai bine a noastra , a tuturor .

      • Dedalus spune:

        Sigur, multumesc pentru replica!

        Intr-o alta opinie, legea are totusi o geneza dincolo de intelegerea noastra.

        Pentru ca ar trebui sa ne intrebam de ce este nevoie de ea? Ce face un om sa devieze de la legea morala, in primul rand?

        Per a contrario, daca legea ar fi strict sub vointa umana, atunci nu ne-am putea explica de ce este respectata.

        +++

        Un exemplu prozaic: oamenii se abtin sa omoare nu pentru ca i-ar pedepsi condul penal, ci pentru ca exista o frana morala.

        Ca o curiozitate, intr-un studiu asupra “eficientei” tirului infanteriei britanice s-a descoprit ca 25% (cifre din memorie) din gloante erau trase voit aiuirea, sa nu omoare.

        +++

        O alta subliniere: odata cu evolutia limbajului, acesta s-a simplificat. In ebraica, spuneam :”legea” are cel putin 8-9 intelesuri. Nu e vorba despre mania definitiei ci despre faptul ca o constelatie de intelesuri surprinde adanc sensul larg :-). Ceea ce nu se mai intampla in limbile moderne, unde cu greu mai realizam ca:

        a) Lege in sens juridic
        este altceva fata de
        b) Legile naturii (ale fizicii etc.).

        Spun asta nu pentru a ma juca de-a definitiile, ci pentru a sublinia ca explorarea semantica surprinde o semnificatie destul de bogata chiar si in limba romana.

        • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

          Sunt de acord cu tot de spuneți și nu vă contrazic. Eu însumi încerc să deslușesc limbajul ca substrat al normei juridice. Dar mi-e teamă că la noi limbajul în această zonă este unul „împrumutat”: lege a început să aibă sensul specific abia în secolul XIX și ar trebui să ne uităm mai degrabă la etimologia franceză a lui „loi”.
          Cât despre originea forței de constrângere, încă nu știu de unde vine. „Internalizarea” legii într-adevăr nu ar putea exista dacă noi înșine nu am crede în ea. Studiul unor comunități de maimuțe antropoide a relevat existența unui set de reguli și acolo. Este oare un determinism biologic? Este moralitatea (în sensul kantian la care vă referiți) înscrisă în ADN-ul uman? Preluând exemplul Dvs. cu dreptul la viață eu încă nu reușesc să înțeleg de ce filosofia occidentală l-a ridicat pe un piedestal (aproape) de drept absolut, în timp ce filosofia orientală îl consideră doar dezirabil în măsura în care nu se opune bunăstării colectivității. Simplificând, cele două filosofii par să găsească un răspuns diferit la întrebarea: „Ai omorî un om pentru a salva 100 de oameni?”. Sau exemplul eroismului de autosacrificiu limitat din Europa comparativ cu spiritul kamikaze japonez, de exemplu. De unde mă întreb (fără a avea un răspuns): este moralitatea inerentă omului sau ea este un construct social?

  7. smaranda spune:

    Un articol ciudat, inaintea mitingului, care sufera de lacune esentiale. Dl. Rizea incepe dramatic din antichitate si cauta dreptatea in satul taranului roman. Daca privim in urma, si nu trebuie sa fi conferentiar la facultate de drept, stiim ca taranii au fost desfiintati ca si clasa sociala de comunisti in cel mai tirziu, sfirsitul anilor 60. Taranii au devenit in mare parte muncitori, dar asta dl. Rizea nu stie pentru ca nu-l intereseaza. El omite esentialul ca din 47 si pina astazi avem mentalitati si deprinderi de conducere sociala si politica comuniste. In mai bine de 40 de ani de teroare si propaganda comunista in scoli, facultati si in orice institutie romaneasca s-a imprimat ideologia partidului comunist. Dreptul membrului de partid era asimilat de peste 2 milioane de membri, in sedinte, in congrese, in fituici tiparite si impuse cetateanului ca drept de existenta. Dl Rizea trece si prin biblie, sa fie tamiiat si dreptul civil ca de cel penal nu are curajul sa se atinga (Caracalul este un sbiect fierbinte). Poate cineva sa nege aceasta perioada istorica, de deturnare a constiintei nationale, de schimbare a valorilor sociale a intelectualilor cu nulitati comuniste? Nu poate, pentru ca asta se intimpla si azi la o scara mai mica dar mult mai perfida. Dialogul nu poate exista cu cei care au trimis in puscarii, la canal sau pur si simplu deportati cetateni nevinovati. Asta se incearca si acum, deportarea in diaspora. Dreptul de a nu uita si a nu ierta ne va tine despartiti atita timp cit adevarul nu va fi regula de convietuire.

    • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

      Este ciudat că și Dvs vă raportați tot la o lege (a Talionului) specifică Orientului Mijlociu. Dacă cineva (mi-)a greșit nu-l voi ierta niciodată. Este o regulă pe care o putem pune în discuție, dar mi-e teamă că nu vom ajunge prea departe, pentru că atunci vom defini tabere care vor fi convinse că regulile „celorlalți” sunt malefice și nu pot fi acceptate din principiu (chiar dacă ar avea o motivație benignă). Deci toată lumea va refuza să aplice legea pe motiv că este făcută de cealaltă tabără. Sau (dar asta este imposibil la nivel practic), când o tabără ajunge la putere, înlocuiește toate regulile vechi cu unele noi. Pierderea de valoare generată de o asemenea abordare este un bilet pentru lărgirea decalajului economic față de restul națiunilor.
      Cu titlu de fapt divers: nici măcar comuniștii nu au reușit să abroge Codul civil „burghez”, ci doar să îl răstălmăcească pe ici pe colo. Iar unele modificări făcute (Codul familiei, de exemplu) au fost măsuri progresiste la acel moment, pe care acum le lăudăm ca fiind făcute înaintea Franței.
      În concluzie, nu cred în clasificări maniheiste între buni și răi decât în filmele americane (care sunt preferatele mele).

      • smaranda spune:

        Rastalmaciti cea ce am spus si nu este corect la nivelul d-vs. Legea talionului spune: ” ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”, iar eu spun ca “adevarul (trebuie) sa fie regula de convietuire”. Constiinta sociala a fost alterata de ideologia comunista, de minciunile si falsurile in viata si relatiile sociale. Schimbarea din 89 nu a adus si schimbarea in constiinta oamenilor, dimpotriva (si asta o stiti mult mai bine). Proprietatea private nu este respectata iar proprietatea statului este furata sau subminata. Dialogul si dezbaterea presupun abordarea corecta a datelor problemei. Inainte de toate sa cautam si sa respectam ADEVARUL care se pare ca este o variabila la distanta de constanta absoluta.

        • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

          Îmi cer scuze dacă v-am răstălmăcit vorbele. Nu a fost în intenția mea. Dar asta arată, cum spuneți Dvs., cât de relativ a devenit adevărul astăzi. Sunt de acord cu Dvs. că trebuie să căutăm toată viata Adevărul, dar mi-e teamă că este extrem de dificil să-l și atingem (cel puțin în această viață). Tot ce putem să facem este să ni-l fixăm ca țintă și să sperăm că drumul ne va duce la el.
          Cât despre decăderea valorilor, eu sunt un optimist și cred că orice societate are capacitatea de a găsi drumul, iar observațiile de la care a pornit articolul meu îmi alimentează optimismul. Eu am identificat cel puțin două categorii (suficient de numeroase) în cadrul populației care își doresc jalonarea acestui drum. Catalizatorul există, mai este nevoie de timp pentru ca reacția să se producă în masa societății.

  8. Explicit spune:

    “Am trecut de perioada revoluționară.”

    Da, am trecut ocolind-o!
    Am ratat ocazia sa facem cateva brese in zidul instalat de succesiunea toxica stalinism-ceausism in mintile oamenilor. Institutiile noastre seamana leit cu acelea occidentale, avem tot ce au ei, ba inca si in plus. Doar ca inauntrul acestor pereti de otel si sticla se afla un zid. Nu oameni. Ziduri! Cazemate, fortificatii inexpugnabile care se apara cu dintii de platitorul de multe taxe, impozite, accize, tva la accize, mita, spaga.

    Nu regulile lipsesc. Nici zidurile, avem destule. Cand sunt politist si stau in masina fara sa simt nevoia sa urmez regulile meseriei si sa cobor la omul plin de sange de pe strada, se cheama ca sunt un zid, nu un om. Avem ziduri, avem si reguli. Oameni n-avem.

    “Am trecut de perioada revoluționară.” Nici nu ne-am apropiat, macar, de o revolutie. Poate data viitoare!

    • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

      Afirmația mea era tocmai în sensul spus de Dvs.: am dărâmat piedicile care nu permiteau dezvoltarea omului. Acum avem libertate (din acest punct de vedere, revoluția a reușit). Acum trebuie să vedem și cum folosim această libertate. Dacă o credem absolută (fiecare face ce vrea fără să-i pese de cel de lângă el), vom ajunge la anarhie și disoluția societății. Dacă alegem să ne pese, trebuie să stabilim ce are de făcut fiecare pentru comunitate și apoi să și facem ce ne-am propus. Regulile nu ne vor da umanitatea, dar ne pot ajuta să o (re)găsim.

