Home » Educatie »Opinie » Citesti:

Plagiatul: metafore, confuzii și drame

Cosima Rughinis decembrie 15, 2015 Educatie, Opinie
7 comentarii 3,244 Vizualizari

Plagiatul este adesea înțeles și discutat sub lumina metaforei furtului: plagiatul ar fi, astfel, furt intelectual, hoție intelectuală sau piraterie. Vă ofer câteva ilustrații din dezbaterea românească a ultimilor ani.  A. Dobrescu discută în lucrarea sa „Corsarii minții” [1] cazul fascinant al lui Constantin N. Hamangiu, juristul român care a inițiat la noi studiul proprietății intelectuale plagiind o teză de licență din Franța. Dobrescu scrie, pe marginea acestei pățanii: „Plagiatul lui Hamangiu rămîne inegalabil. Căci îmi pare greu de egalat performanţa de a inaugura cercetările asupra proprietăţii intelectuale cu o sfidare a acesteia…, de a porni cruciada împotriva corsarilor minţii printr-o piraterie! Un asemenea început nu numai că legitimează toate formele de jefuire a creatorilor, indiferent de amploarea lor, dar aruncă în derizoriu tentativele de aşezare a proprietăţii intelectuale la locul meritat” (Dobrescu apud Gorga [2]). Observăm aici corespondența dintre plagiat și „jefuirea creatorilor” și „sfidarea proprietății intelectuale”. A. Gorga continuă discuția în același spirit, echivalând plagiatul cu „hoția intelectuală” [2].

Plagiatul ca furt este o metaforă conceptuală – adică o metaforă care ne structurează gândurile și experiențele cotidiene, după cum observă G. Lakoff și M. Johnson în cartea lor „Metaphors we live by” [3]. Sursa sa este metafora mai generală „ideile sunt resurse”: vorbim despre „a avea o idee”, „a fura o idee”, sau „dă-mi și mie o idee”. Desigur, ideile sunt fundamental diferite de resursele materiale deoarece nu sunt divizibile și epuizabile. Dacă eu am o ciocolată și tu mi-o iei, atunci eu nu o mai am; dacă tu o mănânci, atunci ciocolata dispare. Dacă eu am o idee și ți-o spun, devine posibil să o avem amândoi, în întregime.  Totuși, metafora conceptuală a ideilor ca resurse și a plagiatului ca furt domină reflecția pe această temă – în detrimentul unor alte metafore ce ar putea surprinde mai bine fenomenul (pe una dintre ele o voi dezvălui mai jos).

Care sunt problemele ce derivă din reprezentarea plagiatului ca hoție intelectuală? Putem identifica o problemă mai mică, și una mai mare. Să le spunem „problemuța” și „Drama” – cu majusculă.

Problemuța constă în confuzia sistematică între plagiat și încălcarea proprietății intelectuale. Să povestesc un exemplu. Țin de câțiva ani prelegeri despre plagiat la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București, pentru studenți juniori dar și masteranzi și doctoranzi. Aceeași poveste se repetă, an de an. Pornim de la o definiție de lucru a plagiatului ca fiind „prezentarea drept creație personală a creațiilor intelectuale originale ale unui alt autor, în contexte sociale în care creațiile personale sunt recunoscute și recompensate” [4]. Ne punem apoi problema: dacă eu aș scrie o lucrare științifică despre „Hamsterii în viața copiilor români” în care aș include mot- à -mot, fără ghilimele sau vreo referință, un paragraf din articolul Wikipedia despre hamster [5], constituie această faptă un plagiat? Răspunsul este evident pentru unii dintre studenți și studente, dar nu este evident pentru alții, deoarece adesea nu e clar că Wikipedia are un autor, părând a fi un text apărut de la sine pentru toată lumea, cumva liber spre folosire. Totuși, stabilim repede că este vorba despre un plagiat, deoarece articolele din Wikipedia sunt scrise de un autor colectiv, anume „contributorii Wikipedia” – și deci definiția se aplică întocmai. A doua întrebare pentru studenți: dar dacă eu o rog pe colega mea Ioana să scrie cartea, în locul meu? Ea are un hamster, cunoaște mulți copii cu hamsteri, și poate realiza o cercetare foarte bună și originală pe această temă. După ce Ioana scrie cartea, semnăm un contract în care, de bună voie, Ioana îmi cedează toate drepturile asupra textului în schimbul unei sume (generoase) de bani. Eu semnez cartea, apoi public lucrarea sub nume propriu și o trec în CV-ul meu academic. Este acesta un plagiat? Ei bine, părerea dominantă a studenților este, de regulă… „Nu”. Nu poate fi plagiat pentru că nu este furt! Este ceva consensual. Doar am cumpărat cu acte în regulă lucrarea și toate drepturile asupra ei, nu? O bună parte dintre ei înțeleg că este ceva imoral, dar nu cred că este ceva ilegal – iar cea mai mare parte afirmă și justifică faptul că nu este plagiat. Studenții susțin această opinie în ciuda definiției pe care abia am discutat-o și cu care toată lumea e de acord, definiție care se aplică în toate aspectele: prezentarea drept creație personală (da!) a creațiilor intelectuale originale (da!) ale unui alt autor (da!) în contexte sociale în care creațiile personale sunt recunoscute și recompensate (da). Pe scurt, metafora bate definiția – și metafora bate chiar și bunul simț care ne spune că fapta nu e în regulă.

