Home » Educatie »Opinie » Citesti:

Plagiatul. După trei ani (1)

Marian Popescu septembrie 28, 2015 Educatie, Opinie
17 comentarii 3,839 Vizualizari

In vara lui 2012, plagiatul Ponta, premier în exercițiu și azi, încinsese spiritele. Doctoratul fusesese susținut la Universitatea din București (la Drept) care propusese acordarea titlului. Reacția cea mai dură, a premierului, apoi repede a dlui Șova, a fost împotriva Comisiei de Etică a Universității din București, acuzată că a fost numită…politic! Domnul, dar și alții și altele, a aflat de la noi, de la universitari, că, de fapt, e o comisie numită, la propunerile facultăților, odată la 4 ani. Domnii și doamnele nu știau ce înseamnă un doctorat, ce înseamnă un plagiat, ce înseamnă scriere academică, ce înseamnă să respecți regulile simple ale citării, ale referențierii. Au început să…învețe (?), oricum, să afle măcar, de atunci. Dar ei și ele voiseră cândva să fie doctori, ei, ele, demnitarii. De ce?

A urmat o perioadă tulbure, cu modificări la Legea Educației, cu comica solicitare a premierului de a i se aproba lepădarea de titlul de doctor. Domnul e în continuare doctor, protejat legal de prezervativul unui consiliu de etică. El ca și alții și altele asemenea lui. (Ca să înlătur orice echivoc, folosesc sensul : PREZERVATÍV, -Ă adj. Care prezervă; apărător, preventiv. // s.n. Remediu folosit pentru prevenirea unui rău, a unei boli. ) De ce e necesar acesta? Ce rău previne, ce boală?

In vara lui 2015, plagiatul Oprea, vicepremier în exercițiu, încinge iar spiritele.Doctoratul fusesese susținut la Universitatea din București (la Drept) care propusese acordarea titlului. Aceeași Marie cu altă palarie, dar mai mare acum căci domnul e și conducător de doctorate, plagiate și ele, după cum a anlizat Emilia Șercan pe Hotnews. Reacția e cam aceeași: e suspectat un atac politic tocmai acum când domnul și partidul  său o duc din ce in ce mai bine. Prezervativul etic ministerial funcționează mai rapid acum. Dar „remediul” a prevenit, oare, răul? Universitatea nu mai poate prezenta analiza sa, find oprită prin legea care îi protejează pe demnitari de analiza propriilor universități unde și-au luat doctoratele. Analizând, însă, pe cont propriu situația și făcând publică concluzia, mi se spune că nu sunt în măsură să o fac. După mai mult de două decenii de carieră universitară desfășurată în universități din București, Sibiu, cursuri susținute la universități din Franța, conferințe în mai multe țări europene și mii de pagini publicate! Dar cine spune asta?

Nu mai știi ce să crezi!

Plagiatul și speța demnitarilor care îl/l-au făcut, au devenit de câtăva vreme vedete mediatice. Universitățile și Comisiile lor de etică au (dacă le iau în serios!?) destul de lucru în domeniul eticii și integrității academice. Numai că investigațiile media care aduc în prim plan demnitari care plagiază schimbă dramatic percepția publică. Dincolo de suspiciunile documentate ale jurnaliștilor, opinia publică înregistrează un grad tot mai înalt de neîncredere, de neînțelegere în ceea ce fac universitățile cu școlile lor doctorale cu tot. Mulți nu înțeleg ce este un plagiat. Cum adică e un furt!? Cum adică e o fraudă? De aici începe „scena deslușirii” ca într-o piesă de Caragiale. Personaje: universitarul, non-universitarul. (Cei care știu, pot trece peste.)

    - Ce s-a furat?
    - Bucăți de text. Textul altuia. Care l-a scris și publicat.
    - Păi, să dea bucățile-alea înapoi!
    - N-are cum, că le-a pus în textul lui și n-a zis că le-a luat de la Cutare.
    - Cum să zică dacă e  scris?
    - Așa vine vorba. Trebuia să scrie acolo, pe pagina unde a pus textul lui Cutare, că e textul lui Cutare. Și să pună ghilimele unde începe și unde sfârșește textul luat de la cutare.
    - Ce-s alea ghilimele?

