joi, martie 28, 2024

Politica după Sharon. Despre război şi pace în Orientul Mijlociu

Parcă nimic nu reprezintă mai fidel dramatismul, duritatea, conflictul adânc şi perspectivele divergente asupra realităţilor complexe ale ultimei jumătăţi de secol în Orientul Mijlociu decât destinul tare dar în acelaşi timp ultracontroversat al lui Ariel Sharon. Soldat, general, „criminal”, „buldozer”, „erou”, strateg, lider de partid, ministru în repetate rânduri (externe, construcţii, infrastructură), prim-ministru între 2001-2006, artizan al retragerii din teritoriile palestiniene ocupate, negociator al păcii. Nici moartea nu i-a fost uşoară sau banală, căci nu-i este dat oricui calvarul de a muri timp de opt ani.

Născut în 1928 într-o familie de evrei emigraţi din Georgia, în căutarea visului sionist, Ariel Sharon avea să fie atras încă din adolescenţă în vârtejul spiritului războinic şi neîmpăcat al locurilor, încă înainte de adoptarea Planului ONU de Partaj Teritorial al Palestinei, din noiembrie 1947. La 14 ani era deja instructor într-o tabără militară pentru tineret, la Gadna. Mai târziu, în 1942, avea să adere ca membru al Hagana, viitoarea armată oficială a statului Israel.

Militar activ în războaiele cruciale din 1948 (rănit grav), 1956 („campania din Sinai”), 1967 („războiul de şase zile”) şi 1973, Sharon avea să facă la maturitate pasul spre politică, demisionând din armată şi contribuind la înfiinţarea de către Menahem Beghin a Partidului Likud, în 1973. Ca o ironie a destinului familiei sale, marcat se pare de arme, fiul său Gur avea să moară la 11 ani, împuşcat din greşeală de un prieten, în timp ce se jucau cu un pistol mai vechi, lăsat nesupravegheat în casă de Ariel Sharon. Nu a fost singura tragedie din viaţa familiei sale. Prima soţie a lui Ariel Sharon murise câţiva ani înainte, într-un accident de maşină.

În primul război din Liban, Sharon a fost acuzat că poartă responsabilitatea pentru uciderea a mii de civili în „masacrul de la Sabra şi Shatila”, petrecut între 16-18 septembrie 1982. Acest episod, condamnat vehement de lumea arabă şi de Naţiunile Unite, rămâne probabil momentul cel mai întunecat din cariera sa de lider politico-militar. Puţine sunt contra-argumentele care-l pot dezvinovăţi pe Sharon de brutalitatea atacului militar asupra taberei de refugiaţi palestinieni din vestul Libanului, desfăşurat după toate indiciile sub coordonarea sa, după invazia din vara aceluiaşi an.

Ales premier în 2001 şi reales în 2003, Ariel Sharon avea să surprindă pe toată lumea în 2004 (inclusiv propriul său partid şi electorat), prin avansarea Planului de Dezangajare din Fâşia Gaza şi Cisiordania, şi prin preconizata revenire la aliniamentele dinaintea războiului din 1967. Fără prea multe explicaţii, aşa cum procedase în întreaga sa viaţă. Să fi fost oare vocea tainică de intuire a apropierii finalului şi reevaluarea ultimă pe care ţi-o inspiră „tic-tac”-ul interior? Sharon nu mai avea mult timp pe scenă…

În pofida unei puternice rezistenţe din partea societăţii israeliene conservatoare şi chiar a incurabilei neîncrederi din partea palestinienilor, sub comanda lui Ariel Sharon avea să se desfăşoare, în august 2005, timp de zece zile, cea mai mare retragere a colonişţilor israelieni din teritoriile ocupate. Planul de Dezangajare a fost ulterior criticat de mediile politice israeliene ca imatur, pripit şi neprofesionist, lăsând în urmă un „vid de autoritate” ocupabil de către grupări teroriste locale.

Pierzând susţinerea politică a fostului său partid, Sharon înfiinţează o nouă formaţiune, Kadima, cu care se pregăteşte să abordeze alegerile următoare. Kadima are un relativ succes la public, judecând după unele sondaje de opinie care-l arătau deja peste Likud şi laburişti. La 18 decembrie 2005, Ariel Sharon suferă primul accident cerebral, iar pe 4 ianuarie 2006 pe cel de-al doilea, care avea să-l imobilizeze definitiv, într-o comă din care nu a mai ieşit niciodată, în pofida unor eforturi medicale excepţionale. Este declarat mort pe 11 ianuarie 2014, practic la opt ani după pierderea cunoştinţei în urma accidentului vascular cerebral. Ariel Sharon a fost un om al cuvintelor puţine şi al faptelor mari. Cu bunele şi cu relele unei istorii cinice, în locuri care nu cunosc liniştea (şi în care a funcţionat sinistra axiomă „îl omor sau mă omoară”), în mijlocul unor oameni neîmpăcaţi.