Deși aici este vorba despre un plagiat ca la carte, într-adevăr nu este vorba despre încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, pe care Ioana are dreptul să mi le vândă prin contract. Dar acestea pot fi mai clar înțelese prin traducerea lor englezească de „copyright”: ele includ esențialmente dreptul de a multiplica și de a distribui creația – nu de a o revendica și publica în nume propriu.

Observăm deci, cu această ocazie, că putem plagia fără a încălca drepturile de proprietate intelectuală. Putem plagia și Miorița – de exemplu, dacă o traducem în arabă și o publicăm sub propria semnătură, înlocuind „muntean”, „ungurean” și „moldovean” cu alte categorii relevante, și poate mioarele cu cămile. Nimeni nu va fi furat – dar cititorii vor fi înșelați. Desigur, putem încălca drepturile de proprietate intelectuală fără să plagiem – dacă, de exemplu, scanăm și punem pe site-ul propriu lucrarea lui A. Dobrescu despre „Corsarii minții”. O astfel de faptă chiar ar intra în definiția uzuală a pirateriei intelectuale – deoarece deținătorii drepturilor de distribuire, probabil editura sau autorul, ar fi păgubiți financiar. Plagiatul poate conduce la încălcarea proprietății intelectuale – dar nu întotdeauna; de exemplu, dacă aș repeta schema lui C. N. Hamangiu susținându-mi doctoratul cu cartea lui A. Dobrescu, tradusă și publicată în limba portugheză. Pe scurt, „plagiatul” și „proprietatea intelectuală” nu sunt câtuși de puțin sinonime: fiecare fenomen se poate petrece independent de celălalt. Ele sunt desigur legate cronologic, după cum observa I. Simuț [6] – conceptul de „autor” și cel de „proprietate intelectuală” evoluând în două istorii paralele și generând relevanța„plagiatului”. Aceasta este însă o altă discuție. O comparație interesantă a celor două tipuri de fraudă poate fi regăsită în articolul lui V. Iordache [7], autorul denumindu-le „plagiat academic” și „plagiat în sensul asociat legii dreptului de autor”.

Am clarificat problemuța:  confuzia conceptuală persistentă între plagiat și încălcarea proprietății intelectuale. Drama este însă alta – și anume,  faptul că atenția ne este furată de metafora furtului și ne preocupăm intens de chestiunea proprietății asupra ideilor, ignorând proprietățile mai puțin însușibile ale acestora.  În facultate îi învățăm pe studenți că „dacă ați luat vreo idee sau informație de undeva, să spuneți de unde ați luat-o, precizați sursele”. Este interesant cum autorii devin „de unde”, devin o „sursă”. Este o formulare frecventă, un sfat bun, dar totuși o metaforă proastă – pentru că, decât să ia o idee și să spună de unde, mai bine ar dialoga cu autorul ideii. Intră în scenă metafora alternativă pe care v-o propun pentru înțelegerea plagiatului: plagiatul ca impostură, ca o imitație a vocilor altor autori – preluând conceptul de voce de la M. Bakhtin [8].

O paranteză: este interesant de observat că auto-plagiatul nu este, propriu-zis, plagiat. Mai precis, nu reprezintă prezentarea drept creație personală a creațiilor originale a unui alt autor – ci prezentarea drept o creație originală nouă a creațiilor originale anterioare ale aceluiași autor. Deși conceptele sunt cumva înrudite, auto-plagiatul este la fel de diferit de plagiat cum este și discriminarea pozitivă față de discriminare. Asemănarea termenilor poate introduce confuzie în rândul studenților. Auto-plagiatul devine grav atunci când autorul obține beneficii duble pe o singură contribuție – de exemplu, două diplome pe aceeași teză sau aceeași idee, sau un grant de finanțare pe un CV care supra-estimează creațiile originale ale autorului. Problema este deci foarte diferită de cea a plagiatului după alți autori: auto-plagiatul este redundanță și dublă finanțare, plagiatul este impostură.

Am descoperit de curând că vă propun această metaforă împreună cu cel puțin o altă autoare – anume S. Angélil-Carter [9]. Dacă nu o căutam pe Google Scholar cu cuvintele cheie „plagiarism”, „voice”, „Bakhtin” și „conceptual metaphor”, ar fi fost foarte rău: în primul rând aș fi putut fi acuzată de plagiat într-un articol despre plagiat și m-aș fi făcut de râs, în al doilea rând aș fi pierdut ocazia de a citi o carte foarte bună – cel puțin fragmentar, prin grația Google Books. Angélil-Carter se îndepărtează de la această metaforă conceptuală a plagiatului ca furt și argumentează că este mult mai productiv să înțelegem scrisul academic prin afirmarea unei voci autoriale proprii într-un dans cu alte voci, mai degrabă decât prin delimitare [7, p. 48]. Rostul citărilor bibliografice nu este alocarea proprietății, ci invocarea autorilor cu care dialogăm.

Dialogul însă este prea puțin cultivat în școlile românești. Mai ales în gimnaziu și în liceu, copiii învață să vorbească prin vocile altora – de preferință critici literari și oameni de știință, adulți desigur. Dacă înțelegem o „voce” ca reprezentând o experiență de viață și niște preocupări, exprimate printr-un vocabular anume către un interlocutor real sau imaginar, ne putem întreba: ce experiențe, ce preocupări, ce vocabularii și ce interlocutori li se propun elevilor, în timpul orelor și al temelor?  Ca scurtă ilustrație, să examinăm manualele de limba română pentru gimnaziu publicate de editura Humanitas, realizate de A. Crișan, S. Dobra și F. Sânmihăian. Poeziile pe care le citesc copiii între 10 și 15 ani pot fi împărțite în două categorii. Pe de o parte, sunt câteva poezii pentru copii – atractive prin universul imaginar și limbaj, precum „O furnică” de T. Arghezi, „Cărțile cu Apolodor” de G. Naum, sau „Fapt divers” de A. Blandiana. A doua categorie include poeziile despre adulți – care par să exprime emoțiile și gândurile poeților înșiși, precum fascinația față de natură sau față de literatură, iubirea erotică și suferințele sale, nostalgia sau dezamăgirea în fața trecerii timpului – precum „Cuvânt” de T. Arghezi,  „Ce te legeni…” , „La mijloc de codru…” sau „Lacul” de M. Eminescu, „Sfârșit de toamnă” și „Iarna” de V. Alecsandri, „Izvorul nopții” de Lucian Blaga, „Emoție de toamnă” de N. Stănescu sau „Vine primăvara” de G. Tartler.  Puținele poezii care ar putea rezona emoțional cu experiențele cotidiene ale adolescenților sunt din alt secol și devin discordante prin vocabular – e vorba despre „La oglindă” de G. Coșbuc. Nu există, în cele patru manuale, nicio altă poezie care să fie despre tineri – care să le exprime experiențele, preocupările tipice și vocabularul. Dacă literatura este atât de distantă, ce disciplină școlară îi mai antrenează pe tineri să își identifice și să își exprime stările sufletești, sau să le recunoască în alții?

Se poate oare și altfel? Clar, da. O ilustrație: manualul „Interactive Poetry 11-14” [10], exact pentru acest interval de vârstă și viață, include poezii de N. Silver despre calculatoare („Electronic Brain”), adidași („I Want Trainers”), tristețea de a fi ignorat de cei din jur („Life is a Ball”), poezii de J. Agard despre lecția de geografie („What The Teacher Said When Asked: What Er We Avin for Geography Miss?”) și de istorie („Checking Out Me History”), o poezie despre dificultățile limbii engleze scrisă de un anonim, precum și poezii despre disprețul de sine („The Moth’s Plea” de E. Jennings,  despre prietenie și frustrările orei de literatură („Facing the truth – with Haikus”, de M. Blackman), despre moda pantalonilor lăsați în vine („Wot a pair”, de B. Zephaniah), despre vizita verișoarei („English Cousin comes to Scotland”, de J. Kay) și vizita tatălui care a plecat de acasă („Week-end visit” de A. Smith), despre poluare („Pollution” și „Tomorrow they’ll be coming to get me”, de J. Kay) și despre cerșetori și sărăcie („Tramp” de R. M. Loydell și „Poverty Poems – 2”,de N. Ezekiel).