    • Uite definiția: GHILIMÉLE s. f. pl. Semn de punctuație în formă de două mici unghiuri sau de două mici virgule dispuse paralel, care închid între ele citate, o vorbire directă, titluri de opere ori nume de instituții, cuvinte cărora li se dă un sens (stilistic) special sau asupra cărora vorbitorul vrea să insiste, traducerea ori sensul unui cuvânt; semnele citării. [Var.: ghileméle, (rar) ghiliméte s. f. pl.] – Din fr. guillemets. (DEX 2009) Numai că unii nu știu de semnele astea ale citării sau se fac că nu știu ca să poată lua text de la Cutare și folosi ca și cum ar fi al său. Și mai e ceva: în aceeași teză vezi că, uneori, semnele citării au fost folosite, deci autorul era la curent, știa cum să le folosească.

    - Păi, nu-i învață la școală cum să, asta…, să citeze?
    - Dacă faci o facultate, așa ar trebui.
    -  Adică, deși au făcut o facultate, ei nu le pun acolo unde trebuie, semnele astea ale citării, doar așa, numai ca să folosească textul altora?
    - Da, așa e.
    - Și asta e un furt?
    - Da. E o fraudă academică. Numită plagiat.
    - Foarte tare. Da’ cum o dovedești?
    - Nu-i așa simplu. Dar e simplu atunci când vezi că un număr de rânduri de la Cutare apar în textul doctorandului respectiv, fără semnele citării, și fără să îl menționeze pe Cutare la Bibliografie  sau în vreo notă. Adică a luat de la Cutare și a folosit, și-a făcut teza și a dat-o la Comisie.
    - Care Comisie?
    - De la facultatea unde își susține doctoratul.
    - Și Comisia aia ce-a păzit?
    - Păi, a citit, a zis că e „foarte bine”, și a propus facultății (acum e și Școală doctorală la facultăți) și aceasta a propus universității să i se dea omului titlul de doctor.
    - Și universitatea ce-a făcut?
    - Păi, a scris la minister că omul merită titlul și că e ok.
    - Și ministerul ce-a făcut?
    - I-a dat omului titlul. Ministrul a dat un ordin și așa doctorandul a devenit doctor. Dar după ce numele a fost publicat în Monitorul Oficial.
    - S-au făcut hârtii la greu, nu?
    - Da. Azi, când funcționează școlile doctorale, sunt implicați în studiile doctorale: școala doctorală, conducătorul de doctorat, comisia de îndrumare a doctorandului, Institutul de Studii Doctorale al universității, Comisia națională de atestare a titlurilor și diplomelor, personal din minister și, în final, ministrul însu/ăși.
    - Pare un lucru bine făcut.Treabă serioasă, nu?
    - Așa e, când e serioasă. Sunt oameni care muncesc foarte mult pentru a obține titlul.
    - Și demnitarii, ăștia când muncesc pentru asta că-i văd mereu ba la TV, ba la Parlament? Că la circumscripție …
    - Ei/ele au puteri nebănuite.
    - Și d-aia îi …prezervă consiliul ăla?
    - Păi, altfel, cum?
    - Păi, e bine-așa?, ce zic copiii ăștia?
    - Unii le calcă pe urme.
    - Greu și cu voi, universitarii. Da’ tu de ce te-ai făcut universitar?

    Alt capitol. Răspuns scurt: mi-am dorit, mi-a plăcut, a fost posibil după 1989, am lucrat mult și pentru cursuri și pentru cărțile publicate, cred că lucrul serios împreună cu studenții poate deschide căi de gândire, de cercetare, de realizare benefice pentru toți. Cred că o universitate integră, cu performanțe clare, reale este o valoare inestimabilă pentru societate; poate asigura o proiecție credibilă de destin istoric.

    Din nou, Educația revine în atenția politicienilor. Se aduc din nou modificări la lege, apar iarăși inițiative, dezbateri. Plagiatul revine când explicit, când voalat în discuții. Îmi apare clar că unii știu ce spun iar alții nu prea. Îmi apare clar pentru că, din 2012, am citit mult pe tema plagiatului și a integrității academice. Nu trebuie să fiu crezut pe cuvând. Literatura dedicată acestor teme este în continuă dezvoltare, și nu de ieri de azi.

    Un argument în favoarea celor care sunt suspecți sau dovediți de plagiat, este acela că una e copiatul și alta plagiatul. Desigur, așa e. Numai că în discuție e plagiatul, adică preluarea și folosirea în scopuri precise – obținerea unui titlu academic, câștigarea unui concurs pe post didactic, publicarea unei lucrări, lansarea unei idei care nu îți aparține – a unor bucăți din textul altuia și copierea lor identică în textul tău, fără să scrii că le-ai luat de altcineva, fără să faci referire scrisă la autorul și lucrarea de unde ai luat. Poți copia, dar e obligatoriu să menționezi de unde ai copiat. Pentru asta au fost …inventate ghilimelele și alte moduri de a face referire la lucrările altora pe care le folosești pentru a-ți susține propriile idei..

