Home » Educatie »Opinie »Sinteze » Citesti:

Pledoarie pentru emanciparea învățământului românesc

Constantin Lomaca mai 2, 2018 Educatie, Opinie, Sinteze
8 comentarii 2,758 Vizualizari

Emancipare= “4. Modernizare prin desprinderea de obiceiurile vechi “ (DEX Online)

Când Spiru Haret, ministru al învățământului în trei mandate totalizând zece ani, introducea la 1898 Legea învățământului secundar și superior și odată cu ea Bacalaureatul (era doar absolvent al Sorbonei) iar un an mai târziu  era promulgata Legea învățământului profesional,  el nu făcea doar reforme, el emancipa învățământul românesc. Când sub conducere lui s-a introdus Regulamentul pentru şcolile de adulţi în anul 1904 urmat de înființarea a mii de școli pentru adulți funcție de nivelul de pregătire și când a înființat biblioteci sătești și școli pentru țărănci sau a reorganizat și introdus școlile tehnice și profesionale, învățământul românesc nu doar se “reforma”, el se emancipa, se “moderniza desprinzându-se de obiceiurile vechi”. Trecuseră mai bine de 20 de ani de la obținerea independenței și România era acum o țară ce-și  putea construi un destin propriu. Era timpul schimbării si se înțelegea necesitatea acestei modernizări.

Nu ar fi  timpul ca acum , la peste 20 de ani de la ruperea cu sistemul comunist și la mai bine de 10 de la intrarea în Uniunea Europeană , învățământul românesc să se refacă prin emancipare? Nu ar fi cazul să se înceapă un adevărat proces de refacere amplu cu viziune și obiective clare nu prin revoluție, căci asta nu prea merge în educație și nu prin reforme, căci s-au încercat multe și deși au fost luate unele măsuri benefice, pe total s-a cam stagnat sau chiar lărgit distanță de modernitate?

Unde, sau de unde ar trebui început? Răspunsul ar fi: din mai multe locuri simultan, cu energie, cu programe de implementare având în spate atât un consens politic dar și o implicare directă a profesorilor, părinților  și a elevilor . O să încerc să prezint câteva sugestii  fără pretenția că ele ar epuiza paleta opțiunilor, însă cu convingerea că da, re-emanciparea este posibilă.

Știu, cei ce și-au pierdut speranța vor considera această încercare că fiind o naivitate sau o lipsa de înțelegere a realității românești.

Pe de altă parte, istoria arată că s-a putut atunci, cu același popor, cu aceleași mari decalaje față de vest și cu fel politicieni mai mult sau mai puțin mânați de intenții bune. Dacă s-a putut atunci, de ce nu s-ar mai putea din nou? Nici o nație nu este condamnată să rămână încremenită în pre-proiecte. Țări ca Polonia, Estonia sau Portugalia  au acționat și reușit să reducă distanțele dintre sistemele lor de educație și cele din vest și chiar să le depășească.

Nici Spiru Haret și nici continuatorul sau, Constantin Angelescu nu erau “de capul lor”, ei aveau susținerea multor politicieni iar legile lor erau corelate cu etape de implementare. În același timp, marii pedagogi români (GG Antonescu, Vladimir Ghidionescu și mulți alții) erau școliți în Franța, Germania sau Elveția după care veneau și aplicau cele învățate în contextul românesc pe cadrul legislativ creat.

De aici încerc să pornesc acest simplu și umil apel. De la cei ce au pus bazele primei emancipării a învățământului românesc. De la valoarea fundamentală în care toți au crezut profund: demnitatea ca baza a formării și desăvârșirii caracterului.

Iar pentru a avea elevi demni este necesar ca învățătorul și profesorul să fie demni, numai astfel le pot ei insufla copiilor această valoare cheie a existenței individului în societate.

Iar acum să vedem, care ar fi câteva căi de reducere a decalajelor dintre  învățământul românesc și cel modern, dovedit de practică  a fi eficient (căci nu tot ceea ce este modern este neapărat și eficient), căi ce pot conduce simultan, direct sau indirect la crearea unui sistem social compus din cât mai mulți cetățeni demni.