Este de asemenea fascinant faptul că elevii nu învață nimic despre plagiat la școală. În orice caz, noțiunea nu apare în manuale. Ofensa școlărească mult blamată este copiatul – dar acesta este cu totul altceva. Dacă la teza de română scoți un bilețel și copiezi de pe el un comentariu, este foarte rău. Dacă însă știi pe dinafară un comentariu dictat de profesor și îl reproduci cuvânt cu cuvânt, probabil că este foarte bine.

Drama noastră este, deci, că metafora ideilor ca resursă, ca „stoc de informații”, ne face să nu mai cultivăm abilitatea tinerilor de a vorbi cu propria voce – despre experiențele și preocupările lor, utilizând vocabulariile experte ca parte a propriilor identități și nu împotrivă. După opt ani în care îi învățăm pe adolescenți că figurile de stil sunt mai importante decât emoțiile și trăirile lor, că trebuie să știe „ce a simțit autorul” dar nu contează prea mult ce simt ei – ne mai mirăm oare că sunt experți în preluarea vocilor altora, și novici în găsirea propriilor argumente?

Dacă gândirea creativă și personală nu e un „stoc”, ci abilitatea de a ne exprima în dialog cu lumea, atunci plagiatul nu este un furt, ci o impostură. Putem imita vocile altora din neputință, din lene, din naivitate, cu bună știință și chiar cu sofisticare. Alternativa și îndemnul pentru buna scriitură este să dialogăm cu autorii: aspirația spre dialog include implicit cerința precizării interlocutorilor, altminteri cum am putea dialoga cu cineva care nu este acolo? Desigur, devine și mai relevantă cerința lecturii, pentru a putea intra într-o relație cu autorii mai bogată decât copy-paste cu ghilimele. Metafora scrisului ca dialog cu ceilalți autori și cu cititorii – în științe și umanioare, în literatură, arte și jurnalism – oferă studenților un reper mai bun decât metafora „dacă iei de undeva, spune de unde ai luat”.

Referințe

[1]          A. Dobrescu, „Corsarii minții”. Istoria ilustrata a plagiatului la români. Editura Emolis, 2007.

[2]          A. Gorga, „Gânduri despre plagiat,” 2013. Disponibil la http://www.contributors.ro/cultura/ganduri-despre-plagiat

[3]          G. Lakoff and M. Johnson, „Metaphors We Live By”. Chicago: University of Chicago Press, 1980.

[4]          C. Rughiniș, „Plagiatul” 2010. Disponibil la http://redactare.sas.unibuc.ro/wp-content/uploads/2010/11/Rughinis_Ce-este-plagiatul.pdf.

[5]          Contributorii Wikipedia, „Hamster,” Wikipedia, The Free Encyclopaedia, 2015. Disponibil la https://en.wikipedia.org/wiki/Hamster

[6]          I. Simuț, „Plagiatul universal,” România Literară, no. 42, 2007.

[7]          V. Iordache, „Ce înseamnă a plagia,” 2014. Disponibil la http://www.contributors.ro/cultura/ce-inseamna-a-plagia

[8]          M. Bakhtin, „Problems of Dostoevsky’s Poetics”. University of Minnesota Press, 1984.

[9]          Angélil-Carter, „Stolen Language? Plagiarism in Writing”. Routledge, 2000. Disponibil la https://books.google.com/books?isbn=1317882113

[10]        D. Kitchen, I. Pilgrim, and M. Jones, „Interactive Poetry 11-14″. Heinemann, 2006.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. Miron Damian Miron Damian spune:

    Excelent! Confuzia asta e larg răspândită în spațiul public, în condițiile în care chestiunea a devenit de interes public. De ea s-a folosit de exemplu fostul premier V. Ponta, spunând că ”are o decizie inclusiv a ÎCCJ în chestiunea plagiatului”. O minciună. Justiția, cu ÎCCJ în cap, nu a putut face un caz de furt intelectual – în sens penal, automat mult mai restrictiv decât cel în sens academic/de dicționar. Dar plagiatul nu este (și nu ar trebui) sancționat pe cale penală, prin urmare nu a existat niciun fel de pronunțare a justiției române în această chestiune, și – nu doar în cazul VP, ci și în altele – era vizibil, cum se zice, și de pe lună.

    • andrei spune:

      Exista, totusi o problema. Probabil dl. Ponta s-a inteles cu “sursele”, pentru a evita “cazul penal”. Dar majoritatea plagiatelor pe baza carora impostorii au ajuns sa conduca azi invatamantul romanesc, la toate nivelurile, reprezinta si furt intelectual. Anii ’90 si ceva mai incolo sunt cunoscuti pentru bucuria totala cu care se promova rapid in universitati, copiind carti din strainatate, nu de putine ori folosind ca unealta studenti harnici care traduceau pe banda carti in schimbul recunoasterii unor examene. Daca cineva ar dori cu adevarat sa faca un pic de curatenie acolo unde conteaza, ar putea porni de la asta, simple confruntari ale textelor produse atunci si folosite la promovari cu literatura de specialitate a vremii ar face lumina si ar “dezvalui” si cazul penal. Dar evident ca nu vrea nimeni si atunci ne incurcam in sofisme…

  2. ovidiu spune:

    Va multumesc pentru aceasta mica introducere in subiect. Aflat-am lucruri pe care nu le cunosteam si o perspectiva pe care nu am vazut o pana acum. Imi permit sa gandesc ca aceasta febrila cautare si dezvaluire a neregulilor academice, a ghilimelelor si apud-urilor care se declanseaza exclusiv dupa numirea intr-o functie publica a autorului,( pentru ca sincer sa fiu nu am vazut inca nici o investigatie de presa care sa ne prezinte un plagiat a unei persoane non-publice sau nici macar non-politice.) e superficiala si cu un scop vadit detrimental la adresa autorului. Nu sunt nici pe departe un admirator al persoanelor aflate in momentul de fata in colimatorul vanatorilor de plagiate dar ma intreb, In afara absentei ghilimelelor si a folosirii inadecvat a lui “apud” ce valoare au lucrarile domnilor Ponta, Oprea sau Toba? Aduc ele vreo idee, vreo informatie noua? Exista ceva original, ceva valoros in ele? Nu am vazut pana in clipa de fata nici o apreciere la adresa valorii acestor lucrari. As fi curios sa vad despre ce e totusi vorba in lucrarea “Poliția Română – forță de stabilitate și securitate. Optimizarea managementului cooperării internaționale în vederea combaterii amenințărilor neconvenționale”. Ce ideei are autorul? Cum vrea el sa optimizeze cooperarea internationala in domeniul specificat…. Dar nu cred ca voi beneficia de astfel de informatii. Si asta din pacate discrediteaza complet investigatia jurmnalistica in ochii mei.

  3. Herman spune:

    Cu regret, dar acest tip de abordare nu face decât să amplifice confuzia. Problema plagiatului este o problemă de natură juridică: un furt intelectual adică. Ea este inseparabil legată de dreptul de proprietate intelectuală, respectiv, de încălcarea acestuia. Faptul că tot felul de comisii care au sesizat plagiate s-au mulțumit doar să facă scandal în loc de a sesiza instanțele demonstrează doar că acești oameni nu știu să identifice corect încălcarea unui drept (dreptul de proprietate intelectuală vizează și societatea în ansamblul ei) și, în general, nu știu cum se sancționează efficient o infracțiune (dacă e cazul, putem intra în detalii de doctrină juridica). O altă confuzie este tratarea adaptării (vezi Miorița și cămilele) drept o formă soft a plagiatului, ceea ce este o eroare majoră, clarificată și ea în legislația drepturilor de autor, la secțiunea drepturi conexe. Există însă și un aspect la care subscriu total: problema de fond a societății noastre (a sistemului educational) în această chestiune este că a fost abandonată educația formative în favoarea celei prin mimetism (copii care gândesc cu vocea altora). Și aici întreb rhetoric: de ce, după atâtea scandaluri de plagiat din ultimii cinci ani, nici o universitate nu și-a modificat NORMELE DE REDACTARE ale tezelor, pe care LE IMPUN sutdenților/masteranzilor/doctoranzilor, fără ca aceștia să aibă dreptul să le încalce? pentru că, să nu fim ipocriți, aceste norme facilitează plagiatul.

  4. Cristina spune:

    Am doua aspecte de comentat aici si la sfarsit o felicitare ;) . 1. O situatie des intalnita de mine in scrierile din Romania este urmatoarea: dupa ce se identifica un citat si se preia doar ideea lui si se exprima -cum ar zice unii- cu propriile cuvinte, la sfarsitul propozitiei NU se face citarea de sursa. Se considera – si aceasta este o continuare a etapei comuniste- ca daca am exprimat ideea cu propriile cuvinte nu trebuie introdusa citarea de sursa. Nimic mai eronat. Inclusiv o idee preluata de la altcineva, oricat de slefuita in limbaj personal ar fi, nu ne apartine ci apartine celui care a exprimat-o inaintea noastra, iar citarea se impune. 2. In ce priveste exemplul de la care porniti la curs, personal cred ca are la baza o premisa usor deplasata cand implicati citarea Wikipedia. In nici o universitate care se respecta pe plan international wikipedia nu este admisa ca sursa de informatii credibila. Iar in cercetarea socio-umana lucrurile stau mai frumos caci, ca invatacel- inclusiv in etapele de formare ai primilor ani apoi ale licentei, masteratului ori doctoratului – trebuie sa ai acces la baze de articole serioase si la baze de cercetare unde lucrurile sunt mai clare. Partea trista vine atunci cand Wikipedia tine locul primeia….iar locurile pe care sunt situate universitatile romanesti la capitolul performantelor spune ceva si despre acest fel de a lucra….Am spus de multe ori ca nu avem nevoie de universitati cu buline pentru nu stiu ce nebunii cum s-au tot lansat de-a lungul anilor, ci universitati cu programe anti-plagiat si o limita asa cam la 20% macar din ce s-a identificat ca si copiat cuvant- cu- cuvant din lucrarile care sunt importante intr-un domeniu. Si-apoi om mai vide’! Inchei cu felicitari ca ati identificat Liceul ca premisa pentru abordarile legate de plagiat. Ati atins acolo un punct sensibil pe care si eu l-am identificat cand am incercat raspunsurile mele la starea de fapt actuala. Liceul trebuie sa devina tinta numarul 1 din orice program de schimbare daca s-ar dori. VA doresc succes la cursul atat de important pe care il sustineti. Un succes pe care eu nu l-am avut cu studentii mei, deoarece ei m-au transformat intr-un politist permanent a carui misiune era sa identifice de unde au furat si cum, fara sa imi dea frumoasa sansa de a-i aprecia ca dascal. Si atunci, am depus armele….Cu bine cu si complimente de la mii de km departare si dnei Profesoare pe care o respect atat de mult si azi pentru curajul de a deschide discutia despre sociologia romaneasca in comunism.

    • Geo spune:

      Si pentru ca notiunea de a plagia/fura tine de moralitate/caracter, iar situatiile scolare o hranesc, tinta trebuie sa coboare pana la nivelul prescolaritatii, prin tehnici si termeni adecvati.
      Daca contextul scolar, si ulterior, cel social, ar promova si sustine exprimarea si justificarea propriilor idei tematice, ar produce o serie de efecte pozitive (individual si social).
      Dar atunci cand aceasta conditie nu este indeplinita, se pierde ocazia ca acele efecte pozitive, in special din planul individual (increderea in sine, capacitatile de a comunica eficient, capacitatile de a diferentia intre bine-rau/al meu-al tau, etc) sa se nasca si dezvolte, iar ele vor fi inlocuite/compensate prin altele: cei mici vor inceta sa mai aibe idei si/sau curajul de a le exprima, cei din preuniversitar vor invata ca propriile lor idei nu sunt bune si ca este normal sa le preiei pe ale altora (exista recompense pentru o preluare buna facuta), iar adultii vor intampina dificultati in exercitarea unui comportament moral referitor la acest aspect, cel al plagiatului sau a incalcarii dreptului de autor.
      Asadar, a avea idei/pareri proprii si a le exprima/sustine, sunt situatii greu de tolerat in multe sali de clasa, chiar daca programa scolara cere aceste competente. Si se formeaza obisnuinta de a lua ideile altuia (coleg, invatator, profesor, etc.), de a nu le trece prin filtrul propriu (deseori fara a le intelege si fara a fi generatoare de noi idei) si de a primi recompense sociale si/sau materiale.

  5. kinn spune:

    Un articol excelent. Scrisul ca dialog e o perspectiva noua pentru mine. Multumesc!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Cosima Rughinis


Cosima Rughinis

Cosima Rughinis este profesor in Departamentul de Sociologie al Facultatii de Sociologie si Asistenta Sociala, Universitatea din Bucuresti. Este interesată de prezentările și î... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)