Istoria statului Israel, după 1948, se suprapune în mare parte cu destinul acestei generaţii puternice şi totodată intens încercate. A unei generaţii care a făcut deopotrivă război şi pace, care a construit o ţară modernă şi performantă, dar care a apelat la forţă şi represiune pentru a supravieţui într-un loc atât de special al umanităţii. Puţine şanse i-au fost date păcii pe aceste meleaguri ale urii şi răzbunării, în ultimii şaizeci şi cinci de ani.

Conflictul local este greu, dacă nu imposibil de judecat de către cei din afara spaţiului, fără a comite păcatul de a prejudicia argumentele uneia sau alteia dintre părţile de pe baricadă. Cei din interior au, fireşte, propriul adevăr, aproape întotdeauna profund opus celui al taberei adverse. Capacitatea de compromis a fost în general mică, rănile sunt adânci şi greu de vindecat.

Se spune, trivial şi simplist, că „timpul le vindecă pe toate”. Nu ştiu dacă este mereu aşa. De la sine, acest blestemat şi devastator conflict probabil nu se va încheia. Este nevoie de o nouă generaţie de lideri politici şi negociatori, crescuţi în altă paradigmă educaţională, care să aibă puterea, inspiraţia dar şi şansa istorică de a încheia o lungă eră a conflictului („Era Sharon”?) şi de a deschide în Orientul Mijlociu oportunitatea unei ere cel puţin „nesângeroase”, dacă la alte virtuţi nici nu îndrăznim deocamdată să aspirăm.

Poate că negocierile care avansează în prezent sub coordonarea secretarului de stat american John Kerry, cu bune promisiuni de concretizare de ambele părţi în viitorul apropiat, vor împlini în cele din urmă „soluţia două state” şi visul de pace din Orientul Mijlociu. Este posibil.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. cu asa zisul „masacru” de la Sabra si Shatila, n-a avut nici o responsabilitate!!!!! acest masacru a fost ordonat de Bashir Djumael si comis de falangele crestine, dar bineinteles era mai comod sa fie acuzata armata israeliana, ca in caz contrar in Liban ar fi izbucnit un razboi civil, care cu greu ar fi fost inabusit de soldatii vitejii ai O.N.U, razboi pornit de „sarmanii refugiati palestinieni ” ca efendi Yasser Arafat si clica lui de teroristi, era mai puternica decat armata libaneza!!!!!

  2. „Puţine sunt contra-argumentele care-l pot dezvinovăţi pe Sharon de brutalitatea atacului militar asupra taberei de refugiaţi palestinieni din vestul Libanului, desfăşurat după toate indiciile sub coordonarea sa, după invazia din vara aceluiaşi an.”
    In atentia dlui Naumescu:
    Daca argumentele in favoare „dezvinovatirii ” lui Ariel Sharon ar fi fost atit de „putine” – Ariel Sharon ar fi fost condamnat. Condamnat in instanta israeliana sau in cel mai rau caz la curtea de la Haga inca din anii 80 ai secolului trecut.
    2.”Atacul militar” a fost intradevar brutal dar nu „militar”. Nu a fost efectuat de catre o armata ci de catre Falangele Libaneze crestine ca razbunare pentru atentatul in care a fost ucis Bashir Jemael, proaspatul presedinte crestin al Libanului.
    3. „Desfasurat dupa toate indiciile sub coordonarea sa”. Tocmai ca toate aceste indicii lipsesc!
    Este bine ca dl Naumescu sa se documenteze in acest sens, in special in legatura cu procesul de calomnie intentat de catre Sharon saptaminalului Times in 1983. Juratii Tribunalului de la New York au deliberat in 1985 ca plingerea de calomnie a lui Sharon este justificata intrucit acuzatiile proferate de catre saptaminalul american, potrivit caruia Sharon ar fi planuit si organizat razbunarea lui Jemael impreuna cu familia acestuia, etc. – nu au acoperire.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro