joi, martie 28, 2024

Politica externă a Uniunii Europene: un nou început, o nouă deziluzie la orizont. De ce n-o să funcţioneze nici acum

Federica Mogherini este aşadar noul „ministru de externe” al Uniunii Europene. Viaţa politică nu şi-a început-o cu o opţiune prea inspirată (dar se vede că a continuat cu bune rezultate mai târziu), aderând la mişcarea comunistă italiană exact atunci când naţiunile din Centrul şi Estul Europei se pregăteau să demoleze regimurile comuniste şi să se elibereze. Dar Federica nu s-a pierdut cu firea şi şi-a găsit repede un alt drum în politică, mai bun decât comunismul.

Deci, despre cine vorbim? Între 1988-1991, ca adolescentă animată de idealuri marxiste, viitoarea purtătoare a demnităţii de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate al Uniunii Europene a fost (ce ironie a istoriei!) membră a organizaţiei Tineretului Comunist Italian. După desfiinţarea partidului comunist din peninsulă, în 1991, a devenit, cum altfel?, social-democrată. Prin poziţia suplimentară de vicepreşedinte al noii Comisii Juncker, fostul ministru de externe al Italiei devine astfel, la doar 41 de ani, reprezentantul Partidului Socialist European cu cea mai înaltă funcţie în executivul Uniunii. Cine nu are umor, mai bine să nu citească fraza următoare, dar nu mă pot abţine să nu remarc că, pentru un comunist adevărat, a ajunge în cele din urmă „comisar al poporului” nu poate fi decât împlinirea supremului vis leninist.

O singură observaţie am de făcut aici, în rest nu ne ocupăm de trecutul politicienilor: dacă pentru tinerii comunişti şi carierişti de succes din Estul Europei apartenenţa la mişcarea comunistă putea fi, eventual (dar nu sunt sigur) scuzată prin „constrângerile sistemului”, în Occident a fi comunist era fără îndoială o opţiune sinceră, liber asumată.

Dar să nu fim aşa de exigenţi dintru început cu tânăra şefă a diplomaţiei europene. În fond, şi fostul preşedinte al Comisiei, Manuel Barroso, a intrat în anii ‘70 în politica portugheză ca activist comunist, agitator al mişcării muncitoreşti, şi a încheiat, aşa cum ştim, ca simpatic lider politic al capitalismului şi democraţiilor europene, timp de zece ani. Europa noastră este, iată, plină de neprevăzut, de oameni care se adaptează contextelor, de dinamici ideologice nebănuite. Poate de aceea ne şi ocupă atât de mult timp politica bătrânului continent. Să salutăm aşadar, închizând paranteza, tinereţea doamnei comisar şi să-i dorim succes, cu respectul cuvenit înaltei demnităţi primite.

Când am formulat, încă din titlu, rezerve cu privire la perspectiva unei politici externe puternice, coerente, eficiente şi performante a Uniunii Europene în legislatura abia începută (2014-2019), nu am avut deloc în vedere opţiunile ideologice socialiste ale Înaltului Reprezentant, diferite de cele ale majorităţii guvernelor de centru-dreapta ale Uniunii, ale majorităţii din Parlamentul European şi, implicit, de cele ale preşedinţilor Comisiei şi Consiliului, respectiv Juncker şi Tusk, membri ai PPE. Să spunem că aceste lucruri contează mai puţin în politica externă decât în politicile economice sau sociale. Cred, fără ironie, că nu aceste convingeri de stânga (dacă există cu adevărat) vor constitui principalul impediment, şi nu din acest motiv va eşua noua politică externă a Bruxelles-ului, la fel cum a eşuat în fond şi cea recent încheiată, a baronesei Catherine Ashton. Adevăratele motive, în opinia mea, le voi prezenta la sfârşitul analizei.

Problemele politicii externe şi de securitate comune sunt vechi, structurale, insolubile în actualul cadru al tratatelor şi al inter-guvernamentalismului, şi ţin de modul în care este construită Uniunea Europeană, de mecanismele ei interne. 28 de state suverane, diferite ca specific, tradiţii şi interese politico-economice, vor articula întotdeauna cu greu o politică externă unică şi puternică. Le-a fost greu şi când erau doar şase. De Gaulle i-a învăţat pe europeni să nu-şi facă iluzii identitare prea mari: cele naţionale vor prevala mereu, împreună cu interesele care le definesc. Britanicii fac acelaşi joc de la Thatcher încoace, iau de la Uniunea Europeană numai ce este bine pentru ei şi resping costurile. Germanii au fost, din această perspectivă, cei mai inteligenţi dintre marile puteri europene, fiindcă au pus Uniunea să meargă în acelaşi sens cu ei şi să le maximizeze interesele economice. Toţi ceilalţi parcă luptă să reducă impactul Bruxelles-ului asupra politicii naţionale, doar Berlinul suflă în aceeaşi direcţie, pentru că direcţia a fost până acum bună pentru Germania.

Provocările vor fi multe şi imposibil de trecut în formula actuală de organizare, decizie şi reprezentare. Relaţia cu Rusia lui Vladimir Putin, de exemplu, va rămâne una din pietrele de încercare, atâta vreme cât mizele economice ale acestei relaţii dar şi istoriile bilaterale în raport cu Moscova sunt extrem de diferite, de la ţară la ţară. Rezultatul? Ca de obicei când nu reuşeşti să ai o bază largă de consens, te limitezi la declaraţii de principiu cu caracter general, la poziţii slabe, şterse (singurele care pot „acoperi” cel mai mare numitor comun între viziunile de regulă neconvergente ale guvernelor naţionale, fără să supere pe nimeni în mod deosebit dar nesatisfăcând pe nimeni cu adevărat), în fine, pierzându-se printre vocile puternice şi clare ale marilor capitale ale lumii. Aceasta este politica externă a Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona (intrat în vigoare la 1 decembrie 2009) a încercat, dar nu a reuşit decât în mică parte, să rezolve vulnerabilităţile Uniunii în ceea ce priveşte „vocea unică” şi mai ales decizia de politică externă. Serviciul European de Acţiune Externă, aşa-zisa diplomaţie europeană, s-a transformat în numai patru ani de la înfiinţare într-o complicată maşinărie birocratică, un fel de primărie cu diplomaţi, oferind nimic altceva decât satisfacţii financiare grase funcţionarilor îngropaţi în dosare, raportări şi formularistică. Mă număr, mai degrabă, printre cei care continuă să creadă că o politică externă autentică (în sensul de atitudine, de strategie, de linii de acţiune) vor avea pe mai departe doar Londra, Berlinul, Parisul, Varşovia etc., nicidecum Bruxelles-ul. Iar când va avea şi Bruxelles-ul o poziţie proprie inteligibilă, aceasta va fi negreşit reflectarea (atenuată de compromisuri) a politicilor externe ale grupului de ţări dominante de la masa deciziilor, gravitând în jurul Germaniei sau Franţei. Fără ca aceasta să însemne sublimarea totală a politicilor externe naţionale ale statelor membre. Teoretic, nu mai este chiar de actualitate dilema de manual de relaţii internaţionale a lui Henry Kissinger din anii 70, în care demnitarul american întreba „când vreau să vorbesc cu Europa, pe cine sun?”, dar dacă acum Federica Mogherini îi va răspunde lui Kissinger, dialogul, ne imaginăm, nu poate fi decât unul spumos. Din păcate sau din fericire (vă las pe fiecare să apreciaţi), statele naţionale din Uniunea Europeană vor continua să fie, pentru puteri precum Statele Unite, China, Rusia etc. principalii interlocutori, multă vreme de acum înainte.

Iată, chiar zilele trecute, profitând de „interstiţiul” dintre Comisia care pleacă şi Comisia care vine, de predarea ştafetei la conducerea Consiliului European, de audierile din Parlamentul European, Suedia declară că recunoaşte statul Palestina[1]. Nu aşteaptă şi nu o interesează poziţia Uniunii Europene sau a Statelor Unite. Este doar un exemplu, deloc minor, de dilemă comunitară de politică externă, pe o temă grea de pe agenda internaţională. Crede cineva că Uniunea Europeană, în ansamblul ei, va ajunge curând la o poziţie clară în teribila încleştare israeliano-palestiniană, într-un moment în care ponderea populaţiei musulmane este în creştere în unele democraţii vest-europene, dar lobby-ul israelian rămâne încă atât de vigilent, dincoace şi mai ales dincolo de ocean?

„Trăim în vremuri foarte dificile”, şi-a început, altminteri corect, Federica Mogherini intervenţia la audierea în faţa parlamentarilor europeni. Ulterior a menţionat criza din Ucraina, Statul Islamic, Siria şi Irakul, Ebola etc. Întrebările cele mai insistente au vizat relaţia cu Rusia, dat fiind că ex-ministrul de externe al Italiei a dat semne în trecut că ar fi foarte tentată de o calmare a dialogului cu Moscova, de reechilibrarea balanţei. Nici acum lucrurile nu au stat altfel. „Va trebui să facem o reevaluare a relaţiilor cu Rusia în termen de cinci ani”, a declarat eliptic „ministrul de externe” european, acest lucru putând însemna diferite atitudini viitoare: fie acceptarea faptului că în următorii ani din mandatele lui Putin nu prea sunt multe de sperat, fie că peste cinci ani lucrurile vor sta mult mai bine decât în prezent, fie că cere Parlamentului European şi opiniei publice un termen de graţie de cinci ani pentru a fi evaluată performanţa politicii externe cu privire la Rusia, fie că va face tot posibilul pentru ca relaţia cu Rusia să se amelioreze în termenul amintit etc. Teoretic, toate sunt variante plauzibile şi în acelaşi timp niciuna nu spune ceva concret despre soluţiile Înaltului Reprezentant la problema relaţiei cu Rusia. Vor continua sancţiunile? Le va înăspri sau le va atenua? Va căuta să asume un rol central al Uniunii Europene în soluţionarea crizei sau se va distanţa cu discreţie de conflictul din estul Ucrainei? Ce se va întâmpla cu programul semi-ratat al Parteneriatului Estic, lansat în 2009 de suedezul Bildt şi polonezul Sikorski, doi miniştri de externe foarte experimentaţi, ambii ieşiţi pentru moment din scena diplomaţiei europene? Cum va evolua relaţia cu Statele Unite? Dar, mai ales, chiar depind aceste lucruri de Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă, sau acest demnitar va rămâne în continuare doar purtătorul de cuvânt al compromisurilor rezultate din negocierile guvernelor naţionale?

Toate acestea sunt întrebări la care nu avem acum răspunsuri. Există, în schimb, diagnoze foarte bune ale momentului actual, precum policy paper-ul „Rebooting EU Foreign Policy” de la European Council on Foreign Relations[2], analiză pe care o recomand specialiştilor.

Aşa cum am promis pentru finalul articolului, să vedem motivele care vor menţine, în opinia mea, o politică externă slabă, atenuată, la nivelul Bruxelles-ului. Limitările politicii externe a Uniunii Europene vor veni aşadar, ca şi până acum, din mai multe direcţii, din mai multe tipuri de problematici (unele rezolvabile pe termen mediu, altele nu) printre care:

–        inexistenţa unui Tratat Constituţional al Uniunii Europene bazat pe conceptul federal, care să transfere cvasi-complet competenţele de politică externă la Bruxelles (nerezolvabilă la orizontul generaţiei noastre, aproape că nici nu mai are sens să fie pusă în discuţie);

–        scăderea sentimentului pro-european la cote sub 50% în aproape jumătate din ţările membre (poate varia în viitor foarte mult, în funcţie de gradul de satisfacţie economico-socială);

–        euroscepticismul Londrei şi ameninţarea părăsirii Uniunii Europene;

–        miza economică mare a Berlinului în relaţia cu Moscova;

–        dependenţa energetică semnificativă a multor state din Europa Centrală şi de Sud de importul de hidrocarburi;

–        intrarea Chinei în sectoare-cheie ale economiei unor state central-europene;

–        dorinţa Parisului de a plusa şi recupera prin exerciţii de autoritate simbolică în politica externă (vezi cererea de suspendare sau modificare a Acordului Schengen) pierderea forţei sale economice interne şi a credibilităţii clasei sale politice. Fenomenul se va accentua dacă dreapta naţionalistă va reveni la preşedinţie şi la guvernare, ceea ce este posibil în următorii ani;

–        sensibilitatea diferită a statelor europene faţă de relaţia transatlantică, cu existenţa unor ţări ferm „atlantiste” şi a unora predominant „euro-gaulliste”;

–        capacitatea tot mai mare a Varşoviei de a se impune ca putere regională şi de a contrabalansa influenţa tradiţională a statelor occidentale (vezi desemnarea fostului premier polonez Donald Tusk în poziţia de preşedinte al Consiliului European), cu introducerea unor teme specifice sau blocarea altora, un fapt bun în principiu, pentru întărirea statutului noilor membri ai Uniunii, dar care va duce la lărgirea „primului cerc” al decidenţilor şi la disiparea mai mare a puterii reale la masa deciziilor;

–        ascensiunea populismului într-o serie întreagă de democraţii europene (Franţa, Marea Britanie, Italia, Ungaria, Grecia, Suedia etc.), cu impact asupra deciziilor de politică externă ale acelor guverne;

–        climatul economic încă fragil al Uniunii Europene, cu riscul revenirii recesiunii economice;

–        derapajul politic „iliberal” al Budapestei;

–        dependenţa masivă a Sofiei de resursele şi piaţa Rusiei;

–        vulnerabilitatea statelor baltice, cu importante minorităţi etnice ruse;

–        creşterea comunităţilor musulmane în vestul Europei, cu grade diferite de integrare socio-culturală şi politică;

–        reapariţia anti-semitismului în Europa;

–        fluxurile migratorii interne şi externe, care afectează echilibrele societale;

–        şomajul accentuat din unele state, care va fi o frână socială şi politică pentru creşterea cheltuielilor militare şi de securitate, pentru asigurarea celor 2% din buget pentru Armată (decizie NATO recentă), sau pentru asumarea unor intervenţii costisitoare în afara Uniunii Europene.

Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care cred că nici legislatura 2014-2019 nu va aduce un reviriment al politicii externe a Uniunii Europene şi nu va transforma Uniunea, în ansamblul ei, într-un mare actor pe scena politicii internaţionale. Sunt multe, sunt puţine, doamnă Federica Mogherini? Succes!

__________________________


[1] http://america.aljazeera.com/opinions/2014/10/sweden-palestinestatehoodisrael.html

[2] http://www.ecfr.eu/page/-/ECFR114_EU_BRIEF_SinglePages_%281%29.pdf

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. de ce trebuie ca romanul sa si cumpere papucii din china si ceapa din africa ? dar europeanul televizorul si calculatorul din asia ? cui serveste acest mercantilism nerusinat ? cetatenilor europeni in declin demografic fortati sa si paraseasca continentul pentru a urma industria delocalizata ? pai sa facem schimb, nu i mai simplu sa mutam europenii in desert sa l transforme n oaza, iar tuaregii sa vina pe continent sa creasca natalitatea ? sa acceleram crearea omului global, unisex, unicolor si cu rata la banca.

    • „dar europeanul televizorul si calculatorul din asia ?”

      Amuzant.

      1. Mai exista in UE un singur producator de televizoare?
      Daca da, desi ma indoiesc, calitatea TV-urilor este comparabila cu cea a produselor Samsung si LG? Asta ca sa amintesc doar cele mai cunoscute firme din „Asia”…

      2. „Calculatorul din Asia”
      Si aici intrebarea este aceeasi: exista producatori de calculatoare in UE?!?

      3. In ceea ce priveste ceapa si papucii, te obiga cineva sa nu alegi produsele romanesti sau cele din UE? In ordinea asta…
      Eu unul asa fac: caut intai produsul romanesc si daca nu exista atunci macar sa fie fabricat in UE.

      Dar nu astea sunt problemele, nu-i asa?
      Pe matale te deranjeaza globalizarea asta nenorocita…

      P.S. Dar de pepenii rosii din Argentina din decembrie/ianuarie ce spui?
      Buni sau rai?!?
      ;)

      • @ pathfinder – televizoarele care pot fi cumpărate aici (UK) sunt de-obicei produse în Cehia, Slovacia și Polonia. Și am văzut chiar și monitoare de 24” produse în România. Ce vă face să credeți că ar fi rentabil să transporți LCD-uri de mari dimensiuni dintr-o parte în alta a planetei? Aveți idee cât de multe ar ajunge cu ecranele sparte?

        Faptul că producătorii sunt asiatici (Samsung, Panasonic etc.) nu înseamnă că uzinele sunt neapărat în Asia.

        • @ Harald
          Daca sunt asamblate in estul Europei, aka Polonia, Cehia, Slovacia sau Romania nu inseamna ca si componentele sunt fabricate tot acolo.
          De exemplu, componenta principala de care spui ca „multe ar ajunge cu ecranele sparte”…
          Eu stiu doar de fabrici de „big screen” din Japonia, Coreea de Sud si China.
          Or fi si in US, aici trebuie sa ma interesez.
          Dar nu am auzit de absolut nici una din Europa de est.
          Dar poate ca ma insel eu… ;)

      • @ pathfinder – dacă nu se aduc televizoarele din China fiindcă se sparg ecranele LCD, aveți impresia că se aduc ecranele?!

        LG fabrică panouri LCD în Polonia, acolo fiind prezente mai multe firme din grup, inclusiv LG Philips LCD. Adică multe mărci de televizoare, nu doar LG.

        IPS Alpha (Panasonic, Hitachi, Toshiba) a produs între 2007 și 2012 panouri LCD în Cehia, se ajunsese prin 2011 la peste 800.000 de panouri (ecrane) pe lună.

        ISony are o fabrică uriașă la Nitra, în Slovacia, în timp ce panourile se pare că i le furnizează Foxconn, cu fabrica tot în Slovacia. Iar Samsung produce în Slovacia și în Ungaria.

        Data viitoare să le spuneți să vă informeze și pe dvs.când își mai deschid facilități de producție în Europa Centrală.

    • @ euripide – nu aveți proprietatea termenilor pe care-i folosiți. Mercantilism era atunci când protecționismul era în floare. Globalizarea este exact opusul. Tot ce se fabrică în China, se fabrică fiindcă e mai ieftin să fie fabricat acolo. Iar în multe cazuri e mai ieftin tocmai pentru că și vânzările cele mai mari sunt tot acolo.

      Nu există o conspirație mondială, există un bun simț economic. De exemplu, trenurile pe care le operează Virgin au fost asamblate la Birmingham. Pentru că ar fi fost lipsită de sens asamblarea lor în China.

      • @harald
        domnule, eu nu scormonesc originile cuvintelor, si cred ca aveti capacitatea de a trece peste bostanii (pepenii) interlocutorului caruia i am raspuns mai sus
        este vorba despre comercialism daca termenul va place mai mult, si tentatia profitului prin orice mijloace. lacomia este un pacat. nu i nici o conspiratie aici. negustoria si banul nu sint neaparat definitorii pentru fiinta umana

        • Lasand bostanii respectiv harbujii la o parte ceva nu este in regula.
          La ce ma refer…

          Atunci cand spui ca ceva nu-i in regula cu profitul si sugerezi ca ar trebui sa existe niste reguli (sau constrangeri?!?) privind felul in care o companie incerca sa-si eficientizeze activitatea deoarece lacomia este un pacat (?!?) apai inseamna ca ai trait prea mult in socialismul mutilateral dezvoltat, colt cu comunismul neprofitor(sic) si fara de pacat (sic), si nu prea intelegi cum functioneaza piata libera.

          Asta ca sa fiu clar si concis… ;)

          pE dE aLta pArte, dE cE oR fi inventaT astia reGula aia cu puncTul si literA mAre nuMai cel de sus sTie!!!
          Again, ;)

          • @path
            domnule, dvs aveti potential. if you want you can (citat din adidas torsion – sint convins ca l ati citit). hai ca m ati veselit destul. data viitoare sa nu va asteptati sa va mai raspund. ca sa nu ne pierdem timpul unul altuia. fair enough ? sanatate !

  2. Cum sa ii răspunda Federica Mogherini lui Kissinger?
    Are ‘față’ Federica sa ii raspunda lui Henry Kissinger? Hai sa ne imaginam ca Federica ii raspunde: cum va raspunde Henry Kissinger? „2 (sau D, pe stil nou), stai jos, eleva Federica!” :)
    Cum ne putem imagina, noi europenii (ma rog, poate ca este o calitate putin exagerata :) ), ca vom conta in politica mondiala, cu gospodine ca Cathy (sic!) Ashton si ca Federica care nu si-a putut vedea visul comunist dar nu se lasa… Ce cauta astea (nu este niciun sexism, nici machos-ii dela Bruxelles nu sunt mai breji) in fruntea diplomatiei europene? Poate la comitete de parinti sau la Master Chef…
    Inca ceva, asa, ca dela un nespecialist: politica reala este inlocuita si la noi si peste tot de vorbe goale, de termeni imprumutati din alte domenii (IT, in primul rand, ca impresioneaza mai usor). Barack Hussein ‘reseteaza’, Federica ‘rebooteaza’ („Rebooting EU Foreign Policy” ). Bineinteles, si in Romania se va reboota (rebuta?) de zor in foarte scurt timp, deja pe la televiziuni se restarteaza. Intrebarea este cine si cum ne va devirusa?

    • Bag seama ca HK este un fel de zeu contemporan, caruia trebuie sa i te inchini. Si HK a avut intotdeauna dreptate.

        • Istoria nu se joaca cu o minge rotunda si nici nu se judeca de contemporani. Genii ale politicii externe de acum 100 ani sunt acum niste anonimi sau chiar niste disgraziato (ca sa ramanem in liga italiana).

          • Va rog, spuneti-mi, chiar nu sunteti fed-up cu mediocritatea ‘ministrilordeexterne’ bruxelllezi? Nu vi se pare ca nici Federica, nici Cathy Ashton nu au niciun fel de credentials pt jobul asta? Are rost sa punem in discutie ce a reprezentat Henry Kissinger pt politica externa americana si mondiala? Sincer, nu imi vin in minte genii diplomatice de acum 100 de ani (1914!) dar daca mai dam inca 100 de ani in urma (1814!), peste cine dam? Talleyrand, Metternich… Putem indrazni sa punem portretul Federicai pe acelasi perete cu acesti ‘anonimi’?

  3. Simplu: cineva ar trebui să o testeze pe individă cu „Dacă pîna la 30 de ani nu ești de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai ești de stînga și nu ești conservator, ești cretin.” Aceasta e varianta Țuțea, dar nu el a inventat fraza, așa că nu ar fi nevoie chiar de termenul ultra-dur „cretin”- se poate și „imbecil”.