    Marcus Boon In Praise of Copying

    Unii plagiatori ar fi fericiți dacă ar afla, de pildă, numai de titlul cărții lui Marcus Boon, In Praise of Copying (2010). În Introducere (pag.4), autorul mărturisește că: ” This book grew out of the observation that copying is pervasive in contemporary culture, yet at the same time subject to laws, restrictions, and attitudes that suggest that it is wrong, and shouldn’t be happening.” Boon afirmă un lucru evident: copia, copiatul ca activitate și acțiune sunt elemente constitutive ale culturii noastre. Zestrea noastră genetică este produsul unei „copieri” a zestrei genetice a părinților. Ne formăm și prin a învăța cum să copiezi. Dar copia și copiatul sunt, însă, blamabile atunci când substituie propriul efort, propriile rezultate prin însușirea, aproprierea rezultatelor altora. Nimic mai simplu, dar nici chiar atât de complicat! În mediul academic, legislația domeniului acreditează plagiatul ca fiind o fraudă academică. La fel cum, în Codul penal, furtul de bunuri, frauda sunt incriminate. Mediul academic este, însă, reticent în a aborda deschis problema plagiatului. Trebuie să recunosc și eu că nu este un lucru plăcut să semnalezi că un coleg, de pildă, a plagiat. De foarte multe ori, avem reticențe în a semnala că unii dintre studenții noștri comit fraude academice. Preferăm să le spunem că „nu e frumos” ce au făcut în loc să îi determinăm să își asume responsabilitatea pentru fapta comisă.

    De fapt, cum dezvoltăm cultura eticii și integrității academice în facultățile, în universitățile noastre? Adesea, prin simpozioane, conferințe. Dar cât și cum lucrăm în acest sens cu studenții noștri?

    Cultura copiatului este extinsă astăzi în mediul academic de oriunde, mai ales după apariția internetului. Ideea că textele din mediul digital sunt imateriale, lipsite de protecție juridică, de drept de autor, devenind „bunuri de larg consum”, este păguboasă din mai multe puncte de vedere.

    Unul ar fi că indică un deficit cultural crescut. Internetul se substituie, de multe ori inadecvat, impropriu, culturii textului științific. Studenții preiau texte de pe net și le includ în lucrările lor fără să aibe cea mai mică ideea despre faptul că acelea nu sunt creditate științific. Cazul celebru este al Wikipedia. Cultura digitalului intră, astfel, într-un conflict deschis cu cultura cărții. De fapt, de multe ori o surclasează. Pentru studenți e mai ușor să navigheze pe net decât să citească o carte, necum să meargă la bibliotecă. Smartphone-ul sau tableta asigură accesul la orice. Ce nu asigură este modul selecției site-urilor de unde pot obține texte, referințe creditate științific. Unii profesori cunosc aceste site-uri, dar la nivelul facultății aceasta pare să fie o practică mai puțin extinsă. Sunt însă studenți care sunt mai avansați în cultura internetului, știu de unde să obțină o informație creditată științific, dar, când e să o folosească în propriile lucrări, de cele mai multe ori, o copiază ca atare.

    Un alt punct de vedere păgubos se numește inadecvarea conținutului didactic la noile tehnologii. Noi nu am creat – nici măcar nu există preocuparea declarată la nivel oficial – instrumentele și strategiile didactice prin care să ajutăm formarea modului de gândire al studenților în concordanță cu expansiunea digitalului. Copiatul și plagiatul proliferează în continuare, mai ales în domeniul disciplinelor socio-umane, unde textul e prioritar, căci, de multe ori, evaluarea studenților, a cadrelor didactice e realizată cu mijloacele vechi ale culturii textuale. Mai grav, am observat că sunt situații în care studenții noștri nu mai sunt încurajați să descopere pe cont propriu referințele importante ale domeniului, ci folosesc lucrări-compilații ale acestor referințe. E o întreag industrie a cărților care au „mestecat” cărți importante și unde contribuția autorului e scăzută. Studenții citesc „copia” și nu „originalul”.

    Un al treilea punct de vedere privește situația românească a imitării: folosim PowerPoint-ul fără să știm ce fel de mijloc de comunicare este acesta. Mulți dintre studenții noștri nu știu ce este un slide. Înghesuie mult text copiat din alte surse pe slide-uri și apoi citesc de pe slide ceea ce noi am citit deja. Par să nu realizeze că slide-ul e un mijloc de comunicare vizuală și mai puțin textuală. Dar imităm modernitatea noilor tehnologii sacrificând efortul propriu de înțelegere și folosire a acestora. Întreb, câteodată: aveai nevoie de PPT pentru prezentare? Nu întotdeauna e cazul. Avem și noi, profesorii, partea noastră de vină aici: fie suntem reticenți față de folosirea acestor mijloace, și atunci nu încurajăm folosirea lor sau le acceptăm, dar nu știm dacă ele sunt bine folosite, fie nu reușim, la nivelul facultății, să organizăm un program, un atelier prin care să antrenăm studenții în folosirea lor. Desigur, mai e și chestiunea aparaturii! Acolo unde sunt fonduri pentru dotarea sălilor de curs cu aparatură modernă, se observă o mai mică preocupare pentru investiția în instruirea studenților în folosirea lor, nu numai tehnică, ci și pentru crearea de conținuturi.

    Un alt punct de vedere privește decredibilizarea universității ca rezultat al cazurilor demnitarilor suspectați/dovediți ca plagiatori. Universitatea este, în mod tacit, depozitara unui pact de încredere între familii (părinți, copii, elevi, liceeni, studenți, doctoranzi) și lumea cunoașterii reprezentată de oamenii Școlii. Pactul se referă la următoarea situație: „copiii” sunt „dați” la școală unde petrec un timp semnificativ din zi cu cei care știu, profesorii.  Dacă integritatea universității, de pildă, devine subiect de chestionare în sfera publică, mai ales atunci când apar cazuri de demnitari suspecți/dovediți ca plagiatori, efectul este unul de decredibilizare, de slăbire a încrederii în eficiența și eficacitatea pactului. Puterea exemplului – „dacă acela care e demnitar a făcut așa ceva..” – e molipsitoare și produce efecte. În cazul plagiatului (în latină, asta însemna și „furtul de copii”), „copiii” sunt furați cu bună știință sau din ignoranță.

    În raport cu tipografia cărții, care presupunea accesul la copia ta, la exemplarul tău de carte, digitalul favorizează exponențial copia și depersonalizarea. În aceste circumstanțe, plagiatul demnitarilor, de pildă, e mai nimic: el spune, totuși, despre cum copiatul a ajuns o practică la îndemână.

    (Va urma. Cu exemplificări de la noi dar și din alte părți)

    Articol aparut pe Blogul autorului

    Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



    Currently there are "17 comments" on this Article:

    1. fudulu spune:

      Acum vreo patruzeci de ani la un doctorat in inginerie, ca o teza sa fie credibila trebuia sa pui in evidenta ceea ce era original, ceea ce tu, ca autor si conducatorul tau considerati ca nu mai facuse si altcineva sau nu le mai publicase si altcineva mai inainte. De exemplu, partea de text care descria contributia originala se intindea pe aproximativ patruzeci de pagini dar cutuma era ca o teza sa contina aproximativ o suta cinci zeci de pagini si atunci iti incadrai realizarile tale intr-un context mai larg al domeniului … deci se subintelegea ca restul de o suta zece pagini nu erau opera ta. Sursele de unde proveneau paginile erau trecute in bibliografie si la afirmatiile mai importante se faceau trimiteri la surse cu ajutorul [ ] si mai putin ” ” deoarece erau, aproape toate, traduceri personale, deci discutabile, ale textelor sursa straine. Deci problema era putin invers, trebuia sa subliniezi ceea ce era original, aceasta era ceea ce conta la o teza si o facea apta ca pe baza ei sa ti se acorde sau nu titlul de dr.ing. Celelalte aspecte privind scrupulozitatea citatelor si trimiterilor este o problema de educatie la care isi pot aduce contributia universitatile, scolile doctorale daca isi propun si doresc acest lucru.

      • Nick spune:

        Un lucru esential în dezbaterea despre plagiate, pe care văd că-l ocolește toată lumea, este prezentarea normelor de redactare a tezei de doctorat pe care Universitatea București le-a impus doctoranzilor la momentul respectiv. Este bine știut că un doctorand NU ARE DREPTUL să modifice sau să negocieze normele. Deci, din două una: dacă normele au fost respectate, înseamnă că Universitatea București nu avea la acel moment norme corespunzătoare; dacă normele nu au fost respectate, înseamnă că mai multe comisii care au avizat teza nu și-au făcut datoria și trebuie să suporte, în solidar cu autorul, sancțiunile de rigoare. Aici se blochează de fapt tot cazul Ponta și altele la fel. PS: Personal, găsesc trist altceva: plagiată sau nu, lucrarea d-lui Ponta (pe care-l apreciez ca premier) este slabă sub aspect științific: o descriere de suprafață a unei instituții juridice și a unei cazuistici nu foarte relevante, care arată doar că autorul a inteles despre ce este vorba, nu și că ar avea ceva de adăugat la știință.

        • Florin Economistul spune:

          Buna seara, eu nu ma numar printre simpatizantii primului ministru si nici in cunostinta de cauza nu sunt. Un quick search insa si putem observa ca legislatia timpurilor era foarte precara (mentionarea sursei pentru orice material preluat nu era obligatorie? ):

          http://legeaz.net/mects/victor-ponta-plagiat-doctorat-legi

          Ar fi foarte interesant daca domnul Prof Marian Popescu sau alte persoane in cunostinta de cauza ar putea sa ne infomeze cu detalii despre standardele de calitate si de etica profesionala aplicate doctorantilor in Romania anului 2003. Multumesc anticipat!

      • ionut spune:

        Doua mentiuni, referindu-ma strict la inginerie:

        1. Trimiterea la sursa [X] si citarea cuvant cu cuvant “Y” nu trebuiesc confundate. Prima se foloseste dupa o asertiune care, daca ar fi originala, are trebui demonstrata/justificata. Nu este, insa, caci a fost deja demonstrata in textul [X]. Citarea “Y” inseamna ca textul respectiv a fost preluat ad literam din lucrarea altcuiva, pesemne datorita valorii sale literare, lucru, de buna seama, foarte rar in stiintele ingineresti.

        2. Mi se pare ca ar trebui sa vorbim mai putin despre problema plagiatului (culpa individuala) si mai mult despre problema lipsei de calitate a tezelor de doctorat (culpa institutionala). Imi pare uneori ca autorii lasa sa se inteleaga ca, daca doctorandul si-ar fi pus teza intre ghilimele si ar fi spus de unde este copiata, ar fi fost cu totul acceptabil. Dl. fudulu, mai exigent, vorbeste despre “sfertul original de teza”. Cand, in 2003, mi-am inceput stagiul de doctorat la o universitate europeana (Lisabona, nu Oxford!), mi-au dat sa citesc teza care urma sa stea la baza cercetarii mele. Spre surprinderea mea, sfertul original nu era semnalat ca atare. M-am dus, atunci, la orientator si, spre stupefactia omului, l-am intrebat care-i partea originala a tezei in chestiune. Dupa cum urma sa aflu in urmatorii 4 ani, toata teza era originala, mai putin cele 8-10 pagini (din 250) intitulate “State of the Art”.

    2. un tractorist spune:

      Eu aveam impresia ca un doctorat este o situatie exceptionala – in care un om care a absolvit o facultate isi arata excelenta intr-un domeniu creand ceva original (chiar daca bazat pe operele altora pe care le-a studiat). Uneori poate fi suficient ca originalul sa constea in chiar abordarea noua bazata pe lucrarile altora – cu un rezultat nou.
      Copy/paste fara a cita acolo unde s-a produs este o incalcare a unor reguli de scriere a tezei de doctorat si trebuiau curatate din faza de pregatire a lucrarii. Dar daca lucrarea a fost facuta de altcineva, iar conducatorul de lucrare era liderul celui mai important partid din Romania, implicat 100% in politica si afaceri (oneroase, dar nu conteaza) – inseamna ca lucrarea nu a fost verificata inainte de a ajunge in fata Comisiei de Examinare. Aici, teza de doctorat a fost “sustinuta”, iar membrii Comisiei au analizat fiecare in parte teza si au dat calificativ. Senzatia mea este ca niciunul din acesti pasi nu a fost parcurs cu adevarat, doar s-au pus semnaturi, stampile si au fost completate hartoagele, cel mai probabil de altcineva decat foarte ocupatul Victor Ponta.
      Victor Ponta este vinovat de frauda. Dar vinovati sunt si Adrian Nastase, cel care i-a condus teza de doctorat, si membrii Comisiei – care nu au citit-o si analizat-o cu seriozitate. Rezultatul: intrebarea care se pune legitim este cati din Doctorii din Romania sunt cu adevarat doctori. De aceea sistemul a pus batista pe tambal. De aceea indivizii implicati in acest sistem sunt gata sa faca orice pentru a-si apara privilegiile si mizeriile comise.

    3. Gina spune:

      Am citit multe articole pe tema plagiatului d-lui Ponta. S-a vorbit foarte mult de lipsa ghilimelelor si a numelui autorului de la care s-a preluat textul, dar nu s-a spus in mod clar ca daca se puneau ghilimelele lucrarea ar fi fost respinsa pentru ca nu ar fi indeplinit cerintele referitoare la continut.
      Imi este teama ca multe persoane au ramas cu impresia ca singura problema a tezelor de doctorat ale d-lor Ponta sau Oprea este lipsa ghilimelelor.
      In acest fel s-ar putea crea perceptia gresita ca o lucrare de doctorat poate sa fie o insiruire de texte preluate masiv de la alti autori, conditia fiind numai sa pui ghilimele si sa indici autorii.

      Din punctul meu de vedere este ilogic ca tezele de doctorat ale demnitarilor trebuie judecate de o comisie de la Ministerul Invatamantului.
      Universitatile si organizatiile non-guvernamentale ar trebui sa faca presiuni pentru schimbarea legislatiei, astfel ca toate tezele de doctorat asupra carora sunt suspiciuni de plagiat sa fie analizate de catre Comisiile de Etica ale universitatilor.
      Poate ar trebui prezentate practici in acest domeniu ale universitatilor de prestigiu din Europa sau SUA.

    4. Bakk Miklos Bakk Miklós spune:

      Analiza si argumentare foarte corecta. Felicit autorul.

    5. eva spune:

      Tot respectul dle Profesor ! Trebuie sa recunosc ca nu am aflat ce stiu in legatura cu plagiatul de la parinti sau din vre-o lectie, in cei 16 ani petrecuti ca eleva/studenta, ci de la o magnifica persoana care mi-a fost profesoara de limba de romana si diriginta in clasele V-VIII intr-o scoala modesta din Bucuresti, acum vre-o 44 de ani. Dna Dumitrescu.
      Si eu cred ca putini cetateni inteleg-si azi- cat de odios este plagiatul , cat de lasi sunt cei plagiati care nu reactioneaza (facand sa para ca si ei au plagiat , la randul lor) ! Asteptam ca presa sa faca toate astea mai evidente aducand in discutie si avantajele (materiale/sociale/politice) de care fara temei au beneficiat in decursul anilor plagiatorii “celebrii ” de doctorate ca ponta/oprea …

    6. Stelian spune:

      Dezinformare crasa, sub semnatura universitara.
      Plagiatul n-a inceput cu Ponta. Nici nu se putea.
      In primul comentariu se aminteste de ceva.
      Apoi din 1990 au aparut facultati ca ciupercile dupa ploaie. Si pentru ele era nevoie de conferentiari, lectori, profesori noi. Avind in vedere ca pina in 89 erau stric sub control, greu de dat o explicatie rezonabila.
      Ori explicatia e de genul “Standford”, Mang….
      Dar tinind steagul sus cu Ponta diversiunea e gata, conform “Directivei KGB” de abatere a atentiei.
      Plagiatele in universitar exista de dinainte de 89. Si au continuat.
      In Romania impostura e la ea acasa, iar azi este enorm de greu, de separat griul de neghina.

      • victor L spune:

        @ Stelian,
        tu nu ai citit articolul, ci ai primit doar sarcina sa deviezi discutia: unde se spune ca plagiatele au inceput odata cu Ponta ori ca nu ar mai fi fost cazuri de plagaiat inainte de `89?

        • Stelian spune:

          Eu scriu la ordin… Cea mai buna gluma.
          Titlul articolului spune tot – Plagiatul dupa 3 ani. In jumatate de el se vorbeste despre plagiatul lui Ponta, comisiile de spalare si brusca descoperire, epocala chiar pentru autor, a plagiatului lui Oprea. Care doctorat e sustinut unde oare? Taman la Universitatea Bucuresti, unde domnul profesor e si cadru didactic si nu stiu ce sef de comisie de integritate.
          Spune undeva de plagiate inainte de 89? Unde? Bate cimpii cu gratie universitara cu simpozioane de etica, cu Wikipedia sau ca sunt indulgenti cu studentii. (Intr-unul din comentariile articolului domnului Liiceanu, acela cu “Balta noastra….” un fost student ii dadea o replica ucigatoare facind comparatia intre cum a fost tratat la masterat la Universitatea Bucuresti si cum a fost tratat la doctorat in Franta. Acea replica reprezinta caracterizarea invatamintului romanesc, a pozitiei de forta a cadrului didactic si a tratarii de sus a elevului/ cursantului/ doctorandului.)
          Acum trebuie sa recunosc, acest gen de comisii de etica si integritate nu exista pe la altii, deoarece nu se pune problema asa. Daca se iveste ceva comisia se face ad-hoc. Si daca e adevarat titlul se retrage, fara prea mult tam-tam in presa.Iar indrumatorului sunt sigur ca i se retrage acest drept. Pai mai angajeaza cineva vreunul cu doctorat de la universitatea respectiva daca se afla de plagiat? Apoi mai vine cineva sa ia diploma undeva unde titlul nu da valoare pe piata muncii?
          (Oare de ce tinerii romani capabili se bat sa aiba o diploma de la o universitate celebra si nu la cea de nu stiu unde din Romania?)
          Sigur ca a aparut fenomenul si pe la altii, dar n-am auzit de plagiat la marile universitati ale lumii.
          In tineretea mea studioasa am avut parte de citiva (putini, tare putini) profesori ce aveau o autoritate cistigata/ dobindita. Domniile lor erau cei mai respectati din toate punctele de vedere: prezenta, liniste, atentie, sirguinta si seriozitate din partea noastra.
          Cei mai multi aveau autoritatea impusa. Acestia erau cei ce aveau parte de sicane din partea noastra cum si noi aveam parte de sicane din partea lor.
          Nu vreti sa vedeti ca analiza despre plagiate se opreste la politic. Problema domniei voastre.
          Dar ea vine de demult. Si s-a manifestat la toate nivelurile universitare si post universitare.
          Va mai reamintesc ca inainte de 89 Eugen Barbu n-a patit nimic pentru plagiatul din Principele, ba chiar s-a plins cu tupeu la organele de atunci. Iar Dorin Tudoran a suferit (pina la emigrare) fiindca a scris la Europa Libera despre plagiatul lui Ion Gheorghe dupa Lao Tse.
          Personal, am mari dubii ca si-ar fi scris ei tezele de doctorat. Cineva cu doctorat pe bune poate depune marturie de cit a citit, cite opere a consultat si cite variante a facut pina la teza finala.
          Dar nici aici nu se insista prea mult.
          Aceasta nu e dezbatere, ci o pseudo-dezbatere.
          Si o stit la fel de bine.
          Mai priviti in jur si vedeti cine scrie la ordin!

        • Lucian spune:

          Susțin afirmația „Plagiatul n-a inceput cu Ponta. Nici nu se putea.” Restul, legate de dezinformare, KGB, nu mă pot pronunța, e opinia personală a lui Stelian. Aș putea meționa totuși că deoarece „Contributors.ro incurajeaza dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor si cunoastere nemijlocita” iar unul din criteriile de selecție a articolelor fiind „Subiectul articolului sa fie cat mai de actualitate:”, „se vorbeste despre plagiatul lui Ponta, comisiile de spalare si brusca descoperire, epocala chiar pentru autor, a plagiatului lui Oprea” tocmai din acest motiv.
          vezi http://www.contributors.ro/despre

          Că or fi motive ascunse în spatele textului, tocmai pentru că „doctoratul în temă e sustinut taman la Universitatea Bucuresti, unde domnul profesor e si cadru didactic si nu stiu ce sef de comisie de integritate.”?, totuși „Minadev-ul lui Dragnea” este doar în fază de proiect, nu poate fi acuzat Stelian de defăimare încă și probabilitatea este oricând mai bună decât certitudinea în aceste cazuri.

          După terminarea masterului, am fost abordat de un profesor, pe motivul că „ești băiat bun”, că „or să iasă la pensie și nu mai are cine să predea” și „nu s-au ocupat locurile cu bursă” pentru a mă înscrie la doctorat. Am cedat, m-am înscris, am aflat ce presupune la noi doctoratul, am avut întâlniri cu profesori români ce predau la universități de prestigiu din vest, mi-am dat seama că aș putea să ajung doctor în România dar nu aveam nici pe departe pregătirea necesară unui cercetător la univ. de prestigiu din vest în domeniul meu, m-am lovit de lipsa abonamentelor la publicațiile științifice online de ultimă oră pentru care ar fi trebuit să dau bursa pe jumătate de an pe un an de abonament, aparatură de analiză în țiplă de ani de zile, atitudine de „să trăiți”. Mi-am dat seama repede că am de ales între a plagia și a renunța. Și am renunțat. N-aș fi putut să ajung în fața studenților cerându-le corectitudine când eu personal nu aș fi fost în stare de așa ceva. Iar în domeniul studiat, în România doar universitățile mai angajează doctori.

          Dar să ne destindem un pic citind despre Plagiatul în preistorie.
          X inventează roata. Comunitatea de dezvoltă. Y inventează roata cu spițe. Comunitatea se dezvoltă. Z este responsabil cu trocul într-o altă comunitate. Ajuns acolo, le arată roata cu spițe pentru care primește mult aur. Ajuns acasă, ascunde aurul cu ajutorul căruia mituiește și ajunge șeful clanului, făcându-i sclavi pe X și Y.

          • Stelian spune:

            Chapeau, Domnule Lucian,
            Acest “că am de ales între a plagia și a renunța. Și am renunțat.” este de o valoare morala inestimabila.

          • Lucian spune:

            Acum, de la adăpostul unui confort financiar pe care nu cred că l-aș fi avut în universitate, mă mai macină câteodată gândul că nu am ales varianta cea dificilă, aceea pe care orice doctor cu valoare o face, de a suplini cu muncă lipsurile, din pasiune, că am abandonat totuși prea ușor. Însă doar din perspectiva de a lucra cu studenți toată viața. Pentru că din perspectiva cercetării, echipamentele cu care lucrez acum sunt vârful tehnologiei în domeniu, nu cred că aș fi putut să fac mari descoperiri practice cu ce aveam la îndemână acolo. În lipsa unei industrii care să necesite cercetare (o țară fără cercetare nu are orizonturi) s-au distrus și multe centre universitare. Finanțarea facultăților făcându-se pe cap de student nu e de mirare că un profesor care vrea să-și facă serios treaba e blamat că nu e indulgent. Păi cum să fie indulgent cu unu care mai are două săptămâni până trebuie să predea licența, mai are 5 restanțe și nu a avut respectul nici măcar să-ți citească o dată cursul că pe la școală nu a fost la el niciodată. Cei din vest au rămas cu aceste școli doctorale pe anumite domenii care la noi în universități se mențin doar din rațiuni de continuitate pentru că industria lor plătește bani grei pentru noi tehnologii, subvenționează proiecte iar cercetătorii au astfel posibilitatea de a achiziționa cele mai precise echipamente de testare, punându-le la dispoziția doctoranzilor și masteranzilor fără frica că „dacă se strică”. D.p.d.v. practic, nu au nici o logică astfel de studii de doctorat în 5-6 centre universitare din care ies 15-20 de doctori pe an (nu știu acum care mai e situația, probabil s-au mai desființat unele catedre). Adică rațiuni pentru industriile altor țări sunt, pentru că unii doctori sunt valori inestimabile, au pregătire exemplară, dar nu înțeleg de ce eu, contribuabilul, plătesc bursa lui atâția ani ca să lucreze în străinătate după absolvire? Nu s-a gândit nimeni la vremea când se închideau fabrici și uzine și se vindeau la fier vechi că centrele universitare tehnice vor fi afectate tocmai de lipsa industriei (care la alții există, aceiași industrie dar performantă și care vinde în țările „în curs de dezvoltare”).
            Vă las cu un clip care explică perfect ce înseamnă cercetare și în același timp relevant pentru eco-ipocrizia (Ziua Pământului de ex.) amintită de doctor Mihai Badici in articolul bazat pe scandalul VW. https://www.ted.com/talks/donald_sadoway_the_missing_link_to_renewable_energy?language=ro#t-73375

    7. The illustrated guide to a Ph.D. spune:

      Un articol care, asa cum se poate vedea in josul paginii, a fost tradus in peste 30 de limbi.

      http://matt.might.net/articles/phd-school-in-pictures/

    8. victor L spune:

      Cei ce au reusit, pe drept ori plagiind, sint bine primiti.
      Ceilalti?
      “Peste trei mii de cadre didactice din învăţământul universitar care nu au reuşit să obţină titlul de doctor vor fi obligate să părăsească sistemul de învăţământ începând cu data de 30 septembrie, anunţă ministrul Educaţiei, Sorin Mihai Cîmpeanu”
      Eu imi rezerv dreptul sa nu il cred pe dom` ministru :P care e tot un fel de grajdan de-al lui Plagiologu.

      • victor L spune:

        Revenim cu stiri de ultima ora si de cea mai mare importanta pentru tara:
        “Victor Ponta: Amanam cu un an acea prevedere din legea educatiei ca de maine dam afara 3.000 de cadre didatice din universitati ”
        Fameliile celor “3000″ va vor fi vesnic recunoscatoare “{



    Comenteaza:







    Do NOT fill this !

    Autor

    Marian Popescu


    Marian Popescu

    Marian Popescu este profesor al Universității din București, expert independent în comunicare, artele spectacolului și politici culturale. Citeste mai departe


    MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

    "Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

    E randul tau

    cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

    de: r2

    la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

    Cauta articole

    decembrie 2016
    Lu Ma Mi Jo Vi Du
    « Noi    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  

    Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

    contributors.ro

    Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
    Contact: editor[at]contributors.ro

    (An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)