Le voi schița asemenea laturilor unui hexagon, conectate între ele, cu individul în centru asemenea inelului benzenic al lui Kekule, în mișcare, flexibil și adaptabil cu speranța că într-un articol ulterior să pot detalia câteva dintre ele:

1.Trecerea de la un sistem de învățământ în care elevul să fie un participant pasiv la unul în care el să fie unul activ. Numai un  elev implicat activ în procesul de învățare își va conștientiza rolul în societate, va vedea relevanța învățării pentru viața sa. Odată conștientizat și asumat un rol, un scop, o contribuție la ansamblu se poate vorbi de respect de sine și de demnitate. Georg Kerschensteiner, “părintele” învățământului vocațional (sau dual cum îi spunem acum) german atât de apreciat astăzi, spunea pe la 1905 că un elev nu trebuie să primească doar instrucția academică sau a deprinderilor pentru o anumită slujbă dar ar trebui să înțeleagă “importanta și semnificația slujbei sale în relație cu altele”. Doar astfel, copilul va înțelege cum talentul și aptitudinile sale pot avea un “rol eficient” în comunitate și în societate atât din punct de vedere profesional dar nu numai, dezvoltându-se astfel personalitatea sa morală. Astfel, pregătirea viitorilor profesori, programele școlare și structura curriculei și a activităților școlilor trebuie să includă componente obligatorii ce garantează implicatea activă a elevilor în procesul de învățare. Apoi sau simultan, evaluările  să se facă in același spirit punându-se în aplicare recomandările raportului “România 2017 – Studii OCDE privind evaluarea şi examinarea în domeniul educaţiei”, realizat de UNICEF.

2. Cele două componente esențiale de care să depindă pregătirea viitoarelor cadre didactice să fie modulele de psiho-pedagogie și doua sesiuni de practica de câteva săptămâni în cel puțin două școli, făcându-se astfel “ucenicia” în școala cu un mentor, ucenicie care să cuprindă și predare efectivă. Evaluarea acestor ucenicii să se facă asemenea celor din universitățile ce pregătesc profesori în țările care au trecut deja la centrarea învățării-predării pe copil.  Profesorii bine pregătiți la aspectul psiho-pedagogic (fără a neglija bineînțeles cunoașterea materiei) care au deja o bună practică în școli înainte de debutul propriu zis la catedră, au mai multe șanse de a avea încredere în menirea lor de formatori de caractere. Vor avea mai multe șanse de a avea o demnitate a profesiei pe care și-au ales-o. În același timp să se înceapă și apoi să se generalizeze, după modelul german sau englezo-american, calificarea dublă. Un profesor ce este calificat (poate prin masterat didactic) să predea două materii (fizică și chimie de exemplu; sau limba română și istoria) are șanse mult mai mari de a găși o slujba, se poate muta mai ușor de la o instituție de învățământ la alta, contribuind astfel și la creșterea încrederii că astfel va avea un cuvânt mai greu de spus în alegerea direcției propriului destin. Că să nu mai vorbim că de o calificare dublă ar beneficia chiar școala și sistemul educațional în general printr-o mai mare putere de adaptare a orarului și corelare cu normă didactică.

3. Schimbarea de paradigmă absolut necesară oricărui cadru didactic este intrarea în școală și la clasa, zi de zi și ora de ora cu convingerea că inteligența nu este fixă, că orice copil poate învăța și progresa , că el sau ea poate deveni “mai deștept”. Însăși idea de “deșteptăciune” și inteligență trebuie redefinită. Concluziile multitudinii copleșitoare de studii din domeniul neurologiei afirmă fără echivoc că neuroplasticitatea creierului poate fi unul dintre cei mai importanți aliați ai profesorului. Această îi dă acestuia speranța în progresul oricărui copil și îl va motiva să-și construiască lecțiile într-un mod nou cu gândul la importanța fiecărei minți și a fiecărui suflet din clasa. Învățarea schimbă creierul. Acest creier antrenat nu doar memorează fapte și date dar învață și despre el însuși. Cheia este ca elevul să reușească nu doar să înțeleagă ceea ce învață dar și cum învață.  Donna Wilson and Marcus Conyers (2013) care au analizat amanunțit știința creierelui și impactul asupra învățatului consideră că metacogniția trebuie “predată explicit”, deci elevul învață cum să reflecteze și cum să-și înțeleagă propria minte prin antrenament și activități specifice la clasă. Încă din 2008 experți din șase țări au creat o nouă disciplină academică, Mintea, Creierul și Știință Educației (Mind, Brain and Education Science, MBE). IMBES, Internațional Mind, Brain and Education Society, publică o revista, peer-reviewed și time conferințe anuale. Cărțile scrise de persoane (cum ar fi Mary Helen Immordino-Young) ce înțeleg atât biologia cât și educația ce analizează plasticitatea creierului și impactul înțelegerii acesteia asupra învățării abundă în ultimii ani. Conectarea la aceste descoperiri ar trebui să devină o prioritate a celor ce se ocupă de pregătirea viitorilor profesori sau de pregătirea profesională a celor ce se află deja la catedră.

4. Iar acum la nivel de școală. Tare multe ar fi de spus, de la structura organizatorică până la relația cu autoritățile. În contextul sugestiilor de aici  cea mai importantă depărtare de modernitate ,ușor observabilă, este lipsa autonomiei și a libertății atât a numirii directorilor dar și deprivarea lor de dreptul de a fi principalii decidenți în alegerea și angajarea profesorilor.  Dacă profesorii ar fi pregătiți într-un sistem ce are componentele de la punctele 1,2,3 puse la punct, flexibilitatea puterii de decizie a directorilor și a conducerii școlii (căci decizia nu este chiar unilaterală) ar trebui să devină esențială pentru alegerea unei echipei ce poate avea un  țel comun , care să înțeleagă cerințele și să lucreze împreună. Din nou, demnitatea profesorului ca profesionist ce are un loc unde este respectat și unde este nevoie de el, nu poate fi decât pozitiv afectată. De asemenea va avea de câștigat demnitatea de lider a directorului. Un lider adevărat, onest, demn dorește să aibă rezultate cu echipa sa. Odată ce are un cuvânt de spus în alegerea membrilor șansele de a-și pune în practică ideile cresc și odată cu el demnitate de lider.

5. Acesta este un punct de vedere ce va atrage multe comentarii negative și critici însă am văzut și trăit destul pentru a fi convins de importanța sa. Una dintre cele mai mari piedici pentru orice fel de schimbare către modernitatea învățământului este reprezentată de inspectorate. Ele ar trebui desființate. Această desființare nu include autoritățile de acreditare și de evaluare a activității școlii. Acestea sunt esențiale și există oriunde. Însă, o instituție de control ce nu are ca principal sau chiar unic scop, sprijinul profesorilor în a-și face mai bine meseria este complet demodată și anacronică. Cine nu crede poate consulta în voie sistemele din alte părți. Pur și simplu, “Inspectorate” nu există.

6. Banii, alocarea de fonduri, investițiile în educație; de aici probabil trebuie și început. Am lăsat-o la sfârșit însă pentru a o face să arate că o bază, ca ceva fără de care nici una dintre celelalte nu se poate desfășura poate nici chiar exista. Când un sistem este, fie și numai prin ceea ce arată rezultatele de la PISA sau TIMMS, atât de încet și neperformant, atunci primul lucru ce ar trebui făcut ar fi ca după o analiză corespunzătoare să se decidă de cât și unde este nevoie să se investească. Cum să vorbești de demnitate dacă îți îngheață degetele când scrii în clasă sau dacă trebuie să te duci în fundul curții la toaletă pe ploaie, lapoviță sau vânt?

Nici o țară vestică nu are asemenea decalaje între oraș și sat cum are România. Într-adevăr acestea existau și pe timpul lui Spiru Haret, însă în contextul de atunci progresele în învățământul rural au fost semnificative înainte de primul război mondial și între războaie. Anumite progrese s-au făcut și în timpul comunismului numai că apropierea s-a făcut mai ales către jos nu către sus. Cert este că cel puțin în faza inițială direcționarea  resurselor  financiare să fie făcută către școlile de la sate apoi către cele dezavantajate și sărace din mediul urban și abia după aceea către celelalte.

Doar o școală vopsită și curată, încălzită, cu o biblioteca, cu birouri pentru profesori, cu o sala de sport și câteva proiectoare, computere și WiFi poate fi un loc de muncă modern, demn, propice învățării.

Doar cei neinteresați, naivi sau care nu au trăit în afara sistemului românesc pot spune că nu de investiții în educație este nevoie ci doar de schimbare de mentalitate. Nu, mentalitatea se poate schimba și din mers, prin îmbunătățirea condițiilor de activitate. Fără condiții decente, demne ,nu li se poate cere oamenilor să își schimbe mentalitățile!