    Sînt curios dacă vreun ”cîine de pază a democrației” va avea curajul să i-o trîntească în față. Așteptăm Polonia și Țările Baltice (de la ”cetepeii” români nici o speranță).

  4. Domnule Naumescu, îmi permit să vă semnalez o greşeală de traducere deoarece dumneavoastră aţi spus „Suedia declară că recunoaşte statul Palestina”.
    Textul original este următorul: „Sweden will therefore recognize the state of Palestine”.
    Este o mare diferenţă între timpul prezent, pe care îl folosiţi, şi timpul viitor din declaraţia prim-ministrului suedez Stefan Löfven – care conduce un GUVERN MINORITAR. De la prezent la viitor mai este o pâine de mâncat, mai curge apă pe Siret etc.

    • http://sverigesradio.se/sida/gruppsida.aspx?programid=2054&grupp=20048&artikel=5982940
      Recunoasterea va avea loc, asta este cert.

      Partea birocratica are mai putin relevanta. Evident ca recunoasterea diplomatica presupune infiintarea unei reprezentante permanente a Palestinei la Stockholm, cu un reprezentant diplomatic acreditat, insa asta e o chestiune de timp.
      Este o cutuma internationala faptul ca atunci cand un sef de stat sau de guvern capabil sa angajeze statul in relatii internationale (Presedintele in Romania, Cancelarul in Germania, Prim-ministrul in Suedia/UK) face o declaratie de politica externa de o asemenea natura, ea isi produce efectele chiar si in lipsa unor documente scrise (exista si jurisprudenta a Curtii Internationale de Justitie in aceasta privinta).\

      A II-a chestiune este importanta ‘guvernului minoritar’. Nu inteleg de ce ati trecut-o cu majuscule. Este un guvern democratic, legitim care se bucura de increderea Parlamentului (a fost confirmat pe 2 octombrie). Daca va referinti la reprezentativitate ‘morala si nu legala’, recunoasterea Palestinei este sustinuta in sondajele de opinie din Suedia (si, daca vine vorba, in Germania, Franta si UK).
      http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/leading-eu-countries-support-palestinian-statehood-bid-in-un-poll-says-1.384015

      • De multă vreme se cochetează în Suedia cu ideea recunoaşterii statului Palestina şi politicienii de genul actualului prim-ministru încearcă să ajungă la putere cu ajutorul imigranţilor din Orientul Mijlociu care au primit cetăţenie suedeză. Momentan, ei sunt minoritari în Suedia, la fel ca guvernul actual – acesta este motivul pentru care am scris cu majuscule.
        Aveţi dreptate în privinţa cutumei, aceasta există. Dar, vorba poetului, mai e mult până departe. Ultimul fragment pe care l-am reprodus, folosind metoda consacrată de doctorul în drept Victor V. Ponta, poate fi înţeles în sensul inexistenţei încă a recunoaşterii oficiale a statului Palestina. Cineva încearcă să pescuiască voturi în apele tulburi de la Stockholm, în speranţa că nu va fi dat jos de la putere. Chestiunile de politică internă se amestecă astfel cu cele de politică externă. Nu este nimic nou sub Soare. Aşa se întâmplă de câteva zile şi la Bucureşti, cu scandalul Lukoil.

  5. Şi încă un fragment de pe site-ul indicat de dumneavoastră, în care se spune în mod clar faptul că prim-ministrul suedez INTENŢIONEAZĂ să recunoască statul palestinian, nu l-a recunoscut ÎNCĂ:
    „By declaring its intention to recognize Palestine, the new administration has demonstrated a willingness, right off of the bat, to buck the United States”.