  9. Constantin spune:

    „S-a vorbit (scris) mult despre cele trei adunări de anul trecut din Piața Victoriei și despre ideile vehiculate acolo. [...] Cred că este important să ne uităm cu atenție la ideile vehiculate”

    Și eu cred asemenea.

    Și mai cred că una dintre principalele „idei vehiculate” este legată respectul pe care funcționarul public îl datorează angajatorului său, cetățeanul în slujba căruia se află.

    De câteva săptămâni, dinainte și după ce serviciul 112 și-a demonstrat limitele și ineficiența în cazul Caracal, se plătește o campanie amplă [inclusiv] din banii mei prin care angajații în serviciul public cer să fie lăsați în pace și să nu mai fie deranjați de solicitările cetățenilor.

    Povestesc ori de câte ori am ocazia că, ajuns în Heidelberg, am așteptat pe cineva într-un autovehicul vreo 10-15 minute, în fața imobilului. După doar 5 minute a venit un echipaj al poliției, sesizată prin numărul 112 de un vecin, care ne-a întrebat dacă avem probleme și ne-a rugat politicos ca atât timp cât așteptăm să oprim motorul mașinii.

    În România suntem îndrumați prin campanii costisitoare să ne diagnosticăm singuri problemele de sănătate, să ne apărăm cu forțe proprii copiii, să nu deranjăm prin serviciul 112 pe care îl plătim din munca noastră pe funcționarii publici ocupați cu FB și Solitaire.

    Altfel, n-am niciun chef să aud aiureli despre abuzuri, pentru că ORICE abuz se pedepsește, inclusiv tragerea semnalului de alarmă în tren (metrou), dar asta nu înseamnă nicidecum că sunt necesare campanii plătite din banii mei pentru a descuraja semnalarea urgențelor ca să nu deranjăm funcționari cu salarii mari. Atât de mari încât au uitat că se află în serviciul cetățenilor și se plasează în ierarhia socială deasupra acestora. Cetățenii aflați în dificultate pur și simplu îi deranjează cerându-le să-și facă treaba…

    Cam astea sunt „ideile vehiculate” în diversele adunări publice din București…

    • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

      Sunt de acord cu ceea ce spuneți. Dar o să vă dau un exemplu din viața mea de „funcționar”. Eu cred că rolul meu de dascăl este să le explic studenților cum să poată utiliza legile pentru a rezolva situații practice. Unii dintre ei, însă, consideră că rolul meu este să le livrez un set de întrebări standard cu răspunsurile corecte aferente. Rolul lor este să le învețe pe de rost și apoi să le reproducă la examen pentru a lua notă mare și a absolvi facultatea pentru a ajunge la lucrurile serioase, care se plătesc (bine). Mie mi-ar fi mult mai simplu să fac ce își doresc acești studenți, dar prefer să-mi complic viața, pentru că știu ce îi așteaptă în viața reală. „Contribuabilul” este nemulțumit pe termen scurt (și poate mă va urî toată viața), dar mai primesc după câțiva ani reacții de genul: „Aveați dreptate. În practică este diferit. E mai complicat și nu găsești toate răspunsurile în cărți.”
      Și nici măcar nu este vina lor. Sistemul de educație a început să se bazeze din ce în ce mai mult pe evaluare prin teste grilă. De ce? Pentru că este un sistem „obiectiv”: ai încercuit răspunsul (a), este corect, altfel este greșit. Nu ai ce comenta. În domeniul meu, cele mai vândute cărți sunt culegerile de teste-grilă… Dacă, după un astfel de parcurs fără îndoieli și zone de penumbră, studentul ajunge funcționar public, își va organiza activitatea tot în funcție de răspunsuri standard. Iar când vine urgența reală (cea care nu intră într-un tipar), se va bloca. De aceea cred că trebuie să fie învățați oamenii să gândească în mod independent, dar cu respectarea unor criterii clare.

  10. Ursul Bruno spune:

    Fara cei 7 ani de acasa orice lege in Romania este inutila.

    • Radu Rizoiu Radu Rizoiu spune:

      Așa este. Dar depinde ce înveți în cei 7 ani. Dacă înveți că vecinul care face contrabandă cu țigări are BMW seria 7, iar tata care este învățător merge cu autobuzul, s-ar putea să ai dificultăți de alegere…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Radu Rizoiu


Radu Rizoiu

Radu Rizoiu este conferențiar universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universități București, unde predă discipline legate de dreptul civil: actul juridic, prescripția ... Citeste mai departe


E randul tau

Multumesc pentru ambele interventii. Tot ce spuneti este corect, intemeiat. Adaug cateva accente ca...

de: Dumitru Sandu

la "De ce România nu are un cod național de etică a cercetării științifice?"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

august 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)