În concluzie, pentru emanciparea învățământului românesc este nevoie de alocații bugetare substanțiale, probabil cel puțin 6% din PIB , consens sau măcar armistițiu politic și de pregătirea riguroasă de calitate a viitorilor profesori în psiho-pedagogie la standarde internaționale contemporane. Întreagă abordare curriculară să se facă in jurul construirii caracterului copilului prin participarea sa activă la experiențele de predare-învățare zilnice și cu scopul fundamental și omniprezent de a-l ajuta să “gândească cu capul lui” și să înțeleagă cum gândește “capul lui”.  În paralel, trebuie ridicate piedicile către modernitate și rămășițele “opresiunii” ca să folosesc un termen al lui Paolo Freire, cum ar fi inspectoratele și lipsa autonomiei școlilor astfel încât profesorii să-și elimine fricile, inhibițiile și nesiguranțele devenind cu adevărat  membri activi ai actului educațional prin deținerea și folosirea instrumentelor și pârghiilor necesare pentru a-și face meseria cu demnitate.

Numai cu profesori și elevi demni va putea România să joace un rol activ și demn în destinul european participând și împărtășind reciproc cu celorlalte nații din valorile și experiențele sale, așa cum a mai făcut-o și cum ne-o dorim cu toții să o mai facă.

Bibliografie

Cucoş, C. (2017). Istoria pedagogiei: Idei şi doctrine pedagogice fundamentale (2nd ed.). Iaşi: Polirom.

Freire, P., & Ramos, M. B. (2017). Pedagogy of the oppressed. London, England: Penguin Books.

Kitchen, H., Fordham, E., Henderson, K., Looney, A., & Maghnouj, S. (2017). Studii OCDE privind evaluarea şi examinarea în domeniul educaţiei: România 2017. OECD Publishing. https://www.edu.ro/sites/default/files/Studiu_OECD.pdf

Lyman, L. L. (Ed.). (2016). Brain Science for Principals: What School Leaders Need to Know. Rowman & Littlefield.

Senge, P. M., Cambron-McCabe, N., Lucas, T., Smith, B., & Dutton, J. (2016). Şcoli care învaţă. A cincea disciplină aplicată în educaţie (Z. Mahu, Trad.). București: editura Trei.

Simons, D. (1966). Georg Kerschensteiner. His Thought and its Relevance Today. London: Methuen.

Wilson, D. L., & Conyers, M. (2013). Five big ideas for effective teaching: Connecting mind, brain, and education research to classroom practice. Teachers College Press.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. ion spune:

    “Nici o țară vestică nu are asemenea decalaje între oraș și sat cum are România”

    Aici trebuie lucrat serios.

    Scolile tot arata ca o scoala sovietica. Arhitectura, chiar dupa renovare sau scoli noi arata a scoala sovietica tipica. Materiale ieftine, stil din secolul trecut, arata ca nu s-a produs schimbarea de mentalitate.

  2. andi spune:

    Ati ratat cel mai important punct: evaluarea cunostintelor elevilor. Cata vreme ramane aceasta mentalitate odioasa, prin care elevul trebuie evaluat prin teste si “portofolii” multiple si absurde, date in conditii complet diferite de la o scoala la alta, fara transprenta si incurajand coruptia, care sunt apoi luate in calcul la admiterea in liceu fara sa tina cont de nivelul real al elevului si de aptitudinile sale, problemele vor continua.

    Si nu, nu ma refer la deja suficient de aberantul sistem al testelor nationale, ci la intentia curenta de a evalua elevii pe baza unui portofoliu educational netransparent, usor de supus coruptiei, care include note la activitati pe care elevii din scoli diferite le fac complet diferit, fara vreo sansa de corectitudine si fara conditii de evaluare egale. Statul obsedat de “criterii”, inca aflat sub mentalitate comunista (indiferent de pretentiile “reformatorilor”), ii obliga pe elevi sa invete pentru note, palmares, sa nu carteasca impotriva profesorilor (care le pot sabota usor “portofoliul”) si sa incurajeze coruptia. Ii obliga sa invete pentru orice altceva decat pentru formarea si viitorul lor.

  3. phane spune:

    Sunt mai multe probleme.

    O primă observație ar fi că școlile nu există în vid și nu au un scop în sine, ci fac parte dintr-o strategie economică. Educăm oameni pentru a avea o calificare și a aduce un plus societății. Dar sunt zone (sate, orașele mici) unde pur și simplu nu se pot dezvolta activități economice. Să investești în școli într-o comunitate unde totul se prăbușește în jur, și oamenii pleacă care-ncotro, nu are sens economic.

    A doua observație este că problema este mai adâncă, la nivel cultural. Sunt două concepții în societate:

    1. Copiii nu sunt importanți. Idee care se vede la mai multe nivele, nu numai în educație. Se fac cluburi ale pensionarilor, dar nu grădinițe. Sunt foarte puține magazine / spații prietenoase pentru copii. Parcurile sunt transformate în parcări sau mall-uri. Copii sunt niște tolerați într-o lume croită pentru adulți. Comparați această atitudine cu cea din țările nordice, unde copiii sunt valorizați în mod special, ca o valoare și viitor al națiunii. Concepția din România vine atât din calcul cinic, politic (copii nu votează) cât și dintr-un background de națiune agrară.

    2. Educația nu este importantă. Idee care reiese din mass-media, care promovează pițipoance și personaje agramate. Și la nivel politic, care pune niște agramați în funcții de conducere. Atât la noi, cât din păcate peste tot crește o mișcare împotriva specialiștilor (gen “părerea mea e la fel de importantă ca a ta, deși tu ești specialist în domeniu și eu sunt părierist”. Facebook-ul accentuează această tendință.

    Ideea că cu bani și legislație s-ar putea rezolva ceva împotriva tendințelor culturale este greșită. Exemplu: în domeniul traficului și ordinii publice există legislație (codul rutier), există oameni (poliția locală), care sunt foarte bine plătiți (în 2018 li s-au mărit salariile spre dublu). Vi se pare că problema traficului, în București de pildă, s-a rezolvat, că e mult mai bine? Nicidecum. Pur și simplu legile nu se aplică, nici măcar de către polițiști. Pentru că există ideea, la toate nivelurile, că respectarea legii nu are rost.

  4. Alex spune:

    Subscriu la parerea ca trebuie inceput cu banii. In mod normal nu sunt de acord cu asa ceva, pentru ca in mod normal banii trebuie conditionati de atingerea unor standarde de performanta, fie ele si mimime. In mod normal asadar, consider ca ar trebui inceput cu stabilirea acestor standarde, urmata de acordarea unor stimulente financiare in cazul atingerii lor. Dar in cazul invatamantului romanesc, mi-e teama ca resursa umana existenta nu mai este capabila sa atinga vreun standard de performanta. Cu siguranta exista inca vreo cativa profesori, in general trecuti de prima tinerete, care isi fac bine meseria. Pentru ei insa, standardul posibil ar fi prea jos. Astazi, cei care aleg sa se faca profesori se selecteaza, in covarsitoare majoritate, dintre cei mai slabi absolventi ai facultatilor de profil. A se tine cont de asemenea de faptul ca numarul de studenti este in general mult mai mare decat in urma cu 20-30 de ani, asadar ultimii absolventi de acum sunt mult mai slabi decat ultimii de atunci (Nu sunt un defetist dintre acei care idolatrizeaza “scoala de altadata”; probabil ca primii de acum sunt comparabili cu primii de atunci, iar ceea ce vreau sa afirm tine pur si simplu de statistica). Un argument pentru ceea ce sustin eu, poate fi citit aici: http://www.businessmagazin.ro/analize/statusul-profesorilor-din-romania-este-cel-mai-scazut-din-europa-17061730 Este vorba de un studiu comparativ despre atractivitatea meseriei de profesor in Romania si in lume care demonstreaza ca am ajuns la cote mai mult decat alarmante. Pentru profesorii slab pregatiti orice standard ar fi quasi-imposibil de atins. Asadar, pentru unii ar fi prea jos, pentru altii ar fi ca si varful Everest. Singura solutie rationala pe care o vad ar fi o infuzie de fonduri. Sa platim profesorii nu pentru ceea ce fac ci doar pentru ca am ajuns atat de jos incat trebuie sa mai atragem cativa oameni de calitate in sistemul de invatamant. Dar dupa aceea trebuie sa vina repede si standardele, altfel s-ar putea ca banii sa fie aruncati pe fereastra. Vreau sa zic ca cei care isi fac treaba sa vada ca sunt rasplatiti pentru aceasta. Mai intai, standardele trebuie sa fie asa cum am zis minimale, dar trebuie ridicate gradual si continuu. Nu am pretentia ca as sti cum sa fac aceasta, daca as avea vreo idee as incerca sa o pun in aplicare, ceea ce doresc este sa exprim un punct de vedere din interiorul sistemului de invatamant.

    • Alex spune:

      Scuze pentru virgula de dupa “Un argument pentru ceea ce sustin eu” si va rog sa nu dati prea tare!

  5. Dedalus spune:

    Pe drumul acesta al modificarii organizarii institutionale si legale a educatiei am mers si eu mult timp.

    La capatul sau am constatat ca este imposibil de modificat ceva in acest mod pentru ca sistemul educational actual are o multitudine de mijloace de aparare.

    El corespunde in intregime, asa cum este el in prezent, cererii sociale. Tara socialista, invatamant socialist.

    Este prin urmare necesar ca mediul economic sa devina concurential, piata sa se diversifice, cheltuielile statului sa scada drastic (impreuna cu rolul sau), pentru ca societatea sa ceara absolventi bine pregatiti.

    Daca vom creste alocarile bugetare pentru invatamant si vom pregati foarte bine cadrele didactice, dar vom pastra economia si statul in stadiul socialiste, absolventii bine pregatiti vor pleca in alte tari. Tari care le vor oferi posibilitatea de a-si pune in valoare pregatirea.

    +++

    Ideea ca absolventii bine pregatiti ar ramane in Romania pentru “a pune umarul” la ridicarea tarii este una utopica. Ea contravine naturii umane si chiar experientei.

  6. euNuke spune:

    Da, sunt întru totul de acord cu emanciparea învățământului românesc, evident, de sub tirania statului neosocialist. Când universitățile și liceele vor fi majoritar private, când își vor decide singure programa, metoda pedagogică, sistemul de evaluare, orarul, criteriile de selecție, nivelul taxelor, atunci vom putea vorbi de emancipare. Statul ăsta, așa cum arată acum și populat cu funcționării pe care’i știm, nu este capabil să administreze mai mult de câteva mii de școli primare [chiar și acolo are mari dificultăți în asigurarea unui nivel minim de echipare și salarizare].

    E bine că românii au ajuns să înțeleagă că trebuie să muncească și să plătească pentru pâinea cea de toate zilele, iar dacă vor să supraviețuiască ca popor trebuie să priceapă și că educația costă și dacă vor să’și ridice copchii din mocirlă apăi trebuie să plătească bine, fiecare pentru ai lui, unor entități specializate și consacrate de piață. D’aia îți zic românule: așa cum dai bani pe pâine, casă, mașină, și ești pretențios în alegerea lor, tot așa trebuie să plătești și pentru educația copilului tău și să nu te mai lași extorcat de stat și brutele lui șantajiste care se cred diriginți și pedagogi dar n’au în cap decât metode de a obține foloase necuvenite de pe urma raportului de forță facilitat de stat în favoarea lor. Caută școli private de calitate, iar dacă vezi că nu se poate aici [că 'privat' înseamnă altceva pe meleagurile astea], asta e, fă bine și gandeste’te cum să evadezi, cu tot cu familie. Ai, deocamdată, libertate de mișcare, așa că purcede și caută în altă parte școlile bune. Aici elitele închipuite nu se preocupă cu libertatea de alegere a cetățenilor nici măcar atunci când proclamă emanciparea învățământului. Asta e, o să se golească țara, o să rămână aici armata de funcționari și bugetari și pensionari ciondanindu’se între ei pentru ultimul bănuț extras de la ultimul iobag. Nu’ti face sânge rău. Atât, restul sunt vorbe, vorbe și iar vorbe.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Constantin Lomaca


Constantin Lomaca

A lucrat 20 de ani ca profesor de Chimie si Biologie, sef de catedra de stiinte si director de curriculum in Sydney,Australia. In prezent este seful departamentului de Stiinte la ... Citeste mai departe


E randul tau

Aveți dreptate cu toate cele cinci categorii pe care le menționați. Motivația de neparticipare a...

de: Dumitru Sandu

la "Referendumul pentru familie în spirala nemulțumirii sociale"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

octombrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)