  6. Si uniunile astea au nevoie de catalizatori, temperaturi si presiuni ca sa se realizeze!
    Schimburi de fluide intre actanti si o chimie intima satisfacatoare simtirilor la toate nivelele.
    Rusia, Turcia, China, muslimanii, bombe, crize, explozii (nucleare), razboaie, terorism…
    toate la un loc vor face UNIUNEA sa fie functionala
    in secolele viitoare!

    • Glumind amar, Federica Mogherini emana aceeasi „chimie intima satisfacatoare simtirilor” ca si ministereasa noastra de la finante.
      Or fi avand gene comune?!?

  7. Probabil nu va functiona cum se doreste.Dar structura insasi a UE 28 de state, atat de diferite,face ca acest lucru sa fie dificil, nu persoana.E greu ca toti 28 sa se puna de acord, dar evenimentele actuale fara precedent :conflicte armate, imigratie necontrolata, situatia economica, ii obliga sa iasa din letargie si sa actioneze.Daca am avea o femeie charismatica si inteligenta pentru acest job cred ca ar ajuta.nu stiu daca e cazul. Din poze pare simpatica..

  8. Europa nu este încă un cor polifonic armonizat !
    Ascultați, vă rog,
    https://www.youtube.com/watch?v=t3217H8JppI
    începând de la minutul 49:05 și mai ales continuarea din 49:25
    și veți înțelege ce vreau să spun.
    Melodia o știm cu toții, o înțelegem și o iubim cu toții. Toți dorim să simțim acel sentiment inefabil al armoniei dar încă ezităm să facem acel efort de acordare la tonalitatea cerută.
    Se pare însă că doar Corul – în integralitatea lui – poate reuși să redea această armonie.
    Totuși Corul are nevoie de un Dirijor iar armonia are nevoie de vocile exersate și de disciplina coriștilor deci este necesară unirea voinței acestora pe notele partiturii.

    Constat că încep să prindă contur din ce în ce mai pregnant condițiile pentru ca acordurile Odei Bucuriei în Europa să fie distorsionate. Să fie coriștii de vină ? Oare dirijorul a pierdut contrapunctul ? Oare o mână criminală să fi răvășit foile partiturilor ?

    În acest context orice eseu care nu readuce contrapunctul pe linia melodică nu are alt efect decât acela de a adăuga un zgomot în plus cacofoniei.

  9. Nu nimic nou sub soare. Lady Ashton a fost trezorier al Campaign for Nuclear Disarmament, o organizatie care se pare ca primea in anii 80 bani de la Moskova, apoi a trait cu Duncan Rees. secretarul genral al Partidului Comunist al Marii Britanii.

  10. De acrod cu dvs mai putin insa cu privire la 3 puncte

    – euroscepticismul Londrei şi ameninţarea părăsirii Uniunii Europene;
    Nu cred ca Anglia este eurosceptica, mai degraba Anglia critica vehement, si pe buna dreptate, modelul socialist european.

    reapariţia anti-semitismului în Europa

    la ce nivel ati sesizat acest lucru?

    – dorinţa Parisului de a plusa şi recupera prin exerciţii de autoritate simbolică în politica externă (vezi cererea de suspendare sau modificare a Acordului Schengen)

    e un lucru necesar,.Europa are nevoie de control la granitele interne si externe. Prea multe canalii dinauntru si din afara UE au patruns… Nu vad de ce Franta si in general orice alta tara din Europa, inclusiv Romania, ar trebui sa platesca pentru toti mizerabilii. Fiecare tara este direct responsabila pentru canaliile proprii. Controlul la intrarea unor cetateni dintr-o tara europeana intr-o alta tara europeana nu inseamna vize, ci pur si simplu verificare persoanelor care intra intr-o alta tara. Daca o persoana are dreptul legal si nu a comis sau nu este suspecta de comiterea de infractiuni poate circula pe teritoriu european. Altfel va fi retrimisa in tara de origine care este direct responsabila de aceasta persoana. Acordul Schengen nu va fi suspendant asa cum oneros sustineti ci amendat. Verificati inainte sa afirmati..

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro